CURS 4

Conf. univ. dr. BÎTCĂ Ion

2.2.3. Obiectele (bunurile) dreptului de proprietate.

Din categoria obiectelor dreptului civil fac parte obiectele dreptului de propietate. Spre
deosebire de obiectele dreptului civil care pot fi patrimoniale sau nepatimoniale, obiectele
dreptului de popietate pot fi numai cele patrimoniale adica bunurile care au un conținut
economic. În principiu dreptul de proprietate nu poate exista decât asupra unor bunuri corporale.
Pot fi obiet al dreptului de proprietate bunurile mobile sau imobile
Regula este că o persoană fizică sau juridică poate avea în proprietate orice bun, iar un
bun este, potrivit art. 455, alin. 1, C. civ., ” ... toate lucrurile susceptibile apropierii individuale
sau colective sub forma dreptului de proprietate.
În legatura cu analiza obiectelor dreptului de proprietate se pune întrebarea dacă:
animalele, spaţiul aerian, lucrurile comune, rezultatele activității intelectuale, embrionul şi
fetusul, corpul uman şi cadavrul pot forma obiect al dreptului de proprietate.
--- Animalele. Potrivit art. 458, din C. civ., animalele nu sunt considerate lucruri însă lor
li se vor aplica regimul juridic a lucrurilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Dacă înainte
de adoptarea noului cod civil, animalele erau considerate simple bunuri, observăm, că potrivit
noii legislaţii, în unele situații, acestea au un regim juridic diferit. Este cazul, de exemplu ale
animalelor găsite şi nerevendicate de adevăratul titular, în termenul legal de 6 luni, când
găsitorul va dobândi proprietate asupra lor. Totuşi, dacă se constată o afecţiune între fostul
proprietar şi animal, sau comportamentul crud a noului proprietar, fostul proprietar va redobândi
proprietatea asupra lui – art. 517, alin. 3, C. civ. Deci se constată, în acest caz, un regim juridic
aparte, celui a bunurilor în general.
Prin reglementarea acestor excepţii, legiuitorul nostru, a început să privească animalele
mai mult de cât ca un obiect pentru satisfacerea nevoilor economice şi utilitare ci ca pe un obiect
de respect. În fiinţa lor animalele au funcţii sociale distincte de care trebuie să se ţină seama
pentru a le organiza protecţia. Delasarea lor în categoria obiectelor comerciale nu ni se pare a fi
justificată.
Însă oricât de intensă ar fi afecţiunea faţă de animale, nu credem că trebuie să fie
introduse în rândul persoanelor. Aceasta deoarece animalele, nu au capacitatea de a acţiona
autonom şi prin urmare atribuirea personalităţii animalului nu ar avea nici o eficacitate juridică,
deoarece, prin aceasta el un ar avea capacitatea de a acţiona şi nu o va avea niciodată. Ele nu pot
fi titulare de drepturi, pentru că, ele nu-şi vor putea exercita în mod autonom voința, fapt pentru
care posibilitatea exercitării lor ar rămăne fără obiect. De asemenea, lipsindu-i voința, animalul,
nu poate fi subiect de obligaţii. Ele nu au voința şi capacitatea necesară care l-ar obliga să
suporte consecinţele faptelor sale.
În ce ne priveşte considerăm că animalele nu trebuie să fie sustrase regimului juridic al
bunului. El este un obiect al dreptului, dar nu pentru a-l servi unei persoane, cât pentru ai
organiza juridic relaţia sa cu aceasta1. În acest sens se poate vorbi de un drept al animalelor care
va avea menirea de a contura spaţiul juridic în care animalul ar beneficia de un regim juridic
deosebit, regim prin care i s-ar instituţionaliza şi da conținut unui principiu general de respect
faţă de întreaga specia animală2.
--- Spațiul aerian. Într-o opinie3, sa spus că nu poate forma obiectul dreptului de
proprietate deoarece nu poate fi însușit de om. Și întradevăr el nu poate face parte din obiectul
dreptului de proprietate privată deoarece nu pot fi exercitate atributele dreptului de proprietate
asupra lui. Însa nimic nu împedică ca el să facă parte din domeniul public al dreptului de
proprietate publică. Caracteristic bunurilor din domeniul public este faptul ca titularii unor astfel
1
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 70.
2
A se vedea G. Loiseau, Pour un droit des Coses, Ed. Dalloz, nr. 44/2006, p. 3019, reprodus de O.
Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 70.
3
A se vedea S. Baieș, N. Roșca, op. cit., p. 60.
1
de bunuri (statul și unitațile administrativ teritoriale) au un drept de administrare, de
supraveghere și de paza a lor. Ceia ce este cazul nostru, exercitarea unor astfel de drepturi este
posibilă. Astfel, concesionaria acestui bun, prin acordarea licenților de zbor, reprezintă un act de
administrare specific dreptului de proprietate publică. De asemena, supravegherea, apărarea sau
paza spațiului aerian moldovenesc de către instituțile statului, ne confimă faptul ca spațiul aerian
este un bun. Şi nu în ultimul rând, însa-și Constituția, prevede acest lucru. Astfel, în art.127,
întitulat: “Proprietate”, prevede la ali.. 4, ca: ”... spațiul aerian … fac obiectul exclusiv al
proprietății publice”.
--- Lucrurile comune. Prin lucruri comune, vom înțelege acele lucruri care nu se
încadrează în noțiunea de bun, pentru că ele, deși nu pot fi apropiabile sub forma dreptului de
proprietate, servesc pentru folosința comună a tuturor persoanelor. Cu privire la aceste lucruri
accentul nu se pune pe ideia de apriopiere, ci pe ideia de acces liber la utilizarea acestor lucruri 4.
Aceste lucruri sunt comune, pentru că nimeni un poate pretinde vre-un drept subiectiv particular
și distinct asupra lor.
În Codul civil nu există, în textele sale, vre-o dispoziție juridică care să facă cel puțin
trimitere la o astfel de categorie de bunuri, mulțumindu-se doar în a stabili condițiile în care un
lucru poate fi definit bun. În literatura de specialitate 5 lucrurile comune au fost împărțite în două
categorii: lucruri comune naturale și lucruri comune artificiale.
Lucrurile comune naturale sunt acele bunuri care există în natură și pe care ea ne le
dăruiește fără a percepe contravaloarea lor și fără să existe riscul epuizării lor în viitor. Astfel de
lucruri sunt, de exemplu, aierul și apa. Totuși, având în vedere progresul tehnologic, omul
reușește tot mai mult să-şi apropieze natura, dispunând de mijloacele pentru a o putea controla.
În acest sens se vede necesar, dat fiind utilitatea lor comună, ca aceste lucruri să fie puse la
adăpost de efectele nocive pe care le poate avea eventualele abuzuri de ele, instituându-se, în
acest sens, o formă juridică de protecție, inclusiv prin încluderea acestor lucruri în patrimoniul
comun al umanității.
O modalitate de protecție a lucrurilor comune, din perspectiva folosirii lor, o reprezintă și
posibilitatea raționalizării acestei folosințe prin legi administrative. O astfel de abordare ar
prezerva aceste lucruri uzului comun, care, deși, în principiu, el (uzul) este liber, el poate fi
îngrădit printr-o serie de îndatoriri și obligații de conservare a lor.
Lucrurile comune artificiale sunt acele care nu au o existență materială, acestea sunt
imateriale. Raportat la această categorie de lucruri se pune întrebarea dacă acestea există ca
noțiune juridică. Aceasta în considerarea dispozițiilor art. 455, alin. 2, C. civ., care stabilește că:
”Lucrurile sunt obiectele corporale (s.n.) în raport cu care pot exista drepturi și obligații civile”.
Per a contrario, potrivit aceste dispoziții, dacă lucrul nu este corporal, el nu există. Situație
infirmată însă de realitate juridică. Astfel, invențiile, la expirarea dreptului de brevet sau opera de
artă, la sfirșitul monopolului, pot fi considerate lucruri. O astfel de abordare vine, pe de o parte,
să concretizeze folosința lor comună, iar pe de altă parte, are menirea de a împedica ca aceste
lucruri să rămână a fi bunuri, în considerarea împrejurării de a da posibilitate și altor persoane
de se folosi de aceste idei și nu numai creatorul lor.
--- Rezultatele activității intelectuale. În ce ne pivește considerăm că ele pot forma
obiect a dreptului de proprietate6. Orice creație intelectuale este supusă unor acte de opozabilitate
față de terț, care pot consta în:
--- Înregistrarea creației intelectuale într-un registru oficial al statului, pentru acele creații
pentru care se necesită un astfel de act. Ulterior acestei înregistrări, autorul creației intelectuale
își poate manifesta liber atributele dreptului de proprietate.
--- Publicarea creației intelectuale. Folosirea unei idei, fără a spceifica originea ei, ca
fiind pordusul propriei creații se numește plagiat și este pedepsibilă.
4
A se vedea V. Stoica Drept civil. Drepturile reale principale. II, Ed. Humanitas, București, 2006.
5
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 73.
6
În acest sens a se vedea, D. Chiroșca, Conținutul dreptului la reproducerea operei, în Revista Națională
de Drept nr. 10/2007, pp. 40-42.
2
 Numele persoanei care a creat opera fiind un drept personal nepatrimonial nu poate forma
obiectul unei cesiuni. Atunci când o terță persoană cumpără drepturile de autor asupa unei creații
intelectuale se referă doar la partea materiala a acesteia, la beneficiile materiale pe care le poate
realiza în urma valorificarii operei.
--- Embrionul şi fetusul. Calificarea juridică a embrionului și a fetusului ca fiind
persoane sau bunuri poate da naștere la adevărate polemici dat fiind faptul că acestea se află la
punctul de întâlnire dintre aceste noțiuni7. Respectul pe care datorăm veții umane face ca
embrionului sau fetusului să i se aplice regulile care guvernează dreptul persoanelor. Acestea
sunt fiiințe care aparțin genului uman și al cărui respect este garantat încă din momentul
concepțiunii, de exemplu, prin recunoașterea drepturilor succesorale – art. 18, alin. 3, C. civ.
Dintr-o astfel de perspectivă s-ar părea că embrionul și fetusul ar fi subiect de drept, prin
dobândirea capacității de folosință anticipată. Deocamdată însă, în pofida celor afirmate mai sus,
nici legea, nici jurisprudența, nu-i recunosc calitatea acestora de a fi persoane, dispozițiile
articolului de mai sus având caracter de excepție, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și
aplicare. Deci, fetusul, va putea fi considerat persoană doar în materia succesorală, în
eventualitatea sa de a deveni subiect de drept.
În celelalte materia regimul juridic a embrionului și fetusului este sustras regulilor care
guvernează regimul juridic a persoanelor, bunăoară prin refuzul autorităților de a încrimina, ca
omucidere din culpă, suprimarea embrionului. De asemenea, însăși Curtea Europeana a
Drepturilor Omului a decis, ca acestea să un poată fi considerate persoane prin excluderea sau
omiterea lor sub încidența protecției dispozițiilor art. 2, din Convenție privind protecția
drepturilor omului8, aceasta deoarece: ”dreptul său la viața dacă există este limitat implicit prin
dreptul la viață și sănătate a mamei sale”9.
Raportat la aceste considerente este greu de a fi reperat, din punct de vedere juridic, cărei
din aceste categorii acesteia aparțin. Aceasta cu atât mai mult cu cât în viitorul nu prea îndepărtat
posibilitatea efecuării experenților genetice10 nu pare a fi iluzorie, alunecând astfel embrionul și
fetusul în categoria bunurilor.
--- Corpul uman. Trebuie să facem distincția între corpul uman însuflețit și corpul uman
neânsuflețit.
Corpul uman neânsuflețit poartă denumirea de cadavru, care are propriul regim juridic.
Subiectul pe care îl tratăm se referă la corpul uman însuflețit. Este acesta un bun sau o
persoană? Corpul uman poate fi tratat din perspectiva verbului de a fi sau de a avea?
O persoană însuflețită este o persoană fizică, iar corpul este o persoană încarnată. Ea
beneficiază de personalitate juridică care este inerentă oreicărei ființe umane. Ea reprezintă o
aptitudine, o virtualitate a ființei umane încă de la naștere și încetează odată cu moartea
acesteia11. Ea nu este proprietara corpului său din moment ce corpul ei este ea însăși.
Însă în relație cu corpul însuși, ca un întreg, dreptul nu recunoaște persoaneri fizice un
raport juridic cu ea însăși. Dreptul recunoaște persoanei fizice anumite drepturi asupra corpului,
de exemplu dreptul de a interveni medical în tratarea unei boli, dar aceste drepturi nu fac parte
din categoria drepturilor subiective, ci din categoria drepturilor personalității, unul din drepturile
primordiale ale individului12. Din această perspectivă, neavând un drept subiectiv asupra lui,
corpul uman nu poate fi considerat un bun. Nefiind apropiabil sub forma drepturilor reale corpul
7
Cu privire la apărarea juridico-penală aembrionului uman, a se vedea; V.-S. Midrigan, Apărarea juridico-
penală a embrionului uman, versus progresul științific: unele propruneri de legea ferenda, în Revista Națională de
Drept nr. 10-11/2011, pp. 63-68.
8
Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24.07.97 publicată în, M. Of. al Rep. Moldova,
nr.54-55/502 din 21.08.1997.
9
C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Drepturi și
libertăți. Vol. I Ed. All Beck, București, 2005, p. 177
10
Un articol cu privire la clonarea ființei umane, a se vedea; M. Mutu, Aspecte generale privind clonarea
ființei umane, în Revista Națională de Drept, nr.1/2004, pp. 22-24.
11
A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 61.
12
Ibidem, p. 62.
3
uman poate fi considerat un lucru. Dar nu un lucru oarecare, acesta va benefica de un alt regim
juridic de cât cel al lucrurilor comune.
Situația este cu totul alta dacă vom face distincția între corpul uman în ansamblul său și
elementele sale componente (organe, țesuturi și celule), și produsele sale (sîngele, laptele de
mamă, ovulele și sperma). Cu privire la aceste componente, persoana fizică, poate în general să-
și exercite drepturi subiective și în special dreptul de înstrăinare. Beneânțeles, că un astfel de
drept nu va putea fi exercitat cu privire la organele și produsele care sunt vitale ființei umane,
bolnave sau contraindicate sănătății înstrăinătorului.
În concluzie, nu trebuie sa facem confuzia între corpul uman și viața. Corpul uman, ca un
tot întreg, nu poate forma obiectul dreptului de proprietate, nici pentru sine însuși, nici unei terțe
persoane. Nu este acelaș lucru dacă ne referim la organele sau produsele lui luate în parte.
Dincolo de aspectele morale pe care le implică înstrainarea lor, o astfel de operațiune juridică
este posibilă. Aceasta reiese din Legea privind transplantul de organe şi ţesuturi umane, nr. 473
din 25. 06. 199913.
--- Cadavrul. Este clar că, cadavrul nu mai poate fi considerat o persoană, deoarece el nu
mai are nici capaitate, nici patrimoniu. Întrebarea este dacă cadavrul este un bun sau un lucru?
Odată înstalat decesul, persoana devine cadavru. Față de cadavru se pune problema de
respect. Acest respect își are sorgintea în respectul ființei umane care nu încetează odată cu
moartea ei. Deci persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu
privire la corpul său. În acest sens, Codul Penal pedepsește la art. 222, profanarea prin orice
mijloace a unui mormânt, a unui momument, a unei urne funerare ori a unui cadavru.
Acestea sunt considerentele care ne determină să considerăm cadavrul ca fiind un lucru.
El nu poate fi aservit vre-o unui drept real.
Din perspectiva argumentelor de mai sus, există autori care consideră că cadavrul ar fi
obiectul unui drept de proprietate familială. Soluție care nu poate fi acceptată, pentru că o
eventuală ieșire din indiviziune, ar crea consecințe incompatibile cu obligațiile de respect pe care
le au cu privire la cadavru.
Totuși, faptul că el poate face obiectul unei autopsii, că se pot face prelevări de organe cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege, fără ca să existe consimțământul pe timpul cât a fost în
viață, fiind suficient consimțământul rudelor de gradul I, ne sugerează ideia că, cadavrul este un
lucru apropiabil și deci poate forma obiectul unui drept de proprietate.

2.2.3.1. Caracterele juridice ale bunurilor obiect a proprietății private.

În ce privește regimul juridic al bunurilor obiect a proprietății private, acestea, în general,
aceasta se refera la posibilitatea lor de a se afla în circuitul civil, la prescriptibilitatea şi
sesizabilitatea lor.
--- caracterul alienabil al bunurilor obiect a proprietății private presupune ca aceste sunt
parte din circuitul civil, pot fi înstrainate pe cale voluntara, prin acte juridice între vii şi acte
juridice mortis cauza, sau pe cale forțată – expropierea. Acest caracter este prevazut de Codul
civil, unde, în art. 457, prima parte, prevede ca: ”Bunurile pot circula liber ...”. Bineînteles, ca se
refera la bunurile obiect a proprietății private şi la bunurile din domeniul public care sunt scoase
din circuitul civil prin lege.
Aceaşi dispoziție legala stabilește ca, prin exceptie, anumite bunuri pot fi limitate în
circulația lor. Bunurile limitate în circuitul civil pot fi dobândite, detinute, folosite şi înstrainate
în anumite condiții prevazute de lege. De ex., Legea nr. 110/1994 cu privire la arme; Legea nr.
1530/1993 cu privire la bunurile ce fac parte din patrimonial cultural, ș. a.
În ce priveste partea finala a articolului citat mai sus şi anume când stabilește ca prin
exceptie anumite bunuri pot fi înterzise prin lege în circulatia lor, considerăm ca, în realitate, ea
se refera la bunurile domeniului public, care, prin lege sunt scoase din circuitul civil. Considerăm
ca acasta parte a dispoziiei legale reprezintă doar o confirmare a dispozitiilor art. 471, alin. 1, C.

13
Publicată în M. Of. nr. 94/26.08.1999.
4
civ., care stabileste ca bunurile domeniului public sunt acele care sunt trecute în acest sens prin
lege, iar aceste bunuri sunt inalienabile.
--- caracterul prescriptibil. Bunurile obiect a proprietății private sunt prescriptibile, dar
numai sub aspect achizitiv.
Din punct de vedere extinctiv proprietatea bunurilor nu va putea fi pierdută dat fiind
caracterul imprescriptiv a dreptului de proprietate privată. În acest sens, dispoziția art. 391 C.
civ., potrivit căreia apărarea pe calea unei actiuni în justitie a dreptului încălcat va fi posibilă în
termen de 3 ani, nu se referă la cererea de revendicare a dreptului de proprietate ci la cererile de
soluționare a pretenților ce decurg din neexecutarea unor drepturi de creanță.
Din punct de vedere achizitiv, bunuile din domeniul privat vor putea fi dobândite de o
alta persoana prin tercerea unei perioade de timp determinate, în functie de natura bunului, mobil
sau imobil – uzucapiunea mobiliara şi imobiliara.
--- caracterul sesizabil. Aceasta semnifică faptul ca ele pot forma obiectul urmăririi din
partea creditorilor. Urmarirea silita are drept scop vânzarea bunurilor debitorului şi din preţul
obţinut se realizeză creanţele urmaritorilor.
Şi acest caracter cunoaste unele exceptii. Astfel, bunurile enumerate la art. 85, din Codul
de executare al Republicii Moldova, nu vor putea fi urmarite pe baza pretențiilor creditorilor.
Aceasta exepție se referă, în principiu, la bunurile care fac parte din patrimoniul persoanelor
fizice.

3. Identificarea criteriului distincției dintre dreptul de proprietate privată și dreptul

de proprietate publică.
Dupa ce în art. 9, din Constitutie sunt consacrate principiile fundamentale ale proprietății,
art. 127 din aceaiși Constituţie, enumerând bunurile obiect al dreptului de proprietate publică, în
partea finala a acestui articol prevede că, vor face obiectul exclusiv a proprietății publice ... ”... şi
bunurile astfel stabilite prin lege”.
Însa, care este criteriul în raport de care se apreciaza dacă un bun aparține proprietății
publice sau proprietății private.
Sa-u propus mai multe criterii:
--- Natura bunurilor. Unele bunuri nu pot aparține particularilor, de ex. drumurile. Ar
rezulta ca toate bunurile care sunt susceptibile de proprietate privată, aparțin de domeniul
dreptului de proprietate privată. Acest criteriu este unul relativ dat fiind faptul ca un bun poate sa
nu mai faca parte din proprietatea publică dacă i se schimbă destinatia inițială.
--- Afectarea bunului. Bunul afectat serviciului public aparține proprietății publice. Se
considera ca acest criteriu este prea larg, ceea ce ar însemna ca multe bunuri ar face parte din
domeniul proprietății publice, de îndata ce ele ar fi destinate unui serviciu public;
--- Afectarea uzului sau interesului public. Sunt de uz public bunurile care sunt accesibile
tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naţionale, strazile; etc. Interesul public semnifică
afectarea bunului unui serviciu public sau oricărei activități de satisfacerea nevoilor colectivității
fara a presupune accesul nemijlocit al acestuia la utilizarea bunului conform destinației sale.
--- un alt criteriu, în acest caz juridic, de distinctie a acestor proprietăți, îl reprezintă
imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public. Potrivit art. 471 alin. 4, C. civ., bunurile
domeniului public sun inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
În concluzie nu se poate vorbi de un singur criteriu de distincție a acestor proprietăți.
Fiecare din criteriile sus aratâte poate fi folosit pentru a stabili dacă un bun aparține sau nu unei
proprietăți. Dar în final, bunurile care fac parte din proprietatea publică sunt declarate ca atare
prin lege şi tot legea este cea care prevede ca anumite bunuri, prin natura sau destinatia lor
aparțin proprietății publice. Prin urmare, criteriul pentru distincţia domeniului public şi
domeniului privat este, cu precizarile arătate, declaraţia legii.

3.1. Importanța distincției.

5
 Importanța juridică a distinctiei proprietății publice de proprietate privată poate fi
apreciata, prin prizma dispozițiilor art. 496, alin. 4, C. civ., care consacra inalienabilitatea,
insesazibilitatea şi imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public a proprietății publice.
--- bunurile din domeniul public sunt inalienabile. Inalienabilitatea bunurilor din
domeniul public semnifică faptul că aceste bunuri nu vor putea face obiectul unor înstrăinări,
decât dacă prin lege acel bun va fi scos din circuitul civil.
--- bunurile din domeniul public sunt insesizabile. Aceasta semnifică faprul ca această
categorie de bunuri nu va putea fi urmarita silit. Credem, ca în acest caz, problema urmariiri
silite a bunurilor din domeniul public nu se pune deoarece, statul este prezumat a fi solvabil,
întotdeauna.
--- bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile atît extinciv cît și achizitiv. Ceia ce
înseamnă ca nefolosirea lor nu va duce la stingerea dreptului de proprietate publică asupra
acestora. Nu se va putea invoca uzucapiunea de 3, 5 respectiv 10 ani, pentru dobîndirea dreptului
de proprietate privată asupra acestora.
--- bunurile din domeniul public nu pot fi grevate de servituţi, deoarece acestea sunt
incompatibile cu afectațiunea speciala a domeniului public.
--- dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public nu este susceptibil de
dezmembraminte, prin constituirea unor drepturi reale imobiliare.
--- măsurile de publicitate imobiliare nu sunt aplicabile bunurilor din domeniul public
pentru a se produce efectele prevăzute de lege în ce privește existenţa dreptului de proprietate,
ori numai opozabilitatea acestui drept, deoarece aceste bunuri sunt scoase din circuitul civil.