BIOCHIMIE-cursul 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Biochimia este știința care studiază chimia vieții.

Considerată multă vreme o ramură interdisciplinară aflată la granița între chimie și
biologie, biochimia s-a dezvoltat în special în ultimele decenii ca o disciplină de sine
stătătoare, abordând subiecte ca structura chimică a substanțelor din care sunt formate
organismele, interacțiunile între aceste substanțe și transformările metabolice pe care acestea
le suferă in vivo.
Biochimia este definită ca fiind ştiinţa ce se ocupă cu studiul structurii chimice a
organismelor vii, totalitatea reacţiilor şi transformărilor care au loc în celula vie, reglarea
acestora şi interdependenţa permanentă cu mediul înconjurător.

Biochimia studiaza structura, proprietățile și transformările chimice ale

substanțelor ce intră în compoziția organismelor vii.
În funcţie de modul de abordare a problemelor studiate, se disting două ramuri
principale ale biochimiei:
– Biochimie structurală (descriptivă)
– Biochimie dinamică (biochimia metabolismului)

Biochimia structurală se ocupă cu studiul moleculelor vieții: proteine și aminoacizi,

glucide, lipide, acizi nucleici. De asemenea, această ramură studiază și vitaminele și enzimele.

Biochimia dinamică (a metabolismului) studiază căile metabolice prin care nutrienții

sunt procesați în interiorul celulelor vii (anabolism și catabolism).

Biochimia acizilor nucleici și studiul codului genetic, sinteza proteinelor (transcripția

și translația), studiul fenomenelor de transport membranar și de transmitere a semnalelor sunt
doar câteva domenii în care biochimia cunoaște un progres remarcabil în ultimii ani.

1
 O CRONOLOGIE A BIOCHIMIEI

 1770-1774 Priestley a descoperit O2 și a arătat că este produs de plante și consumat de

animale
 1773 Rouelle a izolat ureea din urină (primul compus organic izolat)
 1804 Dalton a enunțat teoria atomică
 1806 Vauquelin și Robiquet au izolat primul aminoacid (asparagina)
 1810 Gay-Lussac a dedus ecuația fermentației alcoolice
 1837 Berzelius a postulat natura catalitică a fermentației și apoi a identificat acidul
lactic ca produs al activității musculare
 1838 Schleiden și Schwann au enunțat teoria celulară
 1838 Mulder a realizat primele studii sistematice asupra proteinelor
 1850-1855 Bernard a izolat glicogenul din ficat, demonstrând că acesta este
transformat în glucoza din sânge; a descoperit gluconeogeneza
 1859 Darwin a publicat ”Originea speciilor”
 1864 Hoppe-Seyler a fost primul care a obținut o proteină (hemoglobina) în stare
cristalină
 1866 Mendel și-a publicat experiențele care l-au condus la enunțarea principiilor
segregării genelor
 1869 Miescher a descoperit ADN-ul
 1893 Ostwald a dovedit că enzimele sunt catalizatori
 1897-1906 Eijkman a arătat că beri-beri este o maladie produsă de lipsa unui
component în dietă, care se găsește în cortexul boabelor de cereale
 1902 Fischer și Hofmeister au demonstrat că proteinele sunt polipeptide
 1905 Knoop a descoperit β-oxidarea acizilor grași
 1909 Sȍrensen a arătat efectul pH-ului asupra activității enzimatice
 1913 Michaelis și Menten au dezvoltat o teorie cinetică a acțiunii enzimelor
 1925-1930 Levene a elucidat structura mononucleotidelor și a arătat că sunt unități
constitutive ale acizilor nucleici
 1925-1930 Svedberg a inventat ultracentrifuga
 1928 Euler a izolat carotenul
 1928-1932 Szent-Gyȍrgyi a izolat acidul ascorbic
 1929 Fiske și Subbarow au izolat ATP și fosfocreatina din extracte de mușchi
 1930 Karl Landsteiner-premiul Nobel pentru descoperirea grupelor sangvine
 1933 Krebs și Henseleit au descoperit ciclul ureei
 1933 Embden și Meyerhof au descoperit intermediarii cruciali în calea glicolitică
 1937 Krebs a postulat ciclul acidului citric sau ciclul acizilor tricarboxilici.
 1939-1941 Lipmann a postulat rolul central al ATP în transferul de energie
 1939-1946 Szent-Gyȍrgyi a descoperit actina și actomiozina
2
 1943 Henrik Dam și Edward Adelbert Doisy-premiul Nobel pentru descoperirea
vitaminei K
 1946 Carl Ferdinand Cori și Gerty Cori-premiul Nobel pentru descoperirea
mecanismului biosintezei glicogenului
 1950 Pauling și Corey au propus structura în -helix a -keratinei
 1951 Lynen a postulat rolul coenzimei A în oxidarea acizilor grași
 1953 Sanger și Thompson au determinat secvența de aminoacizi a lanțurilor A și B
ale insulinei; doi ani mai târziu, Sanger a stabilit poziția legăturilor disulfurice
 1953 Watson și Crick au postulat modelul de dublu helix al structurii ADN
 1958 Crick a enunțat dogma centrală a geneticii moleculare
 1961 Jacob și Monod au postulat funcția ARN-ului mesager
 1961-1965 laboratoarele lui Nirenberg, Khorana și Ochoa au identificat codul
genetic
 1972 Edelman și Porter- premiul Nobel pentru descoperirea structurii anticorpului (a
moleculei de imunoglobulină)
 1983 Mullis a amplificat ADN-ul prin reacția polimerazică în lanț (PCR)
 1985 Brown și Goldestein-premiul Nobel pentru descoperirea receptorilor LDL și
rolului acestora în controlul metabolismului colesterolului și ateroscleroză
 1992 Fischer și Krebs-mecanismul reglator biologic al fosforilării reversibile a
proteinelor
 1994 Gilman și Rodbell-premiul Nobel pentru descoperirea proteinelor G și rolului
acestora în transmiterea semnalelor intraceluler
 1997 Prusiner-premiul Nobel pentru descoperirea prionilor și a rolului acestora în
infecții
 1999 Gunter Blobel-premiul Nobel pentru fiziologie și medicină pentru descoperirea
faptului că proteinele au semnale intrinseci care guvernează transportul acestora și
localizarea celulară
 2005 Marshall și Warren- premiul Nobel pentru descoperirea rolului în gastrite și
ulcerul peptic al bacteriei Helicobacter pylori
 2007 Sir Martins Evans, Mario Capecchi și Oliver Smithies - premiul Nobel pentru
fiziologie și medicină pentru cercetările în domeniul modificărilor genetice realizate
prin intermediul celulelor stem
 2008 Luc Montagnier și Francoise Barre-Sinnousi au primit premiul Nobel pentru
fiziologie și medicină, pentru descoperirea HIV și respectiv, Harald zur Hausen
pentru faptul că HPV cauzează cancer de col uterin
 2009 Jack W. Szostak, Carol Greider și Elizabeth Blackburn -premiul Nobel
pentru fiziologie și medicină pentru descoperirea telomerazelor.
 2010 Robert G. Edwards- premiul Nobel pentru dezvoltarea fertilizării in vitro
 2014 OKeefe și Moser- premiul Nobel pentru descoperirea celulelor care constituie
un sistem de poziționare în creier.
 2016 Yoshinori Ohsumi- premiul Nobel pentru descoperirea mecanismului autofagiei

3
 COMPONENTELE MATERIEI VII
ȘI LEGĂTURILE DINTRE ACESTEA

A. PROPRIETĂȚILE MATERIEI VII:

Comparativ cu materia nevie, organismele vii se caracterizează printr-un ansamblu de

principii şi trăsături definitorii de organizare şi funcționare la nivelul moleculelor, cum ar fi:

• Sunt sisteme deschise, adică se află într-un permanent schimb de materie, energie şi
informație cu mediul ambiant şi au drept caracteristică definitorie metabolismul, concept care
defineşte esența materială şi dinamismul vieții;

• Posedă un înalt grad de organizare şi complexitate, adică sunt alcătuite din diferite
tipuri de molecule şi macromolecule cu structuri variate şi funcții specifice;

• Reprezintă o stare calitativ superioară, atât sub aspectul naturii, structurii şi modului
de asamblare a biomoleculelor componente, dar mai ales sub aspectul interacțiunilor dintre
acestea;

• Au capacitatea unică de a absorbi şi de a transforma energia din mediul ambiant,

adaptând-o şi utilizând-o pentru sinteza propriilor structuri şi pentru menținerea organizării
structurale;

• Au capacitatea de autoreplicare precisă din generație în generație, în forme identice

ca masă, conformație, structuri interne şi proprietăți;

• Pentru toate organismele vii, celula este unitatea de bază structurală şi funcțională,
ce conține echipamentul complet pentru menținerea şi continuitatea vieții.

4
 B. COMPONENTELE MATERIEI VII

-Bioelementele-

Corpurile vii sunt alcătuite din molecule; moleculele se formează prin unirea atomilor
prin legături chimice. Atomii se mai numesc elemente chimice.

16 elemente chimice sunt esențiale pentru viață: H, C, O, N, P, S,Na, Mg, Cl, K, Ca,
Mn, Fe, Co, Cu, Zn.
Elementele chimice care intră în structura materiei vii (materia organică) se numesc
bioelemente.

În funcţie de ponderea şi rolul pe care îl joacă în celula vie, bioelementele se clasifică

în 3 mari grupe:
1. Bioelemente primare (macroelemente) se întâlnesc în cantitate mare
în organismele vii (95%). Acestea sunt: C,H,O,N,P, S.
C, H, O, N =elemente fundamentale, reprezinta aproximativ 96 % din masa celor mai
multe celule. Cele patru elemente formeaza compuși care posedă o capacitate moleculară
unică de a participa la procesele ce constituie în ansamblu starea vie. Importanța biologică a
C,H,O,N se datorează în mare măsură valenței lor (4,1,2,3) și abilității lor de a forma legături
covalente mai stabile decât oricare alte elemente cu aceste valențe.
Dintre cele 4 elemente chimice de bază pentru compoziția materiei vii, carbonul se
distinge ca element fundamental datorită proprietăților sale chimice:
- are masă moleculară mică
- formează legături C-C construind lanțuri (catene) moleculare lungi circulare
sau liniare
- formează legături chimice covalente puternice și stabile cu alți atomi (H,O,N)
!!! Toate moleculele organice care intră în structura materiei vii conțin elementul carbon și
legături covalente de tip C-C.
Hidrogenul se întâlnește alături de C în compoziția tuturor substanțelor organice dar și
în compoziția apei.

Oxigenul are rol structural (intră în structura unor compuși organici și anorganici) și
funcțional (este implicat în oxidările de la nivel celular)

-aportul la nivel celular este reglat: prin creșterea numărului de hematii

(hipoxia stimulează eritropoietina) și prin modificări ventilatorii

5
 Azotul este prezent în molecule organice, predominând în protide (aminoacizi,
peptide, proteine) și acizi nucleici. Azotul atmosferic este fixat de către bacteriile din sol
(Rhizobium, Nitrobacter) și cianobacterii.

Fosforul se găsește în oase sub formă de săruri minerale, în structura membranelor

celulare (fosfolipide), participă la metabolismul energetic (ATP).

Sulful intră în structura aminoacizilor cu S (metionină, cisteină), a unor vitamine

(tiamina, biotina), participă la sinteza unor proteine (colagenul).
2. Bioelemente secundare (oligoelemente) : sunt acei compuși care se găsesc în
proporție redusă (4-5%), în grupa aceasta fiind incluse: K, Na, Cl, Mg, Ca.

Sodiu (Na) și potasiu (K) intervin în reglarea echilibrului hidroelectolitic la nivel

celular.
Magneziul intră în structura clorofilei (la plante); ajută la fixarea calciului și fosforului
în oase și dinți.
Calciul –în proporție de 99% se găsește în oase și dinți; intervine în reglarea acțiunii
unor enzime, a presiunii sangvine și în contracția musculară.
Clorul este un nemetal care apare sub formă de cloruri sau chiar HCl liber.

3. Microbioelemente (elemente microbiogene): sunt prezente în organism în

cantități extrem de reduse, uneori doar urme (mai puțin de 1%): Fe, Zn, Cu, I, Co, Se, Mn, F
și altele; au o importanță deosebită pentru o bună funcționare a celulelor.

Fierul-intră în structura hemoglobinei, mioglobinei și a unor enzime ce intervin în

sinteza ADN, în transportul energiei etc

Zincul –întărește sistemul imunitar, ajută la prevenirea stresului și a oboselii, are

acțiune asupra creșterii părului și a unghiilor; intră în structura a numeroase metaloenzime,
intervine în activitatea hormonilor (insulina, gonadotropine, STH), în organogeneză.

Cupru- intră în constituția unor enzime (superoxid-dismutaza, ceruloplasmina),

participă la sinteza mielinei, melaninei, intervine în metabolismul fierului alaturi de Mo,
necesar pentru formarea elastinei, diminuează producerea histaminei, ceea ce reduce
manifestările alergice.

Iodul-intervine în sinteza hormonilor tiroidieni

Cobaltul –intră în structura vitaminei B12 (cobalamina) ce intervine în procesul de

formare a globulelor roșii, favorizează captarea iodului de către celula foliculară tiroidiană.

6
 Seleniu –are rol în formarea enzimelor antioxidante care protejează celulele împotriva
radicalilor liberi prevenind îmbătrânirea acestora. Ajută la sinteza anticorpilor și are rol
hepatoprotector alături de vitamina E și glutation.

Manganul – are acțiune detoxifiantă, limitează acumularea grăsimilor, intervine în

gluconeogeneză (Mn este constituient al piruvat-carboxilaza și activator al fosfoenol-
piruvat-carboxilazei);
- are rol în activarea unor enzime (cofactor enzimatic);
- este esențial pentru troficitatea cartilagiilor și țesutului osos (stimulează
sinteza de mucopolizaharide și colagen).

Fluorul –necesar pentru sănătatea dinților (fluoroapatita-se încorporează în smalțul

dinților făcându-i mai rezistenți la atacul acizilor).

În corpurile vii bioelementele se asociază formând biomolecule.

În funcţie de absența sau prezența legăturilor C-C în structura lor, biomoleculele se
împart în două clase:
a) biomolecule anorganice (apa, sărurile minerale)
b) biomolecule organice (glucide, lipide, proteine-cu rol plastic și energetic și enzime,
vitamine, hormoni-cu rol funcțional)

Biomoleculele organice, care intra în alcătuirea organismelor animale reprezintă 35-

40% din masa acestora. Principalele categorii de biomolecule sunt protidele,
lipidele, glucidele, acizii nucleici, enzimele, vitaminele, hormonii.
Biomoleculele organice îndeplinesc în organismele animale diferite roluri şi anume:
- protidele, lipidele şi unele glucide îndeplinesc rol plastic (structural) deoarece
participă la alcătuirea edificiului celular, a membranelor celulare şi formaţiunilor subcelulare;
- enzimele au rol catalitic, participând la reglarea reacţiilor biochimice necesare
activităţii organismelor vii, făcând posibilă desfăşurarea acestora în condiţii compatibile cu
viaţa;
- glucidele şi lipidele îndeplinesc rol energetic, deoarece fiind supuse unor procese
de degradare eliberează energia necesară funcţiilor vitale ale celulei; energia eliberată poate
fi stocată sub formă de energie chimică în anumite molecule (substanţe macroergice);

7
 - acizii nucleici îndeplinesc rol informaţional prin stocarea, transmiterea şi
exprimarea informaţiei ereditare;
- vitaminele şi hormonii îndeplinesc rol de reglare a diferitelor procese biochimice.
Biomoleculele în funcţie de gradul lor de complexitate se împart în:
- precursori chimici, care au molecule simple, masă moleculară mică, iar prin
diferite procese biochimice se transformă în biomolecule. Aceştia sunt: CO2, NH3, H2O, O2;
- metaboliţi intermediari, ce rezultă în urma proceselor metabolite, sunt biomolecule
cu masa moleculară mică: acid acetic, acid lactic, glicerol, baze azotate;
-componente moleculare de bază (aminoacizi, monoglucide, acizi graşi,
mononucleotide) reprezintă biomolecule cu masă moleculară mai mare decât a metaboliţilor
intermediari;
-biomacromoleculele sunt molecule gigant (proteine, acizi nucleici;
poliglucide, complexe lipidice), rezultate din policondensarea de componente cu structuri
simple;
- complexe supramoleculare (complexe enzimatice, nucleoproteide,), provenind din
asocierea macromoleculelor. Prin ansamblarea acestor complexe rezultă formaţiuni
intracelulare (ribozomi, nucleu, mitocondrii, lizozomi etc.).

8
 Capitolul 1. SUBSTANȚELE ANORGANICE
(apa și sărurile minerale)

1.1. APA

Apa este un constituent absolut indispensabil tuturor organismelor vii, deoarece toate
procesele celulare care stau la baza vieţii nu pot avea loc în lipsa apei. Chiar şi diminuarea
mai mult sau mai puţin accentuată a conţinutului de apă în celule şi ţesuturi determină
scăderea sau chiar încetarea funcţiilor vitale.
Apa constituie 60-70% din masa corpului omenesc. Conţinutul în apă al organismului
uman variază, fiind influențat de diverși factori: suprafața corporală, gradul de adipozitate,
vârstă, sex.
De exemplu: o femeie adultă-40-50% din greutatea corporală; un bărbat adult-60-70%,
embrion-94%, mușchi-75%, eritrocite-60%, creier-75%, plămâni-80%, inimă-70%, sânge-
83%, oase-22%.
În organism apa este repartizată în 2 mari compartimente, separate de membrane
biologice (membrana celulară) a căror permeabilitate selectivă determină deplasările apei și
electroliților:

a) compartimentul intracelular care reprezintă 2 / 3 din apă totală din organism şi

cuprinde apa legată (de constituţie). Aceasta ia parte la constituţia celulelor, la imbibiţia
sistemelor coloidale şi la hidratarea diferiţilor ioni sau molecule din interiorul celulei;
Este dificil de precizat cornpozitia cornpartirnentului intracelular deoarece aceasta variază de
la un organ la altul, variaţie legată de funcţiile organelor.
b) compartimentul extracelular cuprinde apa liberă, deţine 1 / 3 din apa totală din
organism şi este subdivizat în alte 4 compartimente:
• plasma sangvină (reprezintă 4% din greutatea corpului);
• lichidul interstiţial – scaldă celulele, ocupă spațiile intercelulare (reprezintă 15% din
greutatea corporală a adultului);
 limfa (interstițială și din vasele limfatice)
• fluidele transcelulare – reprezentat de LCR şi lichidele de la nivelul globilor oculari,
lichidul pericardic, lichidul pleural.
La nivelul compartimentului extracelular au loc schimburile dintre celule şi mediul lor
înconjurător.

9
 După proveniența în organism apa poate fi:
-exogenă-pătrunde sub formă de alimente lichide și solide;
-endogenă-este apa care rezultă în urma reacțiilor de oxidare de la nivel celular; în
funcție de substanța oxidată, cantitatea de apă endogenă variază, după cum urmează:
 la 100 g lipide107 g apă
 la 100 g glucide (amidon) 60 g apă
 la 100 g proteine 41g apă
Necesarul zilnic de apă este de 40g apă/kg corp; din necesarul zilnic, 35g sunt
reprezentate de apa exogenă, iar 5g de apa endogenă.
Un adult sănătos-care desfășoară o activitate moderată într-o climă temperată- are
nevoie de 1500-2000 ml apă/zi; nevoile cresc cu 500 ml/zi în caz de transpirație datorată
climei calde sau activtății fizice intense și cu 500-1500 ml/zi în caz de febră, vărsături, diaree.

 Rolurile apei în organism

Apa îndeplineşte în organism mai multe roluri:

- structural, participând la constituţia celulei şi la formarea coloizilor celulari;
- solvent pentru substanţe organice şi anorganice;
- mediu al reacţiilor biochimice ce stau la baza vieţii;
- mediu de vehiculare a diferiţilor metaboliţi în organism;
- generator de ioni de H+ şi HO- necesari pentru menţinerea pH-ului la
limite constante şi pentru cataliza enzimatică;
- reactant -participă direct la reacţii de hidroliză şi hidratează ioni, reacții de oxidare;
- termoreglator pentru menţinerea în limite normale a temperaturii organismului, prin
procese de evaporare cutanată şi prin respirație.

 Structura moleculei de apă

Din punct de vedere structural molecula de apă este asimetrică, conținând legături
covalente puternice între H și O, luând forma unui triunghi isoscel.

Molecula de apă are structura unui tetraedru neregulat care are în centrul său atomul
de oxigen. În funcție de repartiția sarcinilor negative ale oxigenului și a celor pozitive ale
hidrogenului apa prezintă caracter de dipol (are 2 poli: polul O-negativ și polul H-pozitiv).

10
 Apa este o moleculă covalentă polară. Polaritatea este datorată inegalei distribuții a
sarcinilor electrice în moleculă și are ca urmare crearea unui pol predominant pozitiv,
respectiv a unui pol predominant negativ. Aceste sarcini, pozitive și negative sunt echilibrate
între ele, astfel încât d.p.d.v. electric, molecula de apă este neutră.

Faptul că molecula de apă este un dipol are drept consecință interacțiunea

electrostatică ce se stabilește între regiunea pozitivă a unei molecule și regiunea negativă a
altei molecule. Această atracție dipol-dipol este numită legătură de hidrogen.
Legătura de hidrogen este o interacțiune electrostatică ce se exercită între nucleul
hidrogenului aparținând unei molecule dipol de apă și perechea de electroni neparticipanți ai
oxigenului din altă moleculă.

11
 Datorită structurii spațiale și distribuției electronice, fiecare moleculă de apa are
posibilitatea să se asocieze cu alte patru molecule de apă. Astfel, apa poate să apară sub trei
forme, corespunzătoare celor trei stări de agregare:
· monohidrat – stare gazoasa
· dihidrat – stare lichida
· polihidrat – stare solidă (gheața)

Legăturile de hidrogen nu sunt specifice doar interacțiunii dintre moleculele apei. Ele
pot apărea între un atom electronegativ (acceptor de hidrogen, de obicei atomi de oxigen sau
azot cu perechi de electroni neparticipanți) și un atom de hidrogen legat covalent la un alt
atom electronegativ (donor de hidrogen) aflat în aceeași moleculă sau moleculă diferită.

Legăturile de H sunt vitale în organism pentru că asigură stabilitatea unor

macromolecule cum ar fi: proteinele (structura secundară, terțiară, cuaternară), ADN-ul.

12
  Proprietățile fizico-chimice ale apei

Apa prezintă o serie de proprietăți deosebit de importante în biochimia vieții,

determinate în majoritatea cazurilor de prezența legăturilor de hidrogen. Dintre acestea mai
importante sunt:
a) capacitatea deosebită de SOLVENT este datorată în mare parte caracterului
dipolar al moleculei de apă
Apa este cel mai bun și mai important solvent; apa dizolvă atât substanțele minerale,
cât și substanțele organice:
-substanțele minerale sunt dizolvate de apă prin orientarea apei cu sarcina
pozitivă/negativă spre ionul de sarcină contrară:

NaClNa+ +Cl-

Datorită hidratării scade interacțiunea dintre ionii cu sarcini diferite și astfel ionii
rămân dizolvați în mediul celular. Această proprietate se numește constantă dielectrică=
capacitatea unui solvent de a izola ioni cu sarcini opuse (cationi și anioni).
Pentru apă constanta dielectrică este mai mare față de a altor solvenți (etanol, acetonă),
deci apa este un bun agent de electroliză și un bun conductor de electricitate.
-substanțele organice prezente în organismul omului au caracter dublu (prezintă o
parte hidrofobă și una hidrofilă), iar solubilizarea lor se face prin legaturile de H formate între
apă și gruparea polară hidrofilă a moleculei organice.
Compușii ionici sau molecule polare au o afinitate deosebita față de apa și s-au
denumit drept hidrofile (iubitoare de apa).

b) COEZIUNEA – Datorită prezenței legăturilor de hidrogen, moleculele apei se

„grupează” având astfel o mare coeziune. Acest fapt explica și tensiunea superficială a apei,

13
care permite unor animale mici să „meargă (calce)” pe apă. La fel se poate explica „urcarea
apei” prin tuburile capilare ale vaselor conducătoare de la plante.

c) CĂLDURA SPECIFICĂ - este cantitatea de căldură necesară unității de masă

dintr-un corp pentru a-și modifica temperatura cu un grad. Apa are căldura specifică sau
capacitatea termică foarte mare; datorită acestui fapt ea poate primi sau ceda o cantitate
apreciabilă de căldură, fără a-și schimba simțitor propria temperatură.
Datorită acestei proprietați apa contribuie la minimalizarea fluctuațiilor termice din
interiorul celulelor.

d) CĂLDURA DE VAPORIZARE (cantitatea de căldură necesară transformării apei

lichide în vapori, la o temperatură dată) a apei este mai mare decât a altor substanțe cu
structură și masă asemănătoare, ceea ce asigură menținerea constantă a temperaturii corpului.

e) DENSITATEA apei variază în funcție de temperatură. Apa este unică prin faptul că
în stare solidă (gheață) are o densitate mai mică decât în stare lichidă, astfel încât plutește.
Aceasta determină ca la răcirea atmosferei sub 0oC, apa să formeze gheață la suprafața ei,
dedesubt rămânând apa lichidă, proprietate ce explică desfășurarea continuă a activității
viețuitoarelor acvatice.
Anomalia în dilatarea apei constă în faptul că ea se dilată prin răcire între 4oC și 0oC în
loc să se contracte ca restul lichidelor (prin înghețare apa își mărește volumul cu 9%). Ca
urmare, și densitatea apei între 4oC și 0oC scade în loc să crească. dilatarea apei la scăderea
temperaturii explică de ex., distrugerea unor plante odată cu scăderea temperaturii sub 0oC,
spargerea conductelor, sticlelor când îngheață apa în ele.
Această anomalie se datorează faptului că, prin răcire, apa își mărește gradul de
structurare prin formarea unui număr mai mare de legături de hidrogen. Rețeaua ordonată pe
care o formează moleculele de apă , fiind o rețea hexagonală cu ochiuri mari, afânată,
determină mărirea volumului gheții și deci, o micșorarea a densității.

14
  Ionizarea apei. Produsul ionic al apei. Scara de pH

Deși în stare naturală, apa (apa pură-lipsită de săruri sau gaze dizolvate) nu este un
bun conductor al electricității, se admite că prezintă o conductibilitate electrică mai bună
decât a altor lichide, datorită ionizării proprii și anume abilitatea de a reacționa și a forma ioni
de hidroxil HO- și hidroniu H3O+( sau H+).

Apa are caracter amfoter-se comportă ca un acid față de o bază, deoarece cedează
protoni și ca o bază față de un acid, deoarece acceptă protoni. Reacția de ionizare a apei este o
reacție de echilibru și se numește reacție de autoprotoliză:

În apa pură, la 250C produsul între concentrația ionilor [H3O+] și [HO-] este 10 -14=
Kw și se numește produsul ionic al apei.
[H3O+] x [HO-] = 10 -14 , deci [H3O+]=[HO-]=10-7
Rolul deosebit pe care îl au ionii H3O+ (sau H+ ) într-o solutie apoasă l-a condus pe
chimistul danez Sorensen să introducă în 1909 noțiunea de pH- mărime cu ajutorul căreia se
apreciază caracterul unei soluții.
pH-ul= este logaritmul cu semn schimbat al concentratiei ionilor de hidrogen.
pH= -log H+
Concentrației ionilor de H=10-7 îi corespunde pH=7
În funcție de pH soluțiile pot fi:
- acide (pH mai mic decat 7)
- neutre (pH=7)
- bazice/alcaline (pH mai mare decat 7)
Cunoașterea pH-ului diferitelor componente din organismul uman are importanță
deosebită deoarece multe procese biochimice depind de concentrația ionilor de hidrogen (de
ex., transportul oxigenului în sânge, reacțiile chimice catalizate de enzime, generarea energiei
metabolice în cursul respirației, etc).
Valorile pH ale unor lichide biologice sunt prezentate în tabelul de mai jos:

15
 Lichidul biologic pH
suc gastric 1-2
urină 5,5
saliva 6,8
sânge 7,5
suc pancreatic 8

pH-ul mediului intern pentru organismul uman are o valoare de 7,35-7,42.

Tendințele de variație în sensul creșterii sau scăderii pH-ului în diferite condiții de
activitate a organismului sunt controlate prin intermediul sistemelor tampon ale sângelui și
prin activitatea unor organe, cum ar fi: plămânii, rinichii.
Pentru a preveni acidoza (pH sub 7,35) sau alcaloza (pH peste 7,42) organismul
dispune de câteva sisteme de control:
 sistemele tampon din sânge (care neutralizează acizii și bazele)
 eliminarea pulmonară a dioxidului de carbon (cel mai frecvent și abundent
produs final de metabolism)
 modificarea concentrației ionilor de H determină excreția prin rinichi a unei
urini alcaline sau acide.

Determinarea pH-ului se face prin:

1. metode colorimetrice –se bazează pe schimbarea culorii unor indicatori de pH.

Indicatorii de pH sunt de regulă substanțe organice slab acide sau slab bazice, iar moleculele
lor disociate electrolitic au culori diferite față de moleculele nedisociate.
Ex. fenolftaleina, albastru de timol, metil-orange, roșu-fenol
Există și unii indicaori universali ce conțin amestecuri de mai mulți indicatori (ex. turnesolul).
2. metoda electrometrică –se bazează pe utilizarea unor aparate=pHmetre și care sunt
specifice pentru determinarea pH-ului anumitor substanțe.

16
  Sistemele tampon

Prin substanță tampon se înțelege o substanță care prin prezența sa într-o soluție se
opune modificării pH-ului determinată de adaosul unei baze sau a unui acid.

O soluție tampon este amestecul a două substanțe tampon cu acțiuni complementare,

în sensul ca una dintre ele se opune scăderii pH-ului determinată de adaosul unui acid, iar
cealaltă se opune creșterii pH-ului determinată de o bază.
Cele două substanțe din constituția oricărui sistem tampon pot fi: un acid slab și sarea
sa alcalină sau o bază slabă și sarea sa acidă.
Un sistem tampon are 2 componente:
 componenta acidă –care va neutraliza bazele
 componenta bazică-care va neutraliza acizii

În cursul funcționării (tamponării) componentele sistemului trec una în cealaltă.

În organismul uman funcționează permanent 4 sisteme tampon:

 sistemul acid carbonic-bicarbonat: în plasmă-H2CO3/NaHCO3, în eritrocite-
H2CO3/KHCO3
 sistemul fosfaților
 sistemul proteinelor
 sistemul hemoglobinei

Modul de acțiune a unui sistem tampon:

 NaHCO3-este componenta bazică a sistemului tampon care intervine în neutralizarea

acizilor tari din organism:
HCl + NaHCO3  H2CO3 +NaCl
H2CO3  H2O+ CO2 ; H2O va fi absorbită în organism, iar CO2 va fi eliminat prin
expirație.
 H2CO3 –este componenta acidă care intervine în neutralizarea bazelor tari:
NaOH + H2CO3  NaHCO3 +H2O; NaHCO3 funcționează ca și componentă bazică a
sistemului tampon, iar apa va fi absorbită în organism.

17
 Metabolismul hidric

De la nivelul intestinului subțire unde ajunge după ingestie, apa trece în sânge,
apoi în spațiile intercelulare și de aici, în interiorul celulelor. După ce participă la
numeroase reacții metabolice, apa face un drum invers, adică de la celule în spațiile
intercelulare și de aici în plasma sângelui, de unde este eliminată la exterior. Mișcarea
apei în dublu sens, între compartimentele intra- și extracelular, se face datorită unor
forțe osmotice care depind de prezența unor săruri minerale (sub formă de ioni).

Echilibrul hidric-constă în menținerea unui raport între aportul și pierderile de

apă din organism. Reglarea echilibrului hidric –de către hipotalamus prin 2 căi
diferite:
 prin crearea senzației de sete
 prin controlul excreției de apă prin urină

1. Reglarea echilibrului hidric prin crearea senzației de sete

 Senzația de sete este determinată de deshidratarea extra- și intracelulară, în special a

neuronilor centrului setei din hipotalamusul anteriorcreșterea presiunii
coloidosmotice a sângelui stimulează centrii setei din hipotalamus.

 Alți factori ce stimulează senzația de sete: gradul de umezire a mucoasei bucale,

stimuli vizuali sau auditivi

 Aportul de apă variază în funcție de: sex, vârstă, greutate corporală, efortul fizic
depus, conținutul aimentar, temperatura mediului ambiant, starea de sănătate a
organismului.

2. Reglarea echilibrului hidric prin controlul excreției de apă prin urină

 Mecanism declanșat la nivelul nucleilor anteriori ai hipotalamusului care secretă ADH

(hormonul antidiuretic).

 ADH acționează asupra rinichilor crescând permeabilitatea pentru apă a celulelor din
tubii contorți distali și tubii colectori stimulând astfel absorbția apei.

18