Ilie Şandru

o VICTIMA A
EXTREMISMULUI MAGHIAR

r Aşezământul "Sfântul losif

Odorheiul Secuiesc
 ILIE ŞANDRU

O victimă a extremismului maghiar :

Aşezământul „Sfântul losif’ din Odorheiu Secuiesc

BIBLIOTECA
Centrului Ecleziastic de Documentari
„Mitropolit Nicolae Cola:
Nr. înreg.

Editura Eurocarpatica Sf. Gheorghe, 2006

ISBN: 973-85929-8-4
 Cronologia evenimentelor din Odorheiu Secuiesc

1990: luând cunoştinţă de situaţia necorespunzătoare de la fosta Şcoală

ajutătoare pentru copiii handicapaţi din comuna Ocland, Asociaţia umanitară Basel
Hilft din Elveţia intervine cu ajutoare financiare şi propune construirea unui
aşezământ de asistenţă socială în judeţul Harghita
1992, 24 septembrie: Consiliul local Odorheiu Secuiesc eliberează
autorizaţia de construire pentru şcoala specială pe terenul situat în punctul Cserehat
(Dealul Stejarului) pentru SC Aris Industrie SA, mandatat de investitorul Basel
Hilft; durata condiţionată a lucrărilor; 48 luni; parcela cadastrală cu nr. 1209/2/1 în
suprafaţă de 16.700 mp a fost concesionată pe 99 ani cu o chirie anuală de
1.290.000 lei, indexată anual cu rata inflaţiei
Timp de 2 ani, administraţia locală n-a putut prezenta o ofertă pentru
administrarea şi punerea în operă a destinaţiei clădirii. Ordinul firanciscanelor
(călugăriţe de etnie maghiară) s-a arătat iniţial interesat de proiect, dar s-a retras
ulterior, constatând amploarea operei caritabile care urma să fie susţinută. S-au
arătat apoi interesate de proiect călugăriţele Congregaţiei „Inimii Neprihănite” de
sub jurisdicţia Mitropoliei Române Unite cu Roma greco-catolică Blaj - singurele
care şi-au asumat garanţia profesională şi materială a operei umanitare. Simpla
realitate că aceste călugăriţe erau de etnie română a resuscitat spiritul de intoleranţă
emică şi religioasă specific zonei.
1996: Construcţia (7 corpuri de clădiri, costând circa 6 milioane de dolari
până în acea fază) a fost terminată, cu excepţia finisajelor interioare. Este ales
primar al municipiului Szâsz Jeno, autonomist fervent, care şi-a inclus ca punct
distinct în programul electoral obţinerea clădirii şi transformarea ei în universitate
maghiară. Noul primar a început deîndată să ceară schimbarea destinaţiei clădirii,
iar apoi s-o revendice în integralitate, sub pretextul românizării zonei şi a
schimbării proporţiei emice a „celui mai pur oraş maghiar din întreaga lume”. în 7
iunie se încheie contractul de donaţie dintre investitor şi Congregaţia „Inimii
Neprihănite”. în aceeaşi lună. Consiliul local Odorheiu-Secuiesc abrogă unilateral
actul de concesiune al terenului, pe motiv că nu este proprietarul acestuia. 26
iunie: Consiliul local solicită în instanţă sistarea lucrărilor de finisare interioară;
Judecătoria Odorhei dispune suspendarea lucrărilor. Deşi sentinţa era nedefinitivă,
la presiunile administraţiei locale executorul judecătoresc aplică sigiliul pe toate
uşile şi predă clădirea în custodia Consiliului local, care pune pază la toate
intrările. 23 iulie: Noul primar Szasz Jeno se delasează la Cserehat şi somează pe
cele două călugăriţe să părăsească zona. în urma recunoaşterii în faţa Tribunalului
Harghita că parcela concesionată nu aparţine Consiliului local, ci statului.
Guvernul Văcăroiu emite HG 1346/1996, prin care terenul în cauză este atribuit în
folosinţă Mitropoliei greco-catolice Blaj. Primarul Szâsz Jeno refuză semnarea
procesului-verbal de predare-primire a terenului. 18 decembrie: Delegaţia
Consiliului local Odorheiu Secuiesc cere Mitropoliei Blaj rezilierea actului de
donaţie către Congregaţia „Inimii Neprihănite” şi renunţarea la folosinţa terenului.
Mitropolia greco-catolică refuză. în toată această perioadă presa de expresie
maghiară incită populaţia, afirmând că în clădire s-ar transfera o colonie de bolnavi
SIDA sau că, având ziduri atât de groase, clădirea ar fi un buncăr cu destinaţie
militară. într-o scrisoare a sindicaliştilor de pe platforma industrială se afirmă:
„...vă aducem la cunoştinţă că, prin ajutorul membrilor noştri, circa 10.000 de
oameni, vom demola clădirea”.
1997, 4 martie: Curtea de Apel Târgu-Mureş admite recursul formulat de
SC Aris Industrie SA şi Congregaţie şi desfiinţează măsurile de sistare a lucrărilor
- sentinţă definitivă. Dar autorităţile locale refuză ridicarea sigiliilor şi a pazei,
continuând demersurile grosolane pentru confiscarea unei proprietăţi private în
valoare de circa 6 milioane dolari, destinată unei opere caritabile.
Intrând la guvernare, UDMR ridică la alt nivel bătălia pentru clădire; comite
dezinformări crase şi face presiuni uriaşe asupra membrilor Executivului, iar în 14
martie anunţă autorităţile din Odorhei despre adoptarea HG nr. 72/martie/1977
prin care se abrogă Hotărârea Guvernului Văcăroiu privind darea în folosinţă
Mitropoliei Blaj a terenului pe care se află construcţia. Această Hotărâre n-a apărut
niciodată în Monitorul Oficial, unde există doar un HG nr. 72 care se referă la taxa
Radio-TV! Peste o săptămână, la Monitorul Oficial este trimisă HG 185/05/05, cu
următorul conţinut: „Se abrogă HG nr. 1346 din 27 nov. 1966 publicată în M.O. nr.
317 din 29 nov. 1996”. Semnează prim-ministrul Victor Ciorbea şi secertarul
general al Guvernului Remus Opriş. Hotărârea nu este contrasemnată de miniştrii
Justiţiei şi Lucrărilor Publice, nu este motivată şi nu indică legea în temeiul căreia
s-a luat. Presa maghiară din zonă o speculează la maximum, afirmând că nu doar
terenul, ci şi clădirea s-a luat de la Congregaţie şi va primi altă destinaţie. 18
aprilie, Bardoczy Csaba convoacă populaţia, prin postul Tv Digital 3, la un
„miting spontan” în Dealul Stejarului. Se adună câteva sute de oameni. Bardoczy:
„Poimâine, dacă e nevoie, ne vom aduna 40.000 (...) Dacă nu se vor lua decizii
favorabile cetăţenilor odorheieni şi după dorinţa acestora, atunci pe noi nu ne va
opri nici un Guvern român şi nici un Parlament român dacă rezultatele negocierilor
nu vor fi pe placul nostru. La urma urmelor, şi minerii au intrat în Bucureşti...Aţi
auzit? Altfel demolăm clădirea!” 27 mai 1997: la şedinţa extraordinară a
Consiliului local Odorhei, în prezenţa lui Cyrill Burgel, primarul Szasz: „E
pământul nostru acolo în Dealul Stejarului şi noi hotărâm ce va fi acolo. Cine v-a
adus aici?”. Bardoczy Csaba, lider sindical: „Luaţi-vă casa de aici şi plecaţi chiar
mâine. Chiar în acest moment vă pot aduce, aici în jurul primăriei, 20.000 de
sindicalişti care să protesteze. Plecaţi odată! Nimeni nu ne porunceşte nouă, nici
Bucureştiul, nici justiţia din Târgu-Mureş, nici Elveţia!”. Alt consilier: „Ce căutaţi
în oraşul nostru? Cu a cui învoire? Sunteţi clandestini în oraşul nostru!”. 28 mai,
ora 8 dimineaţa: Bardoczy Csaba incită în direct populaţia la postul Digital 3 să
iasă la Cserehat pentru a „demonstra lumii că în ciuda Hotărârii Curţii de Apel Tg.
Mureş noi dorim acestă clădire”. La miting a vorbit incitator şi preotul reformat
Hegy Imre. 4 călugăriţe ale Congregaţiei au fost molestate şi scoase, literalmente
pe sus, din clădire. La rugămintea acestora să fie lăsate măcar să se încalţe, s-a
răspuns: „Aţi avut destul timp până acum să vă încălţaţi”. 30 mai: UDMR se
dezice de evenimente, afirmând că primarul din Odorhei este independent şi nu
face parte din UDMR. 2 iunie: Primăria Odorhei intabulează în mod abuziv terenul
de sub clădire. 4 iunie: Intr-un Comunicat de presă, preşedintele Consiliului
judeţean Harghita, Kolumban Gabor, îl acuză pe Aristide Roibu, proprietarul
firmei Aris Industrie, de „activitate subversivă”. 5 iunie: • Prefectul de Harghita
ordonă constituirea unei Comisii de anchetă pentru elucidarea aspectelor petrecute
la Odorhei. Făptaşii sunt numiţi de prefectul maghiar Dezsi Zoltan „indivizi
iresponsabili”. 17 iunie: O comisie centrală condusă de Remus Opriş, secretarul
general al Guvernului, este prezentă la Miercurea-Ciuc şi Odorhei pentru a
dezamorsa conflictul. Timp de 7 ore se negociază textul unui Protocol, în care
apare, ciudat, o instituţie nouă. Fundaţia Centrul social Odorheiu-Secuiesc. La
întrebarea „ce calitate are această fundaţie”, s-a răspuns: „Beneficiara donaţiei” -
dar nimeni n-a putut arăta vreun act doveditor. In afara negocierilor, consilierul
local Ferencz Istvan afirma că componenta etnico-religioasă a municipiului nu
permite prezenţa acolo a greco-catolicilor întrucât „pământul ăsta e al moşilor şi
strămoşilor noştri”. „Dacă justiţia se va pronunţa pentru Congregaţie, la Odorhei
nu va fi un miting, ci o catastrofă”. 18 iunie: Comisia pentru Drepturile Omului a
Parlamentului decide anchetarea cazului Odorhei. Rezultatul anchetei este publicat
în Monitorul Oficial din 9 septembrie, unde se concluzionează că „prin abuz,
primarul şi consiliul local au confiscat o proprietate privată”. Raportul stabileşte un
termen de 30 de zile pentru ridicarea sigiliilor de pe clădire şi reluarea lucrărilor de
construcţie. 8 decembrie: situaţia e neschimbată - clădirea e sigilată de Consiliul
local. Soseşte la Odorhei o donaţie de 500.000 dolari de la Basel Hilft - mobilier şi
aparatură. Soseşte Remus Opriş, însoţit de Cristian Tăbăcaru, şeful Secretariatului
pentru Protecţia Copilului. Primarul Szasz: „Aici nu se descarcă nimic. Aşa vor
oamenii şi sunt alesul lor”. Urmează 38 de ore de negocieri şi de intoleranţă locală.
Se refuză categoric adăpostirea în clădire a mobilierului şi aparaturii. Demnitarii
sunt ţinuţi în picioare (se refuză aducerea în clădire a 5 scaune!) şi fără hrană.
Afară, 50 de manifestanţi au aprins un foc şi păzesc clădirea. Soseşte senatorul
Peter Eckstein Kovacs, care se recomandă avocat al Consiliului local, apoi ca
reprezentant al UDMR, mandatat de Marko Bela şi Verestoy Attila. Bardoczy
Csaba mobilizează cetăţenii şi ameninţă că vine cu 25.000 de oameni. Vin oamenii
de ordine ai primarului, care spun: „în această clădire nu se introduce nici un fel de
mobilier. Nici măcar sacul cu pâine ce-a fost adus. Cu toţii, inclusiv măicuţele,
trebuie să părăsiţi acest loc. Clădirea e în detenţie” Un consilier îi prezintă lui
Remus Opriş un proiect de Acord între Autoguvernarea locală şi Guvernul
României. Remus Opriş: „Până acolo aţi ajuns încât să încheiaţi ACORDURI cu
Guvernul României?” în fine, cu sprijinul jandarmilor, obiectele donate sunt
introduse în clădire. 9 decembrie: ierarhii bisericilor maghiare - romano-catolică,
reformată şi evanghelică - referindu-se la intervenţia autorităţilor de la Bucureşti,
pe care o califică „ocupare prin forţă şi prin surprindere”, afirmă că respectivele
biserici „nu pot rămâne inactive faţă de evenimentele iresponsabile şi
provocatoare din Odorhei care ameninţă pacea confesională şi etnică”. 15
decembrie: Sosesc la Odorhei pentru a se interesa de subiect senatorul George
Pruteanu şi reprezentanţii APADOR-CH şi Ligii Pro Europa. Reprezentanţii
consiliului local acceptă discuţii numai cu ultimii şi se încearcă, într-o totală lipsă
de transparenţă (presa română şi senatorul au fost poftiţi afară, dar presa maghiară
a participat la negocieri) adoptarea unui Protocol prin care în aşezământ sunt
acceptaţi doar copiii din Odorhei. Preşedintele Basel Hilft, părăseşte indignat sala.
Cyrill Burgel: „O clădire privată rămâne o clădire privată. Cum un Consiliu local
obligă cine să intre într-o clădire privată, de unde să vină, ce limbă să vorbească, ce
fel de profesori să fie încadraţi etc.? Nu voi accepta niciodată deturnarea
proiectului şi a destinaţiei acestei clădiri, care trebuie să fie un lăcaş pentru toţi
copiii României şi nicidecum pe criterii etnice”.
1998, 20 februarie: Primarul Szasz cere celor 40.000 de locuitori ai
Odorheiului să dea Primăriei orice informaţie pe care o deţin privind „mişcările”
călugăriţelor greco-catolice de pe Dealul Stejarului. Se intentează un proces
privind „ilegalitatea” donaţiei. Apoi, în lunile următoare. Primăria trimite tot felul
de comisii de control, pentru a dovedi neîndeplinirea condiţiilor sanitare, după ce
n-a aprobat racordurile de apă pe motiv că Congregaţia e în proces cu privire la
donaţie...Sfârşitul lunii mai: se reiau lucrările la finisajele interioare. 4 iunie:
Consiliul local Odorhei pierde procesul prin care acuza ilegalitatea contractului de
concesiune, iar în noiembrie acelaşi an, după 12 termene de judecată, pierde şi
apelul. Primăria Odorhei refuză în continuare să dea avizele pentru racordarea la
curent electric, apă şi gaz şi porneşte un nou proces, de data aceasta privind
proprietatea terenului de sub clădire.
1999, 13 februarie: Episcopul Laszlo Tokes la Forumul secuiesc de la
Miercurea-Nirajului: „Actualul regim duce o politică de asediere a pământului
secuiesc cu orfelinate, călugăriţe şi jandarmi care au împresurat cel mai maghiar
pământ din Transilvania”. 15 martie, Santha Pal Vilmos la Miercurea-Ciuc,
discurs pentru Ziua maghiarilor de pretutindeni: „Vor să ne educe prin militari
străini, poliţişti, funcţionari, preoţi, călugăriţe şi copii handicapaţi. Pentru aceasta
transmit compatrioţilor noştri: trebuie să creaţi o nouă Patrie!” 19 martie:
Tribunalul Mureş anulează procesele verbale de contravenţie emise de Consiliul
Odorhei în 1996. In Hotărâre se arată că acţiunea a reprezentat o şicanare şi că
stările de fapt prezentate de Consiliu sunt o închipuire. Totodată, a respins apelul
Consiliului la cererea Congregaţiei de a radia întabularea ilegală a terenului de sub
clădire. 8 decembrie: Preotul reformat Hegy Sandor iniţiază „ruga de la Cserehat”,
comemorând data intrării în clădire a „străinilor”. De atunci, „ruga” - care conţine
adeseori expresii de intoleranţă etnică şi religioasă demne de Evul Mediu - se
repetă în fiecare an la aceeaşi dată.
...Urmează o stufoasă bătălie politico-juridică pe termen lung pentru fiecare
element aflat în joc - clădire, pământ, donaţie, autorizaţii, dreptul de a caza copii
defavorizaţi, dreptul de a educa etc. - bătălie care nu s-a încheiat nici în ziua de
astăzi...

Sursa: Colecţia ziarului “Adevărul Harghitei”, Miercurea-Ciuc, (1990-2005)

Mihai Groza
 în loc de prefaţă

Chipul hâd al intoleranţei

într-o Europă în care, printre valorile supreme la loc de cinste, se

află promovarea multiculturalităţii şi acceptarea alterităţii, precum şi
libertatea circulaţiei ideilor şi a cetăţenilor, într-un oraş din centrul
României - Odorheiu Secuiesc - atât elita locală, cât şi majoritatea
populaţiei de etnie maghiară, se comportă cu o intoleranţă desuetă, faţă
de tot ceea ce nu este maghiar, şi mai ales faţă de români şi românitate,
comportament ce ne aduce aminte de norme şi practici din Evul Mediu.
Chipul hâd al intoleranţei, s-a arătat în toată dimensiunea sa, în
ceea ce mass-media din ţară şi din afara graniţelor a denumit “cazul
Cserehat (Dealul Stejarului)”, respectiv obtuzitatea “autoguvenării locale” din
Odorhei faţă de construirea şi funcţionarea în localitate a unui aşezământ de
asistenţă socială pentru copiii orfani, sub egida Congregaţiei “Inimi Neprihănite” a
călugăriţelor greco-catolice. Cazul este prezentat pe larg în presa locală şi centrală,
precum şi în volumul ‘‘‘‘Conflictul din Odorheiul Secuiesc’\ apărut în anul 1999, sub
semnătura distinsului avocat şi cercetător ştiinţific bucureştean dr. Vasile Marcu.
După 15 ani de la declanşarea evenimentelor legate de acest nefericit
episod, dacă lucrurile ar fi intrat în normalitate, tema nu ar mai fi meritat să fie
readusă în dezbaterea publică, rămânând doar o filă întunecată a istoriei locale şi a
contenciosului româno-maghiar, subiect de studiu pentru cercetătorii interesaţi de
probleme precum: intoleranţa etnică, rolul mass-media in manipularea publicului,
relaţia majoritate-minoritate, într-o zonă în care minoritatea este “numeric
majoritară”, remanenţa unor prejudecăţi în mentalul colectiv ş.a.
Dar, din păcate, lucrurile nu stau aşa, “stufoasa bătălie politico-juridică
desfăşurată de 15 ani, pentru fiecare element aflat în joc - clădire, pământ,
donaţie, autorizaţii, dreptul de a caza copii defavorizaţi, dreptul de a educa etc. -
nu s-a încheiat nici în ziua de astăzi”. In aceste condiţii, o sinteză a modului cum
au început şi s-au desfăşurat evenimentele referitoare la Aşezământul „Sfântul
losif’ din Odorhei, este mai mult decât necesară. Acestui deziderat caută să-i
răspundă prezenta lucrare, iniţiativa profesorului Ilie Şandru din Topliţa - un foarte
bun cunoscător al realităţilor din Arcul Intracarpatic, în istorie şi
contemporanietate- fiind mai mult decât salutară.
 înainte de a parcurge paginile care redau concis şi sugestiv filmul
desfăşurării evenimentelor legate de “cazul Cserehat” din Odorhei, se cuvine a
încerca să răspundem la câteva întrebări şi să analizăm cele întâmplate la Odorhei,
în contextul realităţilor europene şi ale celor româneşti postdecembriste.
O primă întrebare este aceea dacă subiectul de care ne ocupăm reprezintă
un caz singular, izolat, doar al comunităţii din Odorhei, sau şi a celorlale
comunităţi maghare din estul Transilvaniei. Din păcate, după cum vom vedea,
cazul nu este singular, nici în Odorhei, nici în aşa zisa “secuime”, el având
atât precedente istorice, cât şi contemporane. Dintre precedentele istorice, din
Odorhei, amintim: condamnarea la moarte şi executarea mai multor români, de
către “tribunalul de sânge” din Odorhei, în februarie-martie 1849; refuzul
autorităţilor locale, de a aproba “edificarea unui internat pentru studenţii (elevii-
n.n.) români, în anul 1900”, motivându-se că acest lucru ar contribui la
“romanizarea” localităţii; intolerenţa maximă, de fapt un adevărat genogid,
practicat în toamna anului 1940, faţă de românii din localitate, faţă de bisericile
ortodoxă şi greco-catolică, faţă de şcolile în limba română, monumentele publice şi
tot ceea ce reprezenta cultura română. în bugetul oraşului Odorhei pe anul 1941, la
poziţia VI, “s-au prevăzut 3000 de pengo pentru demolarea cupolei bisericii
ortodoxe şi reclădirea ei după un alt stil”. Neputându-se realiza această prevedere,
în anul 1942, conducerea oraşului a hotărât demolarea bisericii ortodoxe. Mai
târziu au renunţat şi la această măsură şi au întrebuinţat sfântul lăcaş “ca magazie,
apoi au golit-o şi a devenit W.C. public”. în anul 1967, pe timpul Regiunii
Autonome Maghiare, preotul paroh loan Popa, reclamă spargerea geamurilor
bisericii ortodoxe şi “stricăciuni produse îri cimitirul românesc de pe dealul
Cuvar”.
Iată şi câteva dintre precedentele contemporane, din Odorhei:
ameninţarea cu moarte a preotului Nicolae Călugărul şi spargerea gemurilor de la
casa parohială şi biserica ortodoxă, în 22 decembrie 1989; omorârea, maltratarea şi
apoi spânzurarea, în centrul oraşului a şefului securităţii din localitate. Dumitru
Coman, în 22 decembrie 1989; scoaterea forţată a secţiilor române din şcolile şi
liceele din oraş, în ianuarie 1990, şi adoptarea comunicatului din aprilie 1990 al
Primăriei municipiului Odorhei, de expresie fascistoidă, în care se spune în mod
tranşant că: '‘''Prezenţa claselor româneşti în Odorheiu Secuiesc dăunează
procesului instructiv-educativ în limba maternă (maghiară) profanarea
Mausoleului eroilor români din primul şi al doilea război mondial ş.a.(a se vedea
lucrarea “Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”, de
loan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, Editura Grai Românesc,
Miercurea-Ciuc, 2003).
 Şi iarăşi, din păcate, aceste acte de intoleranţă faţă de români, nu
caracterizează doar comunitatea maghiară din Odorhei, ci majoritatea
comunităţilor maghiare din fostele scaune secuieşti. Precedentele istorice simt prea
numeroase pentru a fi abordate în acest cadru. Să menţionăm doar că ele s-au
produs cu o anumită ciclicitate, răbufnind în momente precum: revoluţia de la
1948/1849, anii care au urmat dualismului austro-ungar (1867) şi marcării euforice
a mileniului de stăpânire maghiară a Transilvaniei (sfârşitul secolului al XlX-lea),
perioada 1916-1918 (după retragerea armatei române din Transilvania şi până la
Marea Unire de la 1 decembrie 1918), anii ocupaţiei horthyste (1940-1944),
perioada care a urmat instalării administraţiei sovietice în Transilvania de Nord şi
până la adoptarea Tratatului de pace de la Paris (noiembrie 1944 - februarie 1947),
în timpul Regiunii Autonome Maghiare (1952-1968) şi după decembrie 1989.
După cum se poate observa, într-un secol şi jumătate (1848-2005),
perioadele faste pentru români au fost puţine, respectiv: 1850-1867, august-
septembrie 1916, 1918-1940, septembrie-noiembrie 1944, 1968-1989. De
menţionat că în toate aceste perioade, românilor nu li se poate reproşa
săvârşirea unor fapte de intoleranţă faţă de maghari. După 1 decembrie 1918,
maghiarii au resimţit din plin, în plan simbolic, trecerea de la statutul de “naţiune
dominantă” la cel de “minoritate conlocuitoare”, argumentând că, “umilinţele”
suportate sub anii de stăpânire românească, reprezintă cauza “răbufnirilor” de
intoleranţă faţă de români.
Dintre numeroasele acte şi fapte de intoleranţă, săvârşite în ultimii ani, de
comunitatea maghiară din Harghita şi Covasna, faţă de românii din zonă, amintim:
obligarea unui mare număr de intelectuali români să părăsească zona, după
decembrie 1989, separarea pe criterii etnice a şcolilor şi instituţiilor culturale;
proteste faţă de înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a
Muzeului Carpaţilor Răsăriteni şi faţă de amplasarea în SfGheorghe, a unei
cazărmii de jandarmi; condiţionarea angajarii în funcţiile din instituţii şi societăţi
publice, de cunoaşterea limbii maghiare; discursuri şi comportamente
discriminatorii faţă de bisericile, şcolile şi asociaţiile civice şi culturale româneşti
ş.a.
Oricât de puternice şi cât de prezente ar fi, la nivelul mentalului colectiv al
comunităţii maghiare din Transilvania, în general, şi a celei din “secuime”, în
special, frustări precum “sindromul Trianon”, sau comportamente nostalgice după
Ungaria Mare, nimic nu justifică săvârşirea unor acte de o asemenea intoleranţă, ca
cele întreprinse împotriva românilor, aflaţi în inferioritate numerică, în această
parte de ţară.. în fond, acest mod de asumare a istoriei, aduce în prim plan,
acceptarea principiului reciprocităţii în relaţiile majoritate-minoritate. Nu
poţi, Ia nesfârşit să te comporţi intolerant, cu aroganţă şi lipsă de respect faţă
de istoria şi cultura populaţiei majoritare, şi să aştepţi de la aceasta respect,
înţelegere şi sprijin în soluţionarea propriilor probleme identitare.
Autonomia locală, drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării, nu
au nimic comun cu folosirea acestora, pentru perpetuarea şi adâncirea rănilor
istoriei comune, pentru realizarea unor obiective separatiste şi pentru
înălţarea unor ziduri, între români şi maghiari. De regulă, un asemenea tip de
reacţie a unor comunităţi locale, a avut loc şi în alte părţi din ţară, sau în alte ţări,
atunci când a fost vorba de amplasarea unor obiective care reprezentau un pericol
real pentru viaţa şi securitatea cetăţenilor localităţilor respective (posibilitatea unor
accidente nucleare, răspândirea unor substanţe toxice, sau a unor boli infecţioase
ş.a.).
Pe drept cuvânt se pune întrebarea: la Odorhei, în cazul Aşezământului
“Sfântul losif’, ne aflăm într-una din asemenea situaţii? Categoric, nu. Cauza
reală o reprezină, scoaterea de la naftalină a uzatei lozinci, o adevărată
sperietoare pentru cetăţenii zonei, a “pericolului românizării localităţii”,
respectiv a “modificării compoziţiei etnice a oraşului”. Pentru a se elimina
“componenta românească” a proiectului din Dealul Stejarului, s-a pus în mişcare
un adevărat arsenal de mecanisme şi modalităţi specifice pentru întreţinerea unui
asemenea conflic interetnic, din care menţionăm: manipularea prin mass-media,
pozarea liderilor în postura de “salvatori ai naţiunii”, autovictimizarea, solicitarea
sprijinului din partea “ţării mamă”, internaţionalizarea problemei prin
culpabilizarea României, implicarea partidului-uniune UDMR şi a bisericilor
“istorice” maghiare ş.a. Cazul în speţă, va face parte din programul electoral, din
anul 1996, a primarului Szasz Jeno, după cum, doar peste 4 ani, problema “Casei
cu arcade” din Sf Gheorghe, va contribui hotărâtor la obţinerea unui nou mandat de
către Albert Almos, un primar care a făcut atât de puţin, pentru propăşirea
oraşului pe care îl conduce de peste 10 ani.
După un deceniul de intoleranţă etnică, şi după câţiva ani de când
aşezămânul funcţionează, asigurând adăpost şi educaţie la peste 100 de copii de
diferite etnii şi confesiuni, nimic din proorocirile catastrofice vehiculate de liderii
locali, nu s-au abătut asupra populaţiei oraşului. Tocmai această evoluţie firească,
în consens cu scopul şi obiectivele generoasele ale aşezământului, pune în
evidenţă, odată în plus, dacă mai era nevoie, cauzele reale ale unui conflict
întreţinut artificial. în mod normal, cei care au pricinuit atâta rău, deopotrivă
românilor şi maghiarilor, ar trebui să-şi ceară creştineşte iertare, mai întâi de la
maica Ionela şi celelalte monahii ale aşezământului care au suferit atâtea umilinţe,
agresiuni şi nedreptăţi, şi să renunţe la absurda lor acţiune injustiţie.
 Acum, când statul de drept se consolidează, şi când independenţa justiţiei
devine o realitate palpabilă, considerăm că ingerinţele politice, sau de altă natură,
nu vor mai fi posibile şi hotărârile instanţelor judecătoreşti vor deveni, odată pentru
totdeauna definitive. Dumnezeu nu va permite perpetuarea unei nedreptăţi faţă de
cei care acţionează în numele şi pentru slava SA.
în final, se cuvine să adresăm smeritele nostre cuvinte de gratitudine faţă de
martirajul maicii Ionela- călită în închisorile comuniste şi întărită de credinţa în
Dumnezeu- şi a surorilor sale, pentru stoicismul cu care au îndurat toate încercările
şi pentru încrederea în triumful cauzei pentru care se jerfesc. Aceleaşi cuvinte
sincere de mulţumire, le adresăm tuturor celor- ştiuţi şi neştiuţi- care în toţi aceşti
ani, au fost alături de măicuţele de la aşezământul “Sfântul losif’ şi copiii lor
năpăstuţi de soartă. Numărul lor este foarte mare. De la oamenii simplii din
Odorhei, la ziariştii de la “Adevărul Harghitei (în mod deosebit Gheorghe Chiper şi
Mihai Groza), la respectabilul şi demnul ministru Constantin Noica şi alţi
parlamentari, demnitari şi funcţionari publici din Miercurea-Ciuc, Tg. Mureş şi
Bucureşti, la magistraţi, ziarişti din mass-media centrală, români din diaspora şi
până la conducerea Asociaţiei umanitare elveţiene „Basel Hilft” şi a Mitropoliei
Greco-Catolice de la Blaj.
Dumnezeu să le răsplătească înzecit pentru jertfa înţeleaptă, iar pe cei aflaţi
de partea cealată a baricadei, să-i ierte şi să-i lumineze.

Dr. loan Lăcătuşu

 Casa “Sfântul losif’
- victimă a extremiştilor maghiari -

Cea mai mare parte a zonei geografice din sud-estul Transilvaniei

a făcut parte din provincia Dacia romană, după anul 106 d.Hr. Timp de
aproape două sute de ani populaţia autohtonă de aici a fost supusă unui
puternic proces de romanizare, ce a condus la naşterea şi generalizarea
populaţiei daco-romane. Sfârşitul dominaţiei romane în Dacia nu a
însemnat însă dispariţia acesteia, ci din contră, procesul de romanizare a
continuat de-a lungul câtorva secole (sec. III - VIII d.Hr), iar în urma
acestuia s-a născut un nou popor: românii, pe care unul dintre marii
istorici germani, Johannes Troster, îi consideră “cei mai vechi locuitori
ai ţării" (ai Daciei, n.n.).
Alături de ei, prin sec.XII-XIII, s-au aşezat secuii, o grupare etnică,
redusă numeric, dar bine organizată milităreşte, adusă de regii Ungariei
şi aşezată în estul Transilvaniei, pentru paza hotarelor voievodatului.
Secuii au fost deci nişte colonişti ai regilor unguri, faţă de care şi-
au asumat o serie de responsabilităţi, în schimbul cărora au fost
beneficiarii unor privilegii. Cu toate acestea, vreme de câteva secole,
între românii băştinaşi şi secuii colonizaţi s-au statornicit legături
puternice, datorate convieţuirii comune. Acest lucru l-a determinat pe
istoricul Nicolae lorga să afirme; ‘‘cu secuii avem o simbioză, adecă o
viaţă împreună, cu ungurii numai o vecinătate. Deosebirea este
esenţială”. Tocmai această “viaţă împreună” a condus la unele trăsături
specifice ale populaţiei secuieşti, care o deosebesc esenţial de maghiari,
chiar dacă secuii au fost în timp complet maghiarizaţi. ‘‘Nu vom găsi cu
uşurinţă la maghiarii din Transilvania însuşiri ca ale celor care se trag
din secui şi din români”, scrie Ion Budai Deleanu în “Despre originile
popoarelor din Transilvania”. Simon de Keza vine să confirme acest
adevăr: ‘‘Amestecaţi cu românii, ei (secuii, n.n.) se foloseau de literele
acestora ”, neavând o scriere proprie.
începând din secolele XIV - XV românii băştinaşi, rămaşi tot mai
puţini, s-au contopit în masa secuiască, în urma unui proces natural de
secuizare, început încă din sec. XIII. Acelaşi proces de deznaţionalizare
s-a petrecut şi în rândul secuilor, odată cu destrămarea obştilor săteşti,
apariţiei diferenţierii sociale şi creşterii puterii regilor unguri. Secuii au
îmbrăţişat religia catolică şi au adoptat limba maghiară.
Dar oricât de intens ar fi fost acest proces, el n-a putut duce la
dispariţia totală a secuilor, deveniţi dintr-odată unguri, cum susţin unii
“istorici”, după cum nici românii secuizaţi nu au devenit unguri
adevăraţi, chiar deznaţionalizaţi fiind.
Pe la 1874. G. Baritiu scria în revista Transilvania: ‘‘Pe acest
5

teritoriu secuiesc poporaţiunea românească era odinioară mult mai

numeroasă, însă românii persecutaţi şi tiranizaţi, parte din ei au trecut
în Moldova, parte s-au maghiarizat”. Acest adevăr este recunoscut şi de
profesorul ungur Kozma Ferenc în “Situaţia economică şi culturală a
secuimii”(Budapesta, 1879): “în afară de religie, nimic nu mai
aminteşte de neamul lor (românesc, n.n.), căci pe lângă limbă, mare
parte din ei şi-au adaptat felul de trai şi îmbrăcămintea la secui Aşa
se explică de ce conscripţia ortodoxă din 1805 a înregistrat, în satele din
jurul Odorheiului Secuiesc, grupuri masive de “secui” ortodocşi, de 200
- 300 de persoane. Se apreciază că în jurul anului 1800, în zona
Odorheiului, românii mai reprezentau aproximativ 25 - 30 la sută din
populaţia locală. De exemplu, pe la 1900, în Cristur se mai vorbea
româneşte, însă după apariţia legii Appony (1907), românii erau
huiduiţi, preotul român a fost alungat, biserica dărâmată, iar în locul
românilor alungaţi au fost aduşi în oraş germani, armeni şi ţigani
maghiarizaţi.
într-un interval relativ scurt, de o jumătate de secol, populaţia
românească a dispărut complet, în urma celui mai intens şi dur proces de
deznaţionalizare din fostul judeţ Odorhei. Satele româneşti ori cu
populaţie mixtă din acest judeţ au fost complet maghiarizate şi trecute la
catolicism, astfel că, “nici urmă nu exista de români”.
Cu totul alta a fost situaţia în localităţile de sub munţi, de la graniţa
cu România, precum: Poiana Sărată, Breţcu, Zagon, Zăbala, Dobârlău
etc. unde românii şi-au păstrat neatinsă naţionalitatea română, exprimată
prin limbă şi prin întreaga lor viaţă spirituală.
Situaţia dezastruoasă a românilor din secuime s-a perpetuat şi în
secolul 20, chiar şi după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, când viaţa
spirituală a acestora a rămas aproape neschimbată, prin lipsa de interes a
statului român, dar mai ales prin atitudinea tolerantă ce a caracterizat
dintotdeauna poporul român. în numele acestuia, unul dintre cei mai
aprigi luptători pentru unirea Transilvaniei cu România, luliu Maniu, a
exprimat clar că cei care au fost asupriţi secole de-a rândul, românii
transilvăneni, “nu doresc să devină din asupriţi, asupritori
Acelaşi lucru a fost exprimat de un alt mare român ardelean,
viitorul patriarh al României, Dr. Miron Cristea, care în şedinţa
Senatului României, din 5 mai 1920, a spus: “Cred că tălmăcesc
sentimentele românilor de pretutindeni §i în deosebi ale membrilor
acestui înalt Corp legiuitor, când declar că, să fie asiguraţi fraţii noştri
maghiari, care au să trăiască între graniţele României Mari, că noi nu o
să-i persecutăm nicicând şi nu o să le facem răul pe care noi l-am
suferit de la ei. Noi vom respecta dragostea lor către rasa maghiară,
vom da respectul şi toleranţa cea mai mare faţă de credinţa lor, vom
respecta datinile şi obiceiurile lor şi toate năzuinţele lor juste de
înaintare, cu o singură condiţie: să se identifice cu interesele şi
aspiraţiunile noastre
 Cum au înţeles minoritarii unguri şi secui să se “identifice cu
interesele şi aspiraţiunile noastre”? în acest sens este deosebit de
semnificativă o declaraţie făcută de unul dintre ei la puţină vreme după
Marea Unire, în 1922, consemnată de fostul primar al municipiului
Târgu-Mureş, Emil Aurel Dandea, cel care a fost însărcinat să instaleze
administraţia românească în oraş: ‘‘Ţară, naţiune şi tot ce este valah este
înaintea noastră superlativul odiosului ce trebuie urât din toate puterile
şi combătut prin toate mijloacele. Orice comunicare sau împăcare cu
spiritul acesta, ori cu situaţia de egal vouă este un sacrilegiu. în trecutul
nostru de dominaţie ne-a devenit o a doua natură dispreţul valahilor.
Cultură şi civilizaţie pentru noi nu poate fi decât la Budapesta.
Bucureştiul nu poate fi decât personificarea bizantinismului şi
balcanismului celui mai întunecat, unde nu mergem decât să corupem şi
să facem afaceri în stil balcanic. Legile le privim numai din punct de
vedere al eludării lor, pentru a trage un eventual profit pe care ni-l
asigură. Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi
tindem, cu toate mijloacele, la păstrarea supremaţiei noastre, pentm ca
ora reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi. De aceea strigăm
contra asupririlor de fapt şi închipuite, de aceea ne plângem la Liga
Naţiunilor, la Papa, la bisericile protestante. Trăim cu amintirile
dominaţiei din trecut, pentru că este dominaţia ce trebuie să ne revină.
 Noi ne folosim de toate mijloacele căci nu avem ce pierde, numai
câştiga putem. Fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate
subminează statul român dinafară, iar noi dinăuntru. Pe ei îi apără
situaţia lor de străini, pe noi ei. Liga Naţiunilor, legile româneşti şi
prostia voastră. Cu cât vom avea mai multă libertate, cu atât vom lucra
mai intensiv. Cu cât vom avea mai multe drepturi cu atât vom fi mai
periculoşi pentru români, căci nouă drepturi şi libertate de la români nu
ne trebuie, decât ca să le îndreptăm contra lor”.
Cele petrecute la Odorheiu Secuiesc, la mai bine de 80 de ani după
ce au fost rostite cuvintele de mai sus se pare că sunt o oglindire a
modului în care minoritarii unguri şi secui au înţeles să lucreze şi să
acţioneze astfel încât toate drepturile şi libertăţile de care se bucură în
România să fie îndreptate contra statului şi contra românilor, în virtutea
dominaţiei pe care au avut-o şi pe care urmăresc să o recâştige. Cum?
Aşa cum declară: eludând legile şi profitând de prostia şi toleranţa
noastră. Fiindcă un lucru este cât se poate de clar: nu există vreo
deosebire între ungur şi ungur, toţi ne urăsc la fel de mult şi aşteaptă
ceasul reînvierii Ungariei Mari.
 Nicăieri pe teritoriul României intoleranţa etnică a extremiştilor
unguri nu s-a manifestat mai sălbatic ca la Odorheiu Secuiesc, chiar din
primele ore ale evenimentelor din decembrie 1989. “Revoluţionarii” de
aici au săvârşit crime odioase, sub lozinca “1918 - 1989, atât a fost -
destul a fost"! Aici, la Odorheiu Secuiesc, elevii români şi dascălii lor
din două importante unităţi de învăţământ preuniversitar: Liceul
Pedagogic şi Liceul Sanitar, au fost alungaţi din oraş, ca urmare a
“procesului revoluţionar" în care s-a urmărit lichidarea învăţământului
în limba română, fiindcă “prezenţa claselor româneşti dăunează
procesului instructiv în limba maternă ”!
Numai aşa primarul Szasz Jeno se poate mândri acum că se află în
fruntea celui mai “curat oraş maghiar din România ”! “Curat” în sensul
că el a fost curăţat de români ! Aşa a fost posibilă şi declararea celei
dintâi “autoguvernări maghiare" din “Ţinutul Secuiesc”.
Dacă avem în vedere toate manifestările extremiste şi şovine
desfăşurate în municipiul de pe Târnava Mare, începând cu decembrie
1989, atunci putem să ne dăm seama mai bine că toată agitaţia şovină ce
s-a desfăşurat şi se mai desfăşoară încă în jurul Casei “Sfântul losif" nu
a apărut din senin. Ea este o consecinţă directă a intoleranţei care a fost
şi este întreţinută aici de cele mai radicale vârfuri ale extremismului şi
şovinismului maghiar, care, profitând şi abuzând de noile libertăţi
democratice din România, şi-au dat frâu liber, nesocotindu-le şi
încălcându-le grav.
Este un exemplu edificator despre modul în care, în zilele noastre,
urmaşii celor din 1922, aplică în viaţă afirmaţiile din declaraţia notată de
Emil A. Dandea: “căci nouă drepturi şi libertate de la români nu ne
trebuie decât ca să le îndreptăm contra lor

Povestea este însă lungă şi încâlcită. Lungă şi încâlcită nu pentru

că edificarea impunătorului complex arhitectural de pe dealul Stejarului,
din municipiul Odorheiu Secuiesc, cunoscut acum cu numele de Casa
“Sfântul losif’, ar fi pornit cu stângul, din cauza unor formalităţi ce
trebuiau îndeplinite, ci pentru că aşa au dorit autorităţile locale, care au
vrut cu tot dinadinsul s-o încâlcească cât mai mult, recurgând la tot felul
de subterfugii, spre a-şi putea atinge scopul.
A

In contextul evenimentelor petrecute după 1989, în România,

multe asociaţii umanitare din Europa s-au oferit să acorde sprijin
umanitar celor aflaţi în nevoi materiale, în primul rând copiilor orfani, ce
se aflau în diferite orfelinate, în care condiţiile de viaţă erau aproape
inumane. Intre aceste organizaţii s-a aflat şi Asociaţia umanitară
elveţiană “Basel Hilft”. Reprezentanţii acesteia au vizitat şi judeţul
Harghita şi au luat hotărârea să se implice, direct şi serios, în sprijinul
copiilor defavorizaţi. Ba chiar acest ajutor să se concretizeze şi în
edificarea unui aşezământ nou, modem, de ocrotire a minorilor aflaţi în
suferinţă.
Aflând de intenţia lor. Consiliul Local din municipiul Odorheiu
Secuiesc s-a oferit imediat să acorde tot sprijinul, prin punerea la
dispoziţia asociaţiei a terenului necesar edificării noii constmcţii.
Chestiunea a fost discutată la Consiliul Local al municipiului, în
termeni cât mai concreţi.3

Ideea constmirii unei instituţii de ocrotire a minorilor năpăstuiţi de

soartă a fost deci îmbrăţişată cu entuziasm, atât pe plan local, cât şi pe
plan judeţean. Aşa s-a ajuns ca Asociaţia “Basel Hilft” din Elveţia să fie
de acord să constmiască noul edificiu destinat adăpostirii copiilor orfani,
sau cu probleme de ordin material şi social din toată ţara chiar în
mijlocul României, la Odorheiu Secuiesc. Trebuie precizat că în
discuţiile ce s-au purtat la Consiliul Local nu s-a pus niciodată problema
ca acest aşezământ de binefacere să fie destinat numai copiilor din
Odorhei şi din zonă, tocmai fiindcă de la bun început Fundaţia “Basel
Hilft” din Elveţia a avut în vedere ca aici să-şi găsească adăpost copiii
loviţi de soartă din toată tara.
5 5

In urma înţelegerii survenite între organele locale din Odorheiu

Secuiesc şi reprezentanţii Asociaţiei “Basel Hilft”, elveţienii au
mandatat ca antreprenor general S.C. Aris Industrie S.A., societate
româno-franceză, cu sediul în Bucureşti, condusă de avocatul Aristide
Roibu, să se ocupe de bunul mers al investiţiei şi să finalizeze lucrarea -
banii necesari fiind asiguraţi exclusiv de donatori din Elveţia, ce au dorit
să se alăture iniţiativei umanitare a Asociaţiei “Basel Hilft”.
S 9

Astfel, în sprijinul construirii noului obiectiv umanitar. Consiliul

Local Odorheiu Secuiesc şi primarul din acea perioadă, Ferenczy
Ferencz, au concesionat pe o perioadă de 99 de ani un teren în suprafaţă
de 16.700 mp. situat pe dealul Stejarului (Cserehat) din Odorheiu
Secuiesc, contra unei chirii anuale rezonabile - totodată fiind eliberată şi
autorizaţia de construire (nr. 81 din 24 sept. 1992) şi toate celelalte avize
necesare edificării noului aşezământ cu scop social şi caritabil.
în autorizaţia de construire, eliberată pe numele S.C. Aris Industrie
S.A. se prevedea “autorizarea lucrărilor de construire a Şcolii speciale
pentru copii handicapaţi, pe terenul situat în Odorheiu Secuiesc, locul
Cserehat, fişa cadastrală cu nr. topografic al planului 1209/2/1”, precum
şi “realizarea unui castel de apă”. în vederea construirii acesteia, S.C.
Aris Industrie S.A., reprezentată de Aristide Roibu, a încheiat un
contract de construcţie cu S.C. Asco S.A., din municipiul Miercurea
Ciuc, reprezentată de Antal Istvan, directorul general al societăţii.
Planul prevedea edificarea unui ansamblu arhitectural, în stil
elveţian - dar adecvat la condiţiile şi specificul zonei, care cuprindea
şase corpuri de clădiri, legate între ele prin coridoare şi spaţii de acces,
cu câte două şi trei nivele(P+l; P+2). Termenul de execuţie: 48 de luni.
Aşadar, totul părea să înceapă sub cele mai bune auspicii. Numai
că peste puţină vreme asupra Dealului Stejarului din Odorheiu Secuiesc
avea să se abată, ca din senin, furtuna intoleranţei etnice, stârnită de
extremismul maghiaro-secuiesc. Aceasta a izbucnit din motivul că
problema ocrotirii minorilor aflaţi în dificultate, proveniţi din toată ţara,
în viitoml edificiu, nu a fost bine înţeleasă de către autorităţile locale.
Sau nu s-a vrut să fie înţeleasă astfel, existând bănuiala unor
gânduri ascunse din partea lor chiar de la început, nutrind speranţa că, în
cele din unnă, vor putea interveni şi impune schimbarea destinaţiei
noului edificiu, peste voinţa donatorilor elveţieni - ce şi-au arătat
omenia faţă de copiii din România, indiferent de naţionalitatea, etnia sau
religia lor - astfel ca el să fie folosit exclusiv de comunitatea locală,
după bunul plac. Mai ales că pe măsură ce zidurile se înălţau, autorităţile
şi extremiştii maghiari realizau că viitoarea construcţie urma să fie vm
edificiu impunător, un adevărat palat, cum nu s-a mai văzut.
Asemeni înaintaşilor, nici contemporanii noştri nu puteau accepta
ca aici să fie adăpostiţi copii din alte zone geografice ale ţării, respectiv
copii de naţionalitate română, sub pretextul că aceştia, pe măsură ce
cresc, devin un pericol şi atentează la puritatea etnică a secuimii - o teză
pe care o credeam apusă o dată cu nazismul.
 Vâlvătaia a luat proporţii în momentul în care cei de la primăria
municipală au aflat că, după mai multe refuzuri, inclusiv din partea unor
asociaţii maghiare, reprezentanţii Asociaţiei “Basel Hilft” au donat
imobilul ordinului călugăresc greco-catolic “Congregaţia Inimii
Neprihănite”, singurul care şi-a asumat responsabilitatea să respecte
întocmai clauza donatorilor elveţieni, şi anume ca în noua instituţie să
acorde, gratuit, ocrotire minorilor aflaţi în dificultate - indiferent de
mediul de provenienţă, naţionalitate, limba pe care o vorbesc sau religie.
Pentru a determina Asociaţia “Basel Hilft” şi pe preşedintele
acesteia, Cyrill Burgel, să anuleze donaţia şi pentru a-şi putea atinge
scopul ascuns, de a pune mâna pe noul edificiu, extremiştii locali, în
frunte .cu primarul Szasz Jeno, au mobilizat toate forţele locale, dar şi
alte organizaţii “obşteşti” ale etnicilor maghiari din Ardeal, precum şi
cele două biserici: Catolică şi Reformată.
Mai întâi, s-a manevrat în culise, astfel ca viitoarea instituţie să fie
pusă sub administraţia călugăriţelor de etnie maghiară din Ordinul
Franciscan, urmând ca toate celelalte intenţii să se realizeze ulterior, sub
acest paravan. Iniţial, investitorul, respectiv Asociaţia “Basel Hilft” nu a
avut nimic împotrivă ca viitoarea instituţie să fie pusă sub administraţia
călugăriţelor din ordinul amintit. Numai că, nu se ştie din ce motive,
călugăriţele franciscane nu au mai dorit să-şi asume responsabilitatea
preluării şi administrării instituţiei respective. Doar în această situaţie.
după epuizarea tuturor posibilităţilor, investitorii elveţieni au hotărât ca
aşezământul din str. Stejarului să fie donat pe veşnicie Congregaţiei
Inimii Neprihănite - poate şi ca semn divin de recunoaştere a
persecuţiilor la care au fost supuse surorile acesteia, în perioada
comunistă, când Biserica Greco-catolică era interzisă.
Acesta a fost momentul în care s-a declanşat pe faţă furtuna
naţionalist-şovină a extremiştilor unguri, care au scos la bătaie toată
“artileria grea” de care dispuneau, pentru “salvarea naţiunii” de
“pericolul deznaţionalizării ” şi al infestării oraşului cu boli molipsitoare
şi nevindecabile pe care le vor aduce cu ei leproşii, sifiliticii, oligofirenii,
tuberculoşii, epilepticii etc. adunaţi aici din toată România.
Trebuie precizat clar că acest conflict s-a născut numai din poziţia
intransigentă a autorităţilor locale faţă de hotărârea Asociaţiei “Basel
Hilft”, respectiv a preşedintelui acesteia, Cyrill Burgel, de a primi în
noul local copii aflaţi în dificultate din toată România, indiferent de etnie
şi de a trece aşezământul în proprietatea Congregaţiei Inimii
Neprihănite.
După violenţele din mai 1997, când hoarde sălbatice de maghiari
au evacuat în forţă surorile congregaţiei din imobilul ce le-a fost donat -
ce au îngrozit lumea civilizată, acţiuni în care au văzut încercări de
naţionalizare a unui bun privat - s-a apreciat greşit de către Comisia
parlamentară pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor
naţionale, prin Comunicatul publicat în Monitorul Oficial al României
nr. 27/c, partea a Il-a, din 1 septembrie 1997, anume că “au început să
se nască discuţii în legătură cu destinaţia ce trebuie dată clădirii
respective Aceste discuţii le-au iscat doar autorităţile locale, în dorinţa
lor oarbă de a acapara clădirea şi de a-i schimba destinaţia iniţială. Cât
priveşte Asociaţia “Basel Hilft”, ea nu a avut nici un moment această
intenţie, rămânând ferm pe poziţia pe care a avut-o de la început, aceea
de a destina noua instituţie socială copiilor defavorizaţi şi a celor aflaţi
în suferinţă, din România - respectând astfel dorinţa donatorilor
elveţieni.
în calitatea sa de preşedinte al Asociaţiei "Basel Hilft”, asociaţie
umanitară, cu o contribuţie ce reprezenta la acea vreme mai mult de 50
la sută din ajutorul umanitar acordat de Elveţia României, fără nici un fel
de contribuţie a guvernului elveţian, ci numai de la donatori privaţi, de la
care asociaţia a adunat mai mult de 6 milioane de dolari, Cyrill Burgel s-
a simţit obligat să facă câteva precizări, legate de noua construcţie ce se
edifica pe Dealul Stejarului din Odorheiu Secuiesc:
- Această casă nu poate fi utilizată decât pentru copiii români
abandonaţi sau orfani. Această casă este proprietatea privată a
Congregaţiei Inimii Neprihănite în procent de sută la sută;
- Singură, Congregaţia Inimii Neprihănite a sorei Maria Ionela, ne
dă garanţia că această casă este condusă şi administrată cum trebuie;
 - Noi suntem contra instituirii Curatoratului sau a Consiliului de
gestiune, cu participanţi din Odorheiu Secuiesc, care să supravegheze
gestiunea casei şi să poată da directive surorilor. Congregaţia este
responsabilă pentru această casă şi trebuie, în consecinţă, să aibă
competenţa necesară. Noi nu am acceptat niciodată un astfel de
Curatorat şi nici nu-1 vom accepta niciodată;
- Noi şi Congregaţia oferim garanţia că fiecare copil va vorbi limba
sa maternă şi-şi va păstra religia sa şi că. Congregaţia va angaja ajutoare
necesare din rândul localnicilor din Odorhei şi din regiune, înainte de a
căuta persoane din Bucureşti sau din altă parte. Mai mult, copiii vor fi
acceptaţi fără considerente de religie sau limbă maternă;
- Fără nici o îndoială, casa va fi în contact direct cu autorităţile
competente române pentru orfani şi şcoli şi va respecta legile române.
Scopul ascuns al Consiliului Local Odorheiu Secuiesc şi al
primarului Szasz Jeno, este exprimat destul de clar în acelaşi comunicat
al comisiei amintite: “In cercurile municipale din Odorheiu Secuiesc a
câştigat teren ideea de a schimba destinaţia aşezământului din instituţie
de ocrotire a copiilor într-una cu altă funcţionalitate, urmărind ca în
clădirea respectivă să funcţioneze o facultate de drept de limbă
maghiară, un centru de televiziune şi alte utilităţi educativ-culturale în
limba maghiară".
 Când au aflat de hotărârea asociaţiei elveţiene de a transfera
9 9

edificiul în proprietatea congregaţiei călugăriţelor greco-catolice, de

naţionalitate română, extremiştii locali şi-au văzut visul spulberat şi au
început o luptă disperată pentru acapararea, cu orice preţ, a complexului
arhitectural de pe dealul Stejarului.
Primarul Szasz Jeno şi-a înscris acest obiectiv chiar în programul
său electoral, pentru a câştiga alegerile locale din vara anului 1996.
Câştigând alegerile, primarul nu a renunţat la acţiunile menite să ducă la
anularea donaţiei şi trecerea edificiului de pe dealul Stejarului în
proprietatea municipiului Odorheiu Secuiesc, pentru a-şi respecta astfel
promisiunile electorale. Aşa a apărut şirul interminabil de şicane şi chiar
de represalii, menite să stopeze continuarea lucrărilor de construire şi
apoi de începere a activităţii.
Primul dintre acestea a fost o hotărâre a Consiliului Local (nr. 38
din 4 iulie 1996) prin care s-a anulat unilateral contractul de concesiune
a terenului din dealul Stejarului. Aceasta era doar o manevră prin care se
motiva că terenul concesionat nu era proprietatea municipiului Odorheiu
Secuiesc. Cu alte cuvinte, actul de concesiune a respectivului teren a fost
semnat de către cei din Primăria municipală fără cunoştinţă de cauză!
Situaţia, de-a dreptul hilară, a fost recunoscută de ei şi în faţa
instanţei de judecată şi în faţa prefectului judeţului Harghita.
 Se naşte de aici, nu fără temei, bănuiala că ei au făcut acest lucru
cu bună ştiinţă încă de la început, concesionând un teren care nu le
aparţinea, pentru ca apoi, odată cu edificarea noii construcţii, să înscrie
terenul pe numele lor - urmărind astfel să poată deveni şi proprietarii
edificiului.
Au eludat deci legile existente cu bună ştiinţă, tocmai pentru a
profita de pe urma acestei acţiuni.
în al doilea rând, edilii odorheieni au amendat societatea
concesionară a terenului pentru că nu ar fi respectat autorizaţia de
construire, prin modificarea traseului reţelelor edilitare aferente noii
construcţii. La data când a fost aplicată această amendă: 2 iulie 1996,
lucrările erau în stadiul finisărilor interioare, iar clădirea era dată deja în
proprietatea Congregaţiei “Inimi Neprihănite”, prin contractul de donaţie
nr. 2999 din 7 iunie 1996, înscris autentificat la notarul public.
Contractul de donaţie a edificiului a fost semnat de către
preşedintele asociaţiei, iar din partea Congregaţiei Inimii Neprihănite, de
Sora Superioară Maria Ionela, cea care a avut o contribuţie deosebită la
înfiinţarea congregaţiei, pe care a fondat-o în urmă cu 55 de ani, în
închisorile comuniste, unde a fost închisă timp de 10 ani. Ea a visat o
viaţă întreagă un astfel de aşezământ de ocrotire a copiilor suferinzi,
rugându-se Maicii Domnului s-o ajute să-şi îndeplinească acest vis.
“Casa noastră, cum o numesc copiii, este darul cel mai frumos pe care
maica Ionela, după ce l-a primit de la Preacurata, l-a făcut României”,
scria episcopul Girolamo Gillo de la Vatican, după ce a vizitat
aşezământul şi a constatat la faţa locului standardele europene oferite
micuţilor.
9

Maica Maria Ionela a socotit această instituţie ca pe un dar divin

oferit măicuţelor din Congregaţia Inimii Neprihănite. Acesta este şi
motivul pentru care ele au înfruntat cu curaj toate năpastele fizice şi
psihice ce s-au abătut asupra lor.
După desfiinţarea unilaterală a contractului de concesiune,
autorităţile locale şi-au continuat cu asiduitate acţiunea de acaparare a
clădirii. Ele au intervenit de nenumărate ori pentru ca asociaţia
umanitară din Elveţia să revină asupra hotărârii de a dona edificiul în
proprietatea congregaţiei călugăriţelor greco-catolice. Aşa de exemplu,
într-o scrisoare din 23 iulie 1996, Consiliul Local din Odorheiu Secuiesc
invocă rolul său de a reprezenta interesele locale şi ale zonei, propunând
ca să fie reziliat contractul de donaţie a edificiului de pe Dealul
Stejarului către Congregaţia Inimii Neprihănite şi să fie dat în
proprietatea organizaţiei “Caritas” din Odorheiu Secuiesc. Asociaţia a
refuzat să îmbrăţişeze această propunere, bazată fiind pe incapacitatea
organizaţiei respective de a întreţine o astfel de operă umanitară, cu
implicaţii deosebite asupra vieţii unor copii aflaţi în dificultate.
 Chiar dacă a recunoscut oficial că terenul nu aparţine municipiului
şi chiar dacă noua construcţie era o proprietate privată a Congregaţiei
Inimii Neprihănite, Consiliul Local Odorheiu Secuiesc s-a adresat
Judecătoriei locale, cerând sistarea lucrărilor de finalizare a construcţiei,
pe motiv că actul de donaţie a clădirii către congregaţie nu este valid.
Cererea era îndreptată atât împotriva antreprenorului general al
lucrărilor, S.C. Aris Industrie S.A., cât şi împotriva Congregaţiei Inimii
Neprihănite şi a societăţii constructoare, S.C. Asco S.A. Judecătoria
Odorhei a admis cererea, dar nu putea da o sentinţă definitivă, ci doar
una cu drept de recurs. Cu toate acestea, judecătorii, bântuiţi şi ei de
aceleaşi patimi şovine, au dispus ilegal sistarea lucrărilor, iar executorul
judecătoresc să aplice sigilii pe toate intrările clădirii şi a predat clădirea
în custodia Consiliului Local, care a pus imediat paznici, spre a opri
orice încercare a surorilor de intrare în incinta edificiului ce le-a fost
donat. “Prin acest abuz, primarul şi Consiliul local au confiscat o
proprietate privată”, avea să constate Comisia parlamentară pentm
drepturile omului, în şedinţa sa din 18 iunie 1997. Aceeaşi comisie a mai
constatat că “stările de lucmri conflictuale de la Odorheiu Secuiesc au
fost intens mediatizate în presa locală, scrisă şi vorbită din Harghita, ca
şi în presa centrală de la Bucureşti şi au avut ecouri importante în
Franţa şi Elveţia, în cercuri ale unor organizaţii umanitare, ca şi în
unele medii oficiale din cele două ţări
 La şedinţa comisiei, din 18 iunie 1997, au fost audiaţi între alţii :
loan Lucacel - secretar de stat în Ministerul Lucrărilor Publice, Valeriu
Stoica - ministrul Justiţiei, Remus Opriş - ministru delegat pentru
coordonarea Secretariatului General al Guvernului, Grigore Lăpuşan -
secretar de stat la Departamentul administraţiei publice locale, Cyrill
Burgel - preşedintele Asociaţiei “Basel Hilft” din Elveţia, Aristide Roibu
- directorul general al S.C. Aris Industrie S.A., surorile Anca Dragoş,
Ionela Cotoi, Margareta Făgărăşanu şi Emilia Trif, Szasz Jeno - primarul
municipiului Odorheiu Secuiesc şi Dezsi Zoltan - prefectul judeţului
Harghita.
în Monitorul Oficial al României, partea a Il-a, din 9 septembrie
1997, este publicată declaraţia domnului Jean Marc Pemot - preşedintele
Consiliului de administraţie al S.C. Aris Industrie S.A., în care se spune:
“Apare clar că acest abuz (sistarea lucrărilor şi sigilarea uşilor)
constituie o violare a legilor româneşti şi în particular că garanţiile date
investitorilor străini care vin în România nu pot fi valabile. Această
situaţie îmi dă impresia că statul de drept n-a fost încă recunoscut în
România după revoluţie şi eu sunt constrâns, dacă Parlamentul
României nu este în măsură să facă ordine în privinţa dosarului de la
Odorheiu Secuiesc, să fac apel la asistenţa autorităţilor franceze din
Comunitatea Europeană”... “Eu vă rog să credeţi, domnilor senatori,
că nu este vorba în nici un caz de ameninţare, ci de o decepţie din
partea mea. Eu am venit în România după revoluţie, cuprins de un
entuziasm, pentru a crea întreprinderi productive, dar constat că toate
aceste investiţii pot fi confiscate în ţara dumneavoastră printr-un singur
act administrativ al nu ştiu cărei autorităţi locale a statului român
Această declaraţie a unui investitor străin, venit în România cu
cele mai bune intenţii, convins că va găsi aici un mediu de afaceri aşezat
temeinic pe legi clare şi precise, care să fie şi respectate, în virtutea
statului de drept, a constituit, fără îndoială, o palmă dată autorităţilor de
stat din România, având efecte negative în toată Europa de Vest.
Recursul făcut de S.C. Aris Industrie S.A. şi de Congregaţia Inimii
Neprihănite a fost respins însă fără nici un temei de Tribunalul Judeţean
Harghita, astfel că lucrările de finisare a complexului din dealul
Stejarului au rămas suspendate, iar sigiliile şi lacătele de pe uşi nu au
fost luate. în această situaţie, preşedintele consiliului de administraţie al
S.C. Aris Indutrie S.A. - Jean Marc Pemot, s-a adresat unor autorităţi
franceze: ministrului de externe - Herve de Charette şi Oliver Guchard -
fost ministru, preşedinte al Consiliului regional al ţinutului Loire,
cerându-le să intervină pe lângă autorităţile române pentru a descuraja
acţiunile ilegale şi antidemocratice ale autorităţilor locale din Odorheiu
Secuiesc, care urmăreau să pună mâna pe un aşezământ de ocrotire a
copiilor orfani, proprietate privată.
 Toate acestea au avut şi un ecou deosebit în presa locală şi centrală
din România. “Cine alungă pe cei ce ne ajută”? se întreba Curierul
Naţional din 7 septembrie 1996. Şi mai departe: “Primăria din Odorhei,
pune lacăte şi lanţuri pe o clădire destinată orfanilor din România
In ziarul Adevărul Harghitei din 9/10 august 1996 se consemna;
“Grupul de autoguvernare în derivă ! Europenii din Odorheiu Secuiesc
s-au apucat de naţionalizat proprietăţi ale fundaţiilor şi firmelor străine.
Dacă o vor ţine tot aşa, harghitenii au toate şansele să ajungă de râsul
lumii
Ziarul Adevărul din 24 iulie 1996 a publicat articolul cu titlul
“Autoguvernarea locală din Odorheiu Secuiesc încearcă o
naţionalizare”, iar în ziarul Românul a apărut articolul întitulat “Un gest
antiuman, antiromănesc în România”. Ziarul Adevărul Harghitei, într-
un articol întitulat “Cu cărţile pe faţă”, consemnează pe aceeaşi temă,
opiniile lui Kolumban Gabor, preşedintele Consiliului Judeţean
Harghita, opinii care ilustrează gândirea obscură şi neguroasă, chiar
periculoasă: “Deci pentru noi e foarte greu să fim democraţi din moment
ce nu suntem consideraţi cetăţeni egali la nivelul naţiunii. Şi dacă acest
conflict nu se rezolvă, atunci nu pot spune ce se va întâmpla. Conflictul
se agravează, puterea locală va fi obligată să îi privească pe minoritarii
existenţi în zona de acţiune ca pe un fel de ostatici cu care să poată ţine
în frâu presiunile celorlalţi”. Este o poziţie extremistă, de departe
tendenţioasă şi mincinoasă, fiindcă Kolumban Gabor nu ar putea aduce
nici un argument serios şi credibil prin care să dovedească că maghiarii
şi secuii din România nu sunt consideraţi cetăţeni egali ai ţării în care s-
au născut şi trăiesc.
în acelaşi timp, luarea de poziţie a lui Kolumban Gabor este încă o
dovadă clară că atât Consiliul Judeţean, cât şi UDMR, au sprijinit toate
acţiunile extremiştilor din Odorheiu Secuiesc îndreptate împotriva
actelor umanitare ale asociaţiei elveţiene şi ale surorilor greco-catolice,
incitând masele împotriva lor.
în schimb, toată presa de limbă maghiară, scrisă şi vorbită, susţinea
cu tărie acţiunea “Corpului de autoguvernare”, pentru anularea
contractului de concesiune a terenului din Dealul Stejarului, pentru
sistarea lucrărilor de construcţie până la “redobândirea clădirii”,
neuitând să vorbească lumii despre “tragedia” prin care trece secuimea,
aflată sub stăpânirea “naţionalismului-şovin românesc”, care pregăteşte
“modificarea prin forţă a compoziţiei etnice a oraşului ”!
Este adevărat că sunt şi voci raţionale chiar şi din rândul
minoritarilor, care nu pot fi de acord cu politica de izolare naţională pe
care o promovează cei de la Odorheiu Secuiesc, care ar dori ca teritoriul
României să fie împărţit într-un fel de “triburi”. Este cazul lui Szell
Joszef care scria în nr. din 23-29 septembrie 1996 al săptămânalului
Românul, următoarele: “Oficialităţile din Odorheiu Secuiesc şi alte
persoane influente nu concep ca de aşezământul pentru copii orfani
construit de elveţieni cu 5 milioane de dolari să beneficieze şi copii
orfani sau handicapaţi din alte zone ale ţării, ci numai din Odorheiu
Secuiesc. Pentru a nu infesta acest teritoriu al lor cu copii de etnie
română, care pasămite ar strica grav compoziţia etnică.(...) Auziţi,
10000 de sindicalişti sunt mobilizaţi ca la un semnal (din partea cui ar
veni ?) să pună mâna pe târnăcoape şi să transforme clădirea construită
de elveţieni pentru copiii din România în praf şi pulbere ”!
“Cum să se întâmple aşa ceva în România de azi ? Cine sunt
iniţiatorii acestei rezistenţe europene absurde, periculoase ? Şi, în fond,
ce păzesc autorităţile statului român? Cine face şi aplică legea în ţara
asta ? UDMR-ul ? Se pare că aşa este ” !
Evenimentele din Odorheiu Secuiesc ajung subiect de presă şi în
Elveţia. Aşa de exemplu, Ziarul din Basel scria că “teama de
românizare forţată este nefondată, deoarece în Congregaţia Inimii
Neprihănite a ordinului bisericesc greco-catolic sunt persoane care
vorbesc ambele limbi. De fapt, nici nu e vorba de conflicte între religii şi
limbi, ceea ce pentru cei din Elveţia este de neînţeles”.
între timp, prin Hotărârea nr. 1346/1996, publicată în Monitorul
Oficial nr. 317, din 29 noiembrie 1996, Guvernul condus de Nicolae
Văcăroiu a atribuit, spre folosinţă, terenul de pe Dealul Stejarului
Bisericii Greco-Catolice, respectiv Mitropoliei de Alba lulia şi Făgăraş.
 Cu toate că au declarat într-un act oficial că terenul respectiv nu
este proprietatea oraşului, ci este proprietate publică, primarul şi
membrii Consiliului Local au refuzat să semneze procesul verbal de
predare - primire, până ce nu va fi reziliat actul de donaţie, iar clădirea
să revină Consiliului Local. Trebuie precizat faptul că încă înainte de
terminarea construcţiei, primarul Szasz Jeno, între numeroasele tentative
de a obţine clădirea pentru municipalitate, a fost dispus, la un moment
dat să acorde şi o anumită sumă de bani investitorului elveţian, drept
despăgubire.
Toate încercările de a obţine clădirea au fost respinse categoric,
pentru că Asociaţia “Basel Hilft”, creată cu scopuri umanitare şi
caritabile, nu putea să accepte schimbarea scopului pentru care edificiul
a fost destinat de la bun început. S-a cerut, de asemenea, ca Mitropolia
Greco-Catolică să renunţe la terenul ce i-a fost atribuit, spre folosinţă,
prin Hotărâre de Guvern.
Profitând de poziţia pe care UDMR o avea, prin participarea la
guvernarea ţării, extremiştii unguri din Odorheiu Secuiesc au reluat
ofensiva, de data aceasta chiar pe lângă Guvernul României pentru a
obţine anularea Hotărârii de Guvern susamintită.
în ziarul Adevărul din 12 mai 1997, a apărut articolul intitulat
“Roadele colaborării cu UDMR. Guvernul transformă clădirea unui
orfelinat în universitate maghiară” . Din el aflăm că Remus Opriş,
secretarul general al Guvernului, a băgat sub nasul miniştrilor obosiţi
după dezbaterea a 49 de proiecte de legi, şi o H.G., având drept unic
scop anularea hotărârii Guvernului Văcăroiu privitoare la terenul din
Dealul Stejarului. “Pe terenul respectiv, situat în Odorheiu Secuiesc o
Fundaţie din Elveţia şi o firmă romăno-franceză construiseră un cămin
din donaţii depăşind 6 milioane de dolari. Anularea ar fi convenit de
minune Consiliului local din Odorheiu Secuiesc, care se luptă de doi ani
cu orfanii şi călugăriţele Inimii Neprihănite, de etnie română, încercând
să acapareze edificiul”.
Planul lui Remus Opriş a reuşit, astfel că în guvernul condus de
“moţul” Victor Ciorbea, extremiştii unguri şi-au găsit un sprijinitor
neaşteptat. Hotărârea Guvernului Ciorbea nu este motivată, nici prin
fapte şi nici prin texte de lege. Textul ei este simplu, cuprinzând un
articol unic: “Se abrogă Hotrârea Guvernului nr.l346 din 27 noiembrie
1996, publicată în Monitoml Oficial nr.317 din 29 noiembrie 1996”.
Spre cinstea sa, ministrul cu problemele administraţiei de stat -
Constantin Noica a refuzat să contrasemneze abrogarea H.G. nr.l346,
după ce ministrul Justiţiei a apreciat că aceasta a fost constituţională şi
legală, deci nu putea să fie abrogată.
Iată şi nota justificativă a ministrului Justiţiei prin care îşi
motivează poziţia: “Prin reclamaţia administrativă adresată Guvernului
României, în baza art. 5 din Legea nr.29/1990, privind contenciosul
administrativ, Consiliul local al municipiului Odorheiu Secuiesc solicită
anularea Hotărârii Guvernului nr.l346 din 27 noiembrie 1996, prin care
terenul în suprafaţă de 16.700 mp, situat în municipiul Odorheiu
Secuiesc, judeţul Harghita”, la locul numit “Cserehat”, nr. cadastral
1209/2/1, a fost atribuit în folosinţa Bisericii Române Unite cu Roma
(Greco-Catolică) de Alba lulia şi Făgăraş - Blaj.
în reclamatia administrativă se arată că atribuirea în folosinţă a
J 9

acestui teren este neconstituţională, încălcându-se prevederile art. 135

din Constituţie, potrivit cărora proprietatea este ocrotită, iar bunurile
proprietate publică sunt inalienabile.
Se invocă, de asemenea, că măsura administrativă nesocoteşte
dreptul său de proprietate şi .contravine prevederilor art. 20, lit. g şi art.
79-80 din Legea administraţiei publice locale nr.69/1991 (republicată)
(...).

Se solicită anularea Hotărârii de Guvern nr. 1346/1996, pe motiv că

a fost adoptată după publicarea rezultatului alegerilor generale, când
încetase mandatul acestuia, contravenind în acest mod art. 109 din
Constituţie.
în opinia noastră, motivele invocate în reclamaţie nu sunt
întemeiate, pentru următoarele considerente:
1. Prin Hotărârea de Guvern nr. 1346/1996 se atribuie "în
folosinţă” terenul în suprafaţă de 16.700 mp. Această dispoziţie nu
contravine prevederilor art. 135 alin.(5) din Constituţie, potrivit cărora
“Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, întrucât pentru această
hotărâre terenul nu a fost înstrăinat, ci dat în folosinţă unei instituţii de
cult, în scopul satisfacerii unor cerinţe sociale de interes general, pentru
ocrotirea copiilor orfani şi handicapaţi din întreaga ţară şi nu numai
dintr-o anumită zonă.
Dacă terenul ar fi fost în proprietate publică sau privată a
municipiului Odorheiu Secuiesc, această măsură ar fi putut fi luată de
Consiliul Local în baza art. 86 din Legea nr.69/1991 (republicată).
Din documentaţia anexată (în copii xerox) nu rezultă că terenul se
află în proprietatea municipiului Odorheiu Secuiesc. Singurul act din
dosar care atestă că în anul 1992 Consiliul local a primit, prin schimb,
un teren arabil în suprafaţă de 4,03 ha din care ar putea face parte şi
suprafaţa de 16.700 mp, este Ordinul nr.6/1992 al ministrului
Agriculturii şi Alimentaţiei. Acest ordin nefiind, însă, intabulat conform
Decretului-Lege nr. 115/1938 nu-i conferă dreptul de proprietate
Consiliului Local al municipiului Odorheiu Secuiesc după cum se arată
şi în întâmpinarea depusă la Tribunalul Harghita, la 23 septembrie 1996,
unde se afirmă că: “Nici la data aprobării concesionării, nici ulterior,
primăria nu a fost şi nu a devenit proprietar tabular asupra terenului”
în aceste condiţii, opinăm că singura autoritate competentă să
dispună asupra terenului este Guvernul României. Având în vedere
interesul public naţional al construcţiilor edificate pe acest teren, numai
Guvernului îi revine competenţa de atribuire în folosinţă a terenului
persoanei juridice care a dobândit, prin donaţie, construcţiile ce urmează
a fi folosite pentru ocrotirea copiilor orfani şi handicapaţi din ţară.
Menţionăm că, întrucât din documentaţia prezentată nu rezultă cu
certitudine titularul dreptului de proprietate a terenului arabil în
suprafaţă de 16.700 mp, potrivit art. 127 din Legea 69/1991, republicată.
Guvernul, prin hotărâre, este competent să dispună.
Precizăm că nota de fundamentare a Hotărârii Guvernului
nr. 1346/27 noiembrie 1996 se face afirmaţia că “potrivit evidenţelor
existente, terenul în cauză formează obiect al proprietăţii de stat”.
De altfel, din documentaţia depusă rezultă că nu există o identitate
între parcelele menţionate în Ordinul nr.6/1992 al ministrului
Agriculturii şi .Alimentaţiei privind aprobarea schimbului şi numărul
cadastral menţionat în Hotărârea Guvernului nr. 1346/1996.
2. Potrivit art. 109, din Constituţie, “Guvernul îşi exercită mandatul
până la data validării alegerilor parlamentare generale”, şi nu până la
data publicării alegerilor, astfel cum se susţine în reclamaţie. în
consecinţă, susţinerea că Hotărârea Guvernului nr. 1346/1996 a fost
adoptată după încetarea mandatului nu corespunde realităţii.
 Pentru motivele arătate şi faţă de actele depuse, în copii,
considerăm că Hotărârea Guvernului nr. 1346/1996 a fost adoptată cu
respectarea prevederilor constituţionale şi legale.
Ignorând toate acestea, prin fel de fel de tertipuri avocăţeşti.
Consiliul local din Odorheiu Secuiesc, a reuşit să înscrie pe numele său
dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie, iar pe această bază va
deschide noi acţiuni în justiţie, fapt ce va conduce la prelungirea
nefirească a proceselor, aflate şi în prezent pe rol.
Toate intervenţiile Mitropoliei Greco-Catolice de Alba-Iulia şi
Făgăraş, precum şi ale Congregaţiei Inimii Neprihănite, s-au dovedit
zadarnice şi au rămas fără nici un rezultat, datorită presiunilor pe care
vârfurile udemeriste le-au făcut asupra Guvernului României, din care
făceau parte şi reprezentanţii UDMR. în acest fel, UDMR a fost direct
implicată în această acţiune ilegală şi duşmănoasă. în ziarul de limbă
maghiară Hargita Nepe din 13 martie 1997 se anunţa “victoria” obţinută
de “autoguvernarea” din Odorheiu Secuiesc, în articolul “S-a revocat
hotărârea de guvern”! Iar Marko Bela anunţa şi el, cu bucurie, că
“Guvernul în şedinţa sa de alaltăieri a anulat hotărârea guvernului
precedent prin care a donat clădirea şcolii din Cserehat Bisericii
Greco-Catolice
Confuzia este evidentă, fiindcă Guvernul Văcăroiu, la care face
referire Marko Bela nu a dat nici o clădire în folosinţa Bisericii Greco-
Catolice, hotărârea de guvern se referea doar la terenul de pe Dealul
Stejarului, nicidecum la clădire, pe care nici un guvern şi nici UDMR nu
puteau s-o dea cuiva, deoarece ea este o proprietate privată şi aparţine
Congregaţiei Inimii Neprihănite. Iar dreptul de proprietate, conform
legii, nu poate fi pus în nici o discuţie de nimeni, decât de cei care au
dreptul să decidă pe baza actelor legale de proprietate.
Când a luat cunoştinţă de Hotărârea Guvernului Ciorbea prin care
Mitropolia Greco-Catolică şi Congregaţia au fost deposedate de terenul
pe care s-a construit noul edificiu. Consiliul Local Odorheiu Secuiesc,
fără să aibă vreun drept asupra terenului şi a clădirii, s-a adresat
Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, cerându-i ca prin ordonanţă
prezidenţială să sisteze lucrările de finisare până când nu se va lămuri
definitiv problema proprietăţii terenului, fiindcă actul de proprietate este
nul, iar în timpul .lucrărilor de construcţie nu s-au respectat condiţiile
prevăzute în actul de concesiune.
împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, atât S.C. Aris Industrie
S.A., cât şi Congregaţia Inimii Neprihănite au făcut recurs la Tribunalul
Harghita, care însă a respins recursul fără nici un fel de temei.
Concomitent, elementele extremiste şi şovine din Odorheiu
Secuiesc au organizat manifestări îndreptate împotriva prezenţei în oraş
a călugăriţelor greco-catolice de etnie română şi în sprijinul cererii
organelor locale de a obţine construcţia. La chemarea “autoguvernării”.
prin intermediul postului local de televiziune, în mai 1997, pe Dealul
Stejarului au sosit câteva mii de locuitori ai municipiului, care au dat
crezare zvonurilor alarmiste despre marile pericole ce planează asupra
lor dacă clădirea va rămâne în proprietatea Congregaţiei Inimii
Neprihănite.
Ei au format un lanţ viu în jurul edificiului spre a împiedeca
activitatea nobilă a măicuţelor greco-catolice.
Prinzând curaj în urma hotărârii date de Guvernul Victor Ciorbea,
şi a hotărârilor Judecătoriei Odorheiu Secuiesc şi ale Tribunalului
Harghita, manifestând o atitudine de intoleranţă etnică şi religioasă,
extremiştii locali au trecut la măsuri represive directe împotriva
măicuţelor greco-catolice.
încălcând legile ţării care apără proprietatea privată, ei au pătruns
cu forţa în clădire, au maltratat călugăriţele şi le-au scos afară, pe sus. La
pregătirea acestei acţiuni de intoleranţă etnică, im rol deosebit l-a avut
unul dintre fruntaşii udemerişti locali, membru al “autoguvernării”
locale, consilier judeţean şi lider sindical, Bardoczy Csaba: “Nu avem
nevoie de astfel de creştini în oraşul nostru ! Luaţi-vă casa şi plecaţi
chiar mâine ! Plecaţi odată! Cyrill Burgel, împreună cu fundaţia pe care
o conduce, a constmit edificiul de la Odorheiu Secuiesc cu fondurile
secrete ale lui Ceauşescu, manipulate şi spălate pe căi subterane, cu
complicitatea şi sprijinul unor forţe politice oculte de la
Bucureşti... Cyrill Burgel este un mincinos, iar călugăriţele greco-
catolice nu sunt nici ele atât de neprihănite. Ei nu sunt imaculaţi şi
cinstiţi, de aceea amintesc un vechi proverb: cu boul nu trebuie să intri
în vorbă, boul trebuie lovit în cap ”!
Nu e de mirare că cei veniţi de pe alte meleaguri europene, străini
cu totul de un astfel de comportament “tolerant”, au crezut că au ajuns
într-un fel de rezervaţie specială, unde, în afara etnicilor maghiari,
nimeni nu are voie să pună piciorul ! “Niciodată nu mi-am putut
imagina că, venind în România, deci în judeţul Harghita, la Gheorgheni
şi la Odorheiu Secuiesc, pentru a ajuta nişte copii orfani şi necăjiţi, să
ajungem în această situaţie de-a dreptul incredibilă”, a rostit, plin de
indignare, domnul Cyrill Burgel. Iar .domnul Jean Marc Pemot,
preşedintele Consiliului de Administraţie al S.C. Aris Industrie S.A. l-a
completat: “Ceea ce s-a întâmplat la Odorheiu Secuiesc e un unicat în
lume, nu în România ! E incredibil ceea ce s-a întâmplat. Revăzând
filmul de coşmar de la Odorheiu Secuiesc, am avut senzaţia că revăd
secvenţe din Evul Mediu ! Fără nici un pic de exagerare. ”
Datorită respingerii recursului de către Tribunalul judeţean
Harghita, S.C. Aris Industrie S.A. şi S.C. Asco S.A. s-au adresat Curţii
de Apel din Târgu Mureş, care, prin Decizia civilă nr. 198/R, definitivă şi
irevocabilă, dată în şedinţa din 4 martie 1997 (Dosar nr. 110/1997), a
admis recursul, a casat integral hotărârea Tribunalului Harghita, a
desfiinţat sentinţa civilă nr. 270 din 14 august 1996 a Judecătoriei
Odorhei, a rejudecat cauza şi a respins cererea Consiliului Local
Odorheiu Secuiesc privitoare la sistarea lucrărilor de construcţie de la
şcoala specială, situată în Odorheiu Secuiesc, pe locul numit Cserehat,
nr. cadastral 1209/1.
Prin aceeaşi decizie Consiliul Local din Odorhei a fost obligat la
plata sumei de 4.500.000 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată,
pentru S.C. Aris Industrie S.A. şi alte 202.000 lei pentru S.C. Asco S.A.
Dar, după cum avea să constate şi Comisia parlamentară pentru
drepturile omului, decizia a fost complet ignorată de către cei din
Odorheiu Secuiesc, care aveau obligaţia să desigileze intrările şi să nu se
opună în nici un fel continuării lucrărilor de finisare ale clădirii. Astfel
clădirea a rămas în continuare sigilată, iar lucrările imposibil de
continuat.
Oare nu este aceasta încă o dovadă clară a faptului că extremiştii
unguri privesc legile româneşti din acelaşi unghi de vedere cu care le
priveau şi în 1922, adică “legile le privim numai din punct de vedere al
eludării lor, pentru a trage un eventual profit pe care ni-l asigură”?
Probabil, tocmai pentru a putea acţiona astfel şi pentru a “ţine în
frâu presiunile celorlalţi”, cum spunea Kolumban Gabor, cei din
Odorhei au creat alte organe locale decât cele prevăzute de Constituţia
României, respectiv “Corpul autoguvernării locale ” , în numele căruia
s-au emis toate comunicatele privitoare la încercările repetate de a pune
mâna pe complexul de clădiri de pe Dealul Stejarului.
Aşa se explică că orice încercare de mediere şi de stingere a
conflictului ivit a rămas fără nici un rezultat. Aceasta pentru că
autoguvernarea locală “consideră nul, atât din punct de vedere legal, cât
şi conceptual contractul de închiriere a terenului pe 99 de ani, totodată
sistează lucrările de construcţie, atât timp cât destinaţia complexului de
clădiri nu va fi decisă în modfavorabil municipiului Odorheiu Secuiesc
într-o formă oficială şi juridică de administrare şi intrare în posesie
De aceea, extremiştilor de la Odorhei prea puţin le-a păsat atât de
recomandările Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, după
cum la fel de puţin au ţinut seama de decizia definitivă şi obligatorie a
Curţii de Apel din Târgu Mureş. Ba mai mult, ei au deschis alte două
procese împotriva S.C. Axis Industrie S.A. din Bucureşti şi a
Congregaţiei Inimii Neprihănite: unul pentru anularea concesiunii
terenului din Dealul Stejarului, pentru a avea acoperirea legală a actului
ilegal şi unilateral pe care Consiliul Local l-a luat, iar altul pentru
anularea contractului prin care Asociaţia “Basel Hilft” din Elveţia a
donat clădirea Congregaţiei Inimii Neprihănite.
Chiar dacă s-a mai încercat o conciliere, în care s-au implicat chiar
reprezentanţii Guvernului României, care s-au deplasat la Odorheiu
Secuiesc, în decembrie 1997, cei din conducerea locală şi judeţeană, în
fmnte cu primarul Szasz Jeno şi cu preşedintele Consiliului Judeţean
Harghita, Kolumban Gabor, au refuzat, pur şi simplu orice discuţie,
rămânând fermi pe o poziţie dură şi ireconciliabilă. Pentru a se putea
pune în aplicare totuşi decizia Curţii de Apel din Târgu Mureş a fost
nevoie de intervenţia fermă a forţelor de ordine, cu ajutorul cărora
măicuţele au putut reintra în clădire spre a-şi putea începe activitatea.
Acum, după aproape un deceniu de intoleranţă etnică pe care
extremiştii din conducerea locală a municipiului Odorheiu Secuiesc au
manifestat-o din plin, sub stindardul apărării purităţii etnice a celui mai
pur oraş maghiar din lume, se pare că lucrurile s-au mai liniştit. După ce
au fost lansate tot felul de zvonuri alarmiste, ce s-au dovedit a fi false,
despre pericolul care-i paşte pe odorheieni de a fi infestaţi cu cele mai
nenorocite boli şi afecţiuni incurabile, în cele din urmă s-a văzut clar de
către toată lumea că la Odorhei nu au fost aduşi nici leproşi, nici
sifilitici, nici schizofreni, nici handicapaţi mintal etc., ci copii absolut
sănătoşi şi normali.
Nu copiii de la Casa “Sfântul losif’ suferă de vreo boală, ci cei
care au lansat zvonurile mincinoase, extremiştii, care suferă de boala
intoleranţei etnice. Este trist că acum, la început de Mileniu trei, se mai
pot întâlni astfel de manifestări tocmai din partea celor care se pretind că
trăiesc şi se comportă în spirit european, cei care încearcă să ne dea lecţii
de toleranţă etnică, adică să ne înveţe ceva ce ei niciodată nu au ştiut!
 E greu însă de spus dacă este vorba într-adevăr de o linişte
adevărată, sau doar de una aparentă. Nu se ştie dacă nu cumva este vorba
de liniştea de dinaintea unei noi furtuni pe care extremiştii odorheieni o
pregătesc. Aceasta şi pentru că nici acum, după zeci de trucuri şi
găselniţe de tot felul, ei nu au renunţat la acţiunea juridică, pornită
împotriva congregaţiei.
După dezavuarea de ochii lumii a acţiunilor violente, cu substrat
etnic, antiromânesc. Consiliul Local Odorheiu Secuiesc a intentat o serie
de procese în justiţ)ie antreprenorului general S.C. Aris Industrie S.A. şi
Congregaţiei Inimii Neprihănite, contestând deopotrivă legalitatea
contractului de concesionare a terenului °i a celui de donajjie a
imobilului din Str. Stejarului.
La data de 17 aprilie 2000, Curtea de Apel Bacău, a pronunţ)at în
Dosarul 1047/2000 Decizia civilă nr. 750 - definitivă °i irevocabilă, în
baza căreia Congregaţjia Inimii Neprihănite °i-a înscris dreptul de
proprietate asupra imobilului în Cartea Funciară a municipiului
Odorheiu Secuiesc - înscris operat în 27.04.2000.
Ignorând legalitatea acestei hotărâri definitive şi irevocabile, Szasz
Jeno, exercitându-şi abuziv prerogativele funcţiei de primar, în numele
Consiliului local Odorheiu Secuiesc, a angajat alte procese, ce au
urmărit să anuleze actul de proprietate a Congregaţiei Inimii Neprihănite
asupra aşezământului, acţiunile în cauză - ce fac obiectul Dosarului nr.
132/2000, fiind judecate la Curtea de Apel Târgu Mure0, care în
21.09.2000 a hotărât declinarea competenjjei materiale în favoarea
CurJ)ii de Apel Bucure°ti - SecJ)ia Contencios Administrativ.
Făcând recurs la istorie, aici trebuie precizat că primarul Szasz
Jeno a solicitat sprijin extern de la Nemeth Zsolt - secretar de stat ungar
în Ministerul Afacerilor Externe din Ungaria, în Cabinetul fostului
premier Orban Viktor - care, în contextul vizitei efectuate la Odorheiu
Secuiesc, în perioada campaniei electorale din iunie 2000, a afirmat
public că Guvernul Ungariei "este pregătit" să pună la dispozijîia
odorheienilor, respectiv a lui Szasz Jeno, suma de aproximativ 5
milioane de dolari, necesară "răscumpărării" imobilului din Str.
Stejarului. AfirmaJjiile lui Nemeth Zsolt au influenjjat decisiv electoratul
din localitate, Szasz Jeno reu°ind astfel să ob|Dină al doilea mandat de
primar al “capitalei secuimii”.
în data de 26.10.2001, după ce Curtea Supremă de Justijîie a decis
că, pentru continuarea proceselor în cazul centrului umanitar. Consiliul
local Odorheiu Secuiesc nu este obligat să plătească taxa de timbru, în
valoare de aproximativ 500 milioane lei, în Dosarul nr. 132/2000 - prin
care acest organism a solicitat anularea Contractului de donajîie a
imobilului din str. Stejarului, încheiat între S.C. Aris Industrie S.A. °i
Congregajjia Inimii Neprihănite, respectiv a Contractului de concesiune
pentru suprafajDa de 16.700 mp încheiat între Consiliul Local Odorheiu
Secuiesc °i S.C. Aris Industrie S.A. - seria proceselor a fost reluata.
După mai multe dezbateri pe fond la Tribunalul Mure° - în cadrul
cărora, reprezentantele Congregaţii ei Inimii Neprihănite au prezentat
extrasul de Carte Funciară eliberat de Judecătoria Odorheiu Secuiesc în
27.04.2000, prin care au demonstrat că înscrierea proprietăjiii asupra
clădirii din str. Stejarului s-a făcut în baza Deciziei Civile Nr.
2226/A/1999 a Tribunalului Bacău, irevocabilă conform Deciziei Civile
nr. 750/17.04.2000 a Curţîii de Apel Bacău °i, în consecinţjă, au invocat
principiul de drept asupra autorităţ^ii lucrului judecat - în data de 30 mai
2002, instanţa a pronunţ?at Sentinţ)a Civilă nr. 293 prin care a respins
acţ?iunea reclamantului. Consiliul Local Odorheiu Secuiesc, împotriva
pârâtelor S.C. Aris Industrie S.A. °i Congregaţ?ia Inimii Neprihănite -
obligând reclamantul la plata a 300 milioane lei, cheltuieli de judecată.
De asemenea, la data de 31 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţ?ie
a respins cererea Consiliului local Odorheiu Secuiesc de strămutare a
Dosarului 132/2000 aflat pe rolul Tribunalului Mure0, la o altă instanţ?ă.
La data de 07 august 2002, Tribunalul Mure0 - Secţ)ia Civilă le-a
comunicat părţ?ilor în Dosarul nr. 132/2000, motivarea Sentinţ)ei Civile
nr. 293/30 mai 2002, prin care a fost respinsă acţ)iunea reclamantului.
Procesul a continuat, părţ)ile fiind citate în data de 17 octombrie
2002, la Curtea de Apel Tg. Mure0. După mai multe amânări, impuse de
complexitatea dosarului, completul de judecată s-a întrunit din nou în
data de 07 martie 2003 la Curtea de Apel Târgu Mure0 °i a pronunj^at
sentinjja definitivă în procesul intentat de Consiliul Local Odorheiu
Secuiesc împotriva S.C. Aris Industrie S.A. °i a Congregajjiei Inimii
Neprihănite - Decizia nr. 20/A/2003, prin care instanjja a respins ca
nefondate apelurile declarate de Consiliul Local împotriva SentinjDei
civile nr. 293/30.05.2002 a Tribunalului JudeJjean Mure0, pe care o
menjDine ca legală °i temeinică, obligând Consiliul local să plătească
S.C. Aris Industrie S.A. suma de 200 de milioane de lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată în apel.
SentinjDa în cauză le-a fost comunicată părjîilor la data de 21 martie
2003 °i, cu toate că nu a fost atacată în termen, avocatul Consiliului
Local neîndeplinind procedura în astfel de situaj)ii - Curtea Supremă de
Justijjie a fixat termenul de judepare a recursului pentru prima decadă a
lunii decembrie 2003 (Dosar nr. 1981/2003, pe rolul Sec{)iei Civile a
CurJ)ii Supreme de JustiJjie), iar pe această bază, la Judecătoria Odorheiu
Secuiesc a fost blocată, până la pronunjjarea instanjjei supreme,
executarea silită a Consiliului Local pentm plata cheltuielilor de judecată
către S.C. Aris Industrie S.A., de circa 550 milioane lei (Dosarul nr.
1928/2003).
După mai multe termene, în şedinţa din 16 noiembrie 2005 din
Dosarul nr. 1981/2003, după analizarea documentelor depuse de părţi la
dosarul cauzei, completul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a decimat
competenţa, urmare a modificării codului de procedură şi a dispus
retrimiterea dosarului la Curtea de Apel Târgu Mureş.
în această situaţie, cei de la Consiliul Local din Odorheiu Secuiesc
vor fi obligaţi să probeze cu alte “dovezi” decât cele de până acum, că
dreptatea este de partea lor, că tot ce s-a făcut pe Dealul Stejarului,
începând cu terenul şi terminând cu noul edificiu, în care în prezent şi-au
găsit casa peste o sută de copii de toate etniile, este în afara legii.
Dacă nu, instanţa din Târgu Mureş nu se va putea pronunţa altfel
decât a făcut-o deja.
După ce am urmărit această epopee a Casei Sf losif, respectiv
evoluţia tumultuoasă a acţiunilor extremiştilor maghiari vizavi de acest
aşezământ, să sperăm totuşi că autorităţile competente nu se vor lăsa
minţite şi nu vor subscrie la înfăptuire^ planurilor secesioniste, şi
antiromâneşti, urmărite de aceştia.
 niîi m

UI
'
 'Ii

Descrierea CIP a Biblioecii Naţionale a României

SANDRU, iLiE
O victimă a extremismului maghiar :
Aşezământul „Sfântul losif’ din Odorheiu Secuiesc
Editura Eurocarpatica Sf. Gheorghe, 2006
ISBN: 973-85929-8-4