CAPITOLUL I - INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE

În mod absolut evident, la nivelul simţului comun, studiul societăţii debutează cu

studiul individualităţii. Ne dăm seama că vecina de la etajul trei continuă să convieţuiască cu
soţul ei, chiar dacă acesta se comportă violent sau că vecinul de la parter a reuşit să se lase
de băut numai după ce s-a îmbolnăvit grav. Dacă vecina sau vecinul nostru ar reprezenta un
caz singular, am putea spune că acest comportament al lor a fost determinat de o anumită
structură de personalitate proprie, dar cum aceste situaţii le întâlnim la mii sau milioane de
persoane, este greu de presupus că toate au aceeaşi structură de personalitate. Pentru a
înţelege asemenea comportamente, trebuie să le plasăm într-un context mai larg, pe care-l
denumim context social, şi să examinăm ce forţe acţionează asupra acestor persoane, ce
mecanisme le determină să se comporte în aşa fel.

Ce înseamnă studiul societăţii

Înainte de a putea vorbi de însăşi conceptul de sociologie, este absolut necesar să
introducem două concepte fundamental noi: conceptul de rol şi conceptul de structură
socială.
Prin rol înţelegem performanţa pe care o aşteptăm de la cineva care ocupă o
anumită poziţie. Orice individ într-o societate are un rol. Vorbim de rolul de profesor, rolul
de student, rolul de soţie, de mamă, de iubită sau de cerşetor. Fiecare dintre aceste poziţii
sociale au o anumită reprezentare care sugerează un anumit set de comportamente, gesturi,
atitudini şi relaţii pe care le stabilesc cu alţii. Tema majoră a sociologiei este să descopere ce
seturi de roluri pune societatea la dispoziţia membrilor săi şi de ce anumite persoane joacă
un anumit rol.
Pornind de la rol, putem acum aborda cel de-al doilea concept fundamental în
sociologie şi anume cel de structură socială, definită că ansamblul contextului în care apar
rolurile. Astfel, rolul de mamă văzut din această perspectivă poartă denumirea de structura
socială a familiei, rolul de student creează structura socială a educaţiei şi aşa mai departe.
Sociologia este o disciplină care studiază oamenii şi regulile de comportament în baza
cărora aceştia interacţionează. De aceea, sociologia are relaţii cu alte ştiinţe precum ştiinţele
politice, ştiinţele economice, psihologia şi antropologia.
Elementul de studiu al sociologiei în reprezintă regularităţile sociale, fenomenele
sociale ce se repetă în condiţii similare. Totuşi, acest obiect de studiu îl putem întâlni şi la
alte discipline. Astfel, economia se orientează către modelele de producţie, distribuţie şi
consum a bunurilor şi serviciilor, distribuţia resurselor şi comportamentul consumatorului.
Ştiinţele politice investighează modul în care oamenii se guvernează sau sunt guvernaţi,
modelele de distribuţie a puterii şi participarea în organizaţiile formare, în special birocraţia
publică. Deşi sociologia analizează şi ea distribuţia puterii, nu putem să nu remarcăm o mai
mare diversitate a interacţiunilor sociale – între soţ şi soţie, prieteni, grupuri organizate etc.
 Psihologia se ocupă de modele ale învăţării, motivaţiei ori patologiei mintale.
Antropologia pe de altă parte vizează aspecte legate de cultură şi sisteme culturale,
orientându-se către societăţi specifice, în general de mici dimensiuni.
Sociologia este aşadar o ştiinţă socială axată pe studiul sistematic al interacţiunilor
sociale umane. Ea presupune analiza modelelor sociale care apar la interacțiunea dintre
indivizii unei societăţi – modul în care aceste modele se dezvoltă, cum sunt întreţinute, cum
se modifică.

Evoluţia sociologiei
Sociologia a apărut ca ştiinţă în urma schimbărilor sociale survenite între secolele
XVIII şi XIX. Revoluţia Franceză (1789) şi industrializarea au fost poate cele mai importante
evenimente care au orientat comunitatea ştiinţifică în direcţia înţelegerii şi explicării
societăţii. În orice caz, cei care au fondat sociologia nu s-au numit… sociologi. Principalele
personalităţi care s-au orientat către studiul societăţii au fost filosofi, economişti,
teoreticieni care au dezvoltat noi idei, punând bazele noii discipline.
Auguste Comte (1789 – 1857) a fost, în mod cert,
fondatorul sociologiei, de numele acestuia legându-se însuşi
termenul, propus în anul 1839. Filosof francez, Comte a fost primul
care a susţinut că metode ştiinţifică poate fi folosită în studiul
evenimentelor sociale. Această filozofie a pozitivismului
dezvoltată de el sugerează că lumea socială poate fi studiată cu
aceeaşi precizie cu care putem analiza fenomenele naturale. El
credea că în momentul în care reuşim să surprindem legile
comportamentului social, vom putea prezice şi chiar controla
evenimentele sociale. Deşi, în mod cert, lucrurile nu stau chiar aşa,
A. Comte a fost primul care a fundamentat practic sociologia ca ştiinţă.
O altă contribuţia a lui Comte a fost recunoaşterea că analiza societăţii necesită o
sursă a ordinii şi o sursă a schimbării. Acest concept a determinat divizarea teoriilor sale în
teoria staticii şi teoria dinamicii sociale, idee care se păstrează până în prezent, într-o formă
oarecum modificată. Sociologii actuali continuă să denumească structurile sociale ca
structuri statice şi procesele sociale ca procese dinamice.
Herbert Spencer (1820 - 1903) a fost un alt pionier al
sociologiei. Filosof şi om de ştiinţă de origine engleză, Spencer a
susţinut că evoluţia şi dezvoltarea societăţii se face similar cu evoluţia şi
dezvoltarea naturii. Din punctul său de vedere, societatea este un
imens organism. Aşa cum în organism inima şi plămânii lucrează
împreună pentru a susţine viaţa, tot aşa şi diferitele părţi ale societăţii
interacţionează în vederea întreţinerii societăţii.
Unul dintre principiile fundamentale ale lui Spencer a fost acela
că societatea trebuie înţeleasă ca o adaptare la mediu. Acest principiu implică o abordare
dinamică în înţelegerea societăţii, un proces de evoluţie şi schimbare. Spencer nu credea că
poate exista o anumită cale, un drum corect de evoluţie şi organizare a unei societăţi; mai
curând societatea se schimbă în momentul în care de modifică condiţiile din mediu.
O altă contribuţie importantă a lui Spencer a fost introducerea metodei ştiinţifice. El
milita pentru obiectivitate şi neutralitate morală în investigaţia ştiinţifică, avertizând savanţii
vremii sale că rezultatele cercetărilor lor tind să reprezinte mai mult opiniile acestora decât
faptele pe care doresc să le studieze în societate.
Karl Marx (1818 – 1883) filosof, economist şi activist social, s-
a născut în Germania, din părinţi evrei, făcând parte din clasa
mijlocie. Şi-a luat doctoratul în filozofie la 23 de ani, însă din cauza
viziunilor sale radicale nu a reuşit obţinerea unei catedre
universitare, fiind obligat să-şi petreacă întreaga viaţă adultă în exil.
Marx a militat în special împotriva inegalităţii sociale. Spre
deosebire de Spencer, Marx nu considera inegalitatea ca un produs
natural al evoluţiei societăţii ci o vedea ca pe un produs social. El a
considerat că proprietatea privată şi capitalismul reprezintă cauzele inegalităţii şi inechităţii
sociale. Filosoful german a elaborat două teorii pentru care a rămas bine ancorat în istoria
ştiinţelor sociale: teoria determinismului economic şi dialectica.
Conform teoriei determinismului economic, sarcinile de bază ale oricărei societăţi
umane sunt reprezentate de colectarea de alimente şi bunuri în vederea auto-întreţinerii.
Modul în care o societate realizează acest lucru – modul de producţie – furnizează principiile
după care se structurează toate celelalte elemente sociale. El considera că structura familiei,
legile, religia, toate de dezvoltă şi se adaptează structurilor economice, cu alte cuvinte sunt
determinate de relaţiile economice.
Dialectica reprezintă o teorie care vede schimbarea ca produs al contradicţiilor şi
conflictelor dintre părţile societăţii. Această modalitate de gândire a fost influenţată de către
Hegel, care sugera că pentru orice idee există o contra-idee dezvoltată în conflict cu ideea
principală. După un timp, cele două idei produc o idee nouă (sinteza). Modificarea ideologică
apare la repetiţia infinită a acestui pattern. Acest model a fost folosit de către Marx în
previziunea apariţiei comunismului. În urma conflictului dintre teză
(clasa avută, conducătoare) şi antiteză (clasa muncitoare, săracă) se
va genera un nou sistem economic, o nouă sinteză – comunismul.
Emile Durkheim (1859 – 1917) avea aceiaşi origine
evreiască, similară cu a lui Marx, renegându-şi mai apoi credinţa
religioasă şi declarându-se ateu. Spre deosebire de Marx, care a
trăit toată viaţa în exil, Durkheim a avut o carieră strălucită la
Sorbona. Ideile lui Durkheim s-au orientată către înţelegerea
stabilităţii unei societăţi şi a importanţei participării sociale în
realizarea fericirii şi a confortului individual. Deşi anumite opinii ale sale sunt considerate
astăzi deplasate (de exemplu opinia conform căreia bărbaţii ar fi mai inteligenţi decât
femeile deoarece au capul mai mare), ideile sale teoretice au încă o contribuţie majoră.
Una dintre teoriile sale postulează balanţa dintre constrângere şi libertate.
Standardele morale ale comunităţii (conştiinţa colectivă) nu doar reglează comportamentul
indivizilor ci îi dau însăşi sensul existenţei şi integrarea. În studiul său clasic despre
sinucidere, Durkheim identifică tipurile de sinucidere care derivă din ruptura acestui
echilibru. Sinuciderea fatalistă apare atunci când societatea devine supra-coercitivă şi lasă
prea puţină libertate individuală. (de exemplu un tânăr căsătorit care devine supra saturat
de responsabilitățile legate de familie, întreţinere, profesionale etc.). Sinuciderea anomică
apare atunci există prea multă libertate şi prea puţină constrângere din partea societăţii –
influenţa societăţii nu reuşeşte să controleze pornirile individuale.
Max Weber (1864 – 1920) a fost un economist, istoric şi
filosof german, de origine evreiască. Datorită caracterului său
agresiv şi a unei sănătăţi şubrede nu a avut o poziţie academică
permanentă. Activitatea sa teoretică a furnizat însă extrem de
multe lucrări legate de religie, birocraţie, metodologie şi politică.
Max Weber este în general cunoscut pentru trei lucrări de o
relevanţă deosebită pentru bazele sociologiei: verstehen sociology
(sociologia înţelegerii), cauzalitate socială versus cauzalitate
materială şi nevoia de obiectivitate în studiul problemelor sociale.
Weber considera că pentru a înţelege comportamentul unui individ trebuie să
înţelegem semnificaţia atributelor individuale ale acelui comportament. Astfel a luat fiinţă
conceptul de sociologia înţelegerii ce presupune înţelegerea semnificaţiei subiective a
acţiunilor umane. Weber a fost mai degrabă interesat de analiza semnificaţia modelelor
sociale în contextul cultural şi istoric propriu decât de stabilirea legilor universale ale
comportamentului uman, criticând astfel pozitivismul, curentul sociologic central în vremea
sa.
De asemenea, Weber a criticat puternic ideile lui Marx conform cărora factorii
economici determină toţi ceilalţi factori sociali. În lucrarea „The protestant ethic and the
Spirit of Capitalism” încearcă să demonstreze că valorile sociale şi religioase pot reprezenta
fundaţia sistemelor economice.

Perspective actuale în sociologie

Din activitatea mai mult sau mai puţin controversată a pionierilor sociologiei, la
momentul actual s-au impus trei perspective teoretice principale în sociologie: structural-
funcţionalismul, teoria conflictului şi teoria interacţionismului simbolic.
Teoria structural-funcţională
Are în vedere, în principal, organizaţiile sociale şi modul de întreţinere a acestora şi
provine de ideile teoretice ale lui Durkheim şi Spencer, având rădăcini în ştiinţele naturii şi în
analogia societăţii şi a organismului viu. Conform acestei teorii, sociologii urmăresc
identificarea structurii societăţii şi a modului în care aceasta funcţionează, tot aşa cum
biologii încearcă să identifice părţile unui organism şi modul în care acestea lucrează. Din
această analogie provine şi numele teoriei, teoria structural-funcţională.
Teoria structural-funcţională porneşte de la o serie de axiome de bază:
· Stabilitatea – Orice model social este relevant prin perspectiva contribuţiei
sale la întreţinerea (funcţionarea) societăţii;

· Armonia – Aşa cum părţile unui organism lucrează împreună pentru binele
organismului, tot aşa părţile societăţii se caracterizează prin armonie;

· Evoluţia – Modificările apar prin evoluţie, adaptarea structurilor sociale la

noile condiţii şi eliminarea modelelor şi structurilor depăşite.

Deoarece presupune armonie şi adaptare, teoria structural-funcţională se mai

numeşte şi teoria consensului. Analiza din perspectiva acestei teorii se orientează către
identificarea structurilor şi a rolurilor sociale şi precizarea regulilor care le definesc.
Un alt aspect al analizei structural-funcţionale în reprezintă determinarea
consecinţelor pe plan social a acestor structuri sociale. Cu alte cuvinte se caută răspunsul la
întrebări precum: Aceste structuri lucrează armonic cu alte structuri sociale? Contribuie la
buna funcţionare a societăţii? În mod curent, această analiză urmăreşte identificarea
consecinţelor pozitive, numite şi funcţii precum şi a consecinţelor negative, denumite
disfuncţii. Funcţiile sunt aşadar consecinţe ale structurilor sociale care au efecte pozitive
asupra stabilităţii societăţii, în timp ce disfuncţiile reprezintă consecinţe ale structurilor
sociale care au efecte negative asupra stabilităţii societăţii.
Aceste funcţii pot avea însă, şi ele, două stări. Vorbim de funcţii manifeste ca fiind
acele consecinţe ale structurilor sociale intenţionate şi recunoscute de către participanţii la
sistem şi funcţii latente, consecinţe ale structurilor sociale neintenţionate şi nerecunoscute
de participanţi.
Teoria structural-funcţională produce însă o imagine statică şi conservatoare a
sistemului social.

Teoria conflictului
Dacă teoria structural-funcţională aborda problema societăţii în termeni de consens
şi stabilitate, teoria conflictului furnizează o perspectivă contrară: conflict şi schimbare.
Teoreticienii care îmbrăţişează acest punct de vedere afirmă că o înţelegere completă a
societăţii nu se poate realiza fără o examinare critică a conflictelor, în special a proceselor în
care unii oameni câştigă iar alţii pierd. Din acest punct de vedere, teoria conflictului se
axează pe modul în care stresul şi conflictul social determină schimbarea în societate.
Această teorie evoluează din ideile lui Karl Marx şi are ca axiome de bază:
· Dialectica – Schimbarea apare mai repede în urma conflictului decât în urma
evoluţiei;

· Determinismul economic – Competiţia economică este sursa tuturor relaţiilor

sociale;

· Activismul social – Prima etapă a analizei sociale este critica socială.

Similar structural-funcţionaliştilor, adepţii teoriei conflictului pornesc de la analiza

structurilor sociale, acesta fiind singurul punct comun, deoarece, de această dată, se pune
problema de ce resursele sunt inegal repartizate la nivelul unei societăţi şi de în ce mod
această inegalitate va afecta stabilitatea societăţii. Deoarece structurile sociale produc
modele inegale în distribuţia resurselor, acest fapt va determina apariţia unui conflict,
conflict care la rândul său va genera schimbare şi reorganizare.
Conflictul care apare în urma distribuţiei resurselor este inevitabil şi nu se referă doar
la bunuri sau servicii şi cuprinde oportunităţile de educaţie, locurile de muncă, deciziile etc.
Teoria conflictului este interesată de modul în care se realizează repartiţia resurselor în
societate, cine beneficiază mai mult de acest tip de repartiţie, cum acţionează pentru a le
păstra.
În următoarea etapă, teoria conflictului examinează consecinţele inegalităţii şi
competiţiei, tensiunile create şi presiunea schimbării. Adepţii acestei teorii apreciază că
tensiunile nu pot fi evitate. Orice idee prezintă o contra-idee, orice câştigător opune un
pierzător. Rezultatul acestui antagonism pe plan social îl reprezintă stresul care generează
conflictul şi apoi schimbarea. Această competiţie permanentă nu se realizează numai între
clasele sociale superioare şi cele inferioare ci poate să apară şi între elemente ale aceleiaşi
clase sociale, familii sau grup. Ori de câte ori apare însă conflictul, el va determina, va iniţia
schimbarea fie sub forma unei revoluţii fie sub forma unei adaptări.

Teoria interacţiunilor simbolice

Perspectivele bazate pe conflict şi pe consens pornesc de la premisa conform căreia
comportamentul social uman poate fi înţeles prin evaluarea structurilor sociale care
ghidează comportamentul. Interacţiunea simbolică se concentrează însă pe analiza
interacţiunilor directe, faţă în faţă, care au loc între persoane, reliefând astfel semnificaţia
subiectivă a acţiunilor umane şi pe modul în care persoanele dezvoltă şi transmit idei
comune. Această abordare ţine mai curând de psihologia socială decât de sociologie şi
pleacă de la premisa că aceste tipuri de interacţiuni devin posibile prin dezvoltarea în comun
a semnificaţiilor simbolice. O simplă întrebare „Ce mai faci?” poate ascunde o semnificaţie
multiplă pe plan social, nu întotdeauna indicând grija faţă de starea celuilalt.
 CAPITOLUL 2 – CULTURA
Indiferent de locul în care trăiesc oamenii, chiar dacă locuiesc în România, Canada,
Statele Unite sau în pădurea tropicală, aceştia trebuie să rezolve o serie de probleme de
bază: trebuie să mănânce, trebuie să aibă un adăpost, trebuie să posede un loc al lor în care
să-şi poată creşte copiii, perpetuând astfel specia şi continuând stilul lor de viaţă. Deşi aceste
probleme sunt universal valabile, modul în care diferiţi oameni şi le satisfac este extrem de
diversificat şi ţine de modul în care diferitele populaţii au înţeles să rezolve problemele de
adaptare la mediu. În timp ce triburile australiene sau africane îşi procură hrana cultivând
pământul ori vânând animalele, occidentalii preferă să achiziţioneze produsele de la
supermarketuri ori să le crească în gospodăriile proprii. Problema este aceeaşi, soluţia ei
diferă însă foarte mult. Dacă privim o societate în ansamblul ei, putem constata că fiecare
societate şi-a dezvoltat un mecanism, un model propriu de a soluţiona problemele cu care se
confruntă, fiecare societate are un aşa-numit pattern cultural prin care se adaptează la
mediu. În general acceptăm să considerăm că germanii că sunt punctuali şi foarte serioşi,
japonezii sunt extrem de muncitori, etc. În realitate nu am făcut decât să definim ceea ce
numim cultura unei societăţi.
Astfel, cultura reprezintă ansamblul stilului de viaţă pe care îl regăsim la membrii
unei societăţi. Acesta include limba, valorile, semnificaţia simbolurilor dar şi nivelul
tehnologic şi bunurile materiale. Swidler (1986) afirmă că putem înţelege prin cultură setul
de instrumente care ne furnizează metodele prin care rezolvăm problemele cotidiene.
Revenind la problema alimentaţiei, iată că societatea noastră partajează o întreagă
tehnologie care ne ajută să rezolvăm problemele din această sferă. Vorbim de frigidere,
aragaz, cuptor cu microunde, prăjitor de pâine, însă şi de evenimente legate de această
nevoie: masa de Crăciun sau de Paști, ziua de naştere etc. Plecând de la acest exemplu,
putem considera cultura ca fiind formată din două mari componente: cultura materială şi
cultura nematerială.
· Cultura materială este reprezentată de totalitatea obiectelor fizice pe care le
produce o societate – instrumente, străzi, clădiri, jucării etc.
· Cultura nematerială se referă la limbă, valori, reguli, cunoştinţe şi simboluri la
care aderă o societate.
În mod evident, elementele culturii materiale sunt strâns legate şi depind de cultura
nematerială.

Cultura nematerială
Cele mai importante componente ale culturii nemateriale sunt reprezentate de
limbă, valori şi norme.
Limba
Esenţa unei culturi este reprezentată de posibilitatea de partajare a semnificaţiilor
între membrii unei societăţi. În mod curent, realizăm acest lucru prin intermediul limbajului.
Limba este aşadar abilitatea de a comunica în simboluri – oral sau în scris.
Ce înseamnă acest lucru? Iată, dacă folosim în scris cuvântul „câine”, această înşiruire
de cinci simboluri ne determină să vizualizăm imaginea animalului domestic la care ne
referim. Nu este nevoie să vă desenez un câine ca să puteţi înţelege despre ce e vorba şi, mai
mult decât atât, cele cinci simboluri puse unul lângă celălalt nu au nimic cu imaginea unui
câine. Totuşi, dumneavoastră aţi înţeles perfect la ce mă refer. Aceasta este abilitatea pe
care am definit-o, abilitate ce permite comunicarea în simboluri. Aproape întreaga
comunicare umană se realizează utilizându-se simboluri. Chiar şi gesturile fizice şi tonalitatea
sunt parte a unei culturi.
Discutând despre relaţiile limbii cu societatea, Fishman (1985) distinge trei aspecte
esenţiale.
Limba fundamentează cultura. Limba este baza oricărei culturi deoarece
încorporează valorile şi semnificaţiile unei societăţi, ritualurile, ceremoniile, proverbele şi
legendele acesteia. În absenţa cunoaşterii limbii, nu poate exista participare într-o cultură,
pierderea limbii echivalând cu pierderea culturii respective. Acesta este şi motivul pentru
care, în încercarea impunerii culturii proprii, unele naţiuni impun mai întâi limba.
Limba este un cadru de referinţă. Alături de capacitatea de comunicare, limba
conferă şi perspectiva prin care sunt văzute elementele şi evenimentele externe. Whorf
(1956) fundamentează „ipoteza relativităţii lingvistice” prin intermediul căreia se susţine că
gramatica, structura şi categoriile încorporate în limbă afectează modul în care oamenii văd
realitatea. Realitatea este aşadar văzută în mod diferit de vorbitori ai diferitelor limbi.
Gândurile şi percepţia noastră este filtrată prin intermediul limbii. Dacă nu avem într-o limbă
un cuvânt pentru „dor”, nu putem distinge această emoţie specifică. La fel, dacă nu avem
forme pentru masculin şi feminin, percepţia noastră de gen poate fi alterată. Acest lucru
transpare mult mai clar în limbajul scris, unde comunicarea nu se mai face faţă în faţă, având
un caracter puternic impersonal.
Limba este un simbol. Acest lucru apare evident chiar în cazul aceleiaşi culturi. Una şi
aceiaşi limbă poate avea semnificaţii diferite în contexte diferite. Să ne amintim doar de
jargonul adolescenţilor, sau de jargonul din penitenciar. Cuvântul „caşcaval” sau cuvântul
„curcan” poate avea un sens în limba comună şi un alt sens în limbajul interlop.

Valorile
Un alt aspect esenţial al unei culturi, alături de limbă, este reprezentat de valori.
Valorile reprezintă ideile comune ale unei societăţi, referitoare la scopurile dezirabile.
Vorbim de obicei de valori în sensul acţiunilor bune sau rele, dezirabile sau indezirabile
pentru societate. Anumite valori sunt universale unui ansamblu de culturi în timp ce altele
sunt specifice. Astfel, stabilitatea, securitatea, familia puternică, sănătatea populaţiei sunt
valori universale în timp ce cooperarea poate fi o valoare la nivelul unei societăţi iar
competiţia poate reprezenta o valoare la nivelul altei societăţi. Pentru societatea
românească, o valoare ar putea fi reprezentată de buna vecinătate, prin intermediul căreia
se păstrează relaţii şi legături apropiate cu alte persoane din aceeaşi locaţie (vecinii de bloc,
de cartier etc.) în timp ce în Statele Unite acest lucru nu este considerat o valoare.

Normele
Normele reprezintă reguli comune de conduită prin intermediul cărora oamenii
gândesc şi acţionează. Acestea postulează ce au şi ce nu au voie membrii unei societăţi să
facă. Normele şi valorile sunt strâns interconectate, primele oferind modalitatea prin care
valorile sociale pot fi realizate. Normele care ghidează comportamentul pot varia de la
norme foarte generale la norme foarte specifice. La un nivel foarte general, normele care ar
ghida comportamentul în familie ar putea fi:
1. Alegeţi un partener de viaţă cu care să aveţi multe în comun;
2. Aşteptaţi căsătoria până în momentul în care vă puteţi întreţine singuri astfel
încât să nu depindeţi de sprijinul părinţilor;
3. Nu faceţi un copil înainte de a vă căsători;
4. Faceţi copii, de preferinţă doi – un băiat şi o fată;
5. Consultaţi-vă cu partenerul asupra deciziilor legate de locuinţă;
După cum observaţi, anumite norme vă spun ce să faceţi în timp ce alte norme vă
spun ce să nu faceţi. De asemenea, unele norme sunt scrise, uneori formând baza legilor
unei societăţi în timp ce majoritatea nu sunt scrise. Indiferent dacă sunt scrise sau nescrise,
normele permit controlul social, coordonând comportamentul membrilor unei societăţi.
O altă caracteristică a normelor este aceea că pot să difere extrem de mult ca
importanţă de la nivel individual la nivel social. Moda de exemplu poate fi o normă
importantă la nivel individual însă fără nici o valoare pentru societate în timp ce democraţia
sau monogamia sunt norme centrale în societatea noastră.
În general, putem distinge între două categorii de norme: norme populare şi norme
morale.
· Normele populare reprezintă modalităţi obişnuite , comune în baza cărora
grupurile acţionează. Acest set de norme reglează tradiţiile (pomul de Crăciun,
rochia albă de mireasă, saluturile etc.) şi comportamentele obişnuite
(mâncatul cu lingura şi furculiţa şi nu cu mâinile spre exemplu). Caracteristic
acestor norme este faptul că nu au asociată o conotaţie puternică a binelui şi
răului. Nu există sancţiuni sociale puternice dacă, de exemplu, începeţi masa
cu felul doi, continuaţi cu desertul, apoi mâncaţi ciorba şi la sfârşit aperitivul.
 În cel mai rău caz veţi fi considerat excentric, original însă în nici un caz imoral
sau criminal;
· Normele morale sunt asociate puternic cu sentimentul de bine sau rău, având
importante consecinţe sociale. Dacă mâncaţi friptură cu dulceaţă s-ar putea să
fiţi considerat excentric, însă dacă vă gătiţi câinele sau daţi ultimii bani pe o
sticlă de vin în timp ce copii nu au ce mânca, atunci consecinţele pot fi mult
mai grave. În acest caz, ceilalţi membri ai societăţii s-ar putea să acţioneze
într-un alt mod şi nu doar să vă considere original. Nu toate violările normelor
morale pot avea consecinţe penale, însă în mod categoric vor conduce la
marginalizarea, ostracizarea şi izolarea individului.
· Legile cuprind norme scrise, obligatorii pentru membrii unei societăţi,
concepute de către autoritatea guvernantă şi a căror încălcare este pedepsită.
În general, normele morale cele mai importante, a căror eludare determină
consecinţe grave asupra societăţii fac obiectul legilor. Dacă vă gătiţi la cină
câinele s-ar putea să vă treziţi cu un control psihiatric serios. Dacă însă va
gătiţi la prânz soţia sau soţul consecințele vor fi în mod cert altele.
Relaţia dintre valori, norme şi lege (exemplu)
Conceptul Definiţia Exemplu Relaţia cu valorile
Este dezirabil ca mariajul să
Idei comune referitoare la se realizeze în condiţiile în
Valorile scopurile sociale dorite care există dragoste între cei
-
doi parteneri.
Relaţii sexuale constante
Reguli comune de conduită între soţ şi soţie, însă fără Motivul principal pentru a se
Normele şi comportament relaţii sexuale în afara atinge valoarea
cuplului.
Împărţirea dormitorului şi a
Facultativă, însă importantă
Norme populare Norme obişnuite, comune patului. Copiii dorm în
pentru atingerea valorii
cameră separată
Norme cu un puternic Regulă morală care permite
Norme morale sentiment de bine şi rău
Nu este permis adulterul
atingerea valorii
Standard formal de Este ilegal ca soţul să violeze Cerinţă legală, poate sau nu
Lege conduită, elaborat de soţia. Relaţiile sexuale poate fi susţinută de o
autorităţi trebuie să fie voluntare. normă.

Controlul social
Încă din copilărie am învăţat să înţelegem şi să respectăm normele, la început în
familie, apoi la şcoală, în grupul de prieteni, la locul de muncă şi aşa mai departe. După un
timp, respectarea acestor norme se interiorizează, astfel încât ne este foarte greu să
acţionăm altfel sau să trăim într-un alt mod. Acest proces de învăţare a normelor este
caracteristic oricărei societăţi care, la rândul ei, încurajează conformismul la norme prin
utilizarea sancţiunii. Sancţiunea este aşadar recompensa acordată de societate în cazul
conformismului la norme sau pedeapsa acordată în cazul non-conformismului. Unele
sancţiuni pot fi formale, specificate prin reguli interne, scrise sau nescrise. Astfel,
absenteismul sau lipsa de productivitate sunt sancţionate de organizaţii tocmai în ideea de a
se păstra controlul asupra acesteia. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla la nivelul unei mari
întreprinderi dacă prezenţa angajaţilor ar fi facultativă. Alte sancţiuni, considerate a fi mult
mai eficiente, au un caracter informal. Lauda, aprobarea, încurajarea, afecţiunea pot fi mult
mai eficiente în vederea încurajării comportamentului conformist iar inversul acestora
(dezaprobarea, critica, excluderea) pot avea aceeaşi eficienţă în vederea reducerii
comportamentului non-conformist. Prin intermediul sancţiunilor, societatea îşi asigură astfel
controlul social.
În ciuda sancţiunilor, normele nu reprezintă totuşi ghidul perfect de conduită în
societate. Este important să distingem între comportamentul normativ (ceea ce ar trebui să
facem) şi comportamentul real. De exemplu, în societatea noastră, una dintre cele mai
importante norme cu privire la familie încurajează fidelitatea în căsătorie. Acest lucru însă
este departe de a fi atins, putând mai degrabă să vorbim de o majoritate care are, sub acest
aspect, un comportament conformist. Iată că, deşi cultura promovează şi încurajează
comportamentul de fidelitate în cuplu, comportamentul actual este altul. Această
discrepanţă dintre comportamentul normativ şi comportamentul actual poartă numele de
devianţă şi reprezintă un domeniu major de cercetare sociologică.

Subcultura şi anticultura
Este evident că o cultură nu poate fi omogenă. În momentul în care un segment al
societăţii se comportă semnificativ diferit faţă de mediul social, vorbim despre apariţia unei
subculturi. O subcultură reprezintă un grup social care trăieşte în mediul cultural general al
unei societăţi însă îşi păstrează setul propriu de valori, normele, stilul de viaţă şi chiar
limba. Cel mai elocvent exemplu de subcultură în România este reprezentat de rromi. Avem
aşadar o subcultură pe criterii etnice care, deşi trăieşte în spaţiul cultural românesc, de cele
mai multe ori îşi păstrează caracteristicile individuale ale culturii proprii. Existenţa
subculturilor poată să pară, la prima vedere, ca non-conformistă. De fapt, membrii
subculturii respective se conformează unui alt set de norme, care la rândul lor pot să devieze
de la normele sociale generale. Faptul că rromii vorbesc tare, se îmbracă altfel, cerşesc sau
fură poate fi considerat devinat în raport cu normele societăţii româneşti. Dacă ne raportăm
însă la subcultura lor, dacă luăm în considerare istoria şi originea acestora, vom constata că
aceste comportamente sunt valorizate în cadrul societăţii rrome, fac parte din subcultura lor.
Totuşi, unele comportamente încalcă flagrant normele societăţii generale. Furtul cerşetoria
sunt doar câteva comportamente incluse în această categorie. Pute vorbi în acest caz de
subcultură? Iată că o subcultură respectă totuşi normele sociale generale, deşi prezintă un
set de valori proprii. În acest caz vorbim de anticultură. Anticultura este reprezentată de
grupurile sociale care au valori, interese, credinţe şi stiluri de viaţă în contradicţie cu cele
acceptate de cultura generală. Este, dacă doriţi, o respingere radicală a normelor sociale
generale. Rromii se află undeva la graniţa dintre subcultură şi anticultură. Grupurile stradale,
găştile de cartier, bandele de infractori reprezintă cel mai bun exemplu de anticultură.
 Am văzut până acum că o cultură reprezintă un stil de viaţă. În anumite privinţe
cultura conţine o limită teritorială ce grupează un anumit număr de persoane. Va trebui să
facem aşadar distincţia între cultură şi societate. O societate reprezintă o populaţie ce
partajează acelaşi teritoriu şi este unită pe criterii economice şi politice. De cele mai multe
ori, membrii unei societăţi împart şi aceeaşi cultură, însă sunt cazuri în care mai multe culturi
se regăsesc la nivelul aceleiaşi societăţi. Statele Unite ale Americii reprezintă o societate în
care putem regăsi o multitudine de culturi.

Determinanţi ai comportamentului uman

La nivel mondial, oamenii au foarte multe lucruri în comun. Problema care se pune
este aceea dacă omenirea găseşte aceleaşi tipuri de răspuns la solicitările din mediu pe cale
instinctuală, mecanismul fiind unul genetic sau pe cale culturală. Vorbim astfel de cultura
universală, ce reprezintă modele comportamentale regăsite în toate culturile.

Determinanţi biologici
În momentul în care găsim aceleaşi modele de comportament la nivelul societăţii
europene şi la nivelul triburilor din Amazon, este uşor de presupus faptul că ar exista un fond
biologic comun, de natură genetică. Un astfel de pattern comun este dominanţa. Chiar şi în
cele mai simple societăţi, bărbatul domină femeia şi adulţii domină copiii. Acest model îl
întâlnim nu numai la oameni ci şi la anumite specii de animale, întrebându-ne dacă
comportamentul dominant nu este cumva de natură genetică. Pornind de la această
întrebare, sociologii au început să fie interesaţi de evoluţie, în special de determinismul
biologic. Deşi perspectiva acestui determinism a fost puternic criticată, totuşi a permis
crearea unei noi discipline, sociobiologia, care studiază bazele biologice ale tuturor
formelor de comportament uman. Ideea fundamentală a acestei discipline este aceea că
biologia şi cultura interacţionează în determinarea comportamentului. Cultura este
influenţată de bazele biologice care la rândul lor sunt alterate de influenţele culturale. Cele
mai importante arii de interes ale acestei discipline se referă la comportamentul parental,
diferenţele biologice între bărbat şi femeie, origine biologice ale violenţei.
Am văzut deja faptul că limba reprezintă fundamentul culturii, permiţând acumularea
şi transmiterea experienţei. Deoarece omul este singura specie capabilă să folosească
limbajul, cultura este şi ea exclusiv umană. Suntem singura specie capabilă să se adapteze
mediului atât prin cultură cât şi biologic. Studiile făcute pe primate (cimpanzei şi gorile) au
arătat însă că şi acestea pot învăţa să folosească simboluri şi limba, demonstrând existenţa
capacităţii de gândire abstractă şi comunicare la maimuţe (Premack, 1972; Rumbaugh, 1973,
Patterson, 1978). Un element esenţial care distinge omul de maimuţe este faptul că acesta
nu are numai capacitatea de a învăţa limba, dar are şi capacitatea de a o preda, de a
transfera ceea ce a învăţat la alţii. Astfel, cultura prezintă o serie de caracteristici care o fac
într-adevăr unică fiinţei umane:
 · Cultura este învăţată. Nu se transmite genetic ci poate fi învăţată în urma
interacţiunii cu alţi oameni;
· Cultura este gândită. Este proprie omului şi se transmite simbolic prin limbaj.
Fiecare generaţie acumulează cunoştinţe şi experienţă pentru generaţiile care
vor urma;
· Cultura este normativă. Ne spune cum şi când să acţionăm, ce comportament
să avem;
· Cultura permite rezolvarea de probleme. Ne ajută să ne adaptăm
problemelor cu care ne confruntăm în mediul biologic şi social;
· Cultura este relativă. Trebuie evaluată din perspectiva modului în care
permite unei societăţi să se adapteze. Nu pot exista criterii universale de
evaluare, nu există cultură bună sau rea ci evaluarea ei se face numai
contextual.

Determinanţi culturali
Determinanţii biologici ai culturii explică de ce oamenii acţionează în acelaşi fel sub
anumite aspecte însă nu pot explica de ce societăţile diferă unele faţă de altele. Am văzut că
nu putem vorbi de transmiterea genetică a culturii, aceasta nu este instinctivă ci mai degrabă
compusă din modele învăţate prin interacţiunea dintre oameni. Faptul că din punct de
vedere cultural societăţile diferă unele faţă de altele, nu ne permite să evaluăm o cultură
decât în contextul societăţii respective. Acest lucru poartă numele de relativism cultural. În
anumite triburi din Africa, mamei nu-i este permis să vorbească sau să atingă primul şi al
doilea copil născut, exceptând alăptatul. Întreaga afecţiune este dată de bunici sau mătuşi.
Motivul acestei norme este evitarea unei direcţii afective unice între mamă şi copil.
Afectivitatea şi loialitatea copilului trebuie dirijată în interesul grupului şi nu doar în direcţia
mamei, determinând pe termen lung o fidelizare perfectă şi o integrare excelentă a copilului
în societate. Este aceasta o normă bună sau o normă rea? Poate pentru societatea
omenească pare un barbarism, însă pentru acea societate s-a dovedit benefică, norma
contribuind la creşterea solidarităţii şi coeziunii grupului. Conform relativismului cultural, nu
putem vorbi despre practici universal bune sau universal rele. Binele şi răul sunt concepte
relative şi nu absolute.
Tendinţa de a considera valorile şi normele propriei culturi ca un standard şi a
evalua alte culturi prin perspectiva acestora poartă numele de etnocentrism. Acesta
reprezintă o serioasă barieră în calea interacţiunii popoarelor din diferite culturi
determinând confuzii şi interpretări eronate. Uciderea copiilor, sacrificiul sau canibalismul
tindem să le interpretăm ca şi comportamente universal nocive, însă şi la ora actuală există
culturi pentru care sunt valori. Este aproape imposibil să facem judecăţi de valoare
referitoare la aceste tipuri de acţiuni deoarece nu cunoaştem absolut deloc valorile culturale
ale societăţii respective. În baza etnocentrismului s-au manifestat poate cele mai atroce
crime din istoria civilizaţiei occidentale. Să ne amintim de conchistadorii spanioli,
exterminarea indienilor americani, inchiziţia din perioada evului mediu.
Singurul aspect benefic al etnocentrismului îl reprezintă posibilitatea de manifestare
a controlului social. Învăţăm să urmăm normele culturii noastre deoarece considerăm că
sunt corecte. Evoluţia unei societăţi bazată pe conformism nu poate exista în absenţa
etnocentrismului.

Variaţiile culturale
Dacă cultura îşi propune să rezolve probleme relativ comune, universale, cum de
există o asemenea variabilitate a modelelor culturale? Care sunt factorii care determină
acest lucru? O parte din această variaţie poate fi explicată prin condiţiile de mediu. Alte
explicaţii pot include izolarea, tehnologia sau temele culturale dominante. Fiecare dintre
aceste aspecte pot afecta elaborarea culturii şi dezvoltarea societăţii.

Condiţiile de mediu
De ce sunt românii diferiţi de japonezi, americani, suedezi sau indieni? Una dintre
posibilele explicaţii ar fi aceea că structura genetică este determinată de mediul fizic. Clima
caldă sau rece, solul fertil sau arid, vegetaţia, animalele, ploile, toate reprezintă condiţii de
mediu la care oamenii trebuie să se adapteze. Aceste condiţii de mediu dintr-o zonă
reprezintă structuri pe baza cărora se manifestă evoluţia culturală a unei societăţi. Un mediu
natural musonic, caracterizat prin două anotimpuri permite unei societăţi conştientizarea
acestui climat şi rolul pe care-l are în supravieţuire. O astfel de societate poate fi
caracterizată prin anxietate în faţa naturii şi pe dezvoltarea unui culturi bazată pe ceremonii
religioase.
În societatea modernă, prezenţa cutremurelor, ca în Japonia, poate determina acţiuni
ale guvernului, găsirea soluţiilor pentru situaţii de criză, poate conştientiza necesitatea
refacerii periodice a culturii materiale.

Izolarea
Atunci când un model cultural evoluează în urma unei necesităţi de adaptare la
condiţiile din mediu, absenţa contactului cu alte societăţi permite perpetuarea acelui model
cultural. Izolarea poate fi determinată de condiţii geografice sau sociale. Dacă triburile din
Amazon au fost, până recent izolate din considerente geografice, anumite comunităţi se
izolează pe criterii sociale. Comunităţile religioase, cum ar fi Amish sau Jonesville se izolează
social, păstrând stilul de viaţă din secolul XIX, pentru a nu permite culturii generale să
influenţeze subcultura creată pe baze religioase.
Un factor important ce afectează izolarea este etnocentrismul. Deoarece noi tindem
să apreciem alte culturi prin prisma normelor şi valorilor proprii culturii noastre, vom crea o
barieră la intersecţia cu alte culturi, barieră ce facilitează izolarea.
 VALORI, ATITUDINI ŞI OPINII
1. Unele precizări conceptuale
Ca definiţii minimale, putem spune că valorile reprezintă principii generale despre
ceea ce este dezirabil, despre ceea ce e demn de urmat în viaţă, atitudinile fiind poziţiile
relativ stabile faţă de obiecte, indivizi, situaţii etc. şi faţă de propria persoană, iar opiniile
sunt păreri, reacţii exprimate verbal şi uşor schimbătoare faţă de aceste diverse aspecte.
Într-o substanţială măsură, valorile se transcriu în atitudini, iar atitudinile se exprimă şi se
specifică în opinii.
Precizări legate de noţiunea de valoare:
1. Valorile în calitatea lor de principii generale despre ceea ce e dorit, funcţionează
atât la nivel societal şi grupal, cât şi la cel individual. Se vorbeşte despre “sisteme de valori”,
“orientare axiologică” sau “scară de valori” - expresii foarte apropiate ca înţeles - avându-se
în vedere oricare dintre cele trei niveluri. Mai mult, valorile devin operante numai dacă sunt
internalizate de către indivizi. Apoi, a deduce sistemul de valori efective specific unei culturi -
şi nu doar versiunea sa declarată la nivel abstract - presupune studierea mentalităţilor şi
conduitelor individuale. Totuşi, individualismul metodologic nu trebuie absolutizat nici aici,
pentru că valorile există şi la nivel supraindividual, fiind promovate de către structuri şi
instituţii sociale (şcoală, familie, biserică, mass-media etc.) Acceptabilă pare teza, avansată
cu mai bine de jumătate de secol în urmă în antropologia culturală, a cauzalităţii circulare
dintre specificul cultural şi personalitatea individului, în sensul că o anumită matrice
culturală produce, prin socializare şi educaţie, un anumit tip de personalitate, care, la rândul
ei, crează o cultură specifică.
2. Valorile au statut de motive acţionale. Adică, odată interiorizate, ele nu reprezintă
doar simple “stiluri” de conduită, ci şi propensiuni ale acesteia. De pildă, nu e vorba dacă
ajung sau nu să realizez ceva frumos, ci dacă urmăresc realizarea Frumosului ca atare. Tot
aşa pentru Bine, Dreptate, Echitate etc. Există, altfel spus, în termeni maxweberieni, o
“raţionalitate axiologică”, raţiunea de a acţiona fiind tocmai aceea de a traduce în fapte
anumite valori umane.
3. Nu puţini sunt însă specialiştii care contestă valorilor caracterul de forţă
motivaţională, în calitatea lor de date universale. Universale nu neapărat numai în sensul de
valori general umane, dar chiar şi în acela referitor la rolul lor de principii transsituaţionale.
Multe studii de teren şi experimentale de sociologie şi psihologie socială arată că practicarea
concretă a valorilor şi normelor diferă atât de mult de la situaţie la situaţie încât acestea îşi
pierd eficienţa lor de operatori motivaţionali universali, de raţionalitate axiologică. Valori,
norme şi criterii morale (ca just-injust) - spun asemenea cercetări empirice - sunt construcţii
mentale ale actorilor sociali, în funcţie de particularităţile situaţiei, natura şi scopul
activităţii, consecinţele anticipate. Construcţiile sunt, aşadar, contextuale.
 R. Boudon (1995) crede că tensiunea epistemică dintre universal şi contextual, în
domeniul judecăţilor morale, al axiologicului în general, se poate rezolva printr-o abordare
cognitivistă. Soluţia propusă ar fi următoarea. Există o raţionalitate axiologică, dar nu una
general valabilă. Opţiunile valorice morale ale indivizilor vor fi altele în funcţie de tipurile de
situaţii (contexte); pentru parametrii identici, însă, raţionamentul este universal. Ca şi în
matematică, de la aceleaşi axiome se ajunge la aceleaşi concluzii.
4. Numeroasele studii empirice converg însă cu datele oferite de practica istorică şi
cotidiană infirmând contextualismul pur şi raţionalitatea exclusiv pragmatică. E greu de
admis că putem explica constanţa comportamentală a indivizilor şi grupurilor fără existenţa
unor principii orientative de viaţă (valori); şi, de asemenea, de a explica foarte ridicata
consensualitate de gândire şi comportament în cadrul multor culturi şi subculturi. Pe de altă
parte, nici viziunea “valorilor veşnice”, imuabile, general valabile, cu acţiune mecanică nu e
productivă. Ca şi alte “fapte sociale” ele sunt supuse presiunilor situaţionale, interpretărilor
şi schimbărilor.
5. Termenul de “valoare’ este asociat frecvent, în abordările sociologice, cu cel de
“normă”. Nu de puţine ori apare astfel expresia “sistemul de valori şi norme”. Mai mult, în
deceniile din urmă, conceptul de valoare a fost abandonat de mulţi sociologi în favoarea
celui de normă. Aceasta întrucât normele sociale par mult mai uşor de operaţionalizat şi de
identificat în comportamentul uman, dizolvând cumva valorile. Desigur, aici este şi o
chestiune de limbaj: poţi spune “echitate” (valoare) sau “norma echităţii”.
Dincolo de exprimare însă, considerăm, urmându-l pe M. Rokeach (1973), că între
valori şi norme există şi deosebiri de conţinut. Valorile sunt prescrieri mai generale ale
modului de comportament, ale fixării de scopuri şi subscopuri decât normele sociale.
Acestea din urmă ne spun cum să ne comportăm în împrejurări date, fără a constitui
mobiluri ale organizării vieţii cu bătaie pe termen lung. Valorile reprezintă baza pentru
acceptarea sau respingerea unor norme specifice. A saluta pe cunoscuţi este o normă, dar nu
valoare propri-zisă. Normele sociale, chiar însuşite şi practicate cu un anumit automatism de
către indivizi, le apar acestora mai exterioare (dacă putem spune aşa), mai impersonale
decât valorile, care sunt resimţite a fi ancorate mai intim în eu.
În ceea ce priveşte celelalte două concepte, cel de atitudine şi de opinie
următoarele note sunt mai importante pentru înţelegerea şi corecta utilizare a lor.
a. Atunci când luăm o poziţie (atitudine) faţă de ceva sau de cineva, avem de a face
cu o strânsă împletire de procese cognitive, afective şi conative: evaluarea, aprobarea sau
dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectiv-apreciativă) se bazează
întotdeauna pe informaţii, informaţii ce pot fi, bineînţeles, mai mult sau mai puţin ample şi
concrete (componenta cognitivă). Atitudinea este totodată şi o predispoziţie de a acţiona, un
vector motivaţional (componenta conativă).
b. Atitudinea are un caracter relativ stabil în timp, îm multe definiţii atitudinile fiind
caracterizate ca “sisteme durabile de evaluări”. Atitudinile sunt mai rezistente la schimbări
decât cunoştinţele pure, tocmai pentru că în ele este prezentată dimensiunea afectiv-
axiologică.
c. Atitudinea este o variabilă latentă, ceva interior şi virtual, deşi se originează
preponderent în sociocultural. În relaţiile şi activităţile cu exteriorul, la rândul ei determină
relaţii şi activităţi. Graţie unităţii de atitudini şi comportament (inclusiv cel verbal), este
posibilă cunoaşterea şi modificarea atitudinilor prin intermediul comportamentului (şi
invers).
d. Cele mai multe definiţii ale atitudinii consemnează ca notă specifcă a ei, faţă de
alte manifestări psihice, orientarea spre un obiect, bipolaritatea. Între cei doi poli (pro şi
contra), există un continuum, atitudinea putând fi mai mult sau mai puţin favorabilă sau
nefavorabilă, astfel încât ea are diferite grade de intensitate. Pe acest principiu sunt
construite scările (scalele) de atitudine şi multe chestionare. Postulatul teoretic al
continuumului bipolar nu este însă atestat întotdeauna în cercetările empirice (punctul zero,
de mijloc, al continuumului poate fi saturat de necunoaştere, răspunsuri neutre, ambigue
sau ambivalente sau chiar de stări conflictuale).
e. Constituite la nivelul personalităţii umane într-un sistem, atitudinile nu sunt
echiponderale nici ca generalitate şi centralitate şi nici ca energie motivaţională. Cele mai
generale şi centrale se schimbă mai greu decât cele periferice şi specifice pentru că
implicarea eului în primele este mai profundă şi pentru că schimbarea lor are consecinţe mai
importante asupra întregului sistem.
f. Opinia este expresia verbală a atitudinii dar nu este singura ei expresie. În calitatea
sa de variabilă latentă, de “interior”, atitudinea se manifestă, deasemenea şi prin semantica
gestico-posturală şi prin actele de conduită propriu-zise (comportamentul deschis). Uneori,
mai ales la nivelul de popularizare, comportamentul este tratat ca o componentă a atitudinii,
dar, din cele prezentare anterior, diferenţa dintre ele apare ca foarte evidentă. Cu atitudinea
interferează puternic, în schimb, intenţia comportamentală, care este tot un parametru
intrinsec conştiinţei.
Referindu-ne mai direct şi de o manieră sintetică la raportul valori-atitudini-opinii,
putem afirma că cele trei componente descriu stări caracteristice care diferă între ele după
gradul de generalitate, centralitate (profunzime) şi stabilitate, structurându-se într-un model
ierarhic: valorile apar apar ca principii generale şi de mare stabilitate referitoare la modurile
de comportament sau scopurile ultime ale existenţei, fiind central şi profund angajate în
configuraţia şi dinamica personalităţii; atitudinile exprimă valorile, sunt modalităţi de
operaţionalizare şi instrumentalizare ale acestora, având totuşi un grad mai mare de
centralitate şi durabilitate decât opiniile, care apar mai fluctuante. M. Rokeach (1973)
susţine în acest sens că atât la nivel individual, cât şi la cel al comunităţilor umane, valorile
sunt de ordinul zecilor, atitudinile de ordinul sutelor, iar opiniile de ordinul miilor sau zecilor
de mii.
 Din acest model rezultă că studierea valorilor şi atitudinilor - şi a schimbării lor - nu
poate fi realizată în mod pertinent doar prin întrebări de opinie, cu atât mai puţin prin unele
simpliste. Să mai observăm, totodată, că modelul şi distincţiile conceptuale sunt mai uşor de
realizat speculativ, ca tipuri ideale, ele fiind mai geru de transpus şi regăsit în instrumente
metodologice. De altfel, nici la nivel teoretic şi semantico-lingvistic discuţiile nu sunt atât de
tranşante şi clare. De exemplu, prin expresia atât de des utilizată “atitudinea faţă de lume şi
viaţă” nu se desemnează un set de valori? Tot aşa, considerând valorile ca “fapte sociale” nu
este normal să spunem “atitudinea faţă de valori” ? În fine, multe cercetări empirice arată cu
mare claritate că există opinii (specifice) foarte stabile.
În ciuda acestor dificultăţi practice de separare a planurilor pe care se găsesc
conceptele menţionate, important este să fim conştienţi de distincţiile dintre ele, de faptul
că e vorba de entităţi de natură foarte diferită, ceea ce implică apelul la instrumente
specifice pentru studierea lor. Pericolul pe care îl reprezintă, din acest punct de vedere,
exploatarea superficială şi fără discernământ a datelor obţinute prin anchete şi sondaje este
acela de a face salturi şi extrapolări nepermise de la opiniile culese prin chestionar la
atitudini şi valori.
 OPINIA PUBLICĂ, MENTALITATE, COMPORTAMENT
1. Definirea opiniei publice
Conceptul de opinie publică este un concept central în abordarea problematicii
anchetei şi sondajului.
B. Hennessy (1985) - cotat ca unul dintre cei mai mari experţi în problemă - defineşte
opinia publică drept “... un complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de
persoane cu privire la o problemă de importanţă generală”. Pentru a înţelege mai bine ce
este opinia publică, e nevoie să vedem cere sunt principalele ei elemente (detectabile în
definiţia de mai sus şi în altele de largă circulaţie).
1. Aprecierea unei probleme ca fiind de o importanţă generală presupune că sunt
îndeplinite cel puţin două condiţii. Mai întâi, că este vorba de o chestiune disputată,
controversată. În sens propriu, părerile nu pot fi despre cunoştiinţe certe, despre evidenţe.
Ar fi hilar să spui: “părerea mea este că 1 + 1 = 2” sau că “Bucureştiul este capitala României”
sau că “oamenii ar trebui să trăiască mai bine”. Desigur, sunt subiecte de opinie publică
pentru care consensualitatea e foarte mare, dar acolo unde acordul este unanim sau
cvasiunanim, înseamnă că el se întemeiază pe tradiţii, pe un cod moral de bază şi apare mai
puţin ca o expresie a opiniei publice. În al doilea rând, nu orice problemă (chiar disputată)
face obiectul opiniei publice, ci numai aceea care are o relevanţă, o importanţă socială. Cât
de bine îi vine unei colege noua rochie poate reprezenta un subiect de discuţie (şi
controversă) printre colegi şi apropiaţi, dar nu este o temă de opinie publică.
2. Pentru ca ceva să constituie obiectul opiniei publice, trebuie să fie concret, actual,
şi să vizeze interesele unui număr semnificativ de persoane. De aceea, opinia piblică se
manifestă îndeosebi faţă de programe sociale şi politice, personalităţi sau partide politice,
poluare, dezarmare, noi produse de larg consum etc. Bineînţeles că numărul de indivizi care
iau o poziţie atitudinală diferă, în funcţie de problemă, şi deci expresia “număr semnificativ
de persoane” trebuie tratată cu relativitate. Acest număr nu reprezintă neapărat majoritatea
populaţiei sau a unui public, iar eficacitatea opiniei publice în raport cu puterea politică şi
administrativă nu depinde atât de numărul membrilor ce profesează o anumită opinie cât de
intensitatea atitudinală ce stă în spatele opiniilor şi de activismul în viaţa socială (F.Allport,
1937).
3. Populaţia preocupată de o anumită problemă formează publicul. Sunt mai multe
publicuri, fiecare constând din totalitatea indivizilor afectaţi de o anumită acţiune, a celor ce
se raportează la o anumită persoană sau la o idee specifică. Opiniile sunt stâns legate de
interese, iar acestea se grupează predominant după criterii socio-economice şi demografice.
De aceea, publicurile se identifică, în mare măsură, cu gruparea naturală a populaţiei în clase
şi straturi sociale (muncitori, ţărani, intelectuali etc.), profesii, vârstă, sex. Totuşi, într-un fel,
fiecare problemă socio-politică creează publicul său, care transgresează respectivele criterii.
(Un exemplu în acest sens, din actuala perioadă de la noi, îl reprezintă publicul implicat în
chestiunea caselor naţionalizate). Pentru că indivizii fac parte, de regulă, în acelaşi timp, din
mai multe grupuri social-demografice şi sunt afectaţi de mai multe probleme, ei pot aparţine
concomitent mai multor publicuri.
4. Opinia publică este un complex de păreri. Aceasta înseamnă că, pe de o parte,
membrii unui public au opinii de intensitate şi direcţii diferite (pro sau contra unei idei,
acţiuni sau personalităţi). Iar pe de altă parte, publicul are, cu privire la o problemă, păreri
complexe, puncte de vedere care nu sunt neapărat mutual exclusive. E adevărat că sondajele
electorale sunt proiectate - din motive de cost şi pentru a simula procedura alegerii - în
general, pe modelul dihotomic şi al variantelor în raport de exclusivitate, dar o tratare
analizică a opiniei unui public trebuie să aibă în vedere multitudinea părerilor.
Înregistrând intensitatea şi direcţia opiniilor se constată cum publicul se grupează în
jurul unor puncte de vedere, de foarte multe ori neexistând o majoritate absolută de opinii.
O situaţie aparte o au răspunsurile de genul “nu ştiu”. Ele sunt date, de obicei, de două
categorii de oameni: cei pe care nu i-a interesat chestiunea respectivă şi cei care au o
judecată ambiguă asupra ei. Teoretic, acest tip de răspunsuri contează mai puţin pentru
configuraţia opinională la un moment dat, dar nu trebuie omis că în conjuncţie cu anumiţi
factori (un anume conţinut propagandistic, de pildă), răspunsurile “nu ştiu”, “nu mă pot
pronunţa” se pot transforma în opinii şi acţiuni de o direcţie sau alta (pro sau contra).În
campaniile electorale, segmentul de public nehotărât este vizat în mod special de mesajele
transmise de liderii diferitelor formaţiuni politice.
5. Termenul “opinie politică” arată nu numai că este vorba de opiniile unui public, ci
şi că opiniile sunt exprimate public. Exprimarea poate fi verbală (oral sau în scris), iconică
(afişe, obiecte simbolice) sau pe planul acţiunilor deschise (în special, demonstraţii). Să
consemnăm însă că la baza opiniei exteriorizate stă opinia publică latentă. Întruchiparea
opiniei publice latente în cea manifestă (exprimată) depinde de gradul de cristalizare a
opiniilor, de intensitatea lor şi a intereselor implicate şi, mai ales, de accesul la canalele de
comunicare şi de toleranţa socială (a puterii) faţă de opiniile în cauză. Trecerea de la
regimurile totalitare la democraţie este şi un exemplu de trecere de la opinia publică latentă
la una manifestă.
În înţelegerea corecă a fenomenului opiniei publice e nevoie să ne ferin de erorile ce
survin în interpretarea ei nu doar din partea marelui public, ci şi a multor comentatori oficiali
ai informaţiei colective.
1. În primul rând, opinia publică e personificată şi reificată. Expresii ca: “opinia
publică din Franţa se pronunţă pentru...”, “opinia publică americană condamnă...” sunt
exemple de acest fel care sunt întâlnite foarte frecvent. Dacă însă formulările de genul
respectiv sunt luate doar în sens metaforic, deci se are în vedere faptul că e vorba de o
agregare a opiniilor unor indivizi concreţi şi mai cu seamă, dacă se poate demonstra că
majoritatea părerilor sau nota dominantă a acestora se îndreaptă într-un anume sens, atunci
nu credem că această eroare merită să fie foarte puternic subliniată.
2. În al doilea rând, în toate exprimările de maniera menţionată, nu atât
personificarea şi reificarea sunt de condamnat, cât prezumţia unanimităţii opiniilor la scară
naţională. Ceea ce în rare cazuri se întâlneşte. Mai mult, în lipsa unor date concrete
(sondaje) nu putem fi siguri că există un curent de opinie predominant sau majoritar.
3. În fine, o eroare frecventă - şi cultivată uneori deliberat în scopuri propagandistice
şi comerciale - este aceea în care se conferă unor personaje statutul de reprezentanţi ai
opiniei publice. Editorialiştii, jurnaliştii, oamenii politici sau alte personalităţi se erijează, nu
de puţine ori, în purtători de cuvânt ai maselor, ai poporului sau ai unor largi pături sociale şi
vorbesc în numele opiniei publice, fără să dispună de o abilitare.
Nu vom susţine că estimarea stării opiniei publice se poate face numai prin
sondaje, dar, aşa cum remarca încă F. Allport (1937), ea nu trebuie în nici un caz identificată
cu poziţiile adoptate de personalităţi culturale sau politice.

2. Opinia publică ca sistem şi mentalitate

J. Stoetzel şi A. Girard (1975) arată că noţiunea de opinie publică oscilează între două
concepţii aproape opuse: cea a unanimităţii, a înţelegerii depline între oameni, a stabilităţii şi
a certitudinii şi, cealaltă, a versatilităţii, a discursului, a fragilităţii şi fluctuaţiei opiniilor.
Astăzi tot mai mult opinia publică se înţelege ca fiind dinamică şi diversă, având în centru
problemele discutate şi existând mai multe publicuri iar, în interiorul lor, mai multe curente
de opinie. Există însă autori care văd în opinia publică o sinteză a celor două niveluri
(concepţii), cel al valorilor comune împărtăşite de membrii colectivităţii şi cel al reacţiilor
opinionale faţă de situaţii şi evenimente mai mult sau mai puţin efemere. R. McIver (1954)
consideră că opinia publică se prezintă ca un sistem cu trei dimensiuni principale:distribuţia
opiniilor (despre care se obţin informaţii din sondaje), structura comunicaţională (rolul
asociaţiilor şi liderilor de opinie, relaţia mass-media-public) şi fundalul de consens (the
ground of consensus), adică valorile, normele, atitudinile comune şi stabile ale grupurilor
umane.
Este justificat să admitem că opiniile noastre cu privire la aspectele diverse şi
evenimente ale socialului au un fundal axiologic (valori comune), opinia publică în sens
strict-actual - fiind prezentată însă tocmai de complexitatea acestor opinii, distribuite în jurul
unor probleme controversate. Pentru sinteza opiniei fluctuante - consens valoric, sau, în
terminologia lui McIver, sistemul opiniei publice, mai potrivit, susţine P. Lazarsfeld (1957), ar
fi termenul de mentaliate sau cel apropiat, folosit mult de istorici, de climat de opinie.
Unitatea infrastructurală fundamentală a mentalităţilor este ceea ce în
engleză se numeşte “belief”, echivalat în româneşte prin “crez” sau “credinţă”. Credinţele, în
înţelesul lor din ştiinţele socio-umane sunt şi judecăţi de valoare (“Dreptatea înainte de
toate”, de exemplu) şi judecăţi de constatare (“Franţa se află Europa”) şi afirmaţii probabile,
neverificate (“Există viaţă extraterestră”) şi certitudini (“Pământul se învârte în jurul
Soarelui”). De remarcat că, de altfel, multe din propoziţiile confirmate de ştiinţă ca adevăruri
incontestabile, pentru mari mase de oameni, culturi şi comunităţi, apar ca reprezentând
incertitudini sau chiar neadevăruri. Un exemplu la îndemână este tocmai afirmaţia de mai
sus referitoare la mişcarea Pământului în jurul Soarelui. Studiile de socio-antropologie au ca
obiect - când se realizează pe bază de chestionare şi interviuri - şi această problematică a
raportului dintre constatările ştiinţifice şi credinţele populare şi a difuziunii cunoştiinţelor
tehnologice, medicale şi de altă natură
Opinia publică reprezintă o manifestare şi concretizare a mentalităţii faţă de
diferite situaţii, evenimente şi probleme sociale particulare. În raport cu mentalitatea şi, în
speţă, faţă de nucleul cognitiv-axiologic tare al acesteia, ea apare mai fluidă, mai dinamică,
mai schimbătoare.
Distincţia în aceşti termeni, între mentalitate şi opinie publică are două
consecinţe importante, una de ordin praxiologic-educaţional şi cealaltă de ordin
metodologic. Mai întâi, mult invocata şi dorita schimbare de mentalitate nu se reduce la
schimbarea unor opinii (fie ele de masă), deci este un fenomen de lungă durată; apoi,
studierea mentalităţii (şi a schimbărilor ei), nu se poate realiza numai prin sondaje de opinie.
Analiza comprehensivă a documentelor, a produselor simbolice, interviuri de adâncime,
observaţia sistematică, biografii sociale, portrete colective, iată câteva genuri de abordări
necesare într-un astfel de studiu. Totuşi, fără interviuri, anchete şi sondaje bazate pe
instrumente mai mult sau mai puţin standardizate (chestionare şi ghiduri de interviu
semistructurate), cu ajutorul cărora să se testeze măcar gradul de răspândire a unor credinţe
în populaţie ca şi aderenţa oamenilor la acestea, este greu de închipuit cum s-ar putea
obţine rezultate satisfăcătoare în studiul mentalităţii.

3. Opinii şi comportamente: convergenţe şi divergenţe

Reflecţia teoretică mai rafinată, dar şi conştiinţa comună s-au preocupat de foarte
multă vreme de raportul dintre ceea ce gândesc oamenii (şi simt), ceea ce spun şi ceea ce
fac. De acum mai bine de o jumătate de secol, de la vestitul experiment al lui La Pierre din
1934, respectivul raport focalizează şi atenţia studiilor sistematice empirice, el fiind tratat
mai cu seamă în termeni de relaţie atitudine-comportament. Cum însă atitudinea este
înregistrată, de regulă, prin expresia ei verbală (opinia), relaţia atitudine-comportament se
identifică în măsură considerabilă cu cea dintre opinie şi comportament. Se mai cuvine o
precizare. Când vorbim de raportul dintre opinie şi comportament, “comportament”
desemnează comportamentul deschis (overt behaviour), adică acţiunea propriu-zisă, deci nu
comportamentul verbal, acesta din urmă, concretizându-se în opinii. Prin urmare, expresiile
clasice invocate la început se pot transcrie în limbajul mai tehnic din ştiinţele socioumane
astfel: ceea ce oamenii gândesc (şi simt) ar reprezenta atitudinile (şi opiniile) interioare, ceea
ce spun - opiniile declarate, iar ceea ce fac - comportamentul (deschis). Redăm mai jos
câteva idei principale privitoare la acest raport (Iluţ, 1995; Rotariu şi Iluţ, 1996).
 Convergenţa dintre atitudine (opinie) şi comportament se datorează faptului
că atitudinea este o forţă motivaţională ce generează un comportament specific. În această
calitate ea apare drept cauză a comportamentului, multiplicându-se deci în actele de
conduită. E foarte important de reţinut însă că o concordanţă ridicată între atitudine şi
comportament se explică prin aceea că, în acord în acord cu tendinţa oamenilor de a realiza
o congruenţă între evaluările (opiniile) şi comportamentul lor (teoria consonanţei cognitive),
atitudinile şi opiniile pot apărea şi ca o autojustificare (raţionalizare) a acţiunilor întreprinse.
În acest caz, comportamentul este cauza iar atitudinea efectul.
Dacă convergenţa ridicată dintre răspunsurile atitudinal-opinionale şi cele
comportamentale apare oarecum ca ceva firesc şi îmbucurător pentru sondajele de opinie,
divergenţa dintre ele suscită mai mult interesul specialiştilor, dar nu numai. (Predictibilitatea
sondajelor de opinie, în particular a celor preelectorale, este o temă de interes public
majoră.)
 METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE
Consideratii generale
Sociologia generala si cea juridica (pentru cunoasterea realitatii sociale si
respectiv juridice) initiaza si desfasoara activitati de investigare a obiectului de studiu, pentru
a descoperi cauzele si factorii care determina fenomenele sociale (si cele juridice).
O astfel de cercetare cunoscuta sub numele de cercetare etiologica (sau
cauzala) are ca scop verificarea unor anumite ipoteze pentru a stabili relatiile dintre
fenomenele cauza si efect, ea fiind denumita si cercetare activa, dorindu-se ca prin
rezultatele ei sa se imbunatateasca anumite situatii existente in realitatea sociala (juridica).
O a doua modalitate de cercetare care nu are ca scop dezvaluirea legaturii
cauzale dintre fenomenele sociale este cea de evaluare. Aceasta are ca obiectiv masurarea
eficacitatii unui anumit sistem juridic, de rezultatele obtinute legiuitorul tinand seama in
procesul de elaborare a actelor normative si in procesul de aplicare a legii.
De ce este nevoie sa ne aplecam asupra metodelor de investigatie specifice
sociologiei? Intrebarea nu-i retorica. Ea are un raspuns relevant pentru specialistii dreptului,
raspuns dat de unul dintre specialistii romani in domeniu, Vasile Miftode care afirma:
“Daca sociologii trebuie sa posede cunostinte in diferite domenii si discipline
socio-umane, reprezentantii (sau specialistii) din aceste discipline (cum sunt de exemplu
juristii – n.n.) trebuie sa posede la randul lor o anumita pregatire sociologica pentru a putea
participa in
mod eficient la investigatiile interdisciplinare si totodata pentru a realiza studii de
buna calitate in propriile domenii (economic, istoric, antropologie, demografie si drept –
completam noi).
Posibilitatea investigarilor sociologice este data de caracteristica
fundamentala a grupurilor umane, aceea a comunicarii verbal-simbolistica, cercetatorul
sociolog integrand direct subiectul de cercetat.
De cele mai multe ori sociologia (implicit si cea juridica) prin metodele de
investigare cerceteaza idei, reprezentari, atitudini, valori, opinii sau intentiile oamenilor.

Cadrul cercetarii sociologice

Abordand aceasta problematica este necesar sa mentionam ca pasii pe care-i
parcurge cercetarea sociologica sunt:
· alegerea temei de cercetat;
· stabilirea metodelor si tehnicilor folosite in investigarea ce urmeaza sa se
realizeze;
 · desfasurarea investigarii (sau culegerea datelor);
· analiza datelor culese;
· valorificarea rezultatelor obtinute.

1. Alegerea temei de cercetat

Cercetarea sociologica nu se face fara a avea o tema prestabila care de obicei este
data de anumite disfunctiuni din realitatea sociala (in cazul sociologiei juridice, din realitatea
juridica). Exemplificam cateva teme care pot fi in viitor subiectul investigarii sociologiei
juridice:
- Care sunt cele mai comune tipuri de infractiuni?
- Care este procentul dintre cei identificati ca infractori si condamnati?
- Are incredere populatia in actul de dreptate al justitiei?
- In ce masura pedepsele severe duc la prevenirea criminalitatii?
- Ce determina cresterea criminalitatii in ultimul deceniu?
- Stabilirea gradelor de aprobare sau dezaprobare ale populatiei fata de actul de
coruptie?

2. Metode sociologice de investigare

Dupa stabilirea tematicii cercetarii sociologice si dupa ce s-au ales ipotezele posibile
care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea metodelor si tehnicilor de investigare.
Sociologia si-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind cunoscute sub
numele de anchete sociale, care constau in investigarea directa a membrilor grupurilor
umane, folosind in egala masura si alte metode specifice celorlalte stiinte cum sunt:
observatia, experimentul si studiul documentelor.
In cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestionarul si interviul.
Fara a avea pretentia ca descrierea de mai jos este o abordare de specialitate vom
reda specificul fiecareia dintre aceste metode.
a) Observatia
Prima si cea mai utilizata metoda de investigare este observatia, ea fiind o activitate
umana de contemplare si sesizare a fenomenelor si proceselor sociale in forma sa naturala,
fara ca observatorul sa intervina in desfasurarea celor studiati.
In sociologie, observatia este stiintifica, ea fin opera unor observatori pregatiti, fiind o
contemplare intentionata si metodica a realitatii sociale, cu o orientare spre un scop bine
determinat.
 Obiectul observatiei in sociologia juridica este realitatea juridica formata din
fenomenele si procesele juridice care definesc societatea in momentul desfasurarii
investigatiei.
In raport de anumite criterii, observatiile sociologice pot fi clasificate in mai multe
categorii:
In functie de pozitia observatorului fata de grupul social studiat observatia este:
Directa (sau nemijlocita) intre observator si grupul studiat neinterpundu-se nimic,
aceasta fiind in contact cu realitatea sociala. Acest mod de observatie este cel mai valoros
pentru ca ofera informatii cu valoare de fapte si constituie materialul cel mai bogat, divers si
nuantat pentru analize colective specifice stiintelor sociologice;
Indirecta, atunci cand se face folosind opiniile altor observatori, asa cum este in cazul
studiului documentelor.
Un al doilea criteriu de clasificare al observatiilor in cercetarea sociologic ail constituie
pozitia observatorului fata de grupul social observat:
Daca observatorul ramane in afara grupului social observat, observatia in acest caz
este observatie externa;
Atunci cand observatorul are un contact indelungat cu colectivitatea studiata, uneori
integrandu-se in activitatile specifice acestuia, observatia este numita interna sau
participativa.
Practica sociologica a demonstrat ca acest gen ultim de observatie este cel mai
eficient fata de celelalte categorii de observatiii si chiar fata de celelalte metode de
investigare cum sunt chestionarele si interviurile, deoarece observatorul poate sesiza si
culege date adevarate.
In privinta acestora, in literatura sociologica (referitoare la metodele de investigare)
se afirma ca: “este mai usor sa minti un anchetator decat a disimula ceea ce stii fata de un
observator”.
Pentru reusita observatiei participative specialistii recomanda respectarea
urmatoarelor reguli:
· stabilirea unei “granite” precise intre observator si grupul observat;
· respectarea normelor de convietuire ale grupului studiat;
· observatorul sa nu socheze grupul studiat prin cunostintele pe care le poseda,
prin vocabularul folosit, fara sa lase impresia ca este o autoritate;
· sa nu forteze prin nimic situatia observata pentru a obtine date;
· sa descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.
 b) Experimentul
A doua metoda importanta de investigare folosita in sociologie o constituie
experimentul care este de fapt o observatie dirijata de observator prin aceea ca se intervine
in desfasurarea fenomenului sau procesului observat prin schimbarea conditiilor, fie prin
introducerea din afara a unor variabile sau factori noi.
Daca observatia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a repetat,
experimentul poate fi reconstituit si repetat ori de cate ori este nevoie pentru a verifica
ipotezele initiale in situatia in care de la prima incercare aceasta nu s-a realizat.
In literatura de specialitate se recomanda parcurgerea, pas cu pas, a mai
multor etape pentru ca experimentul sa fie eficient.
Acestea sunt in ordinea urmatoare:
- stabilirea ipotezelor;
- crearea conditiilor de observatie;
- stabilirea si supravegherea grupului de control;
- introducerea factorilor externi;
- stabilirea consecintelor acestora;
- controlul si dirijarea variantelor urmarite;
- elaborarea pe baza verificarii ipotezelor si concluziilor teoretice a actiunilor
practice.
Valoarea experiementelor este mai mare decat a observatiilor, primele verificand cu
precizie ipotezele, pentru ca de cele mai multe ori, observatiile lasa mereu dubii si locuri
goale.
In schimb, experiementele se realizeaza mai greu decat observatiile, fie din
motive etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate care le impun.
c) Studiul documentelor
A treia metoda de investigare sociologica este cea documentara sau studiul
documentelor.
Ea reprezinta de fapt, tot o observatie dar o observatie indirecta.
Cu ajutorul ei sociologii (prin consultarea diferitelor documente oficiale sau
particulare) suplinesc lipsa unor informatii care nu pot fi obtinute prin celelalte metode de
cercetare sociologica.
Atunci cand se apeleaza la aceasta metoda, trebuie avut in vedere ca
documentele cu continut sociologic poarta amprenta personalitatii celor care le-au intocmit
si nu in ultimul rand sunt particularizate de conditiile istorice din perioada careia ii apartin.
 Cele mai folosite documente in cadrul investigatiilor sociologice sunt:
- situatiile statistice;
- arhivele oficiale formate din documente calitative ca analize, procese-verbale,
rapoarte de activitate, directive;
- documente ale unor persoane cum sunt scrisorile, jurnalele, memoriile sau
autobiografiile;
- documente auxiliare in care sunt incluse alaturi de lucrarile literare, presa,
documentele fotografice, cinematografice si cele fonetice.
d) Anchetele sociale
Daca observatia si experimental sunt metode de cercetare pe care le gasim si
la alte stiinte (cum sunt cele ale naturii) metoda anchetei este specifica sociologiei unde
realitatea investigata contine oameni cu care sociologul investigator intra intr-o relatie de
comunicare prin limbaj.
Etimologic frantuzescul “enquite” este radacina cuvantului ancheta, care
presupune ascultarea oamenilor pentru a verifica existenta sau inexistenta unui fapt sau a
unei situatii.
Aceasta metoda “ancheta”, prin cele doua instrumente de investigare:
interviul si chestionarul apeleaza la esantioane de oameni, intrebandu-i asupra unor
probleme de interes sociologic, ale caror raspunsuri sunt ulterior analizate si structurate pe
diferite criterii. Pe aceasta baza se vor formula concluzii (adevaruri de valoare) care vor fi
folosite de factori de decizie in domeniul cercetat (juridic in cazul sociologiei juridice).
1. Interviul
Prin interviu se intelege o convorbire, un dialog, purtat de sociolog si unul din
membrii esantionului uman ales din grupul social investigat pentru culegerea de informatii in
legatura cu scopul urmarit.
Aceasta modalitate de investigare este folosita in multiple forme ale vietii
sociale cum sunt:
- concursurile pentru ocuparea unei slujbe;
- interviurile reporterilor;
- stabilirea unor diagnostice medicale;
- efectuarea unor tratamente psihiatrice in cazul psihoterapiei;
In literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificari ale interviurilor
stabilindu-se ca cele mai utilizate forme de interviuri sunt:
- interviuri tet a tet sau prin telefon;
 - interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (in functie de gradul de
libertate in formularea intrebarilor de catre sociolog);
- individuale si de grup (in functie de numarul persoanelor participante la interviu).
Regurile unui interviu eficient
Specialistii atrag atentia ca pentru a obtine rezultate bune in folosirea
interviului, trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
- o singura intrebare, un singur raspuns;
- intrebari precise si simple;
- durata interviului sa fie scurta, in functie de pregatirea si personalitatea
interlocutorului;
- evitarea cuvintelor cu dublu sens;
- intrebarile sa se refere la aspecte concrete;
- evitarea formularilor pentru ca la intrebarile puse sa nu se dea raspunsuri
monosilabice, de genul da sau nu.
2. Chestionarul
A doua metoda de investigare folosita in anchetele sociologice este
chestionarul care consta in formularea unui set de intrebari care se adreseaza subiectilor pe
problematica studiata.
Spre deosebire de interviu unde sociologul si interlocutorul au un contact
nemijlocit, in cazul chestionarului:
intrebarile se pun pe un formular (de obicei pe hartie) sau la calculator, cu privire la
domeniul studiat, fara ca sociologul sa intre in contact cu subiectul;
de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul sau.
Chestionarele, in functie de modalitatea in care subiectul poate sa aleaga
raspunsurile care i se cer, sau sa raspunda liber la intrebarile puse, se impart in chestionare
cu raspunsuri limitate sau chestionare cu raspunsuri nelimitate (deschise).
In prima categorie chestionarele cuprind un set de raspunsuri posibile din care
subiectului i se cere sa aleaga pe cel pe care il considera adevarat.
In cazul chestionarului deschis subiectilor li se cere sa raspunda liber, cu
propriile cuvinte la intrebarile puse.

Construirea esantionului
Anchetele sociale se intreprind prin intermediul esantionului care reprezinta
acea parte a grupului social studiat, stabilita prin diferite procedee si a carei investigare
conduce la concluzii care vor putea fi exploatate la ansamblul colectivului de origine.
 Operatia prin care se stabileste esantionul reprezentativ dintre membrii
grupului social investigat se numeste esantionare.
In practica sociologica se folosesc procedee de esantionare prin hazard
(procedee probabiliste) sau prin procedeul cotelor.
In cazul procedeului cotelor, esantionarea este realizata cu ajutorul calculelor,
al legilor statistice si matematice asupra carora nu ne vom opri deoarece noi nu dorim
pregatirea de specialitate a studentilor de la facultatea de drept, ci doar o punere in tema a
acestora cu notiuni de sociologie generala si de sociologie juridica.

Analiza datelor culese si formularea concluziilor

Dupa ce etapa culegerii datelor s-au epuizat, echipa de sociologi care
efectueaza investigarea trece la etapa analizei datelor (folosindu-se tabele, scale,
reprezentari grafice) si in final la redactarea concluziilor care se vor prezenta factorilor de
decizie.
In sociologie, pentru ca cercetarea sa fie eficienta, se cere o permanenta
pregatire a specialistilor sociologi, pentru ca de multe ori rezultatele obtinute nu sunt reale
deoarece pe intregul proces al investigarii sociologice pot aparea impedimente care in
principal se refera la:
nu s-au intocmit corect chestionarele;
nu s-au constituit corect esantionul;
analiza si interpretarea datelor nu s-a facut in mod corect.
In alte situatii exista riscul ca desi cercetarea sociologica sa fi fost corecta, concluziile
sa fie reale, dar factorii de decizie din diferite considerente (economico-financiare sau
politice) sa nu tina seama de solutiile propuse.
 GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEA

Grupuri sociale
Este unanim apreciat ca omul pentru a supravietui, traieste in grup-viata sociala
fiind viata de grup.

Orice individ se naste intr-un grup social, primeste primele notiuni si dobandeste
experiente intr-un grup de oameni, crescand si maturizandu-se tot intr-un grup social si
mai intotdeauna trece in nefiinta tot intr-un grup social.

Norman Goodman defineste grupul social ca “doi sau mai multi indivizi care au un
sentiment comun de identitate si se influeanteaza unul de altul in modalitati structurate
pe baza unui ansamblu comun de perspective referitor la comportamentul fiecaruia”.

In afara de aceste caracteristici trebuie specificat, asa cum a facut-o si

E.Durkheim, ca grupul social “nu este identic cu suma partilor sale (a indivizilor care-l
compun), el fiind ceva deosebit, ale carui proprietati difera de acelea pe care le prezinta
partile din care este compus”.

Pentru existenta unui grup social trebuie obligatoriu sa gasim unde indivizii care-l
compun o relatie de interdependenta, de viata afectiva comuna, scopuri comune si
participarea acestor indivizi la realizarea lor.

In afara acestor conditii obligatorii, necesare fiintarii grupurilor sociale, sociologii

au descoperit ca acestea sunt caracterizate si de:

ü o structura si organizare proprie cu o ierarhie a indivizilor care le compun

(fiecare dintre acestia avand roluri bine definite);
ü norme de comportare si valori specifice pe care indivizii le respecta pentru
a supravietui;
ü forme de control si presiune ale grupului fata de membrii componenti;
ü existenta unei constiinte de sine, a modului de apartenenta la grup;
ü relatiile pe care le stabilesc cu alte grupuri;
ü stabilitate temporala.

Tipuri de grupuri sociale

Majoritatea sociologilor au fost preocupati in a clasifica grupurile sociale dupa
diferite criterii: marime, gradul de intimidate dintre membrii grupurilor, nivelul de
solidaritate etc.

Clasificarea s-a facut atat din ratiuni epistemologice dar si a dorintei de a se

intelege mai bine rolul pe care aceste grupuri le au in societatea umana in general.

1. Grupurile primare si secundare

Clasificarea grupurilor sociale in primare si secundare a fost facuta de sociologul
american Charles Horton Cooley avand drept criteriu existenta sau inexistenta relatiilor
dintre indivizi, indicand ca din prima categorie (grupuri primare) fac parte acele grupuri
formate dintr-un numar mic de oameni care au intre ei relatii personale stranse si
durabile, ele fiind foarte importante pentru membrii componenti. Ei au grija unul de altul
mentinand intre ei relatii sincere de lunga durata.

Cele mai cunoscute grupuri sociale sunt:

- familia;

- colectivitatile de copii cunoscute sub numele de grupuri de joaca;

- grupurile de vecini (mai ales in comunitatile rurale);

- grupurile de batrani in diferitele lor forme de manifestare.

Aceste grupuri contribuie la formarea personalitatii indivizilor ce le compun.

Grupurile secundare, de regula sunt grupuri mari cu o coeziune sociala slaba,

constituie pentru a desfasura o anume activitate, in vederea atingerii unui scop si care au
o durata determinata.

Caracteristica grupurilor primare, referitoare la relatiile afective dintre indivizi, aici

nu exista deoarece intereseaza competenta acestora pentru indeplinirea scopului
propus.

Dintre grupurile secundare putem exemplifica:

- echipajul unei nave maritime;

- echipe de cercetare stiintifica;

- detasamente militare;

- clase de elevi sau grupele de studenti;

- un grup de munca extins;

- biserica, etc.

De mai multe ori in cadrul grupurilor secundare sunt cuprinse si grupuri primare,
acestea din urma coexistand, ca de exemplu in cadrul unor asociatii productive cum sunt
asociatiile familiare.

2. Grupuri formale si grupuri informale

Un alt criteriu de clasificare al grupurilor sociale il constituie modalitatea oficiala

sau neoficiala de constituire a acestora.

Astfel cand grupul este constituit prin acte normative, decizii sau dizpozitii ale
unor institutii de stat sau neguvernamentale, stabilindu-li-se structura cat si relatiile dintre
membrii sai, pe baza unor regulamente, acesta este numit un grup formal. Conducatorul
grupului este desemnat de o institutie de multe ori pe baza unor examene si concursuri,
acesta fiind un lider formal. Aceasta ii determina pe indivizii grupului sa respecte normele
regulamentare de conduita in vederea indeplinirii scopului propus.

Intre membrii grupului formal, pot sa apara relatii personale care nu pot insa sa le
anuleze sau sa le inlocuiasca pe cele formale, incalcarea normelor de conduita stabilite
de regulamentele de functionare fiind sanctionate.

Cand grupul social se formeaza spontan, de obicei in interiorul grupului formal,

membrii sai asociindu-se pe baza unor afinitati si contacte personale, relatiile dintre ei
nefiind reglementate oficial, acesta este numit ca grup informal.

Liderul grupului respectiv impunandu-se singur de obicei datorita carismei sale,

fiind recunoscut de ceilalti indivizi de bunavoie.

De obicei aceste grupuri (ex – prieteni) se organizeaza totusi cu anumite reguli de

conduita si vederi proprii pe care le respecta dar care nu intra in contradictie cu cele ale
grupului formal.

3. Grupuri mici si grupuri mari

Criteriul numarului de membri ai grupului determina impartirea bipartite a

grupurilor sociale: mici si mari.

In cadrul grupurilor mici, indivizii stabilesc intre ei relatii personale nemijlocite, cu

un pronuntat caracter psihologic, influentand personalitatea acestora (ex – familia).
Grupurile sociale mari se compun de cele mai multe ori din multiple grupuri mici (ex –
clasa sociala) in care relatiile nu mai sunt personale si nici afective, acestea hotarand
modalitatile de comportament macrosocial.

4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta

Criteriile de clasificare a apartenentei unui individ la un anumit grup si a

compararii cu alte grupuri sociale fata de cel caruia apartin acestora, a dus la impartirea
grupurilor umane in grupuri de apartenenta si grupuri de referinta.

Cea de a doua categorie de grupuri este folosita de oameni pentru a-si defini,
compara su stabili comportamentul propriu.

Sociologii au stabilit ca grupurile sociale de referinta au trei functii:

a) normativa;
b) comparativa;
c) de public.
Nu toate grupurile de referinta pot indeplini cele trei functii; altele insa pot (ex –
parintii). Ei invata pe copii ce sa faca si ce sa nu faca, ce-i corect si ce nu-i corect
indeplinind functia normativa. In acelasi timp ei constituie exemple si modele de
comportament pentru copii, realizandu-se functia comparativa.

Totodata parintii aproba sau dezaproba comportamentele copiilor (functie de

public).
 Intre grupurile de referinta care au un rol deosebit in modelarea conduitelor
umane, un loc aparte il are grupul de presiune. Acest grup mai este numit si normativ
pentru ca stabileste standarde de comportament, impunandu-le pentru convietuirea
tuturor grupurilor umane, asigurand normele si valorile unor grupuri de referinta negativa.

Familia ca grup social fundamental

Am mentionat cu titlu de exemplu, ca unul din grupurile sociale primare il
reprezinta familia. Acest grup, care sta la baza societatii umane, are doua acceptiuni:
una sociologica si alta juridica, acceptiuni care sunt sensibil apropiate. Andrei Stanoiu
defineste astfel familia: grupul social primar in care membrii sai sunt uniti prin casatorie si
descendenta, legati printre ei prin relatii biologice, economice, moral afectiv, spirituale si
juridice, care au anumite drepturi si obligatii reciproce, legiferate sau nu si care
desfasoara o serie de activitati, indeplinind anumite functii in folosul grupului cat si a
societatii.

In acceptiunea juridica, familia reprezinta grupul de persoane intre care exista

drepturi si obligatii izvorate din casatorie, rudenie si infiere, precum si alte raporturi
asimilate relatiilor de familie, ea facand parte din realitatea juridica.

Familia, ca grup social primar, se deosebeste de celelalte grupuri sociale prin

cateva caracteristici proprii cum ar fi:

- ea este formata din persoane unite prin casatorie si cu copii prin legaturi
paternale;
- relatiile ce se stabilesc intre membrii sai sunt mai intai de ordin biologic apoi
moral, afective, spirituale si juridice care nu se mai intalnesc si la alte grupuri;
- intre membrii sai exista un sistem précis de drepturi si obligatii reciproce;
- au sarcini si functii specifice.
Referitor la natura si numarul functiilor familiei, sociologii au avut puncte de
vedere diferite dar in general acestea au fost reduse la urmatoarele:

a) Functia biologica care priveste inlocuirea membrilor societatii sau mai bine-zis
perpetuarea speciei umane, familia fiind grupul unde sunt reglementate relatiile sexuale
umane in cadrul casatoriei. In acelasi timp, familia este grupul social unde este impus
tabuul incestului.

b) Socializarea este a doua functie a familiei. Aceasta functie este tot atat de
importanta ca si cea de reproducere biologica a oamenilor. Prin ea se reproduce
societatea, continuandu-se mostenirea sociala si culturala. Este adevarat ca mai sunt si
alti factori care determina socializarea omului dar nici unul nu-i mai puternic si cu mai
mare influenta ca familia.

c) Functia economica

Familia este grupul social in care se asigura membrilor sai veniturile necesare nu
numai supravietuirii ci satisfacerea trebuintelor fiziologice si spirituale, dand acestora o
pozitie care influenteaza semnificativ experientele de viata de mai tarziu ale copiilor.

d) Functia de solidaritate familiara

 In afara de trebuintele fiziologice si spirituale ale membrilor sai, in familie sunt
satisfacute si nevoile umane de afectiune, caldura si educatie; aici intimitatea asigurand
pentru membrii sai sprijinul afectiv necesar in activitatile umane particulare si sociale.
Sociologii au impartit familiile in mai multe categorii.

Astfel, in raport de numarul de generatii pe care le cuprind, acestea pot fi:

ü familii nucleare (restranse sau conjugale din sot, sotie si copii), fiind numita
DIADA cand sunt numai sotii fara copii sau TRIADA in care exista mama, tata si
copii;
ü familiile extinse sau largite care cuprind membrii ai mai multor familii nucleare
provenind din generatii succesive, aici gasindu-se in legaturi de sange: bunici,
parinti, frati si nepoti.
Dupa criteriul locuintei, familiile se impart in:

1. Familia rezidenta care reprezinta toate persoanele care locuiesc in aceeasi casa
comuna si desfasoara impreuna activitati similare;
2. Familia de interactiune formata din grupul de persoane intre care exista relatii de
rudenie, de ajutor reciproc.
Pe baza criteriului privind pozitia unei persoane in cadrul familiei se disting:

1. Familia de origine reprezentand familia in care s-a nascut persoana in cauza si

care este formata din parinti, frati si surori. Aceasta familie este numita si familia
consanguina, unde membrii sunt rude de sange.

2. Familia proprie reprezentand familia realizata prin casatorie proprie si care

cuprinde sotul si copii. Se mai numeste si familia de procreare.

Al patrulea criteriu de clasificare il constituie normalitatea, din acest punct de

vedere existand familii normale alcatuite din sot, sotie si copii, fiind formata prin casatorie
(potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii nenormale din care fac
parte indivizii care traiesc in concubinaj, familii fara copii sau monoparentale.

Comunitatea
In afara grupurilor sociale primare sau secundare in care traiesc oamenii,
sociologia a relevant ca viata acestor grupuri se desfasoara in timp si mai ales pe un
spatiu geograpic comun numit comunitate spatiala care da un anumit specific grupurilor
umane.

Prin comunitate se intelege “acele colectivitati umane ai caror membrii sunt uniti
printr-o coeziune rezultata din faptul locuirii unui teritoriu considerat comun si prin
coeziunea legaturilor comune cu pamantul respectiv”.

Pentru colectivitate teritoriul este important deoarece datorita lui se pot obtine
materiile prime din sol si subsol, se asigura conditii de structura. Fiind locuit, aceasta
actioneaza si asupra formarii oamenilor determinand formarea personalitatii lor precum
si o anumita configurare a relatiilor sociale.

Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul, comportamentul

oamenilor de pe acest teritoriu si identificarea acestora cu spatial concret in care traiesc.
 Colectivitatile au doua forme de existenta: rurale si urbane.

In cadrul colectivitatilor rurale (catunul si satul) exista grupuri sociale primare

(familia, vecinatatea) dar si secundare (echipe de munca, clacasi, asociatii culturale sau
productive) care sunt formate dintr-un numar mic de membri in care se stabilesc relatii
predominant personale – aceastea desfasurand prepoderent activitati agricole.

Membrii acestor grupuri se cunosc reciproc, asigurandu-si in acelasi timp un

control social puternic, neinstitutionalizat.

In lume, satul este cea mai raspandita comunitate umana, ea fiind diferita, cu
specific aparte pentru fiecare continent sau tara in parte.

Astfel, in Europa sunt specifice satele lineare (asa cum exista in Polonia, Cehia ,
Germania), satele targuri (cum sunt in Europa Occidentala) sau satul stup (in zonele
Marii Mediterane).

In tara noastra, in functie de formele de relief exista sate risipite (in zonele
montane) sate rasfirate (situate in zonele submontane), de podisuri (unde gospodariile
sunt indepartate intre ele) si satele adunate sau concentrate (zonele de ses).

Comunitatea urbana sau orasul se caracterizeaza prin:

ü densitatea demografica ridicata;

ü structura sociala se bazeaza pe diviziunea muncii;
ü densitatea mare a locurilor de munca pe spatiile de productie;
ü importanta scazuta ce se acorda relatiilor de rudenie;
ü diversitate de comportamente si culturi.
Cronologic, orasul a aparut ulterior satelor; factori economici (inovatiile
tehnologice si cei sociali) au contribuit la aparitia si dezvoltarea zonelor urbane, mai ales
datorita spatiului construit.

Efectele urbanizarii au determinat fata de comnunitatile rurale multiple si

importante transformari referitoare la:

ü structura familiei (care nu mai este asa de numeroasa cum este cazul familiei din
zonele rurale);
ü marimea gospodariilor, acestea reducandu-se;
ü angajarea femeilor in activitati productive si ale serviciilor;
ü cresterea cererii de locuinte;
ü cresterea numerica a fortei de munca;
ü cresterea productiei destinata consumului;
Sociologii clasifica orasele dupa mai multe criterii, cel mai important fiind cel al
numarului de locuitori, impartirea acestora fiind urmatoarea:

ü orase gigant cunoscute sub numele de megapolis avand un numar minim de

100.000.000 de locuitori;
ü conurbatia in care locuiesc cel putin 14.000.000 de locuitori;
ü metropola cu un numar minim de 2.000.000 de locuitori;
ü orase foarte mari cu un minim de 500.000 de locuitori;
ü orase mari – unde locuiesc cel putin 100.000 de locuitori;
 ü si orase mici – cu minim 20.000 de locuitori.
Intre deosebirile de ordin sociologic dintre sat si oras, putem mentiona slabul
control social care exista intre orase, unde individual de mai multe ori in afara vecinatatii
locuintei este sau se considera un anonim, fara a se mai raporta grupurilor sociale
primare lui care face parte, situatie care de multe ori concura la geneza
comportamentului criminal.

Cu toate acestea, sociologii americani (Robert Park) au constatat ca daca in

marile orase exista conditii de devianta sociala, totusi o organizare coerenta a
comunitatilor orasenesti pe principii nonguvernamentale si cu scopul prevenirii
criminalitatii, in special cea a tinerilor si minorilor, pot duce la prevenirea criminalitatii in
aceste zone.
 STATUS SOCIAL, ROL SOCIAL SI PROCESUL DE
SOCIALIZARE

Definitia notiunilor de status si rol social

Intre cele aproape 1.000 de concepte pe care le foloseste sociologia, multe dintre
ele (explicand notiunile acestei stiinte si procesele sociale, cele de statut (status si rol
social) sunt deosebiri utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii,
luati ca entitati separate il au in grupurile sociale din care fac parte.

Astfel, prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor si obligatiilor pe

care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita “focala”),
recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea
pozitiei ocupate de persoana in cauza in grupul respectiv.

Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului
social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat
statutului social de acesta.

Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o
legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana.

In raporturile dintre ele important este sa existe o cat mai mare concordanta.

Status si rolul social depind in mare parte de personalitatea persoanei focale, de

calitatile si capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate
in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se (uneori) pe parcursul vietii sale.

Daca persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si

rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si
conflict intre ea si membrii grupului.

In comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au
mai multe statusuri si roluri sociale.

In astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global.

In literatura sociologica acest status global este clasificat in:

a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale particulare
se armonizeaza cu cel global);

b) status social global inconsistent, cand intre cele particulare si cel global armonizarea
nu exista.
Clasificarea statusurilor sociale
Criteriile folosite in acesta clasificare sunt:

Ø modul de acces al individului la status;

Ø modul de recunoastere al statusului.
Potrivit primului criteriu acestea se impart in:

- statusuri atribuite, acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor calitati si
capacitate innascute si
- statusuri dobandite - atunci cand acestea sunt dobandite ca o recunoastere a
unor eforturi si stradanii ale persoanei.
Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat cele
atribuite. Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea se impart in:

- statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt recunoscute
prin acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor sociale;
- statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii grupului
datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a devenit cunoscut
si sub numele de leader informal.

Conflictul de rol si ambiguitatea rolului

Sunt situatii care apar deseori in grupurile sociale fiind generatoare de tensiuni
intre membrii acestora, cele mai cunoscute (conflicte pe acest gen) sunt: conflictele de
rol si ambiguitatile rolului. Conflictul de rol apare intre o persoana anume, membra a
grupului social numita persoana focala care intrand in relatii cu ceilalti membrii ai
grupului, avand un anumit status social si nu reuseste din anumite motive sa joace (sau
sa-si indeplineasca) rolul asociat statusului de care-l poseda.

De cele mai multe ori solutionarea conflictului de rol se rezolva prin retragerea
statusului detinut de persoana locala.

Ambiguitatea rolului reprezinta neclaritatea din partea persoanei focale, care

detine un anumit status social in cadrul grupului cu privire la modul in care trebuie sa se
comporte.

Aceasta ambiguitate, in majoritatea cazurilor, se datoreaza neinstruirii persoanei

focale sau deficientelor in definirea adecvata a rolului persoanei focale.

Procesul de socializare
Socializarea reprezinta procesul prin care oamenii devin la maturitate (dupa ce au
venit pe lume slabi si dependenti de alte persoane) fiinte cu propria lor identitate,
posedand un bagaj de idei si deprinderi care le dau posibilitatea sa participe activ la viata
sociala.

Procesul de socializare are doua momente:

a) cel de intrare a individului in grupul social;

b) viata individului in cadrul grupului in care a intrat, acest din urma moment fiind mai
important pentru sociologie fata de primul, pentru ca in cadrul acestuia persoana isi
insuseste (sau respinge) normele de comportare ale grupului si tot acum el participa (sau
nu) la viata si activitatea acestuia.

Socializarea este posibila pentru ca este o caracteristica inclusa in zestrea

biologica a omului.

Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale si educationale.

Sunt naturale pentru ca omul este o fiinta sociala si in acelasi timp lui ii lipsesc
instinctele (fata de rudele sale apropiate – maniferele), neputand sa-si construiasca fara
sa invete adapost (locuinta) sau sa-si procure hrana. Aceasta e un motiv pentru care
imediat dupa nastere, o perioada mare de timp depinde fizic de parintii sai.

Capacitatea omului de a invata si de a vorbi sunt alti doi factori biologici naturali
determina socializarea omului.

Cu toate aceste realitati biologice sociologii sunt unanimi de parere ca alaturi de

ele si educatia este determinanta socializarea indivizilor.

Ca argument in acest sens, s-a folosit exemplul copiilor salbatici (sau lupi) care
au fost descoperiti in diferite colectivitati de animale salbatice dupa ce din diferite motive
fusesera abandonati (sau luati) din familia lor.

Acesti copii, cu toate ca s-a incercat socializarea lor, nu au putut fi niciodata

oameni, ei ramanand in privinta obisnuintelor si comportamentului numai la stadiul de
animale, fara limbaj (latrand sau grohaind) mergand in patru labe, rupandu-si vesmintele
cu care erau imbracati.

Umanizarea acestor fiinte nu a fost posibila, dovedind ca lipsa educatiei nu duce

la socializare.

Scopurile socializarii
Cu toate ca socializarea oamenilor are continuturi diferite, in functie de specificul
grupurilor din care indivizii fac parte, in principal, specialistii au stabilit ca aceasta are
urmatoarele scopuri:

1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de

igiena personala, morale si juridice.
2. stabileste aspiratii si cerinte pentru fiecare membru al grupului potrivit statusului
pe care-l are, in functie de sex, varsta, afiliere la grup sau a originii familiale.
3. socializarea asigura fiecarui individ identitate in functie de personalitatea fiecaruia
pe baza aspiratiilor pe care le aproba sau dezaproba.
4. asigura individului pregatirea profesionala necesara pentru a obtine pe baza ei
cele necesare traiului si existentei spirituale a acestuia.
 5. socializarea determina invatarea unor roluri sociale si atitudini.

Factorii de socializare
Fiind un proces complex, socializarea este influentata de mai multi factori, de
grupuri sociale si institutii sociale.

Dintre acestia, cei mai importanti si in ordine cronologica a aparitiei lor in acest
proces pentru fiecare individ, sunt: familia, scoala, grupa de varsta si mass-media.

a) Familia

Familia este prima si cel mai continuu grup social pentru un nou nascut si copil.
Aici se stabilesc primele si cele mai rezistente relatii intime: vorbirea, inceputa prin
invatarea limbii este alaturi de gestica, modul de comunicare specific familiei.

Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii.

Socializarea in familie se realizeaza in situatii concrete care duc la educatie

morala si la invatare cognitiva.

Tot familia, asigura identitatea sociala initiala a copiilor in functie de sex, clasa
sociala, rasa, religie etc. In functie de clasa sociala careia apartine familia, relatiile de
interactiune dintre parinti si copii sunt diferite datorita valorilor diferite pe care parintii din
clasele de mijloc si din clasele muncitorilor le transmit copiilor lor.

b) Scoala

Scoala este institutia sociala care are sarcina de a da informatii si de a forma

individului deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata
sociala.

In afara de aspectele profesionale, de notiunile teoretice si de cele culturale,

pedagogii transmit elevilor cunostinte si formeaza deprinderi morale.

Cadrul social al scolii este diferit de cel al familiei, pentru ca primul rand lipsesc
relatiile intime iar profesorii ii trateaza pe copii la fel, fara a avea relatii speciale cu unii
elevi.

In scoala copii fac cunostinta cu sisteme diferite de evaluare, unde acestia se

compara cu colegii lor considerati egali acestora.

c) Mass-media

In aceasta notiune sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate publicului

: radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cartile, aparatele video, inregistralile
magnetice, casetele si CD-urile.

Spre deosebire de scoala si familie, unde socializarea individului se bazeaza pe

contactul personal si interactive (copil-parinti, elev-profesori) in cazul factorilor ce apartin
mass-mediei, socializarea este influentata impersonal oferind modele suplimentare si
alternative de roluri precum si de norme si valori.

Printre cele mai importante mijloace de influentare a socializarii este televiziunea

care asigura un excelent mijloc de instruire.

Aparatele video si de redare a casetelor cu muzica au un rol important in

socializarea tinerilor.

d) Grupa de varsta

Grupurile de copii care au varste apropiate sunt realitati ale colectivitatilor, ele
fiind compuse din egali in statutul lor social general.

Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de varsta fiecare copil
isi castiga (dobandeste) statutul.

In contrast cu familia si scoala, unde socializarea este un proces gandit si

planificat, in grupul de varsta socializarea este intamplatoare, uneori cu urmari nedorite.

Scoala si grupul de varsta slabesc legatura cu familia, asigurand modele

suplimentare si uneori alternative de comportament fata de cele provocate in famile.

Toti acesti factori contribuie la formarea conceptiei despre lume a individului dar si
asupra comportamentului. Socializarea nu se termina cu ajungerea la maturitate; ea este
un proces care dureaza toata viata, fiind de fapt o socializare continua nefiind totusi
aceeasi. Uneori intervin si procese de resocializare, mai ales cand integrarea sociala nu
a reusit.

Integrarea sociala
Pentru desfasurarea normala a vietii, societatea creeaza si promoveaza anumite
valori si comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci cand indivizii care
au suportat un proces de socializare si-au insusit si aplicat normele de comportament
normale (etice) se considera ca acel individ a intrat in corpul (intregul) societatii, adica s-
a integrat social.

Daca la sfarsitul procesului de socializare nu s-au adaptat normele de

comportament dorit, atunci se afirma ca socializarea a esuat, iar persoana nu s-a
integrat social.

Se poate afirma ca integrarea sociala este efectul pozitiv al procesului de

socializare la care au contribuit familia, scoala, organizatiile profesionale si politice,
acestea determind evolutia stadiilor de integrare sociala, orientate spre obtinerea unor
statusuri sociale ridicate.

Integrarea sociala se considera realizata atunci cand:

- s-a asigurat o apartenenta active a individului la normele de comportare si valori
comune favorabile societatii.

- individual s-a adaptat si accepta normele de comportare impuse de societate asigurand

reducerea conflictelor intre el si membrii societatii.

- se asigura un echilibru social relativ.

Resocializarea
La finalul unui proces de socializare se constata uneori (fie de persoana insasi, fie
ce comunitate prin institutiile sale) ca integrarea sociala nu s-a realizat.

In astfel de cazuri se trece la resocializare prin restructurarea atitudinilor, valorilor

si identitatilor fundamentale.

In functie de vointa persoanei care suporta acest nou proces, resocializarea poate
fi voluntara sau involuntara (impusa).

In primul caz se au in vedere situatiile de convertire religioasa sau a

psihoterapiilor individuale sau collective prin care se inlocuieste identitatea persoanei, de
multe ori schimbandu-se valorile si modelele de comportament.

In cazul resocializarii involuntare sau fortate se gasesc detinutii din penitenciare

condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicate) sau personae alienate mintal
internate in spitale pentru bolnavi psihic.

Pentru aceasta ultima resocializare, characteristic este daca exista o rupere

brusca cu trecutul iar factorii de resocializare sunt controlati riguros, activitatea personala
in cauza fiind controlata in permanenta.