În opera „Toiagul păstoriei” de Ion Druţă, autorul descrie viaţa unui singuratic şi

trist păstor ce-şi are rădăcinile bine înfipte în pământul strămoşesc şi se trage
dintr-un neam ne păstori cinstiţi şi deştepţi. Deoarece era înalt şi voinic, puternic
şi iscusit în toate, îşi construise o căsuţă ciobănească pe vârful dealului în sătucul
în care a ajuns. Era tăcut şi trist, iar la întrebările sătenilor despre viaţa sa găsea
doar cuvântul „bine”. Precum era respectat şi cinstit în acel sat, astfel era şi
invidiat pentru faptul că avea multe oi, ceea ce evident a fost o invenţie a
sătenilor, căci bietul om avea doar acea hrană spirituală pe care şi-o crea
cântând în nopţile de vară la fluier, îndrumând şi povăţuind lumea satului atunci
când cobora în vale la petrecerile ei. Invidia consătenilor a fost cauza care i-a
pricinuit sărmanului păstor o viaţă grea. Pe vremurile impozitelor oamenii i-au
scris ciobanului o avere mare pentru care trebuia să plătească, iar lipsa de surse
a cauzat deportarea ciobanului pe pământurile reci ale Siberiei, unde acesta a fost
supus la munci grele. Însă şi acest obstacol păstorul l-a depăşit. El a revenit în
ţară şi sat, stabilindu-se cu traiul pe un alt deal, căci casa i-a fost dărâmată şi
pământul luat. Starea rea a sănătăţii după chinurile din Siberia a influenţat
asupra lui. Era slăbit şi sleit de puteri, iar frigurile iernii au provocat o boală de
care nu a putut scăpa. Satul s-a încumetat să-l înmormânteze. A vrut să-i depună
şi un monument la mormânt, însă nu a adunat surse şi locul a rămas aşa părăsit şi
uitat de toţi. Iar într-o zi de primăvară friguroasă, când încă nu se dezmorţise bine
ţărâna, sătenii au observat că pe locul mormântului acestui păstor a apărut un
covoraş verde de iarbă deasă. Toţi se minunau. Însă nimeni nu şi-a dat seama că
acel cioban fără oi le-a fost ca un înger păzitor şi un adevărat îndrumător.