UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

Pr. Lect. Dr. Florin Casian Bozântan POP .L. FLORIN

CLUJ-NAPOCA
SESIUNEA IUNIE 2009
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ
SECŢIA TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

APLICABILITATEA DOCUMENTULUI
MAGISTERIAL „ ECLESSIA
IN EUROPA „

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

Pr. Lect. Dr. Florin Casian Bozântan POP .L. FLORIN

CLUJ-NAPOCA
SESIUNEA IUNIE 2009
 CUPRINS

I. INTRODUCERE.......................................................................................................5

I.A. DEFINIREA TERMENILOR.............................................................................................5

I.B. SCOPUL LUCRARII........................................................................................................6
I.C. STUDIUL ACTUAL AL CUNOSTINTELOR.......................................................................6
I.D. BAZA DOCUMENTARA A LUCRARII..............................................................................6
I.E. METODA DE LUCRU.....................................................................................................6

II.ENCICLICELE SFÂNTULUI PĂRINTE PAPA IOAN PAUL AL II-LEA ...7

II.A. PREZENTARE GENERALA............................................................................................7

II.B. SEMNE ISTORICE............................................................................................................8
II.C.. SEMNE TEOLOGICE..................................................................................................10

III. EVENIMENTELE PREMERGATOARE APARITIEI DOCUMENTULUI

„ECLESSIA IN EUROPA”.......................................................................................12

IV. PREZENTAREA DOCUMENTULUI...............................................................14

IV.A. DATA SI LOCUL SCRIERII.......................................................................................14

IV.B. AUTORUL................................................................................................................14
IV.b.1. Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea 1..........................................................................14
IV.C. DESTINATARII ENCICLICEI....................................................................................16
IV.D. CONTINUTUL DOCUMENTULUI...............................................................................16
IV.d.1. Isus Cristos este speranţa noastră,..................................................................................16
IV.d.2. Evanghelia Speranţei încredinţata Bisericii noului mileniu...........................................17
IV.d.3. Vestirea Evangheliei Speranţei.......................................................................................17
IV.d.4. Celebrarea Evangheliei Sperantei...................................................................................19
 IV.d.5 Slujirea Evangheliei Speranţei........................................................................................20
IV.d.6. Evanghelia Sperantei pentru o Europa noua.................................................................21
IV.d.7. Consacrare Mariei..........................................................................................................22

V. BISERICA IN CONCILIUL VATICAN II.........................................................23

V.A. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II.........................................................................23

V.B. CONSTITUTIA PASTORALA „GAUDIUM ET SPES”.....................................................25

VI. APLICABILITATEA IN BISERICA................................................................30

VI.A. NECESITATEA CUNOAŞTERII LUMII CONTEMPORANE..............................................30

VI.B. CUNOAŞTEREA UNIUNII EUROPENE SI CONTRIBUŢIA LA VIATA EI.........................33
VI.C. PLURALISMUL SOCIO-CULTURAL...........................................................................36
VI.D. SECULARIZAREA SI SECULARISMUL.......................................................................39
VI.E. O LUME POSTCREŞTINA INTR-O LUME POSTMODERNA ?........................................42
VI.F.. PRIMATUL LUI DUMNEZEU SI PRIMATUL OMULUI...................................................44
VI.G. PENTRU UN RĂSPUNS PASTORAL ADECVAT DIN PARTEA BISERICII.......................47
VI.H. PROCLAMAREA MISTERULUI LUI CRISTOS.............................................................52

VII. CONCLUZII.......................................................................................................54

VII. APARAT CRITIC..............................................................................................56

VIII.A. BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................56
VIII.B. ABREVIERI...........................................................................................................59
VIII.C. INDICI...................................................................................................................59
VIII.c.1. Indici de nume...............................................................................................................59
VIII.c.2. Indici de locuri..............................................................................................................60
I. Introducere
I.a. Definirea termenilor

ENCICLICA. O scrisoare de invatatura cu valoare de document, scrisa de Pontiful Suprem al

Bisericii. adresata lumii intregi sau unei anumite regiuni. Enciclica exprima gandirea Sfantului
Scaun in problemele de mare importanta ale vremii. Pius XII precizeaza ca. desi enciclicele nu reprezinta
o formulare definitiva si infailibila a unei invataturi pontificale. ele insa reflecta magisteriul Bisericii si. de
aceea. merita o respectare plina de credinta. Titlul unei enciclice este constituit. de obicei. din primele
cuvinte ale textului ei. Textul oficial al enciclicei se publica mai intai in colectia Ada Apostolica.1

BISERICA. Cuvântul are. in limba romana, doua înţelesuri. unul material si unul spiritual. Cel material se refera
la locaşul de închinăciune,. de adunare al credincios.ilor spre a se inchina lui Dumnezeu; cel spiritual denumeşte
comunitatea celor chemaţi la mântuire si care constituie ,.poporul lui Dumnezeu". Acest concept mai este
exprimat si prin alte notiuni: Trupul lui Cristos., Mireasa lui Cristos.
Biserica este ea insasi un Sacrament, semnul vazut al Trupului mistic al lui Cristos. Care traeste in umanitatea
rascumparata prin harul lui Cristos Cel jertfit si înviat. Biserica a fost intemeiata de Isus Cristos. alegând pe corifeul
Apostolilor. pe Petru si pe urmaşii acestuia ca piatra de temelie a ei (,.Tu eşti Petru si pe aceasta piatra voi zidi
Biserica Mea. iar porţile iadului nu o vor irrvinge") 2 in aşteptarea celei de a doua veniri a lui Cristos. Biserica traeste
potrivit invataturii date de Întemeietorul ei prin Apostoli. Începând de la Rusalii si pana astăzi. Biserica a crescut
predicând Vestea Buna a mântuirii si pacea intre oameni. susţinând credinţa prin harurile impartasite ei de
Fondator. Intrucat harul mantuirii este dat prin Biserica. ea este necesara si fiind necesara trebuie sa fie adevărata. Ea
este pentru toţi oamenii. Sfânta,. Catolica adică universala (termenul ..catolic" a fost introdus in Crez de Părinţii greci
la Sinoadele ecumenice) sj apostolica . adica fondata pe Apostoli si propovăduita de ei. Rolul Bisericii este de a fi
in serviciul omenirii pe plan spiritual, cultural si social, atribute care nu au scutit-o de greutati si persecutii .
Cristos este prezent in Biserica Sa si in lume prin Euharistia Sa: In Biserica ne intalnim cu Cristos in Tainele
instituite de El., ele fiind instrumentul si semnul prezentei Sale reale si efective in mijlocul nostru.3

1
Tertuluian langa “ Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic” ed. Dacia , Cluj-Napoca
1997 . p.87.
2
Evanghelia dupa Matei . cap. 16 v. 18
3
Ioan Tamas “Mic dictionary crestin Catolic” ed.Sapientia, Iasi 2001, p.40
 I.b. Scopul lucrarii

In prezenta lucrare precum reise si din titlul acestea voi incerca sa ofer pe cat posibil o anumita
aplicabilitate a documentului magisterial „Eclessia in Europa” in cadrul Bisericii Catolice si inplicit
in cadrul bisericii Romana Unita cu Roma Greco Catolica , cat si evidentierea mesajului pe care
aceasta doreste sa ni-l transmita .

I.c. Studiul actual al cunostintelor

In ceea ce priveşte rolul bisericii astăzi putem observa faptul ca cititorul are posibilitatea de a
găsi o multitudine de lucrări atât generale, ce se preocupa de probleme de natura generala in ceea ce
priveşte biserica azi , cat si de specialitate , lucrări ce abordează anumite teme precise . In ce
priceste documentul magisterial „Eclessia in Europa „ din cerecetarile mele a reesit faptul ca pana
acum nu exista lucrări ce sa abordeze strict acest document , el fiind numai citat.

I.d. Baza documentara a lucrarii

In ceea ce priveşte sursele de documentare utilizate la elaborarea prezentei lucrări am consultat

lucrări ce tratează teme privitoare la Biserica si rolul acestea in societate , Sfanta Scriptura ,
Constitutiile Dogmatice ale Conciliului Vatican II cat si anumite enciclici ale Pontiiflor Romani .

I.e. Metoda de lucru

În realizarea acestei lucrări am urmat principalele etape pe care le presupune elaborarea unei
lucrări ştiinţifice, am căutat materialele bibliografice, apoi am elaborat un plan şi am uniformizat
textul, iar într-o ultimă etapă am trecut la tehnoredactarea, rezumarea şi corectarea lucrării. Dorim să
menţionăm faptul că metoda pe care am folosit-o a fost metoda compilaţiei şi că materialele parcurse
au avut un rol decisiv în elaborarea acestei lucrări.

II.Enciclicele sfântului părinte Papa Ioan Paul al II-lea .

II.a. Prezentare generala

Pentru creştinii catolici, o scrisoare enciclica este cel mai solemn document al magisteriului
ordinar si universal prin care Suveranul Pontif se adresează tuturor episcopilor si, prin intermediul
lor, clerului si credincioşilor Bisericii Catolice, iar uneori, si oamenilor de bunăvoinţa. In mod
obişnuit.
Tema unei enciclici este aleasa in mod liber de câtre Sfântul Părinte si reprezintă o lectura a
mesajului divin, considerat ca atare de câtre Papa, transmis Bisericii prin semnele timpului.
Deşi aceste documente sunt importante, creştinii catolici nu sunt obligaţi in conştiinţa sa tina
cont de orientările lor.
Potrivit unui punct de vedere teologal, deci nu cronologic, enciclicele Papei loan Paul al II-lea pot fi
grupate după cum urmează:: enciclice trinitare
- doctrina despre Fiul (Redemptor hominis,
4.03.1979),
- doctrina despre Tatăl (Dives in misericordia,
30.11.1980)
- doctrina despre Spiritul Sfânt (Dominum et
vivificantem, 18.05.1985);
enciclice sociale
- doctrina sociala a Bisericii (Laborem exercens,
14.09.1981;
- Sollicitudo rei socialis, 30.12.1987; Centesimus annus,
1.05.1991);
enciclice ecleziologice
- doctrina misionara si ecumenica (Slavorum
apostoli,2.Q6.1985;
- Redemptoris missio,7.12.1990; Ut unum sint, 25.05.1995);

enciclice antropologice
- doctrina morala si teologala despre om (Veritatis splendor,
6.08.1993;
- Evangelium vitae, 25.03.1995;
- Fides et ratio, 14.09.1998).
- Ecclesia de Eucharistia (17.04.2003)
 - Redemptoris mater (25.03.1987) 4
In ciuda diversităţii lor, enciclicele Papei loan Paul al II-lea au un caracter unitar, care poate fi
ilustrat prin ecoul ce se simte in interiorul lor a doua idei principale: omul sa nu se teama de Cristos si
sa-i deschidă uşa; pe drumul de la Cristos la om, Biserica nu poate fi oprita de nimeni.
Fara îndoiala, enciclicele lui loan Paul al II-lea isi întind rădăcinile in Magisteriul Papilor ce l-au
precedat,in experienţa sa de Preot si Episcop in Biserica poloneza din timpul regimului comunist, in
invatatura Conciliului Vatican al II-lea, dar toate aceste documente trebuie interese si in lumina
semnelor timpului nostru.

II.b. Semne istorice

Pontificatul Papei loan Paul al II-lea coincide cu ultimul sfert al secolului XX si poate fi impartit in
trei perioade semnificative::
- 1978-1988 este perioada pregătirii căderii sistemului comunist - inspiraţia
pe care Papa a insuflat-o Poloniei pare sa fi avut un rol important
- 1989-1991 este perioada cea mai delicata a timpului nostru, întrucât la
nivel mondial au avut loc schimbări politice si economice fara precedent,
- 1992-2005 este faza reconstruirii, cu speranţe si deziluzii, dar si cu noi
victorii in lumea sociala, dintre care cea mai importanta este libertatea religioasa 5

După opinia lui L. Accattoli 6, Papa loan Paul al II-lea a contribuit la prăbuşirea sistemului
comunist in mod indirect, prin faptul ca a luptat pentru apărarea Poloniei de ameninţarea sovietica timp
de zece ani: de la prima calatorie in patrie din iunie 1979 si pana la alegerile din 1989.
Lucrul acesta e confirmat si de Sfantul Parinte care, in 20 octombrie 1989, primindu-l la Vatican pe
prietenul Mazowiecki, primul catolic aflat in fruntea guvernului polonez după cel de-al doilea război

4
Unele dintre aceste scrisori enciclice au f ost traduse si publicate si in limba romana: Redemptoris Mater (ARCB 1992), Redemptoris missio (ARCB 1991),
Centesimus annus (ARCB 1993), Veritatis splendor (ARCB 1994), Ut unum sint (ARCB 1996),Evangelium vitae (ARCB 1996),Fides et ratio (Presa Buna
1999), Ecclesia de eucharistia (Presa Buna 2003).
5
G. BEDOUELLE O.P., «Uno squarcio di storia del nostro tempo e della Chiesa. Lo sfondo storico delle encicliche di Giovanni Paolo II»,in: G. Borgnovo /A.
Cattaneo, Giovanni Paolo Teologo. Nel segno delle encicliche, Mondadori, Milano 2003, p.23.
6
. L. ACCATTOLI, Karol Wojtyla. Omul sfarsitului de mileniu (traducere in limba romana de Laszlo Alexandru), Editura Viata Crestina, Cluj-Napoca
1999, pp.153-159.
mondial, a declarat: „Consider ca daca am făcut ceva in aceasta direcţie, am făcut-o ca parte
componenta a misiunii mele universale si aşa trebuie văzute lucrurile”7 .
Câţiva ani mai târziu, Papa isi nuanţează afirmafia anterioara si spune in cartea-interviu Sa trecem
pragul sperantei ca, de fapt, „Leon al XVI-lea a prevăzut intr-un anume sens căderea
comunismului”. Oricum, „ar fi simplist sa spunem ca prabusirea comunismului s-a produs prin
intervenţia Divinei Providenţe. Comunismul ca sistem a căzut oarecum de la sine. A căzut ca urmare a
propriilor sale erori si abuzuri. A demonstrat ca este un remediu mai periculos si, practic, mai dăunător decât
maladia insasi. Nu a realizat o adevărata reforma sociala, ba chiar a devenit pentru întreaga lume o
puternica ameninţare si sfidare. Dar comunismul a cazut singur, datorita propriei sale slăbiciuni imanente.
(...) Prăbuşirea comunismului ne deschide in fata ochilor o panorama retrospectiva asupra modului
tipic de a gândi si acţiona a civilizaţiei moderne, îndeosebi al celei europene, care a dat naştere
comunismului. Este o civilizaţie care, pe langa succese indubitabile in numeroase domenii, a comis un
mare număr de erori si de abuzuri in privinţa omului, exploatandu-l in fel si chip. O civilizaţie ce se
imbraca totdeauna in structuri de putere si autoritate abuziva deopotrivă politica si culturala (îndeosebi cu
ajutorul mijloacelor de comunicare sociala), pentru a impune întregii omeniri erorile si abuzurile sale.
Cum sa explicam altfel diferenţa crescânda dintre Nordul bogat si Sudul tot mai sărac? Cine este
răspunzător? Răspunzători sunt omul,oamenii,ideologiile, sistemele filozofice. As zice ca răspunzătoare e
lupta împotriva lui Dumnezeu, eliminarea sistematica a tot ce este creştin, o lupta care in mare măsura
domina de trei secole gândirea si viata Occidentului. Colectivismul marxist nu e decât o "versiune
degradata" a acestui program. Se poate spune ca acest program isi dezvăluie astăzi întreaga periculozitate
si, simultan, întreaga slăbiciune».
Cu toate acestea, «omul poate invata din propriile greşeli. Si omenirea poate proceda aşa, lăsându-se
condusa de Dumnezeu de-a lungul drumurilor întortocheate ale istoriei sale. Dumnezeu nu încetează a
lucra. Lucrarea sa esenţiala va ramane pururea Crucea si Învierea lui Cristos. lata cuvântul definitiv al
adevărului si al dragostei» 8.
Luminat de adevărul lui Cristos, Papa a căutat sa dea un răspuns la provocările si semnele timpului in
care a trăit.

7
L. ACCATTOLI, Karol Wojtyla. Omul sfarsitului de mileniu ,p. 154.
8
IOAN PAUL II,Sa trecempragul sperantei (traducere in limba romana de S. Marculescu), Editura Humanitas, Bucuresti 1995, pp.167-170.
 II.c.. Semne teologice

Punctul de pornire pentru înţelegerea sensului adânc din enciclicele Papei loan Paul al II-lea ramane
prima sa enciclica Redemptor hominis, in care descrie orizontul trinitar al doctrinei sale (nr. 6): „Sa nu
uitam nici o clipa ca Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, a devenit reconcilierea noastră cu Tatăl. Tocmai El,
numai El a satisfăcut iubirea eterna a Tatălui, acea paternitate care inca de la început s-a exprimat in creaţia
lumii, in faptul ca a dăruit omului întreaga bogatie a creaţiei, in faptul ca l-a făcut cu puţin mai mic decât
îngerii, întrucât a fost creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu; si, totodată, a satisfăcut acea
paternitate a lui Dumnezeu si acea iubire, intr-un anume fel respinsa de om prin ruperea primului Legământ
si a celor posterioare pe care Dumnezeu de multe ori le-a oferit oamenilor...
Crucea pe Calvar, prin mijlocirea căreia Isus Cristos - om, fiul Fecioarei Maria, fiul de drept al lui losif
din Nazaret -paraseste aceasta lume, este in acelaşi timp o noua manifestare a paternităţii lui
Dumnezeu, care in el se apropie din nou de omenire, de fiecare om, dăruindu-i de trei ori sfânt pe Spiritul
adevărului. Prin aceasta revelaţie a Tatălui si revărsare a Spiritului Sfânt, care imprima un sigiliu de neşters
pe misterul rascumpararii, se explica sensul crucii si al morţii lui Cristos. Dumnezeul creaţiei se
revelează drept Dumnezeul rascumpararii, drept fidelfaja de sine insusi, fidel fata de iubirea sa pentru om
si pentru lume, revelata deja in ziua creaţiei”9.
Din acest text se înţelege ca, de fapt, concepfia teologica a Papei loan Paul al II-lea se fundamentează pe
misterul revelaţiei care se afla in centrul doctrinei Conciliului Vatican al II-lea, si pe interpretarea trinitara a
acestui mister, care reprezintă direcţia de dezvoltare teologica post-conciliară 10.
Prin urmare, privirea Papei este îndreptata mereu spre misterul lui Cristos,care „ ii arata omului cine
este omul „ ,dar întrucât este Revelatorul misterului lui Dumnezeu Întreit.
Pornind de la Cristos, loan Paul al II-lea intra in interiorul istoriei mântuirii si subliniază gesturile
mântuitoare prin care Dumnezeu intareste legământul lui cu omul.
După ce uneşte creafia si răscumpărarea, pe urmele tradiţiei ce vine de la Sfântul Augustin, Papa
coboară in tradiţia Bisericii si afirma împreuna cu Sfântul Irineu si cu Sfinţii Părinţi răsăriteni ca revelaţia
iubirii este revelaţia milostivirii, iar ambele in istoria omului au dobândit o forma si un nume: Isus Cristos!

9
Arhiepiscopia Romano-Catolica de Bucuresti «  Catehismul Bisericii Catolice » Bucuresti 1993 , p 245
10
Cf. R. FISICHELLA, «L'impronta trinitaria delle encicliche di Giovanni Paolo II», in: G. BORGONOVO / A. CATTANEO, Giovanni Paolo Teologo,
pp. 34-43.
 Pe scurt, Papa reafirma faptul ca actul creaţiei,rascumpararii si întrupării sunt semne ale iubirii Tatălui,
care nu puteau sa ramana in interiorul vieţii trinitare si, in consecinţa, ii invita sa ia parte la ea pe cei ce prin
creaţie au fost ridicaţi la demnitatea de a fi chip si asemănare cu Dumnezeu Întreit.
Toate cele 14 scrisori enciclice se caracterizează prin acest adevăr: Isus din Nazaret este revelatorul Tatălui
si in aceasta calitate de trimis al Tatălui, a revelat iubirea sa; aceasta iubire se păstrează vie prin prezenta
Spiritului Sfânt in viata Bisericii. De aceea, daca vrem sa reprezentam Magisteriul Papei din scrisorile
enciclice printr-o imagine, putem spune ca in centru se afla cele cu specific trinitar, după care urmează
asemenea unor cercuri concentrice scrisorile enciclice despre Biserica. După cum se stie, Papa nu a scris o
scrisoare enciclica specifica despre Biserica, totuşi ecleziologia sa poate fi desprinsa din toate intervenţiile sale
magisteriale. Intr-adevăr, Evanghelia adevărului, pentru ca omul sa fie liber si sa descopere faptul ca e
chemat la iubire.

III. EVENIMENTELE PREMERGATOARE APARITIEI

DOCUMENTULUI „ECLESSIA IN EUROPA”

In al 25-lea an al pontificatului sau, marele Papa loan Paul al II-lea, dupa o implicare ampla, fara
precedent in istoria Bisericii si a lumii ntregi, s-a simtit obligat sa acorde o atenţie speciala
continentului european, pe care viata creştina s-a desfăşurat cu precădere timp de un mileniu si
jumătate.
In a doua jumătate a mileniului al doilea apar tendinţe de fixare a atenţiei pe orizontala vieţii,
verticala eternităţii fiind din ce in ce mai neglijata. Progresele tehnice evoluând continuu, revoluţia
industriala devenind parca un perpetuum mobile, nu au întârziat sa apară consecinţe grave,
nefericite: crize sociale, conflicte interne si internafionale soldate cu zeci de milioane de victime,
periclitarea mediului înconjurător si a vietii in ansamblul ei, multiple crize morale si religioase.
 Magisteriul Bisericii, prin glasul pastorilor supremi a intervenit constant, străduindu-se sa
conştientizeze factorii responsabili de soarta omenirii, asupra marilor primejdii, si in acelaşi timp
oferind soluţii salutare in conformitate cu principiile morale creştine. Sunt bine cunoscute in aceasta
privinţa, intervenţiile Papilor Leon al XVI-lea, in ultimul pătrar al secolului al X l X-lea, printre
multe altele cu enciclica sa Rerum Novarum; Pius al Xl-lea, in prima jumătate a secolului al XX-lea,
cu enciclica Quadragesima Anno; loan al XXIII-lea, cu a sa Mater et Magistra, din 15 iulie 1961;
Paul al Vl-lea, cu scrisoarea apostolica Octogesima Adveniens, din 14 mai 1971 si loan Paul al II-lea
cu enciclica Laborem exercens din 14 septembrie 198111.
Inca din octombrie 1988, când loan Paul al II-lea împlinea un deceniu de pontifical, intre 8 si 11
ale acelei luni, întreprinde a 41-a calatorie apostolica in afara Italiei, a patra in Franţa. Cu aceasta
ocazie este invitat la cunoscutele instituţii europene: Consiliul Europei, Parlamentul European si
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, de la Strassbourg.
In luările sale de cuvânt la aceste instituţii, Papa isi exprima gândurile si sugestiile privitoare la
situaţia batranului continent. Amintind de identitatea europeana, menţionează preocupările multiple
pentru comunitatea Europei, insistând asupra mesajului creştin,care a contribuit la făurirea unei
concepţii despre lume si om si care constituie inca un aport fundamental, in ciuda diviziunilor, a
slăbiciunii si a apostaziei. In virtutea acestui aport, se poate vedea legătura strânsa a omului cu
Creatorul sau si valorificarea tuturor aspectelor vietii, începând cu viata fizica: trupul si cosmosul
sunt opera si darul lui Dumnezeu. Credinţa in Dumnezeu Creator a indentificat cosmosul deschizând
calea cercetării raţionale a omului. Stăpânindu-si trupul si pamantul, persoana umana pune in
mişcare capacitatile sale creatoare. Astfel, europenii au contribuit in mare măsura la dezvoltarea
ştiinţelor si tehnicii. De asemenea, concepţia biblica despre om a susţinut dezvoltarea ideii luminoase
a demnitatii persoanei umane, valoare esenţiala chiar si pentru cei care nu adera la o credinţa
religioasa. Biserica creştina afirma existenta in om a unei conştiinţe ireductibile fata de
condiţionările care o apasă, capabila de a se deschide spre absolut, sursa a cautarilor fundamentale a
binelui pentru ceilalti ca si pentru el însuşi, expresie a unei libertati responsabile.
Analizând criza familiei in Europa, Papa atenţionează: „E necesar ca europenii sa reconsidere si
sa redea familiei valoarea sa de element primordial al vieţii sociale. Sa creeze numaidecât condiţiile
care ii favorizează stabilitatea, care ii permit sa primească si sa dea viata cu generozitate. Sa se
revina la demnitatea responsabilităţilor exercitate de fiecare fiinţa umana in căminul propriu pentru

11
Luigi Accattoli “ Karol Woitila omul sfarsitului de mileniu “ ed. Viata Crestina . Cluj-Napoca 1999 , p 252
susţinerea si fericirea celuilalt. Familia ca atare este un subiect de drept si de aceea merita sa fie
considerata cu toata claritatea”12.
Referitor la formarea tineretului, obiectiv in atenţia Consiliului Europei, loan Paul al II-lea
subliniază un aspect esenţial, acela de situare in cadrul^adevărului integral. In acest sens, Sfântul
Părinte se întreabă retoric: „Intr-o vreme in care bunurile materiale si tehnologiile risca sa o ia
înaintea chemărilor spiritului, oare nu este cazul sa ne amintim ca
nu exista ştiinţa fara conştiinţa?! Daca se insista in iniţierea sliintifici, aceasta trebuie sa-l ajute
pe tanar sa-si descopere destinul uman”.

IV. PREZENTAREA DOCUMENTULUI

IV.a. Data si locul scrierii

Cu privire la data si locul scrierii informaţiile ne parvin prin intermediul semnăturii pontifului
roman , in semnătura asupra documentului precizându-se faptul ca locul scrierii acestei Exortatii
Apostolice este Roma .
Data in care aceasta Exortatie a fost redactata este 28 iunie anul 2003 , in cel de-al 25-lea an de
pontificat al Sfântului părinte Papa Ioan Paul al II-lea .
“ Roma Sfantul Petru , 28 Iunie , ajunul solemnităţii Sfinţilor Apostoli Petru si Pavel din anul
2003 , al douăzeci si cincilea an al pontificatului meu .”13

IV.b. Autorul

12
Franco Ranaldi “Papa Ioan Paul al II-lea si jubileul anului 2000”, ed. Paralela 45 Pitesti 1999, p85
13
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” ed. Presa Buna , Iasi 2003
 Autorul Exortatiei Apostolice Ecclesia in Europa este Sfantul Parinte Ioan Paul al II-le a
Episcop al Romei si Cap al Bisericii Catolice .
Datorinta importantei pe care Sfantul Parinte Ioan Paul al II-lea a avut-o in ceea ce priveste
pontificatul sau in urmatorul subcapitol voi incerca sa subliniez realizarile ce au avut loc in timpul
pontificatului sau .

IV.b.1. Pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea 1

Papa Ioan Paul al II-lea, care a fost ales la 16 octombrie 1978 14, este al 263-lea Succesor al lui
Petru, primul Papă, şi a devenit al patrulea Pontif în clasamentul lungimii pontificatelor din istoria
Bisericii Catolice., el încheindu-si pelerinajul pe acest pamant ca vicar al lui Cristos la 2 Aprilie
2005, orele 21:3715 .
Pontificatul lui Karol Wojtyla este de 24 de ani, 6 luni şi 8 zile, depăşind astfel cu o zi
pontificatul Papei Pius al VI-lea. Data este calculată de la 22 octombrie 1978, când Papa Ioan Paul al
II-lea şi-a început în mod oficial Pontificatul. Primii trei pontifi pe lista lungimii pontificatului sunt
Papa Leon al XIII-lea (25 de ani, 5 luni), Papa Pius al IX-lea (31 de ani, 7 luni, 21 de zile) şi Sfântul
Petru (date precise necunoscute).
Timp de aproape un sfert de secol de pontificat, Sfântul Părinte a stabilit statistici fără precedent,
realizând 98 de Călătorii Apostolice în afara Italiei în care a vizitat 133 de ţări (cea de a 99-a
Călătorie Apostolică va fi la Madrid, în zilele de 3 şi 4 mai), şi 142 de Vizite Pastorale în Italia, fără
a mai pune la socoteală vizitele efectuate la diferite instituţii din Dieceza de Roma. Papa Ioan Paul al
II-lea a redactat 14 Scrisori Enciclice, 13 Exortaţii Apostolice, 11 Constituţii Apostolice, 42 Scrisori
Apostolice şi 28 Motu Proprio.
Papa Ioan Paul al II-lea a proclamat în timpul a 138 de ceremonii, 1.314 de Fericiţi şi,cu
ceremonia de canonizare care va avea loc duminica viitoare la Madrid, vor fi proclamaţi în total în
48 de ceremonii, 469 de Sfinţi. De-a lungul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea a ţinut opt
Consistorii, ultimul în februarie 2001, ocazii cu care a creat 201 cardinali. Colegiul Cardinalilor este
alcătuit în momentul de faţă din 168 de membri, din care 112 sunt Cardinali electori.
În aproximativ 25 de ani de pontificat, Papa Ioan Paul al II-lea a ţinut 1.083 de Audienţe
Generale săptămânale, incluzând-o şi pe cea de astăzi, la care au participat circa şaptesprezece
14
Luigi Accattoli “ Karol Woitila omul sfarsitului de mileniu “ ed. Viata Crestina . Cluj-Napoca 1999 , p.55
15
Mesagerul “Ioan Paul al II-lea maestro si sfant parinte pentru toti oamenii “ p.20
milioane de credincioşi proveniţi din întreaga lume, iar audienţele private, acordate diferitelor
grupuri sau personalităţi politice, ajung la 1.500.
În timpul pontificatului său, Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul Papă care a vizitat o sinagogă
(Roma, aprilie 1986)16; primul care a vizitat o moschee (mai 2001, Marea Moschee Omayyad din
Damasc, Siria); primul care a ţinut conferinţe de presă în avion şi una în Biroul de Presă al
Vaticanului (24 ianuarie 1994); primul care a publicat cărţi de proză şi poezie; primul care s-a cazat
într-un hotel şi nu la Nunţiatura Apostolică în timpul călătoriilor (Hotel Irshad a Baku, Azerbaijan,
mai 2002); primul care a adăugat cinci noi mistere Sfântului Rozariu (octombrie 2002); primul care
a celebrat Sfânta Liturghie într-un hangar (decembrie 1992, Aeroportul Leonardo da Vinci din
Roma); şi primul care stabilit Ziua Iertării (Marele Jubileu al Anului 2000).
Papa Ioan Paul al II-lea a fost şi primul Papă care a vizitat celula unei închisori (în decembrie
1983, când la vizitat pe Ali Agca17, cetăţeanul turc care a atentat la viaţa Papei în 1981 în Piaţa
Sfântul Petru); a fost primul Papă care a celebrat Sfânta Liturghie pentru comunitatea catolică ce
trăieşte în extremitatea nordică a lumii, la mai bine de 350 km la nord de Cercul Polar Artic (Tromso,
Norvegia 1989); şi primul care a folosit o monogramă (litera "M" de la Maria) pentru stema sa
papală (în mod normal, regulile heraldice prevăd folosirea monogramelor în jurul unei steme, nu pe
stemă)

IV.c. Destinatarii Enciclicei

Destinatarii acestei Enciclice sunt toţi credincioşii Bisericii Catolice , laici si cler, Ioan Paul al
II-lea fiind bucuros sa poată „inpartasii cu Biserica din Europa„18 roadele celui de-al doilea sinod al
Episcopilor pentru Europa .

IV.d. Continutul documentului

16
Franco Ranaldi “Papa Ioan Paul al II-lea si jubileul anului 2000”, ed. Paralela 45 Pitesti 1999, p.76
17
Franco Ranaldi,op.cit.,p.71
18
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” ed. Presa Buna , Iasi 2003, 5
 Exortatia Papala cuprinde sase capitole, cu doua sau trei subcapitole, fiecare cu un numar mai
mare sau mai mic de articole, însumând 120. Concluzia consta intr-o splendida rugăciune câtre
Maria, Maica Speranţei.

IV.d.1. Isus Cristos este speranţa noastră,

Având ca subtitlu: „Cel Înviat este mereu cu noi”;In partea intai: provocări si semne de speranţa
pentru Biserica din Europa, in 11 articole, sunt detaliate: umbrirea speranţei ca o perioada de
rătăcire, dezorientare, nesiguranţa, teama de a înfrunta viitorul care afectează si pe mulţi creştini;
cauza pierderii speranţei se afla in încercarea de a face sa prevaleze o antropologie lipsita de
Dumnezeu si de Cristos, omul fiind considerat in mod fals centrul absolut al realităţii; semnele
pierderii sperantei se manifesta uneori prin forme îngrijorătoare a ceea ce se poate numi o cultura a
morţii.
In partea a Il-a a acestui capitol este evidenţiata reîntoarcerea la Cristos ca si sursa a oricărei
speranţe. „Tu, Doamne, Isuse Cristoase, înviat si viu, eşti speranţa mereu noua a Bisericii si a
omenirii, unica si adevărata speranţa a omului si a istoriei, tu eşti intre noi speranţa gloriei deja in
aceasta viata a noastră si dincolo de moarte”19.

IV.d.2. Evanghelia Speranţei încredinţata Bisericii noului mileniu

1. Dumnezeu cheamă la convertire. Sunt descrise comunitatile ecleziale europene care se

confrunta cu slăbiciuni, osteneli si contradicţii, fiind terenuri ale noii evanghelizări, chemate sa se
convertească, având in vedere creştinismul lor profund de altădată. Biserica nu-i poate uita pe
succesorii creştinilor buni de atunci. Memoria lor este imbold la convertire. Este necesar din partea
tuturor un umil si curajos examen de conştiinţa pentru recunoaşterea temerilor si greşelilor,
omisiunilor, infidelităţilor si vinovaţilor, recunoaştere care duce la bucuria eliberării profunde si la
un nou început care permite continuarea cu o mai mare vigoare a drumului de evanghelizare. In felul
acesta, se deschide larg si poarta apropierii de fraţii despartiti si fata de toţi oamenii.

19
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” ed. Presa Buna , Iasi 2003, 18
 2. Biserica întreaga este trimisa in misiune. Sunt scoase in evidenta: angajamentul slujitorilor
hirotoniţi, mărturia persoanelor consacrate, îngrijirea vocaţiilor, misiunea laicilor si rolul femeilor.

IV.d.3. Vestirea Evangheliei Speranţei

1. Proclamarea misterului lui Cristos: numai Fiul lui Dumnezeu este in măsura sa risipească
întunericul si sa arate calea care duce la Tatăl. Evanghelia Speranţei încredinţata de Isus Bisericii si
asimilata de ea, trebuie vestita si mărturisita zilnic. Aceasta este vocaţia proprie Bisericii oricând si
oriunde. Aceasta este si misiunea Bisericii astăzi in Europa. Papa tine sa citeze aici din exortatia
apostolica Evangelii Nuntiandi, din 8 decembrie 1975 a vrednicului sau înaintaş, Paul al Vl-lea:
„Evanghelizarea este, intr-adevăr, harul si vocaţia Bisericii, identitatea sa cea mai profunda.”20
2. Mărturisirea credinţei sa fie făcuta in unitate si dialog, in comuniune intre bisericile locale.
Numai aşa, vestirea Evangheliei speranţei va fi mai eficienta. In acest sens, contributia organismelor
ecleziale continental, începând cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene, este de foarte mare
importanta. Prin schimbul de daruri dintre diferitele biserici locale se pun in comun experienţe si
reflexiile Europei de Vest si de Est, de Nord si de Sud, impartasind orientări pastorale comune,
pentru a propovădui, cu fidelitate si curaj, numele lui Isus Cristos, izvorul unic al speranţei pentru
toţi cei din Europa. Cu toata amabilitatea sa fie priviţi si primiţi cei de alte confesiuni, ba chiar si
indiferenţii doritori de bine.
3. Evanghelizarea vieţii sociale. Pastoratia are misiunea de a forma mentalitatea creştina in viata
obişnuita:in familie,in şcoala,in comunicaţiile sociale, in lumea culturii, a muncii si a economiei, in
politica, in timpul liber, in sanatate si in boala. Şcolile catolice de toate gradele pot contribui din plin
la formarea acestei mentalitati. In acelaşi timp se vor promova noi expresii artistice ale credinţei,
printr-un dialog asiduu cu specialist!! in arta. In Scrisoarea câtre artişti, din 4 aprilie 1999, loan Paul
al II-lea nota: „Biserica are nevoie de arta, de literatura, de muzica, de pictura, sculptura si de
arhitectura, deoarece ea trebuie sa faca perceptibila, ba si mai mult, pe cat posibil, fascinanta lumea
spiritului”.
A nu se uita: Evanghelia este o carte pentru Europa de astăzi si de totdeauna. Din ea ne însuşim
cunoaşterea lui Cristos (Fil 3,8). Sa o primim ca de la Dumnezeu, care ne-o oferă mereu prin

20
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” ed. Presa Buna , Iasi 2003, 45
Biserica sa. Sa o mâncam (Cf. Ap 10,9), ca sa devina viata vietii noastre. Aşa vom fi plini de
speranţa si capabili de a o transmite semenilor noştri pe care ti întâlnim pe cale.

IV.d.4. Celebrarea Evangheliei Speranţei

Este mesajul adevărului care ne va elibera (In 8,32). Biserica, detinatoare a adevărului, este o
comunitate care se roaga. Astfel,il asculta pe Domnul ei si implineste ceea ce Duhul iti spune: adora,
lauda, aduce mulţumire si invoca in cele din urma venirea Domnului: Vino, Doamne Isuse! (Ap
22,16-20), afirmând ca numai de la el aşteaptă mântuirea. „Si tie, spune Papa, Biserica a lui
Dumnezeu care traiesti in Europa, ti se cere sa fii o comunitate care se roagă, celebrându-l pe
Dumnezeul tău prin sacramente, prin liturgie si prin întreaga viata. In rugăciune vei descoperi
prezenta datatoare de viata a Domnului. Astfel, inradacinand in el fiecare acţiune a ta, le vei putea
propune din nou europenilor întâlnirea cu el, adevărata speranţa, singura care împlineşte pe deplin
dorinţa vie după Dumnezeu, ascunsa in diferitele forme ale cautarii religioase care apar in Europa
contemporana”21.
1. Redescoperirea liturgiei. Deşi pe continentul european sunt zone vădit secularizate, nu se
poate tăgădui existenta unei Biserici care, crezând, il vesteşte, celebrează si il slujeşte pe Domnul
sau. Sunt creştini exemplari care trăiesc momente de tăcere contemplativa, care participa la
iniţiativele spirituale, trăiesc Evanghelia in viata lor zilnica si o mărturisesc in diferitele sectoare ale
activităţii lor. Aceştia constituie o chemare si un răspuns pentru cei care sunt in căutarea sensului
vieţii. O grija deosebita trebuie avuta privitor la celebrări, ca sa fie pus mereu in centru Isus, lumina
si calauza tuturor. Si când spunem Isus, înţelegem si pe Tatăl si pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o
fiinţa si nedespărţita. Formarea liturgica sanatoasa are in vedere adevarata reinnoire printr-o intensa
conştientizare a intelesului misterului cel mare si sfânt al Treimii.
21
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” ed. Presa Buna , Iasi 2003, 66
 2. O importanta deosebita in viata creştina o are celebrarea sacramentelor, care sunt acţiuni ale
lui Cristos si ale Bisericii, având ca scop cultul lui Dumnezeu spre sfinţirea oamenilor si edificarea
comunitatii ecleziale. Pastoratia sacramentelor, îndeosebi a Euharistiei si a Reconcilierii, isi va
intensifica eforturile pentru a evidenţia cat mai bine realitatea lor profunda. Constitutia Dogmatica
despre Biserica, Lumen Gentium, la numărul 11 notează: „Din Euharistie,izvor si apogeu al întregii
vieţi creştine, se alimentează Biserica in peregrinarea ei, aflând in ea sursa oricărei speranţe” 22. lar
cat priveşte Reconcilierea, experienţa personala a iertării din partea lui Dumnezeu, fata de fiecare
om, este fundamentul esenţial al oricărei speranţe pentru viitorul sau. O viata crestina adevarata este
axata pe rugăciune ca si colocviu sincer al fiecărui om cu Dumnezeu. Ea este respiraţia sufletului.
Întreruperea ei duce la sufocare. Ziua Domnului este momentul prin excelenta si foarte evocator cat
priveşte celebrarea Evangheliei Speranţei. Având in vedere neglijarea ei notorie pe plan european,
este necesara o acţiune pastorala articulata la nivel educativ, spiritual si social, care sa ajute la trăirea
adevărului ei semnificativ.

IV.d.5 Slujirea Evangheliei Speranţei

1. Pentru a sluji Evanghelia Speranţei, i se cere si Bisericii din Europa sa urmeze CALEA
IUBIRII, aceea a unei angajări in a sluji in diferite forme, cu o generozitate neîntrerupta si
nelimitata. In enciclica sa, Redemptor Hominis, Papa loan Paul al Il-lea menţionează: «Omul nu
poate trai fara iubire. El ramane in sine o fiinţa neînţeleasa, viata sa este lipsita de sens daca nu-i este
revelata iubirea, daca nu intalneste iubirea, daca nu o experimentează si nu si-o insuseste, daca nu se
impartaseste din ea din plin». Pentru ca este dăruita de Dumnezeu, iubirea devine porunca pentru
om. Când Biserica este in slujba iubirii, face sa crească in acelaşi timp cultura solidarităţii,
contribuind astfel la a reda la viata valorile universale ale existentei umane. Voluntariatul creştin este
realitatea specifica a acestei culturi.
2. Slujirea Evangheliei Speranţei in societate are ca obiectiv de predilecţie pe cei săraci. A-i
primi si a-i sluji înseamnă a-l primi si a-l sluji pe Isus Cristos însuşi (Cf. Mt 25,40) 23. Nu se poate
trece cu vederea nici fenomenul şomajului. Grija fata de bolnavi constituie si ea o prioritate.
Utilizarea corecta a bunurilor materiale este in strânsa legătura cu aceste obiective creştine. Slujirea

22
Idem.75
23
Ioan Paul al II-lea, E.I.E.,86
Evangheliei Vieţii in lumina adevărului despre casatorie si familie, ca o asanare radicala a acesteia,
duce la construirea unei vieţi demne de om.
3. Apelul de a trai iubirea activa este exprimat de loan Paul al II-lea: «Biserica din Europa,
primeste in fiecare zi cu o reînnoita prospeţime darul iubirii pe care Domnul tău ti-l oferă si de care
te face capabila,. Invata de la El conţinutul si măsura iubirii. Fii, Biserica a fericirilor, permanent
conforma cu Evanghelia lui Cristos» (Cf. Mt 5,1-12)24.

IV.d.6. Evanghelia Speranţei pentru o Europa noua

Este folosit ca motto citatul din Apocalipsa 21,2: „Si am văzut cetatea cea sfânta, lerusalimul cel
nou, coborând din cer”25. Imaginea vorbeşte despre o realitate escatologica depăşind tot ceea ce
poate face omul,fiind un dar al lui Dumnezeu. Nu este o utopie ci o realitate deja prezenta. Acest
lucru îl arata verbul la prezent, folosit de Dumnezeu: „Iata, le fac pe toate noi” (Ap 21,5), cu
precizarea ulterioara: „S-au implinit!” (Ap 21,6).
Intr-adevăr, Dumnezeu acţionează deja pentru remnoirea lumii. Pastele lui Isus este deja noutatea
lui Dumnezeu. El face sa se nască Biserica, insufleteste existenta ei, reînnoieşte si transforma istoria.
Vocaţia spirituala a Europei consta in promovarea valorilor universale, la dobândirea cărora
crestinismul a avut, aşa cum arata istoria bimilenara a continentului, un rol determinant. Pe scurt,
aceste valori universale sunt: afirmarea demnitatii transcendente a persoanei umane, a valorii
raţiunii, a libertăţii, a democraţiei, a statului de drept si a distincţiei dintre politica si religie. Odată cu
acestea, va promova solidaritatea si pacea lumii.
Europa are nevoie de un salt calitativ in conştientizarea moştenirii sale spirituale. Biserica simte
ca este de datoria ei de a reînnoi cu putere mesajul de speranţa încredinţat ei de Dumnezeu si repeta
Europei: „Domnul Dumnezeul tău este in mijlocul tău ca un izbăvitor puternic!” 26 . „Reluand aceasta
invitatie la speranta ii repet inca o data astazi, Europa de la inceputul celui de-al treilea mileniu,
deschide-i porţile lui Cristos! Fii tu însuti ! Redescoperă originile tale! Reînvie radacinile tale! Nu te
teme! Evanghelia nu este împotriva ta, ci in favoarea ta! Ai încredere! In Evanghelie, care este Isus,
vei afla speranţa solida si durabila la care aspiri. Este o speranţa întemeiata pe biruinţa lui Cristos
asupra păcatului si a mortii. Aceasta izbânda El a dorit sa fie spre mantuirea si bucuria ta. Fii sigura!
24
Ioan Paul al II-lea, E.I.E.94
25
Idem.,106
26
Idem. 120
Evanghelia Speranţei nu dezamăgeşte! In vicisitudinile istoriei tale de ieri si de azi, ea este lumina
care luminează si orientează drumul tău; este forţa ce te sprijină in încercări; este profeţie a unei lumi
noi; este indicarea unui nou început; este invitaţia adresata uror, credincioşi sau nu, de a trasa
drumuri mereu noi, care sa duca la EUROPA SPIRITULUI, pentru a face din ea o adevărata CASA
COMUNA plina de bucuria vietii”27.

IV.d.7. Consacrare Mariei

Concluzia exortatiei este, cum era si normal din partea unui Papa care si-a închinat întreg
pontificatul Maicii Preasfinte, sub deviza „Totus tuus”, cu frumoasa consacrare prin rugăciunea câtre
Maria, Maica Speranţei:
„Marie, Maica Speranţei, insoteste-ne pe cale! Invata-ne sa-l proclamam pe Dumnezeul cel Viu;
ajuta-ne sa-l mărturisim pe Isus, unicul mântuitor; fa-ne serviabili fata de aproapele, primitori cu cei
nevoiaşi, făuritori ai dreptăţii, ziditori plini de zel ai unei lumi mai bune; mijloceşte pentru noi cei
care acţionam in istorie siguri ca planul Tatălui se va împlini. Aurora a unei lumi noi, arata-te Maica
a Speranţei si veghează asupra noastră ! Veghează asupra Bisericii din Europa, ca sa fie transparenta
fata de Evanghelie, sa fie autentic loc de comuniune, sa fie vie misiunea ei de vestire, de celebrare si
de slujire a Evangheliei Speranţei spre pacea si bucuria tuturor. Regina a păcii, ocroteşte omenirea
celui de-al Ill-lea mileniu! Veghează asupra tuturor creştinilor ca sa înainteze cu încredere pe calea
unitatii, ca plămada pentru buna injelegere pe continent! Veghează asupra tinerilor, speranţa
viitorului, ca sa răspundă cu generozitate la chemarea lui Isus! Veghează asupra responsabililor
naţiunilor ca sa se angajeze in construirea casei comune in care sa fie respectate demnitatea si
drepturile fiecăruia! Marie, da-ni-l pe Isus! Fa sa-l urmam si sa-l iubim! El este speranta Bisericii, a
Europei si a omenirii. El traieste cu noi, in mijlocul nostru, in Biserica sa. Împreuna cu tine spunem:
"Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20)”28.
Fie ca speranta gloriei sadita de El in inimile noastre sa aduca roade de dreptate si de pace!

V. Biserica in conciliul Vatican II

27
Ioan Paul al II-lea “Ecclessia in Europa” ed. Presa Buna , Iasi 2003, 121
28
Idem. 125
 V.a. Conciliul Ecumenic Vatican II

(11 octombrie 1962 - 8 decembrie 1965)

Fericitul Papa loan al XXIII-lea căruia doctrina sociala catolica ii datorează foarte mult pentru cele
doua enciclice sociale: „Mate ret Magistra „ si „Pacem in terris”, acestea fiind printre cele mai importante
din întreaga istorie a Bisericii, va ramane in analele Bisericii pentru ca a convocat sj a organizat
Conciliul Ecumenic Vatican II, deschis in data de 11 octombrie 1962.
Acest papa a condus doar prima perioada a acestuia (11 octombrie - 8 decembrie 1962). In 3 iunie
1963 a murit ca un sfânt, oferindu-si viata pentru Conciliu, pentru Biserica si pentru pace, lăsând
urmaşilor misiunea de a continua lucrările Conciliului si a trage concluziile.
intr-un asemenea moment, ,,Mesajul Părinţilor Conciliari adresat omenirii" din 20 octombrie 1962, a
pus inca de la început activitatea lor sub semnul preocupării pentru problemele sociale. ,,In desfăşurarea
lucariilor noastre - spuneau părinţii conciliari -vom tine cont de tot ceea ce se cuvine demnitatii omului,
si de ceea ce contribuie la adevarata fratie a popoarelor"29.

Celelalte trei perioade ale Conciliului s-au desfăşurat sub conducerea Sf. Părinte Paul al Vl-lea,
(ales papa in 21 iunie 1963). In ceea ce priveşte doctrina sociala a Bisericii, trebuie amintite
următoarele documente ale Conciliului:
In a doua perioada (29 septembrie - 4 decembrie 1963): decretul referitor la Mijloacele de
comunicare sociala, Inter mirifica;
In a treia perioada (14 septembrie - 21 noiembrie 1964): Constitutia dogmatica despre Biserica Lumen
gentium;
In a patra perioada (14 septembrie - 8 decembrie 1965): In 28 octombrie 1965: Declaraţia despre
educaţia creştina, Gravissimum educationist Declaraţia despre Biserica si religiile necreştine Nostra
aetate;

in 1 8 noiembrie 1 965 : Decretul despre Apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem;

in 7 decembrie 1965: Declaraţia despre Libertatea religioasa Dignitatis humanae, document
important, care afirma imunitatea fata de constrângere atat in societatea civila cat si in mărturisirea
religiei.

29
Isidor Martinca “Doctrina socoala a bisericii “ vol.1 Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti 2006 , p.201
 Tot in 7 decembrie 1965: Constituţia pastorala despre Biserica in lumea contemporana Gaudium
et spes, care pentru marea sa importanta in domeniul social o vom studia mai amplu in cele ce urmeaza.
in 8 decembrie 1965 - in momentul închiderii sale -Conciliul a consemnat şapte mesaje catre
umanitate:: 1) Celor care guverneaza;
2) Ganditorilor sj oamenilor de stiin|a;
3) Femeilor;
4) Artis.tilor;
5) Celor saraci, bolnavilor, tuturor celor care se afla in suferinţa;
6) Muncitorilor;
7) Tineretului.

V.b. Constitutia pastorala „Gaudium et spes”

 Este cu siguranţa cea care constituie un eveniment nou in istoria conciliilor, datorita conţinutului sau
social.
Odată precizate întinderea si limitele invataturii sociale a acestui document, Conciliul (in
Introducere) indica raţiunea pentru care se ocupa de asemenea probleme:: creştinii sunt legaţi in mod
profund de lume prin angoasele si prin speranţele sale, deoarece ei trebuie sa îndeplinească in lume
misiune Bisericii, mântuirea adusa de Cristos.
Conciliul Vatican II, mai ales prin Constitutia pastorala despre Biserica in lumea contemporana,
Gaudium et spes, se spune ca a avut o mare influenta in apariţia multor teologii ale practicii.
Chiavacci incepe tratarea problemelor puse de teologia politica tocmai de la pozitiile de baza ale
constitutei Gaudium et spes.
Fara a judeca faptul acesta, noi, consideram totusi ca cea mai frumoasa sinteza de teologie sociala, in
linie clasica, se afla tocmai in constituţia Gaudium et spes..As. a cum scrie P. Refoule:
,,In acel timp nu avusese loc inci navala unui fel de teologie salbatica, care a privilegiat grapurile formate si
diferitele miscari noncorrfbrrniste" 30.
Conciliul a lovit cu putere in contestaţiile sale, revizuirile sale critice au fost serioase si indraznete;
insa exista mare diferenţa propunând problematica actuala!
Elemente pentru alcatuirea unei mai perfecte sinteze de teologie sociala se gasesc răspândite si in alte
documente conciliare precum si in enciclicele sociale. Ar putea fi de un mare interes a aduna intr-o
culegere toate documentele. Avem deja un Compendia della Dottrina sociale della Chiesa. Aici ne limitam
la Gaudium et spes, încercând sa scoatem in evidenta nu atât conţinutul doctrinal al documentului, cat
mai ales obiectivul teologic prin care Părinţii conciliari abordează problematica realităţii sociale. Data fiind
masa mare de elemente, suntem constrânşi sa evidenţiem doar câteva, insa suficiente, pentru a scoate in
relief acest obiectiv.
De fapt, in fata lumii de astăzi si a problemelor sale, Părinţii conciliari se plasează intr-o atitudine
care, in timp ce tine cont de realitatea concreta, transcende datele contingente pentru a se îndrepta spre
planul lui Dumnezeu: ,,Sub lumina lui Cristos, Chipul nevăzutului Dumnezeu Intaiul-Nascut din toata
faptura" (Col. 1,15), Conciliul isi propune sa se adreseze tuturor pentru a deslusj misterul omului si a
colabora la găsirea unei soluţii pentru principalele probleme ale timpului nostru31.
Conciliul, mărturisind si proclamând credinţa întregului Popor al lui Dumnezeu adunat laolaltă de
Cristos, aduce lumina care vine din Evanghelie si pune la dispoziţia oamenilor energiile mântuirii pe care
30
Isidor Martinca “Doctrina socoala a bisericii “ vol.1 Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti 2006 p.224
31
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965), 3
Biserica, sub călăuzirea Spiritului Sfant le primeşte de la Întemeietorul sau. De fapt este vorba despre
mântuirea persoanei umane si de reinstaurarea societajii umane .
Lumea pe care o are in vedere Conciliul este lumea oamenilor, adică întreaga familie umana, cu
toate realităţile in mijlocul cărora traieste; lumea, teatrul istoriei neamului omenesc, marcata de efortul, de
înfrângerile si de victoriile acestuia; lumea, care conform credinţei creştinilor, este creata si păstrata de
iubirea Creatorului si care a căzut, ce-i drept, in robia păcatului, dar a fost eliberata de Cristos răstignit si
înviat, care a frânt puterea celui râu, pentru a fi transformata după planul lui Dumnezeu si a ajunge la
desavarsjre32.
In fata evoluţiei lumii si a profundelor întrebări pe care continua sa si le pună oamenii astăzi ca si
ieri, Biserica prezintă răspunsul sau, adică datele credinţei sale: ,,Biserica crede ca Isus Cristos, mort si
înviat pentru toţi (cf. 2Cor. 5,15), oferă omului lumina si puteri prin Spiritul sau, ca omul sa poată
răspunde vocaţiei sale supreme si ca nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, in care ei sa se poată
mântui". ,,De asemenea, ea crede ca in Domnul si invatatorul ei se afla cheia, centrul sj scopul întregii
istorii umane". ,,Pe langa aceasta, Biserica afirma ca mai adânc decât toate schimbările exista multe
lucruri care nu se schimba si care isi au temeiul ultim in Cristos, care este acelaşi ieri, astăzi si in veac"
(Cf. Evrei 13,8).
,,Tot ceea ce a fost propus de acest Sfânt Sinod face parte din tezaurul doctrinal al Bisericii... In mod voit, in
fa|a imensei varietati de situaţii si de forme de civiliza|ie, acesta prezentare nu are, in numeroase puncte,
decât un caracter intru-torul general. Avem încrederea ca multele lucruri pe care le-am expus, bazându-
ne pe cuvântul lui Dumnezeu si pe Spiritul Evangheliei, pot aduce un ajutor valid tuturor"33
Conciliul este perfect conştient de aceasta natura pur teologica a tratării diferitelor probleme sociale
abordate, aşa după cum putem vedea in diferitele pasaje citate. De aceea, încercarea noastră de a scoate in
evidenta teologia sociala din Gaudium et spes este legitima.
Pentru a realiza o asemenea sarcina, trebuie sa ştim sa observam semnele timpului si sa le
interpretam in lumina Evangheliei. In introducere Conciliul individualizează aceste semne si oferă imediat
cheia propriei soluţiei: Cristos.
,,Aşadar, sub lumina lui Cristos, Chipul nevăzutului Dumnezeu, intaiul-nascut din toata făptura, Conciliul
isi propune sa se adreseze tuturor pentru a desluşi misterul omului si a colabora la găsirea unei soluţii
pentru principalele probleme ale timpului nostru".34

32
Idem. 2
33
Idem, 91
34
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965), . 10
 In partea I, prin urmare: ,,Conciliul isi propune sa evalueze in aceasta lumina valorile cele mai preţuite astăzi
si sa le refere la izvorul lor divin"35.
Ce gândeşte Biserica despre om?
- Natura si demnitatea omului.
- Negarea acestei demnitati si ateismul. Ce anume pare sa însemne a ne ruga pentru edificarea
societarii actuale?
,,Pentru ca documentele mai recente ale Magisteriului Bisericii au expus pe larg inva|atura creştina
asupra societarii umane, Conciliul aminteşte numai câteva adevăruri mai importante si expune temeiul lor in
lumina Revelaţiei. Apoi insista asupra anumitor consecinţe deosebit de importante in zilele noastre"36
,,După ce a arătat ce delimitate are persoana umana si ce menire, atât individuala cat si sociala, are de îndeplinit in
lume, Conciliul, sub lumina Evangheliei si a experienţei umane, atrage acum atentita tuturor asupra unor probleme
contemporane mai urgente care afectează in cea mai mare măsura neamul omenesc"37.
Casatoria si familia: ,,Demnitatea casatoriei si a familiei si valorificarea ei".

Cultura umana: ,,Promovarea progresului culturii". Introducerea precizează sensul termenului ,,cultura".

- in prima parte este vorba despre situaţia culturii in lumea de astăzi.

- in a doua parte sunt prezentate câteva principii referitoare la dreapta promovare a culturii:
raporturile dintre credinţa si cultura si dintre diversele aspecte ale culturii.

- in a treia parte sunt precizate câteva îndatoriri mai importante ale creştinilor, referitoare la cultura:
dreptul la cultura, educaţia la o cultura integrala, armonia dintre cultura umana si invatatura creştina.

Viata economico-sociala. si aici, după o introducere despre viata economica si câteva aspecte,
caracteristice contemporane, Conciliu tratează:
- despre dezvoltarea economica;
- despre câteva principii referitoare la viata economico-sociala. referitor la munca, la iniţiativa, la
bunurile pamantesti, la problemele financiare, la proprietate, la activitatea economico-sociala sj la
imparatia lui Cristos.

Viata politica După o privire aruncata asupra vieţii publice contemporane, Conciliul precizează natura
sj scopul comunitatii politice, datoria de a participa la viata publica si raporturile dintre comunitatea
politica sj Biserica.
35
Idem. 11
36
Idem. 23
37
Idem. 46
 Ultimul capitol este dedicat solidarităţii dintre naţiuni pe de o parte sj păcii pe de alta parte. In
acesta, după o reflecţie asupra situaţiei actuale, Conciliul ilustrează in primul rând adevărata natura a păcii;
după care intr-o prima parte se refera la război si la datoria de a-l evita;
- intr-o a doua parte arata căile pentru construirea comunitatii internaţionale si pentru cooperarea
mondiala.
In concluzie, amintind inca odată necesitatea instaurării unui dialog mtre toţi oamenii si datoria
implicării pentru construirea si călăuzirea acestei lumi câtre scopul sau, Conciliul face câteva afirmaţii
importante referitor la doctrina sociala prezentata.
,,Ceea ce Sfantul Conciliu propune izvorăşte din tezaurul invataturii Bisericii si are drept scop sa-i ajute
pe toţi oamenii vremurilor noastre, pe aceia care cred in Dumnezeu, ca si pe aceia care cred nu II recunosc in mod
explicit, ca, intelegandu-si mai clar si mai integral chemarea, sa construiască o lume mai conforma cu eminenta
demnitate a omului, sa tindia spre o fraternitate universala cu rădăcini mai adânci si, îndemnaţi de iubire, si răspundă
printr-un efort generos si comun la apelurile cele mai presante ale epocii noastre"38
Insa, in fata imensei varietati fie ale situaţiilor, fie a formelor de civilizaţie, aceasta prezentare, sub
numeroase aspecte are in mod deliberat un caracter general; ba chiar, desi prezintă o doctrina deja
cunoscuta in Biserica, deoarece nu rareori este vorba despre un subiect supus unei evoluţii continue, aceasta
va trebui sa fie dusa mai departe si dezvoltata.
Este o invitaţie de a merge mai departe. Este o chemare la legea fundamentala a doctrinei sociale a
Bisericii: aceea de a lumina oamenii din toate timpurile si de pretutindeni.

38
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965),91
 VI. Aplicabilitatea in Biserica

VI.a. Necesitatea cunoaşterii lumii contemporane

Trăind intr-o ,,noua epoca a istoriei umane" 39, Biserica nu poate sa nu se intereseze de
problemele lumii si sa răspundă la acestea cu o pastoratie adecvata si eficienta. Deja in Conciliul al
II-lea din Vatican, intr-un mod special in constituţia pastorala Gaudium et spes, părinţii conciliari
încearcă sa facă o analiza concreta a lumii contemporane, cu scopul de a trasa nişte linii pastorale
specifice. Aceasta analiza este făcuta atât la lumina Revelaţiei creştine, cat si a datelor furnizate in
mare parte de ştiinţele umane40.
După „Gaudium et spes”, a devenit un fapt normal ca sa se pornească de la aceasta analiza când
e vorba de a lua decizii concrete intr-un anumit sector al vieţii Bisericii. Asa se procedează in

39
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965) 54
40
Ioan I. Inca , Germano Morani , “Gandirea sociala a bisericii”ed. Deisis , Sibiu 2002 ,p. 281
documentele oficiale ale Sfântului Scaun, enciclice, sinoade episcopale, documente ale congregaţiilor
romane si ale Bisericilor particulare. Astfel, Papa loan Paul al II-lea, in exortaţia apostolica
„Pastores dabo vobis”, afirma ca: „este importanta cunoaşterea situaţiei. 0 simpla reliefare de date nu
este suficienta; este necesara o cercetare ştiinţifica in măsura sa permită stabilirea unui cadru precis
si concret al circumstantelor reale socio-culturale si ecleziale. si mai importanta este interpretarea
situaţiei. Ea este ceruta de ambivalenta si, uneori, de caracterul contradictoriu specific situaţiei ce se
prezintă ca o îmbinare profunda de dificultati si potentialitati, elemente negative si motive de
speranţa”41.
Perioada postconciliara a fost caracterizata de multe tulburări pe plan doctrinal si practic, ca
urmare a influentei puternice a unor ideologii ca neocapitalismul, marxismul, freudismul etc. In
realitate, caracterul ştiinţific al acestor ideologii a ajuns sa fie foarte mult pus in discuţie. Aşa după
cum afirma cardinalul Ratzihger:, actual Pontif al Romei Papa Benedict al XVI-lea.

„Doctrina marxista a mântuirii, bineînţeles, in diferite forme de instrumentare, apărea, in fond, ca

singura motivata din punct de vedere etic si, in acelaşi timp, singura calauza spre viitor conforma cu
imaginea ştiinţifica a lumii (...) Nu mai exista încredere in marile promisiuni de natura morala, iar
marxismul s-a văzut pe sine tocmai ca una dintre acestea. El propunea dreptatea pentru toţi, pacea,
desfiinţarea relaţiilor nedrepte de conducere etc. De dragul acestor idealuri, s-a crezut ca principiile
etice trebuie abandonate si ca teroarea poate fi folosita ca mijloc de instaurare a binelui”42.

Fara îndoiala, Revelaţia creştina este de mare ajutor la analizarea naturii umane si a istoriei si
face ca sa fie descoperite realitati la care nu ajung ideologiile caracterizate de imanentism,
pozitivism, fenomenalism etc. Este de ajuns sa ne gândim ca nici o ideologie nu poate sa ajute la
descoperirea păcatului inteles in semnificaţia sa specifica de rebeliune fata de Dumnezeu. si totuşi,
păcatul personal si păcatul lumii au o importanta determinanta in evoluţia istoriei mântuirii. Pentru
a diagnostica bine realitatea, trebuie sa fie luata in considerare libertatea umana. Unde exista omul,
exista libertate, si unde exista libertate, exista ambivalenta, contradicţie, imprevizibil.
In fata schimbărilor pozitive si negative din lumea contemporana, este necesar un model nou de
pastoratie, un raport nou dintre Biserica si lume sau o acţiune diferita a Bisericii in noul context
socio-cultural. Creştinii sunt, ca toţi ceilalţi oameni, cetăţeni ai acestei lumi. Transformările din
lume influenţează mentalitatea si conştiinţa creştinilor si, prin urmare, si Biserica este influenţata
41
Ioan Paul al II-lea “ Pastores davo vobis” (25 03 1992) Iasi 2000 , 10
42
Ratzihger “ introducere in Crestinism , prelegeri despre Crezul Apostolic” ed. Sapientia , Iasi 2004 p.9
chiar in viata sa interna. Biserica nu poate ramane indiferenta sau pe poziţii conservatoare sau de
refuz total al schimbărilor din lume, dar nici nu poate sa cada in extrema cealaltă, adică de a
accepta fara discernământ toate componentele transformărilor sau de a avea atitudini oportuniste.
Exista o singura atitudine care trebuie luata, aceea ce se concretizează in întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Întruparea indica realitatea totala si profunda a lui Isus Cristos si defineşte modul in
care mântuirea se realizează in istorie. Implicarea lui Dumnezeu in situaţia omenirii înseamnă ca el
ia in serios realitatea si istoria sa, ca o ia asupra sa in ascultare pana la moarte, ca o răscumpăra, nu
de undeva de deasupra sau de undeva din afara, ci dinlăuntru. Din moment ce Biserica realizează in
natura sa teandrica modelul Cuvântului întrupat43, ea trebuie sa realizeze modelul lui Cristos si in
misiunea sa. Ea nu este chemata sa fie deasupra, dedesubtul sau in afara lumii, ci înlăuntrul ei, ca
un ,,aluat" de comuniune si de slujire.
Metodologia pe care Biserica o poate adopta fata de lumea contemporana poate avea trei variante44:
Biserica nu salvează lumea daca refuza lumea; Biserica nu salvează lumea daca devine asemenea
lumii, chiar si in păcat; Biserica salvează lumea daca, precum Cristos, devine in toate asemenea
lumii, in afara de păcat. Fata de lumea contemporana, Biserica trebuie sa tina seama de aceste
criterii fundamentale ale istoriei mântuirii, sa fie gata sa reconsidere orientările si metodele
pastorale, sa caute modalităţile cele mai bune de a-i propune omului de astăzi Evanghelia lui
Cristos ca un răspuns unic la problemele sale. Pe aceste criterii se bazează invatatura Papei
loan Paul al II-lea, care afirma ca, ,,pentru credincios, interpretarea situaţiei istorice... se face in
lumina si forţa Evangheliei, a Evangheliei vii si personale, care este Isus Cristos, si prin darul
Spiritului Sfânt"45.
Un aspect foarte important este cel dat de ,,semnele timpurilor". Este vorba despre o
cunoaştere si o interpretare care trebuie făcute cu discerna- mant eclezial înţelept si responsabil,
sub influenta Duhului Sfânt, in mod liber si disponibil, pentru a descoperi in interiorul faptelor
istoria mantuirii, ,,noul" care vine de la Dumnezeu, evitând astfel riscul de a confunda semnele
timpurilor cu faptele pur sociologice. In acest sens, Conciliul este foarte clar:
„Poporul lui Dumnezeu, împins de credinţa ca este călăuzit de Spiritul Domnului care ample
pamantul, se străduieşte ca, in evenimentele, in exigentele si in aspiraţiile la care participa împreuna

43
Conciliul Vatican II “ Lumen gentium”( 21. 11. 1964), 8
44
Isidor Martinca “ Cultura si educatia in doctrina sociala a bisericii “ ed. Universitatii din Bucuresti , Bucuresti 2004,p
66
45
Ioan Paul al II-lea “ Pastores davo vobis” (25 03 1992) Iasi 2000 ,10
cu ceilalţi oameni ai vremurilor noastre, sa discearna care sunt adevăratele semne ale prezentei sau
ale planului lui Dumnezeu”46.
In doctrina conciliară, semnele timpurilor sunt fapte sau evenimente ce au un sens dublu: unul
mai perceptibil la nivel istorico-sociologic si altul mai profund si tipic teologic. Misiunea Bisericii
nu este numai de a cunoaşte evenimentele lumii, ci de a le interpreta, de a discerne semnele
timpurilor, care sunt cai concrete deschise de Dumnezeu pentru misiunea sa pastorala.

VI.b. Cunoaşterea Uniunii Europene si contribuţia la viata ei

Creştinii au nevoie astăzi de o informare constanta, comprehensibila si foarte larga asupra Uniunii
Europene, nu numai la nivel de reprezentanţi ai Bisericilor si la nivel de expert!, ci, de asemenea, la
nivelul clerului si al credincioşilor. Fara o atare informare, va exista tentaţia fie de a idealiza
Uniunea, fie de a o condarnna sau ignora. Se pare ca mulţi reprezentanţi ai Bisericii si oameni
politici care cunosc instituţiile europene, si chiar cei care sunt credincioşi practicanţi, nu sunt
suficient angajaţi intr-o reflecţie comuna având ca subiect percepţia Uniunii de câtre comunităţile
religioase de baza. Spre exemplu, se anunţa din timp in timp in România ca va fi un preţ de plătit
pentru integrarea europeana, pentru care trebuie sa fim pregătiţi, dar trebuie si explicat in mod
constant si sistematic tot ceea ce înseamnă aceasta in practica. Exista, deci, mult de făcut!
Pe de alta parte, Uniunea insasi nu este o simpla organizaţie gata facuta, ci ea insasi este un
proces de construcţie după un proces perfectibil, care, cu timpul, va putea deveni un mod de viata, o
experienţa dobândita (aquis) care se transforma intr-o trăire (vecu) de interpretat si de transmis. Daca
acest proces de construcţie sau de reconstrucţie europeana schimba intr-o anumita măsura viata
naţiunilor si a persoanelor, el poate constitui, de asemenea, o provocare sau / si o şansa pentru Biserici
si comunitati religioase, care vor fi astfel chemate sa inteleaga propria lor tradiţie vie ca pe un proces
de înnoire a identitatii lor intr-un context nou, tradiţie pe care o putem numi fidelitate reînnoita. In
acest sens, adevărul principiilor religioase fundamentale trebuie gândit si exprimat intr-un context si

46
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965), 11
intr-un climat complex, sau, mai bine zis, complicat 47, elaborând, pe baza reflecţiei teologice si a
experienţei sociale, reguli reînnoite de comportament si acţiune.
Spre exemplu, respectând principiile canonice si pastorale ale trecutului, Greco-Catolicismul in
era construcţiei europene trebuie sa-si dezvolte tradiţia sa creatoare: aceea de a stabili reguli
misionare si pastorale noi, care intensifica comuniunea fraterna si apărarea demnitatii umane,
căutarea sfinţeniei si a unitatii, precum si expresia solidarităţii sociale intr-un context cu o puternica
tendinţa secularizata si individualista. Acest context este astăzi descris de sociologi ca fiind marcat
de ,,radicalizarea secularizării si emergenta noilor utopii cu caracter non-politic", precum si de o
,,emergenta a policentrismului. Aceasta se manifesta pe plan mondial, unde universalita-tea
drepturilor omului se confrunta cu diversitatea culturilor". Ca urmare, ,,este vorba de o reexaminare
a semnificaţiei apartenenţei naţionale intr-un context de mobilitate si de cosmopolitism"48.
La toate acestea se adaugă relativizarea sensului sacrului si al moralei 49, împreuna cu un recul al
politicii, al socialului si al umanitarului in fata profitului economic pana si in noua Constituţie
europeana50.
La rândul sau, teologul ortodox Olivier Clement constata: „Cultura occidentala, in momentul in
care tinde sa asume toate aspectele aventurii umane, destructurează alte structuri - mai intai in
suflete - si, in final, propria sa moştenire. Raţiunea instrumentala, prin maşinăriile sale de vis - de la
televiziune pana la ,,spatiile virtuale" -, penetrează si condiţionează psihismul colectiv si
dezintegrează marile referinţe simbolice care nu au încetat niciodată sa protejeze si sa fecundeze
umanitatea51.

47
,,Modernitatea, pentru ca exprima o realitate fragmentata, disimuleaza tot ceea ce nu este inedit §i
actual, dar ea valorizeaza, in schimb, tot ceea ce acorda un loc vast efemerita-tii, ceea ce il impinge pe
individ la cucerirea prezentului §i impune o gestionare a vietii care se orienteaza catre momentele
urmatoare (cf. G. BALANDIER, Le detour. Pouvoir et Modernite, Fayard, Paris 1985). Cucerirea imediatului
§i a efemerului, a carui purtatoare este ea, refuza tot ceea ce este construit §i definit, in favoarea a tot
ceea ce preaslavegte experimentele provocatoare ce contrasteaza cu viata cotidiana. Urbanizarea
crescanda a locurilor unde se joaca cea mai mare parte a existentei umane impune ritmuri §i
secventialitati temporale ce sunt tot mai mult regizate de artificiu, §i din ce in ce mai putin de natura.
Progresul acce-lerat al gtiintelor §i tehnicilor, dezvoltarea sintetica a fortelor de productie,
intensificarea muncii omului in sensul productivitatii crescande, toate acestea au creat in Europa un
Stat puternic birocratic-informatizat" (Luigi TOMASI, ,,Les contestations politiques et religieuses de
1'Europe", in Religions et transformations de I'Europe, ed. Gilbert Vincent et Jean-Paul Willaime,
Presses Universitaires de Strasbourg 1993, 402-403).
48
Jean REMY, ,,Lai'cite et construction de I'Europe", in Religions et transformations de I'Europe, 367
49
Cardinal Joseph RATZINGER, L'Europe, ses fondements, aujourd'hui et demain, Editions Saint-
Augustin, Saint-Maurice (Suisse) 2005, 35-37.
50
. Ignace BERTEN, ,,La Constitution europeene et les religions", Revue theologique de Louvain 35
(2004) 477.
51
Olivier CLEMENT, Sillons de lumiere, Fates Cerf, Paris 2002, 21
 Acelaşi autor propune: ,,Împotriva unui laicism care marginalizează Bisericile si face din religie o
afacere pur privata, creştinii trebuie sa favorizeze o autentica laicitate, in care toate religiile sa isi
găsească locul, un loc de parteneri recunoscuţi si al căror aviz va fi solicitat"52.
In prezent si in viitor, in construcţia europeana, alături de cler, un rol
important trebuie sa fie jucat si de laicat, care poate mărturisi o
fidelitate dinamica si creatoare, care nu este nici revolta , nici resemnare,
ci pasiune inteligenta pentru comuniunea vie in adevăr si in iubire si, mai
ales, in respectul demnitatii umane iubite de Dumnezeu dincolo de toata
diversitatea culturala sau naţionala.
In acest sens, numărul mare de studente si studenţi romani care studiază astăzi teologia si alte
discipline in Europa occidentala, împreuna cu numărul mare de muncitori romani ce se găsesc in
tarile care sunt de mai multa vreme membre ale Uniunii Europene, aduc mărturie despre
fidelitatea lor la religia si cultura lor, dar si despre deschiderea câtre alteritate, câtre cultura si
câtre experienţa altora.
Desigur, tensiunea dintre propria identitate religioasa si culturala, pe de o parte, si primirea
sau acceptarea altor persoane sau popoare diferite in credinţa si cultura lor, pe de alta parte, nu este
întotdeauna o experienţa uşor de primit. In acest sens, Biserica este chemata sa găsească in propria sa
tradiţie de ospitalitate si coexistenta paşnica cu celelalte confesiuni sau religii surse noi de inspiraţie
creatoare, ţinând cont si de experienţa Bisericilor Ortodoxe si Protestante - in interiorul Uniunii
Europene. De asemenea, dialogul si cooperarea ecumenica si chiar inter-religioasa nu constituie o
moda a zilei, ci un mod constant de viata. Bisericile trebuie sa aducă mărturia faptului ca, deşi
Europa unita nu are ca scop sa devina o Comuniune de credinţa, aceste Biserici pot sa-si trăiască
credinţa si pot sa lucreze după credinţa lor in Dumnezeu care a devenit Om in istorie pentru ca
oamenii sa poată participa la viata eterna a lui Dumnezeu. Desigur, adevărata credinţa nu
sacralizează constructiile umane, dar ea sfinţeşte viata, care devine comuniune de iubire intre
Dumnezeu si oameni.

52
Olivier CLEMENT, Sillons de lumiere, 31.
 VI.c. Pluralismul socio-cultural

Pluralismul este contextul nou in care se desfasoara pastoratia Bisericii. Din punct de vedere
social, lumea moderna este divizata in diferite clase sociale, cu diferite roluri si tipuri de munca:
categorii de persoane ce lucrează in sectorul primar, secundar si terţiar, patroni si muncitori,
sindicate etc. In politica ne confruntam cu regimuri monarhice si republicane, cu diverse tipuri de
dictaturi si de democraţii, cu numeroase partide si organizaţii. In zilele noastre, avansează tot mai
mult concepţia de a instaura ,,statul etic". in sensul de a revendica autonomie deplina, nu numai
fata de Biserica, ci si fata de Dumnezeu si morala transcendenta53. Statul vrea sa devina stăpân nu
numai asupra dreptului care reglementează comportamentul extern al cetăţenilor, ci si asupra
eticii sau asupra principiilor ce reglementează viata lor interioara. O astfel de autonomie este
revendicata adesea cu spirit polemic fata de Biserica si fata de Revelaţia creştina.
Polemica atinge sectoare foarte delicate ale vieţii, probleme inerente familiei (concubinaj, divorţ,
avort, sexualitate etc.), probleme inerente persoanei umane insasi (droguri, eutanasie, clonare),
elemente specific religioase (libertatea credincioşilor, invatarea religiei, asistenta religioasa, asociaţiile
de binefacere, concordatele). Este foarte greu sa se perceapă diferenţa dintre caracterul laic al
statului si principiile laicismului imanentist, care transfera in seama omului si a societatii tot ceea ce ii
aparţine lui Dumnezeu54.
Din punct de vedere cultural, pana nu de mult, se considera ca singura cultura valida este cea
europeana, dar, după căderea regimurilor coloniale si cucerirea autonomiei noilor popoare ale Lumii a
Treia, s-a ajuns la convingerea ca exista si alte tipuri de cultura de mare valoare, chiar daca nu
excelează prin abundenta de expresii literare si artistice.

53
Lucetta Scaraffia ,Eugenia Rocella “Impotriva Crestinismului ONU si Uniunea Europeana ca noua ideologie” Presa
Universitar Clujeana , Cluj 2007, p35
54
Ion Copoeru, Nicoleta Szabo “Dileme Morale si Autonomie in contextual democratizarii si al integrarii Europene “ed.
Casa cartii de stiinta , Cluj 2007, p.19
 In ultimele secole, cultura europeana a capatat si caracteristicile ideologiei, încercând sa se
impună in fata altor ideologii si sa justifice o anumita situaţie sociala. In acest context, si
creştinismul a fost considerat de unii ca o ideologic oarecare.
Efortul actual al diferitelor ideologii este de a deveni cultura preponderenta, daca nu chiar
exclusiva. Lupta pentru dominaţie se da prin mass-media, orientarea scolii, influenta economica.
Pluralismul religios devine si el tot mai evident. Pana acum, se pornea de la premisa ca unica
religie in mod obiectiv adevărata este cea creştina, existenta in Biserica Catolica. Orientarea gândirii
moderne se bazează pe subiectivitate si, deci, se afirma nu numai pluralismul religiilor ca fiind
recunoscute cu drepturi egale in fata organismelor sociale si politice, ci si libertatea religioasa a
individului, chiar si libertatea de necredinţa. S-a
creat astfel o noua situaţie in raportul dintre religii si stat. A căzut principiul „cuius regio, eius et
religio”, a căzut principiul ca trebuie sa existe o religie de stat, cu unele excepţii, in unele tari in care
persista aceasta tendinţa exclusivista. Chiar si in tarile cu o veche tradiţie creştina, se constata
prezenta grupurilor consistente de diferite rase si religii. In acest sens,
Papa loan Paul al II-lea afirma:
„Se dezvolta astfel tot mai mult o societate multirasiala si plurireligioasa. Daca, pe de o parte, acest
fenomen poate fi o ocazie pentru un exerciţiu mai frecvent si mai fructuos de dialog, pentru o
deschidere a mentalităţii, a experienţelor acceptării si a justei tolerante, pe de alta parte, el poate fi
cauza de confuzie si de relativism, îndeosebi pentru persoanele si populaţiile cu o credinţa mai puţin
matura”.55
Pluralismul reprezintă o valoare atunci când duce la contribuţii reciproce in toate sectoarele.
Este de condamnat insa când este folosit pentru a impune propria ideologie, pentru a fi de partea
opusa sau pentru a câştiga puterea. In fata tendinţelor autoritare si opresive, se naşte necesitatea unei
mai mari unitati intre oameni, intre clasele sociale si intre popoare. Insa unitatea de astăzi va trebui
sa fie diferita de cea din trecut.
Unitatea este posibila nu ca formare a unei mase de oameni si negare a pluralismului, ci ca
recunoaştere reciproca si convergenta a diferitelor componente sociale, culturale, religioase. Criteriile
de uniformitate si de contrapunere vor fi înlocuite cu criteriile complementarităţii, care, respectând
diversitatea, le va face sa conveargă spre scopuri comune, pentru binele tuturor.

55
Ioan Paul al II-lea “ Pastores davo vobis” (25 03 1992) Iasi 2000 ,1
 In pastoratia sa, Biserica trebuie sa ia act de situaţia ce s-a creat cu pluralismul. Ea trebuie sa
recunoască diversitatea ca un dat, sa recunoască. faptul ca pluralismul este pozitiv, chiar daca omul
poate sa-l manipuleze pentru a face sa triumfe minciuna si nedreptatea si sa instaureze forme de
dictatura. Insa formele istorice de degenerare nu trebuie sa ne facă sa uitam ca pluralismul este unul
dintre semnele bogatiei nesecate si ale : atotputerniciei lui Dumnezeu care creează mereu lucruri noi
(cf. Ap 21,5; Mt 13,52). Pluralismul este proba ca omul are posibilitatea sa organizeze viata in forme
diferite, mereu noi.
Metodologia tipica pentru situaţia istorica a pluralismului este dialogul De aceea, Papa Paul al Vl-
lea, după ce a vorbit despre reînnoirea Bisericii, a treia parte a neciclicii „Ecclesiam suam” o dedica
metodologiei dialogului, ca atitudine tipica a Bisericii in acest moment, dialog care ,,astăzi, adică in
fiecare zi, trebuie sa reinceapa; si de la noi mai intai, decât de la cei cărora le este adresat"56. Izvorul
dialogului se afla in insasi comportarea pe care Dumnezeu a avut-o cu oamenii in decursul istoriei
mântuirii.
O data cu trecerea de la societatea majoritar crestina la societatea pluralista, activitatea pastorala
a Bisericii a devenit mult mai dificila. Biserica nu mai poate, ca in trecut, sa-i transforme pe cetăţeni in
creştini cu metode bazate pe autoritatea bisericeasca indiscutabila, ci va trebui sa adopte un nou stil
de apropiere fata de oameni, pentru a-i chema la convertire, la imbratisarea si trăirea credinţei, pentru
ca lumea ,,sa fie transformata după planul lui Dumnezeu si sa ajungă la desavarsire"57.

56
Paul al VI-lea “ Eclesiam suam”(06. 08.1964) 265
57
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965),2
VI.d. Secularizarea si secularismul

Lumea contemporana este caracterizata de un fenomen istoric-cultural foarte complex, care se

numeşte secularizare. Acest cuvânt, derivând de la latinescul saeculum, vrea sa însemne ca omul
este îndreptat mai mult spre pamant decât spre cer, ca el se opune sacralizării lumii.
Pentru omul din trecut, totul era sacru, in schimb, pentru cel de astăzi, totul este sau trebuie sa
fie secularizat.
Conciliul al II-lea din Vatican considera secularizarea un fenomen ambivalent58. Ea influenţează in
mod global creştinismul, si nu numai unele aspecte doctrinale si practice. Poate fi considerata ca un
fel de eliberare a structurilor si a persoanelor de orice forma de sacralitate si, in consecinţa, ca un fel
de creştere de autonomie.
De asemenea, o astfel de eliberare se extinde de la eliberarea de clericalism la eliberarea de
Dumnezeu. Astfel, de la secularizare se ajunge la secularism, care este ,,o concepţie despre lume, in
care aceasta se explica de la sine, fara a fi nevoie de a recurge la Dumnezeu care a devenit superfluu
si deranjant. Un asemenea secularism, pentru a recunoaşte puterea omului, sfarseste prin a se dispensa
de Dumnezeu si chiar a-l nega"59.
Aşadar, secularismul este rezultatul negativ al secularizării, este refuzarea lui Dumnezeu, teoretic
si practic. Oamenii nu se mai gândesc la el, iar criteriile lor de judecata si de acţiune sunt elaborate ca
si cum Dumnezeu nu ar exista.
S-a ajuns pana acolo incat sa se vorbească despre ,,moartea lui Dumnezeu" si, ca atare, s-a ajuns
la o alta concepţie despre lume, o alta cosmologie, o alta cosmogonie, alte semnifica-ţii ale vieţii si ale
morţii, toate acestea conducând la o noua etica.
Exista un element esenţial de care trebuie ţinut seama atunci când vrem sa vorbim despre
activitatea misionara a Bisericii in lumea contemporana si care trebuie sa conducă la o schimbare
radicala in pastoratie. In epoca in care creştinismul era generalizat, exista convingerea ca toţi
oamenii au acceptat sau ar fi trebuit sa accepte in mod necesar mântuirea savarsita de Cristos. In
consecinţa, pastoratia consta in a-i conduce pe oameni ca sa trăiască in mod concret mântuirea
acceptata sau presupusa ca fiind acceptata. In schimb, in epoca secularizării, problema consta in
insasi acceptarea mântuirii adusa de Cristos.

58
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965), 7
59
Paul il VI-lea “ Evanghelii nuntiandi” 5,55
 De fapt, in afara creştinismului, sunt mulţi aceia care refuza sau considera ca fiind alienata orice
fel de mântuire ce vine din exterior sau orice fel de mântuire transcendenta.
Oamenii simt o foarte mare nevoie de mântuire, dar unii sunt convinşi ca aceasta poate fi
realizata numai cu propriile lor forte: ei vor automantuirea. In acest context, religia, orice religie,
este considerata ca o componenta alienanta si o forţa ce frânează înaintarea spre automantuire si
chiar spre progresul omenirii.
Problema nu este numai sociologica, ci si teologica. Unii au descoperit ca originea secularizării se
afla in Biblie, in afirmarea constanta a transcendentei pentru care niciodată nu este posibil ca
Dumnezeu sa fie identificat cu lumea fiinţelor create.
Este cert insa ca memoria creştina are un punct de referinţa a istorie: este misterul pascal al lui
Cristos. In natura sa cea mai intrinseca, acesta reprezintă intervenţia lui Dumnezeu in istorie; deci
este in mod intrinsec prezenta transcendentei in imanenta. De aceea, orice celebrare creştina este
marcata de acest fapt trecut, fapt care este germene al viitorului. Dumnezeu care s-a revelat in
istorie in Isus Cristos nu constrânge, ci se limitează sa-i propună omului mântuirea si sa-i dezvolte
capacitatile pozitive de a face binele cu harul sau, totul depinzând insa de libera acceptare din
partea omului.
Ramane sa ne întrebam daca am inteles cu adevărat procesul seculari-
zarii si consecinţele sale, nu numai pe plan conceptual, ci si in cel al pasto-
ratiei. Ne gândim, in special, la fenomenul secularismului, care este aşa de
răspândit, care a intrat aşa de profund in mentalitatea si modul de viata
al lumii contemporane.
Ne gândim la tara noastră si la tarile din jurul
nostru, care, dupa ce au recuperat o libertate, îndelung sufocata de marxism-leninismul ateu la
putere, raman ranite de o deculturalizare violenta a credinţei creştine: raporturile dintre oameni -
artificial modificate, dependenta creaturii de Creatorul sau - negata, adevărurile dogmatice ale
Revelaţiei creştine si etica sa - combătute.
Acestei deculturalizari violente i-a urmat o radicala punere la îndoiala a valo-rilor esenţiale
pentru creştini. Efectele reductive ale secularismului, răspândit in Europa Occidentala la sfârşitul
anilor şaizeci, contribuie la destructurarea culturii tarilor din Europa Centrala si Orientala. Alte tari,
de la tradiţionalul pluralism democratic, experimentează, pe un fond masiv de adeziune
socioreligioasa, impulsul curentelor pline de secularism si de expresii religioase populare aduse de
valurile de emigrant!60.

In mijlocul atâtor probleme, este necesara ,,o serioasa instruire teologica, istorica si culturala, ca si
o judecata sănătoasa, pentru a discerne ceea ce este necesar, sau util, sau chiar inutil ori periculos
pentru credinţa"61, este necesar de a forma creştini maturi in credinţa, capabili sa dea seama de
conţinuturile si motivaţiile profunde ale credinţei lor, mereu dispuşi sa se comporte in calitate de
creştini in societatea secularizata si secularista.

VI.e. O lume postcreştina intr-o lume postmoderna ?

60
Consiliul Pastoral pentru cultura “ Pentru o pastorala a culturii”(23.05.1999) Iasi 1999, 23
61
Idem. 7
 Din nefericire, din cauza pluralismului si secularismului, Biserica se afla intr-o situatie dificila,
devenind o minoritate, chiar si in tarile de veche tradiţie creştina si catolica. Este vorba despre o
minoritate numerica, pentru ca mulţi nu mai frecventează Biserica; minoritate culturala, deoarece
cultura creştina influenţează mai puţin mulţimile, iar mass-media si educaţia in scoli aparţin puterii
laice; minoritate politica, pentru ca partidele de inspiraţie creştina lupta pentru supravieţuire. In
aceasta situaţie, Biserica si creştinii sunt chemaţi sa trăiască in minoritate, sa fie o ,,mica turma"
(cf. Lc 12,32).
Din păcate, Biserica se confrunta si astăzi, ca, de fapt, in toata istoria sa
zbuciumata de doua milenii, cu probleme de lipsa de unitate chiar in inte-
riorul sau. Se verifica divergente profunde chiar si in răspunsul doctrinal
pe care trebuie sa-l dea situaţiei noi care s-a creat, dar divergentele se in-
multesc atunci când trebuie sa fie date răspunsuri practice.
Unii considera ca răspunsul cel mai bun este cel al autoritarismului, dar tocmai autoritarismul
reprezintă una dintre principalele cauze pentru care Biserica este respinsa astăzi.
Tot mai mult se vorbeşte despre o lume postcreştina, înţeleasa ca ambient si cultura, dar unii
sociologi mai radicali s-au întrebat daca Europa a fost vreodată cu adevărat si profund creştina si
daca nu cumva trebuie sa vorbim despre o lume precreştina. Un fapt este cert: răspunsurile variază
de la ambient la ambient, de la naţiune la naţiune, de la Biserica la Biserica si de la diferitele
curente de teologie si de gândire, printre care câştiga tot mai mult teren principiul pluralismului.
Biserica este chemata sa activeze in mijlocul celor mai diferite categorii de oameni. Sunt unii care
au lăsat creştinismul sau nu au fost niciodată in mod real creştini, deşi figurează ca atare in actele
publice. Alţii n-au avut curajul sa paraseasca in mod explicit creştinismul, ci l-au ,,golit" in mod
repetat, reducandu-l la un fel de ,,coregrafie" pentru anumite fapte mai importante ale vieţii.
Suntem in pericolul chiar de a fi in mijlocul unui „ateism de masa", cu o puternica baza ideologica
si existenţiala. Exista oameni cu adevărat atei, in sensul etimologic al cuvântului, oameni care nu-si
pun problema existentei lui Dumnezeu, sau chiar il neaga in mod explicit. Viata lor nu are nici o
referinţa la el. In mare parte, noua forma de ateism nu deriva de la o alegere conştienta, ci de la o
situaţie existenţiala. Este locul de munca, ambientul de viata, cultura ca mentalitate, care nu mai
conţin nici o referinţa la Dumnezeu. Toate activităţile comune ale vietii publice se desfasoara „etsi
Deus non daretur” (,,ca si cum Dumnezeu nu ar exista")62. In acest context, s-a vorbit chiar despre
,,moartea lui Dumnezeu".
Este destul de evident ca un asemenea context nu mai consimte pa-trunderea mesajului
creştin, pentru ca nu se găseşte timp pentru a-i da atenţie, sau daca este timp, lipseşte predispoziţia
psihica. Ajungem astfel la convingerea ca multe persoane trăiesc intr-o stare de ateism permanent,
fara o adevărata responsabilitate personala. Este vorba despre atei „in bona fide”, la care face aluzie
Conciliul al II-lea din Vatican63.
Intr-o astfel de situaţie, este natural ca Biserica sa se angajeze cu toate forţele pentru a
evangheliza sau ,,reevangheliza" aceşti noi necredincioşi al căror număr creste mereu. Aceasta, si
pentru faptul ca, după prevederile sociologilor, popoarele Lumii a Treia sunt in continua creştere,
ceea ce înseamnă ca procentajul creştinilor se va micşora mereu, iar misiunea Bisericii va deveni
tot mai dificila intr-o lume cu o minoritate creştina.
Minoritatea nu este numai numerica sau cantitativa. Biserica este in minoritate, mai ales, in
influenta sa asupra culturii si asupra structurilor umane. Cu unele excepţii de vitalitate, Biserica
pierde teren chiar si in tarile cu tradiţie creştina. Influenta magisteriului Bisericii este tot mai puţin
simţita. Se inmultesc formele de cultura necreştina, in timp ce cultura creştina este in declin.
Sfârşitul ecleziocentrismului este o realitate, si aceasta, din cauza pluralismului cultural, ideologic si
structural.
Biserica pare uneori mai puţin pregătita si dispusa sa recunoască trans-
formările ce au loc si sa se insereze in evoluţia istoriei. Ea trebuie insa sa
invete sa poarte Evanghelia la toţi oamenii, la toate formele de cultura.
Situaţia socio-culturala s-a schimbat aşa de mult si, de aceea, si Biserica
trebuie sa schimbe metodologiile si modelele de pastoratie, daca vrea sa-si
îndeplinească misiunea primita de la Cristos de a proclama Evanghelia sa
la toata făptura (cf. Mt 16,15). Aceasta este misiunea esenţiala a Bisericii,
harul sau si vocaţia sa proprie, ca si identitatea sa cea mai profunda 64, este
o exigenta care a marcat întregul sau drum istoric, dar astăzi aceasta exi-
genta este foarte acuta si urgenta65.

62
Ratzinger ,”Introducere in Crestinism..” 12
63
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965), 19
64
Paul il VI-lea “ Evanghelii nuntiandi” 14
65
Ioan Paul al II-lea “Redemptoris mission” (07.12.1990) 12,52
 VI.f.. Primatul lui Dumnezeu si primatul omului

Procesul secularizării a condus la o noua concepţie despre om. Acesta a început sa se considere
stăpânul propriei existente, liber de a face tot ceea ce este capabil sa facă, fara a tine seama de tradiţii
si de religie. Este vorba despre concepţia care ii acorda omului un primat absolut. Aceasta concepţie
a înflorit atât pe plan doctrinal, cat si practic. După cum afirma Papa loan Paul al II-lea: „chiar si
după căderea ideologiilor care si-au făcut din materialism o dogma. si din refuzul religiei un
program, se raspandeste un fel de ateism practic si existenţial, care coincide cu o viziune
secularizata a vieţii si a destinului omului. Acest om, totalmente preocupat de el însuşi, acest
om, care se face nu numai centrul oricărui interes, dar indrazneste sa se numească principiul si
raţiunea întregii realitati, se vede din ce in ce mai sărăcit de acel supliment al sufletului care ii
este cu atât mai necesar cu cat o mai mare disponibilitate fata de bunurile materiale si de resurse
ii da iluzia autosuficientei. Nu mai este nevoie de a-l combate pe Dumnezeu, crede ca se poate, pur
si simplu, lipsi de el”66.
Din moment ce afirmaţia primatului omului a fost pusa in termeni de contrapunere si de
alternativa la primatul lui Dumnezeu, problema poate fi schematizata in aceşti termeni: este
admisibil primatul omului, sau trebuie susţinut, in contrapunere, primatul lui Dumnezeu? Primatul
omului trebuie susţinut ca alternativa la primatul lui Dumnezeu si, deci, derivand
din negarea lui Dumnezeu, sau trebuie susţinut ca derivând din acceptarea lui Dumnezeu? Primatul
omului - cu Dumnezeu sau fara Dumnezeu trebuie realizat prin sistemul individualist (capitalist) sau
sistemul socialist (marxist sau nemarxist)? Orientările actuale ale societarii par sa favorizeze ambele
ipoteze pe plan socio-politic, deşi se constata o tendinţa crescânda spre sfera privata.
Dar si aşa, după spectaculosul faliment al marxism-leninismului colectivist ateu, ideologia
rivala a liberalismului isi arata incapacitatea de a construi fericirea neamului omenesc, prin
demnitatea responsabila a fiecărei persoane. Un ateism practic antropocentric, o indiferenta
religioasa ostentativa, un materialism hedonist invadator marginalizează credinţa care devine tot
mai firava, fara consistenta sau pertinenta culturala, in cadrul unei culturi preponderent stiintince si
tehnice67.

66
Ioan Paul al II-lea “ Pastores davo vobis” (25 03 1992) Iasi 2000 ,7
67
Conciliul Pontifical pentru cultura “Pentru o pastorala a culturii “ 7
 Este clar ca, in orice situaţie, problema de fond ramane cea a raportului intre primatul omului si
admiterea existentei lui Dumnezeu. De aceea, in viitorul apropiat, se va pune problema de a decide
daca omul isi va câştiga primatul eliminându-l pe Dumnezeu sau bazându-l chiar pe Dumnezeu.
Aceasta este problema cheie care se pune acum la începutul mileniului al Ill-lea, problema care
a fost pusa deja inca din primele pagini ale Bibliei prin relatarea creaţiei si a păcatului: ,,Constituit
de Dumnezeu in dreptate, omul, totusl, împins de Cel Râu inca de la începutul istoriei, a abuzat de
libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu si dorind sa-si atingă scopul in afara lui
Dumnezeu „68
Pana acum, omul a fost inteles ca persoana singura, a fost supus structurilor sociale, politice,
economice, religioase etc., structuri care au trecut sub denumirea de bine comun sau de necesitate
pentru convieţuirea sociala. Pana acum, s-a considerat ca fiecare om trebuie sa sacrifice o parte din
personalitatea sa in vederea binelui comun sau de a delega o parte dintre drepturile sale altora
pentru a se putea bucura de avantajul de a trai in comunitate. Deci s-a trăit intr-o societate in care
structurile prevalau asupra persoanelor. In prezent, se asista la o răsturnare de tendinţe: nu omul
pentru structuri, ci structurile pentru om.
De aceea, asistam la atâtea lupte in favoarea omului, revendicări, contestaţii, revoluţii, acestea
transformându-se uneori in ,,anarhie organizata si violenta". Ne aflam in fata răsturnării a insasi
concepţiei de societate, cu pretenţia chiar de a instaura o convieţuire fara structuri.
Toate aceste probleme nu pot sa nu intereseze Biserica. Omul contemporan este un adevărat
,,loc teologic"69. Este dreptul si datoria Bisericii sa examineze care este identitatea omului, in ce
raport se afla primatul omului cu Revelaţia creştina, cu primatul lui Dumnezeu. Este obligaţia
Bisericii de a-i arata omului contemporan care este planul lui Dumnezeu cu el, care este scopul vieţii
sale, care este rolul sau in Biserica si in lume. Este vorba despre însuşi viitorul Bisericii si al lumii. De
aceea, Biserica, in îndeplinirea misiunii sale de proclamare a Evangheliei, il ajuta pe om sa depaseasca
drama umanismului ateu si sa creeze un nou umanism capabil sa facă sa apară, peste tot in lume,
culturi transformate de prodigioasa noutate a lui Cristos care ,,s-a făcut om pentru ca omul sa devina
Dumnezeu", sa se reînnoiască după chipul Creatorului sau (cf. Col 3,10) si, ,,la
masura creşterii sale de om nou" (cf. Ef 4,24), sa reînnoiască toate culturile cu

68
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965),13
69
Cardinalul Paul Poupard “ Credinta si cultura la cumpana dintremilenii “ ed. Galaxia Gutemberg , Targu-Lapus 2006
p.101
puterea creatoare a Spiritului Sfânt, izvor inepuizabil de frumuseţe, de iubire si
de adevăr70

VI.g. Pentru un răspuns pastoral adecvat din partea Bisericii

Problemele oamenilor de astăzi sunt foarte multe si foarte complexe, de la cele biologice,
materiale, economice la cele comunitare, instituţional, familiale, culturale, politice etc. Oamenii de
ştiinţa si instituţiile statului caută sa dea răspunsuri adecvate tuturor acestor probleme si sa le
rezolve intr-o masura mai mare sau mai mica. Biserica nu poate sa se eschiveze de la aceasta datorie
fundamentala de a răspunde si ea la timp numeroaselor probleme cu care se confrunta lumea
contemporana. Ne permitem sa punem o serie de întrebări. In fata acestei multitudini de probleme,
care este poziţia Bisericii? Ce cer oamenii de la Biserica sau ce aşteaptă ei de la ea? Reuşeşte Biserica
sa le inteleaga problemele? Ce fel de răspuns le da? Un răspuns adecvat si la timp? In fata acestor
interpelări neliniştitoare, nu este in joc valoarea intrinseca a creştinismului, ci funcţionalitatea
Bisericii sau pastoratia sa.
70
Conciliul Pontifical pentru cultura “Pentru o pastorala a culturii “ 39
 De aceea, astăzi se vorbeste despre prezenta instituţionala a Bisericii si despre absenta
pastorala. Valoarea intrinseca a mesajului evanghelic si energia transformatoare a sacramentelor
raman intacte. Nu intra in discuţie principiul „ex opere operate”, ci ceea ce ramane de discutat
este principiul „ex opere operantis Ecclesiae”.
Daca s-ar întâmpla ca Biserica sa nu dea răspunsuri adecvate, ea ar deveni inutila si
nesemnificativa si ar risca sa fie marginalizata. Aceasta nu înseamnă sfargitul Bisericii, ci lipsa
de întâlnire cu istoria. Acesta este un lucru grav, pentru ca Biserica are ca finalitate intrinseca a
naturii sale sa fie sacrament universal de mantuire 71, are misiunea sa fie ferment al istoriei in
orice moment al sau72, sa fie ,,in mod real si intim solidara cu neamul omenesc si cu istoria lui"73.
In urma acestor constatări, se vede clar ca Biserica trebuie sa organizeze o pastoratie care sa fie
un răspuns adecvat si eficient la problemele actuale ale lumii. Nu se poate continua a organiza
viata Bisericii ca si cum in societate nu ar exista probleme. In trecut, Biserica era preocupata
mai mult de problemele interne.
Exista convingerea ca oamenii trebuie sa accepte cu docilitate si fara contestaţii toate
invataturile si deciziile magisteriului Bisericii; exista convingerea ca omul ar fi mereu acelaşi si,
deci, mutaţiile socio-culturale ar fi numai superficiale. Una dintre raţiunile care stătea la baza
acestei convingeri depindea de faptul ca se făcea in mod exclusiv referinţa la antropologia
filozofica, si nu si la omul cunoscut prin intermediul ştiinţelor umane ca sociologia, psihologia,
antropologia culturala etc. Nu vom face cu adevărat pastoratie sau mediatie mântuitoare daca nu
vom fi capabili sa analizam acest ,,astăzi" al istoriei si sa-i dam răspunsurile mântuitoare adecvate,
daca nu vom reînnoi pastoratia Bisericii ţinând cont de noile exigente, răspunzând la necesitatile
reale si cererile făcute Bisericii.
O mare dificultate întâmpinata de pastoratie este pe plan cultural. Papa Paul al Vl-lea afirma
ca „ruptura dintre Evanghelie si cultura este, fara îndoiala, drama epocii noastre (...) De aceea,
trebuie sa se facă toate eforturile in vederea unei generoase evanghelizări a culturii, mai exact, a
culturilor. Ele trebuie sa fie regenerate prin întâlnirea cu Evanghelia. Insa aceasta întâlnire nu se
va produce daca Evanghelia nu este proclamata”74.

71
Conciliul Vatican II “ Lumen gentium”( 21. 11. 1964),1;8
72
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965), 40.
73
Idem. 1.
74
Paul al VI-lea “Evangelii nuntiandi” 26
 Cultura este identificata cu mentalitatea conform căreia omul evaluează totul după
convingerile sale de fond. De aceea, el nu reuşeşte sa perceapă negativitatea intrinseca a acţiunilor
sale, ba, dimpotrivă, le considera perfect morale, convingerile de fond condiţionând judecata sa.
Cu tot dreptul, Papa Paul al Vl-lea avertizează ca : pentru Biserica nu este vorba numai de a
predica Evanghelia in arii geografice tot mai vaste sau la populaţii tot mai extinse, ci si de a ajunge si
de a influenta, prin forţa Evangheliei, criteriile de judecata, anumite valori, puncte de interes, linii de
gândire, izvoare de inspiraţie si modele de viata ale umanitatii, care sunt in contrast cu cuvântul lui
Dumnezeu si cu planul mantuirii”75
Este problema care il preocupa foarte mult si pe Papa loan Paul al II-lea, care, intr-unul dintre
discursurile sale, cerea Consiliului Pontifical pentru Cultura:: „Dumneavoastră trebuie sa ajutaţi ca
întreaga Biserica sa răspundă la aceste întrebări fundamentale pentru culturile actuale: cum este
accesibil mesajul Bisericii noilor culturi, formelor actuale de înţelegere si sensibilitate? Cum poate
Biserica lui Cristos sa se faca înţeleasa de spiritul modern, aşa de mândru de realizările sale si, in acelaşi
timp, aşa de neliniştit pentru viitorul familiei umane”76
Un alt punct esenţial pentru răspunsul pastoral este reprezentat de importanta crescânda a
poporului considerat ca protagonist. Schimbările impuse ,,de sus" provoacă de multe ori reacţii
diferite, opoziţie chiar, când este vorba despre adevăruri evidente. Acelaşi lucru se poate întâmpla si
cu adevărurile propuse de câtre cler, numai pentru faptul ca pornesc de la ierarhie. Nu fara motiv,
„Lumen gentium” pune capitolul despre Poporul lui Dumnezeu înaintea celui referitor la ierarhie 77.
Nu este uşor sa facem ca poporul sa fie protagonist pe plan bisericesc ca si in cel social. Documentele
Bisericii, care au o mare valoare intrinseca, cu greu ajung pe masa credincioşilor, sau sunt cunoscute
numai de o anumita elita, sau sunt cunoscute numai parţial, mai ales, din mijloacele de comunicare
sociala care formează opinia publica. Ramane de văzut apoi daca aceste documente răspund
necesitaţilor reale ale poporului, daca dau răspunsuri adecvate mutaţiilor radicale culturale si
sociale.
Pastoratia trebuie sa dea o importanta deosebita si promovării umane. Evreul antic ii cerea lui
Dumnezeu darul sanatatii, al fiilor, al victoriei asupra duşmanilor, al bunurilor pamantului. In mod
treptat, Revelaţia creştina a descoperit ca păcatul, inteles ca refuz al lui Dumnezeu, dezumanizează
mai mult decât foamea si boala. Isus Cristos a dat răspunsul just, unificând cele doua lucruri: pâinea

75
Idem. 19
76
Iaon Paul al II-lea “ Observatore romano “(16. 01.1985) 4
77
Conciliul Vatican II “ Lumen gentium”( 21. 11. 1964) 9-29
si cuvântul lui Dumnezeu, sănătatea trupului si credinţa, iubirea de Dumnezeu si iubirea fata de
oameni78.
Istoria creştina a înregistrat un dezechilibru continuu in sinteza făcuta de Cristos. Astfel, istoria
recenta atesta schimbarea treptata a atenţiei de la păcat si de la bunurile veşnice la bunurile imediate
si temporale. Omul contemporan caută un punct de întâlnire intre multe exigente: de la pâine si alte
conforturi la libertate si dreptate. El nu simte păcatul ca cel mai mare rău, iar paradisul ceresc ca cel
mai mare bine. El caută numai bunurile secularizate, lumeşti. Biserica nu poate sa accepte aceste
cereri „sic et simpliciter”, dar nici nu poate sa le ignore.
Este necesar de a clarifica problema raportului dintre credinţa si bunăstare, de a arata cum
valorile ce umanizează provin din acceptarea lui Cristos si a mesajului sau prin credinţa si de la
participarea la viata bisericeasca79. Refuzarea acestora face ca sa fie compromisa prin tensiuni si
violente construirea unei societati drepte. Daca Biserica nu va reuşi sa dea un răspuns adecvat
exigentelor omului contemporan, ea va risca sa nu mai fie considerata ca o instituţie necesara pentru
promovarea umana. Prin constituţia pastorala privind Biserica in lumea contemporana, „Gaudium et
spes”, sunt propuse coordonatele esenţiale pentru soluţionarea acestei probleme de realizare deplina
a omului in istorie, in conformitate cu mesajul evanghelic..
Ritmul agitat, anonimatul, incomunicabilitatea sunt deficiente care compromit psihologia omului
si viata sa in societate. El isi pierde ,,eu"-l sau in spatele unui număr, intr-o calificare profesionala sau
ideologica, intr-un ghişeu etc. La orele de vârf, se pierde in aglomeraţiile publice, in mijloacele de
transport. Omul de azi simte nevoia unui raport uman, de la om la om, pe care nu reuşeşte sa-l aibă
nici chiar in propria casa sau familie. Omul traieste in singurătate si incomunicabilitate chiar si in
mijlocul mulţimii. El are nevoie sa intalneasca persoane reale, si nu roboti.
Comunitatea creştina trebuie sa-i răspundă la aceasta exigenta, trebuie sa-i ofere aceasta
posibilitate. Se înţelege ca o parohie cu dimensiuni imense nu poate sa satisfacă aceasta exigenta.
Parohia trebuie conceputa in aşa fel incat sa devina un loc de întâlnire umana si de credinţa. In
acest context, trebuie recunoscut si rolul comunitatilor religioase, al grupărilor si miscarilor care fac ca
parohia sa devina o comuniune de comunitati.
Omul de azi are ferma convingere ca a ajuns la un grad suficient de maturitate si de
coresponsabilitate si pretinde sa fie recunoscut ca atare. O mare parte dintre tensiunile sociale

78
Cardinal Joseph Ratzinger , Damaskimos Mitropolit al Elvetiei “ Mostenirea crestina a Europei “ ed. Trinitas, Iasi
2002, p.22
79
Simona Stefana Zetea “Romania o oaza a credintei intr-o lume indiferenta “ ed. Galaxia Gutenberg 2007, p.409
provin din aceasta cauza. Trebuie oferita tuturor posibilitatea de a-si maturiza propria
responsabilitate80.
Aceasta înseamnă ca omul, care se bate pentru recunoaşterea totala a responsabilităţilor sale pe
plan social, nu poate suporta sa fie tratat ca un minor in contextul comunitatii ecleziale. Nimeni
nu trebuie sa se simta pasiv in Biserica. Parohia trebuie sa devina tot mai mult locul de
participare si de coresponsabilitate, loc in care, ,,ca părtaşi la misiunea lui Cristos preot, profet
si rege, laicii isi au partea lor activa in viata si in acţiunea Bisericii"81. Recuperarea laicatului la
viata si la apostolatul Bisericii nu trebuie sa ramana doar o simpla dorinţa a teologiei si a
magisteriului Bisericii.
Fara indoiala ca pastoratia devine tot mai difieila in contextul transformărilor sociale si
culturale. Trebuie sa avem un sens profund al istoriei, sa ştim sa descoperim la timp problemele,
exigentele de reînnoire si sa dam răspunsurile adecvate. Un proiect pastoral valid trebuie sa ia in
considerare scopul propus pe o durata medie, si nu numai rezultatele imediate sau scopul ultim.
De aceea, este nevoie de o sintonizare deplina intre teolog, istoric si antropolog.
Chiar daca au trecut peste 40 de ani de la încheierea sa, Conciliul al II-lea din Vatican
continua sa fie un tezaur imens, capabil sa dea răspunsuri adecvate problemelor si exigentelor
omului contemporan, sa menţină sau sa restabilească puntea intre Biserica si omul modern, sa
facă sa-i ajungă invitaţia, intr-un limbaj accesibil, de a-i deschide porţile lui Cristos, pentru a
regăsi, o data cu motivele speranţei, speranţa mântuirii. Ramane datoria de a construi cu
adevărat o Biserica noua pentru o lume noua, o Biserica menita sa fie ,,fermentul sau sufletul
societatii omeneşti chemate sa se reînnoiască in Cristos si sa se transforme in familia lui
Dumnezeu"82. In îndeplinirea acestei misiuni pastorale.
Biserica nu este mânata de nici o ambiţie pământeasca; ea urmăreşte un singur scop:
sub călăuzirea Spiritului sfătuitor si mângâietor, sa continue lucrarea lui Cristos, care a venit
in lume pentru a da mărturie adevărului (cf. In 18,37), pentru a mântui, si nu pentru a judeca
(cf. In 3,17), pentru a sluji, si nu pentru a fi slujit (cf. Mt 20,28; Me 10.45)83.

80
Isidor Martinca “Doctrina sociala a Bisericii” vol II, ed.Universitatii din Bucuresti , Bucuresti 2006, p.29
81
Conciliul Vatican II “ Apostolicam actuasitatem” (18.11.1965) 10
82
Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965), 40.
83
Idem. 3
VI.h. Proclamarea misterului lui Cristos

Vocaţia proprie Bisericii, oricând si oriunde, este sa vestească Evanghelia speranţei prin mărturia
zilnica. Aceasta este si misiunea Bisericii astăzi in Europa. Evanghelizarea este, intradevar, harul si
vocaţia proprie Bisericii, identitatea sa cea mai profunda. Ea exista pentru evanghelizare, adică
pentru a predica si invata, pentru a fi canalul de transmitere a harului, pentru a-i reîmpăca pe cei
pacatosi cu Dumnezeu, pentru a perpetua jertfa lui Cristos in sfânta Liturghie, care este memorialul
morţii si învierii sale glorioase"84
In diferite parţi ale Europei este nevoie de o prima vestire a Evangheliei: creste numărul de
persoane nebotezate, fie din cauza prezentei însemnate de imigranţi aparţinând altor religii, fie din
cauza faptului ca chiar fiii unor familii cu tradiţie creştina nu au primit Botezul sau din cauza
stăpânirii comuniste ori a unei răspândite indiferente religioase. De fapt, Europa se situează de acum
printre acele locuri tradiţional creştine in care, pe langa o noua evanghelizare, in unele cazuri este
nevoie de o prima evanghelizare.
Biserica nu se poate sustrage de la datoria de a da un diagnostic curajos care sa permită stabilirea
de terapii potrivite. si pe ,,batranul" continent exista zone sociale si culturale întinse unde s-a
dovedit necesara o adevărata „missio ad gentes”85
Apoi, pretutindeni este nevoie de o reînnoita vestire si pentru cei care sunt deja botezaţi. Mulţi
europeni contemporani cred ca ştiu ce este creştinismul, dar, in realitate, nu-l cunosc. Adesea, chiar
elementele si noţiunile fundamentale ale credinţei nu mai sunt cunoscute.
Mulţi botezaţi trăiesc ca si cum Cristos nu ar exista: sunt repetate gesturile si semnele de credinţa,
mai ales, prin practicile de cult, dar lor nu le corespunde o adevărata acceptare a conţinutului
credinţei si o adeziune la persoana lui Isus86.
Marile certitudini ale credinţei au fost înlocuite de câtre mulţi cu un sentiment religios vag si
mai puţin angajator; se răspândesc diferite forme de agnosticism si de ateism practic, care fac sa se
agraveze distanta dintre credinţa si viata; unii s-au lăsat molipsiţi de spiritul unui umanism imanentist,
care le-a slăbit credinţa, ducându-i adesea, din păcate, la a o abandona cu totul; se asista la un fel de
84
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” (28.06.2003) 45.
85
Ioan Paul al II-lea “Redemptoris misio” (7.12.1990) 37
86
Simona Stefana Zetea “Biserica /Indeferentismul religios “ ed. Galaxia Gutenberg Targu lapus 2007, p.73
interpretare seculara a credinţei creştine, care erodează si de care se leagă o profunda criza a
conştiinţei si a practicii morale crestine87.
Marile valori care au inspirat mult cultura europeana au fost separate de Evanghelie,
pierzându-si astfel sufletul cel mai adânc si lăsând loc multor devieri88
Pentru a putea vesti Evanghelia speranţei, este necesara o solida fidelitate fata de Evanghelia
insasi.
Aşadar, propovăduirea Bisericii, in toate formele sale, trebuie sa fie tot mai mult concentrata
asupra persoanei lui Isus si trebuie sa orienteze tot mai mult spre el.
Trebuie sa veghem, pentru ca el sa fie prezentat in integralitatea sa: nu doar ca model etic, ci,
înainte de toate, ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul unic si necesar al tuturor, care este viu si
acţionează in Biserica sa.
Pentru ca speranţa sa fie adevărata si de nezdruncinat, ,,propovăduirea integra, clara si reînnoita a
lui Isus Cristos înviat, a învierii si a vieţii veşnice" 89 va trebui sa constituie o prioritate in actiunea
pastorala din următorii ani.
Daca Evanghelia pe care trebuie sa o vestim este identica in orice timp, modalităţile prin care
putem realiza aceasta vestire sunt diferite.
Aşadar, fiecare este invitat sa-L ,,proclame" pe Isus si credinţa in el in orice circumstanţa; sa-
i ,,atragă" pe alţii la credinţa, adoptând moduri de viata personala, familiala, profesionala si
comunitara, care sa reflecte Evanghelia; sa ,,iradieze" in jurul sau bucuria, iubirea si speranţa, pentru
ca mulţi, ,,văzând faptele voastre bune, sa-l cinstească pe Tatăl care este in ceruri"
Forţa vestirii Evangheliei speranţei va fi mai eficienta daca va fi legata de o unitate si o
comuniune profunda in Biserica. Bisericile particulare in parte nu pot fi singure in înfruntarea
provocărilor ce le aşteaptă. Este nevoie de o colaborare autentica intre toate Bisericile particulare de
pe continent, care sa fie expresie a comuniunii lor adânci; o colaborare care este ceruta si de noua
realitate europeana90

VII. Concluzii

87
Sinodul episcopilor – A doua adunare a episcopilor pentru Europa “ Relatia ante disceptationem” I,1 Ovservatore
romano (3. 10. 1999) 7
88
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” (28.06.2003) 46-47
89
Sinodul episcopilor – A doua adunare a episcopilor pentru Europa “ Relatia ante disceptationem” III,1 Ovservatore
romano (3. 10. 1999) 8
90
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” (28.06.2003) 53.
 Din enciclicele Papei loan Paul al II-lea ies la suprafaţa trei cuvinte importante: „eu, Cristos si
Biserica, intre care exista o strânsa legătura, ilustrata deja de Redemptor hominis (nr. 13 si 14): „Biserica
nu poate sa-l abandoneze pe om, a cărui soarta, adică alegerea, chemarea, naşterea si moartea, mântuirea sau
pierzania, sunt atât de strânse si indisolubil legate de Cristos... Acest om este prima cale pe care Biserica
trebuie sa o străbată in îndeplinirea misiunii sale: El este calea primordiala si fundamentala a
Bisericii, cale străbătuta de Cristos însuşi, cale care trece neschimbata prin misterul mtruparii si al
rascumpararii”.
Pentru a sesiza aceasta legătura, e nevoie de credinţa, de rugăciune, de meditaţie si... de lectura
enciclicelor lui loan Paul al II-lea.
lata, deci, in ce mod Biserica Catolica înţelege sa contribuie la dezvoltarea dimensiunii spirituale a
noii Europe: anunţând fara încetare misterul lui Cristos, fiind aproape, prin dialog, de celelalte
Biserici creştine si aprofundand cunoaşterea celorlalte religii sosite in Europa, dezvoltand, înainte de
toate, dialogul cu iudaismul si islamul.
Îmi place sa închei citând din nou câteva dintre cuvintele adresate Europei de câtre Sfântul Părinte,
de fericita amintire, Papa loan Paul al II-lea::
„Nu te teme! Evanghelia nu este împotriva ta, ci in favoarea ta. Acest lucru il confirma constatarea
ca inspiratia creştina poate transforma gruparea politica, culturala si economica intr-o convieţuire in
care toţi europenii sa se simtă in casa lor si sa alcătuiască o familie a naţiunilor, din care celelalte
religii din lume se pot inspira cu folos 91 si pentru a sfârşi, gândindu-mă la intrarea României in
Europa, doresc sa spun si sa repet: Ramaneti fideli lui Cristos in credinţa voastră! purtaţi de suflul
credinţei noastre, sa participam la lărgirea dimensiunii spirituale a Europei, ramanand deschişi
dialogului si iubirii de fraţii noştri care nu impartasesc aceeaşi credinţa. Ceea ce este necesar in mod
deosebit in acest moment din istorie sunt oamenii care, printr-o credinţa luminata si trăita, sa-l facă
credibil pe Dumnezeu in aceasta lume.
Mărturia negativa a creştinilor ce vorbeau despre Dumnezeu si trăiau împotriva lui a întunecat
imaginea lui Dumnezeu si a deschis poarta necredinţei. Avem nevoie de oameni care-si ţin privirea
aţintita spre Dumnezeu, invatand din aceasta adevărata umanitate.
Avem nevoie de oameni a căror inteligenta sa fie luminata de Dumnezeu si cărora Dumnezeu le
deschide inima, aşa incat inteligenta lor sa poată vorbi inteligent ;ei celorlalţi si inima lor sa poată

91
Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” (28.06.2003), 121
deschide inimile celorlalţi. Numai prin oameni care sunt transformaţi de Dumnezeu, Dumnezeu se
poate întoarce la oameni.
Aceasta conceptie „arde „ in sanul Bisericii noastre inca de la Conciliul Vatican II , unde biserica
avand o atitudine cat se poate de rationala a incercat si reusit sa surprinda adevaratele probleme pe
care Biserica le infrunta in ziua de azi , incercand sa ofere un raspuns in ceea ce priveste modul in
care biserica trebue sa raspunda la nevoile lumii de azi .
Trecand mai bine de 40 de ani orientarea biserici in ceea ce priveste lumea contemporana a ramas
aceasi primind doar prin cuvintele Sfantului Parinte de fericita memorie Ioan Paul al II-lea o forma
ce sa vrut sa fie asa zis actualizata .
Precum in C.V.C.II. si in E.I.E. totul graviteaza in jurul misterului Invierii si Mortii lui Isus
,izvorul tuturor bunatatilor de pe pamant .
Cu adevarat prin scrierile sale Ioan Paul al II-lea vorbeste lumii si intregii bisericii dar mai cu
seama in cadrul E.I.E. , document ce cu usurinta poate sa fie considerat ca fiind un manual a ceea
ce trebue sa fie si sa faca Biserica intr-o Europa ce se afla intr-o continua miscare .

VII. Aparat Critic

VIII.a. Bibliografie

Izvoare
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu
binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST Patriarhul B. O. R.,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., (Buc.), 2001
 Conciliul Vatican II “ Apostolicam actuasitatem” (18.11.1965)
 Conciliul Vatican II “ Gaudium et spes “ (07. 12. 1965)
 Conciliul Vatican II “ Lumen gentium”( 21. 11. 1964),
 Conciliul Pontifical pentru cultura “Pentru o pastorala a culturii “
 Arhiepiscopia Romano-Catolica de Bucuresti ’ Catehismul Bisericii Catolice’ Bucuresti 1993
 Sinodul episcopilor – A doua adunare a episcopilor pentru Europa “ Relatia ante
disceptationem” I,1 Ovservatore romano (3. 10. 1999)
 Ioan Paul al II-lea “Ecclesia in Europa” ed. Presa Buna , Iasi 2003
 Ioan Paul al II-lea “ Pastores davo vobis” (25 03 1992) Iasi 2000
 Ioan Paul al II-lea “Redemptoris misio” (7.12.1990)
 Iaon Paul al II-lea “ Observatore romano “(16. 01.1985)
 Ioan Paul al II-lea ,Sa trecem pragul sperantei ‘ (traducere in limba romana de S. Marculescu),
Editura Humanitas, Bucuresti 1995
 Paul al Vi-lea “Eclesiam suam” (06. 08.1964)
 Paul al VI-lea “Evangelii nuntiandi”

Dicţionare

 Tertuluian langa “ Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic” ed.
Dacia , Cluj-Napoca 1997
 Ioan Tamas „Mic dictionar crestin catolic” ed. Sapientia , Iasi 2001
Lucrări Speciale

 G. BEDOUELLE O.P., ‚Uno squarcio di storia del nostro tempo e della Chiesa. Lo sfondo
storico delle encicliche di Giovanni Paolo II’,:
 G. Borgnovo /A. Cattaneo, ‚Giovanni Paolo Teologo. Nel segno delle encicliche ,ed.
Mondadori, Milano 2003,
 R. FISICHELLA, ‘L'impronta trinitaria delle encicliche di Giovanni Paolo II’
 Isidor Martinca “Doctrina socoala a bisericii “ vol.1 Editura Universitatii din Bucuresti,
Bucuresti 2006
 Ioan I. Inca , Germano Morani , “Gandirea sociala a bisericii”ed. Deisis , Sibiu 2002
 Isidor Martinca “ Cultura si educatia in doctrina sociala a bisericii “ ed. Universitatii din
Bucuresti , Bucuresti 2004

Lucrări Generale

 Cardinal Joseph Ratzinger , Damaskimos Mitropolit al Elvetiei “ Mostenirea crestina a

Europei “ ed. Trinitas, Iasi 2002
 Cardinalul Paul Poupard “ Credinta si cultura la cumpana dintremilenii “ ed. Galaxia
Gutemberg , Targu-Lapus 2006
  Franco Ranaldi “Papa Ioan Paul al II-lea si jubileul anului 2000”, ed. Paralela 45 Pitesti
1999,
 Lucetta Scaraffia ,Eugenia Rocella “Impotriva Crestinismului ONU si Uniunea Europeana
ca noua ideologie” Presa Universitar Clujeana , Cluj 2007
 Ion Copoeru, Nicoleta Szabo “Dileme Morale si Autonomie in contextual democratizarii si
al integrarii Europene “ed. Casa cartii de stiinta , Cluj 2007
 L. ACCATTOLI, Karol Wojtyla. Omul sfarsitului de mileniu’ (traducere in limba romana de
Laszlo Alexandru), Editura Viata Crestina, Cluj-Napoca 1999,
 Mesagerul “Ioan Paul al II-lea maestro si sfant parinte pentru toti oamenii “Iasi 2003
 Ratzihger “ introducere in Crestinism , prelegeri despre Crezul Apostolic” ed. Sapientia ,
Iasi 2004
 Simona Stefana Zetea “Biserica /Indeferentismul religios “ ed. Galaxia Gutenberg Targu
lapus 2007
 Simona Stefana Zetea “Romania o oaza a credintei intr-o lume indiferenta “ ed. Galaxia
Gutenberg Targu Lapus 2007
 Olivier CLEMENT, „Sillons de lumiere, Fates Cerf „ Paris 2002

VIII.b. Abrevieri

Ap – Apocalipsa E.I.E – Eclessia in Europa

Buc. - Bucuresti Ef. – Efeseni
C.V.C II - Conciliul Vatican II F.a. –Faptele Apostolilor
Co. – Corinteni Io – Ioan
d.p.d.v – din punct de vedere Lc – Luca
Dr – Doctor Mt.- Matei
Pr - preot Pt. – pentru
Prof - Profesor

VIII.c. Indici

VIII.c.1. Indici de nume

B Leon al XVI-lea, 10, 13

loan al XXIII-lea, 13
Benedict al XVI-lea, 30 loan Paul al II-lea, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 19, 21, 30, 32, 35, 39,
45
Lucetta Scaraffia, 33, 49
C
Cristos., 6, 11, 25, 27, 28, 40, 45 M
Matei, 6, 49
D Mazowiecki,, 10
Dumnezeu;, 6, 11
N
E Nicoleta Szabo, 33, 49
Eugenia Rocella, 33, 49
P
F Papa Leon al XIII-lea, 16
Franco Ranaldi, 14, 16, 17, 48 Papa loan al XXIII-lea, 24
Papa Pius al IX-lea, 16
Paul al Vl-lea, 13, 19, 24, 35, 39
G Paul Poupard, 37, 48
G. BEDOUELLE O.P, 9, 48 Pius al Xl-lea, 13
Germano Morani ,, 30, 48 Pius XII, 6

I R
Ioan I. Inca, 30, 48 R. FISICHELLA, 12, 48
Ion Copoeru, 33, 49 Ratzihger, 30, 31, 49
Isidor Martinca, 24, 26, 32, 41, 48
S
J Sfântul Augustin,, 12
Joseph Ratzinger, 40, 48 Sfântul Irineu, 12
Sfantul Petru, 15
Simona Stefana Zetea, 41, 43, 49
K Spiritului Sfânt, 11, 12, 32, 37
Karol Wojtyla, 10, 15, 49
T
L Tertuluian langa, 6, 48
L. Accattoli, 10
VIII.c.2. Indici de locuri

A Italiei, 12, 15

Azerbaijan, 15
M
B Mazowiecki,, 9
Milano, 8, 47
Bucuresti, 10, 23, 25, 31, 40, 46, 47, 48
N
C
Norvegia, 16
Cluj-Napoca, 5, 9, 12, 14, 47, 48
CLUJ-NAPOCA, 1, 2 R
Roma, 6, 14, 15
D
Damasc, 15 S
Siria, 15
E Strassbourg., 12
Europa, 4, 6, 13, 14, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 42, 43, 44, 45,
46, 48 T
Targu lapus, 42, 48
I Tromso,, 16
Iasi, 6, 14, 16, 17, 18, 19, 22, 29, 30, 31, 33, 35, 39, 46, 47, 48