Din punct de vedere etimologic, termenul „clasicism”
provine din limba latină („classicus”), însemnând „de primă clasă”, „de prim rang”, „demn de urmat”. Într-una din accepţiunile sale, clasicismul reprezintă un curent literar şi artistic afirmat în secolul al XVII-lea, în Franţa. Principiile şi normele estetice specifice acestui curent literar au fost exprimate în „Arta poetică” din 1674, a lui Nicolas Boileau care valorifică poeticile antice ale lui Aristotel şi Horaţiu. Principii estetice, particularităţi ale clasicismului: - pentru arta clasică adevărul devine un scop (Boileau afirma: „Nimic nu e frumos ca adevărul”), observându-se preferinţa pentru raţional (cenzurarea fanteziei, victoria raţiunii asupra pasiunii). - apare ideea că arta ( şi literatura) este o imitaţie a naturii, a realităţii (însă nu o copie a ei conform doctrinei aristotelice întemeiate pe principiul mimesisului). - scopul literaturii este să producă plăcere (Aristotel), dar şi să instruiască, având deci, un caracter didactic educativ (poetul latin Horaţiu). - o altă regulă, precizată de Boileau, este cea a bunului simţ, a bunei credinţe clasice, presupunând ca opera de artă să corespundă gustului epocii şi al publicului. - forma operei literare trebuia să se caracterizeze prin echilibru şi armonie, limbajul să fie accesibil, clar şi elegant iar în ceea ce priveşte conţinutul operei, se cerea evitarea reprezentării violenţelor sau a sfârşitului personajelor pe scenă, în teatru; sunt cultivate subiecte nobile, de inspiraţie istorică sau mitică. - personajele erau animate de idealuri eroice şi de principii morale înalte (patriotismul, sentimentul datoriei, nobleţea comportamentului), manifestându-se o preferinţă pentru figurile Antichităţii. - raportul armonios dintre conţinut şi formă (forma este importantă în măsura în care permite ca ideea să fie ilustrată clar). - una dintre regulile din teatrul clasic era regula celor trei unităţi: de timp (acţiunea nu trebuie să depăşească 24 de ore), de acţiune (o singură acţiune principală) şi de spaţiu (acţiunea se desfăşoară în acelaşi loc). Primele două unităţi apar şi la Aristotel („Poetica”), filosof antic grec. - clasicismul impune ideea purităţii speciilor şi a genurilor, orice amestec al acestora fiind nerecomandat. Fiecare scriitor îşi va dovedi talentul într-un anumit gen (vom întâlni autori specializaţi în tragedie, comedie sau satiră). - se ajunge la o ierarhizare a genurilor şi speciilor literare (urmându-se principiul raţiunii sau al imitaţiei). Există genuri majore (mai importante: epopeea, tragedia, oda, comedia) şi genuri minore (satira, fabula, eseul moralizator, literatura epistolieră). - scriitorul clasic urmăreşte să surprindă în creaţia sa ceea ce este general valabil, dincolo de epoci, de societate; personajele literaturii clasice sunt tipuri morale, caractere. - scriitorul clasic este impersonal, raţional, obiectiv. - în concepţia clasicului, universul este armonios, inteligibil, nu cuprinde taine. - frumosul este logic şi real; arta trebuie să exprime adevărul, identificat cu frumosul (triada: adevăr / frumos / bine). Reprezentanţi ai clasicismului în literatura universală: N. Boileau, P. Corneille, J. Racine, Molière, La Bruyere, La Fontaine. - în literatura română: Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Ion Pillat, Al. Philippide, G. Călinescu (în opera acestora apar şi influenţe ale altor curente literare). O altă accepţiune a cuvântului „clasic” este aceea de „valoros, atestat de trecerea timpului, demn de a fi oferit ca model şi de a fi studiat”. Cuvântul „clasic” are acest sens în sintagma „epoca marilor clasici” (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici). Niciunul dintre aceştia nu este reprezentant de seamă al clasicismului.