ACTUL II,Scena II: ROMEO: De răni fac haz cei nerăniţi cândva.

(Julieta se iveste la o fereastra de sus.)

Dar ce lumină-acolo-n geam rasare ?
Sunt zorii, da, si Julieta-i soare !
Te-nalţă, soare, si răpune luna
Pizmasa, care-i lâncedă de ciudă
Că tu, fecioara ei, o-ntreci în nuri:
N-o mai sluji, de vreme ce-i pizmasă;
Verzui si stins e straiu-i de vestală,
Şi-l poartă doar nătângii; tu, aruncă-l.
E ea, domniţa mea, iubirea mea !
O, dac-ar sti că este !
Vorbeste, totusi fără glas: ce dacă-i
Cuvântă ochii, eu le voi răspunde.
Dar prea cutez, ea nu-mi vorbeste mie.
Doi astri de pe cer, din cei mai limpezi,
Chemaţi aiurea, roagă ochii ei
Să scapere-n tării pân´s-or întoarce.
Pe boltă-s ochii-i ? Stelele-s la ea?
Nu, astrii s-ar sfii de strălucirea-i
Ca un opaiţ ziua ! Ei văzduhul
Atât l-ar lumina încât, uitând
Că-i noapte, păsări s-or porni cântând.
Obrazul, vezi, si-l sprijină în mână…
O, cum de nu-s pe mâna ei manusă,
Să-i mângâi eu obrazul !