Antonio Vivaldi-Referat Aaniței Andreea(9E)

Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneţia, d. 28 iulie 1741, Viena) este cel mai de seamă
reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni
Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie
internă) şi a fost înmormântat în cimitirul spitalului.

Biografie
Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei,Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete
Rosso(Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenit de la tatăl său). Primul nucleu al
familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima
jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia,
probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie
după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârstă de 21 de ani)
şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului
Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15 ani şi a fost
hirotonisit preot la 25 ani.

Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a
îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment
a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante,
instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi fiicelor
ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la
Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.

Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie

internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau
prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de laEdward Wright la
violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele
Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce
reprezenta viaţa muzicală veneţiana şi asupra efectului electrizant al interpretării şi
creaţiilor lui Vivaldi.

Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:

 Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);

 Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând
Anotimpurile);
 Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga
Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a
avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare
număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea
a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) înConcertul pentru patru clavecine (BWV
1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.

Activitate muzicala
Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte
inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă
structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă
(între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei mişcări simetrice (repede-lent-repede).
Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când
sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-şi face apariţia.

Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru
(unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a
unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente,
conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră,
precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care
le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai
marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moştenit atracţia
pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.

Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului
numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a întregii creaţii
vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care
traversează de la un capăt la altul nu numai creaţia sa instrumentală, dar şi cea de scenă sau
religioasă.
Prin creaţia sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influenţă puternică în
dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi cei
mai de seamă : Haydn, Mozart şi Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creaţiei
instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în
mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei,
încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a
revoluţionat şi a animat întreaga creativitate muzicală barocă veneţiană şi europeană .

Compoziții
Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau cunoscute 768 de
lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de lucrări atribuite. În timpul
vieții Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate și concerte, dintre care 13 sunt numerotate ca
opusuri, ca de ex.:

 op.3, L'Estro Armonico (1712)

 op.4, La Stravaganza (1712-1713)
 op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de concerte
Anotimpurile
 op.9, La Cetra (1728)

Antonio Vivaldi a scris și un număr de 90 de opere, precum:

 Ottone in villa (1713)

 Orlando finto pazzo (1714)
 Nerone fatto Cesare (1715)
 L'incoronazione di Dario (1716)
 Montezuma (1733)
 Feraspe (1739) ș.a.

Muzica sacră, vocală și corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii, arii,
cantate, serenade):

 Gloria, RV 589
 Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
 Magnificat, RV 610 ș.a.