Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
AM GĂSIT CALEA
Să pătrundem în case
1
De inimi curate, Mai mult decât
Și s-aducem acolo Pot să gândesc!
Cristal-nestemate.
Iar acum pot
Ne ești frate, te știm Doar prin gest
Din cuvântul ce-ai apus, Să vorbesc.
Poți să vi să ne vezi **
Prin cuvântul de sus, Iar în gestul simbol
Se creează un gol,
Iar în inima ta Care-i plin de uimire,
Noi găsit-am locșor Și în care cei doi
Căutat de demult Se cunosc
Îmbrăcat doar cu dor. În unire.
**
10.03.13.
Tu, noblețe zglobie,
Argintie și vie, Agenor Crişan
Îți mulțumesc
2
Cuprins
Cuvânt introductiv.........................................................................4
AM GĂSIT CALEA....................................................................12
Cum ajungem la o gândire spirituală.......................................15
De ziua naşterii Maestrului iubit.............................................37
Sinea spirituală........................................................................43
PS:
În toamna anului 2007 se vor împlini 33 de ani de la moartea lui
tanti Riţa, şi încă nu am întâlnit nici un antroposof de nicăieri cu o
voinţă şi o perseverenţă atât de mare ca a ei, un cristal ce emana şi
emană lumină.
Corespondenţa între
Dana Octavia şi Laurenţiu Cîmpeanu
Am "sorbit" cele două materiale trimise pentru care îţi mulţumesc din
suflet şi pe care le voi difuza, aşa cum doreşti, tuturor acelor străduitori
pe calea Antroposofiei pe care-i ştiu. Sunt texte preţioase pentru fiecare
dintre noi şi aşteptăm cu nerăbdare continuarea. Cred că ai o misiune
nobilă, şi anume de a face cunoscute aceste "comori" celor care au
nevoie pe acest drum de "combustibilul" corespunzător.
Cu bine!
Laurenţiu.
Dragi prieteni,
Îndeplinesc cu mare bucurie o rugăminte şi o dorinţă a unei prietene
"străduitoare" pe aceeaşi cale pe care mergem şi noi. Textele sunt foarte
preţioase pentru noi deoarece ne furnizează tocmai "combustibilul"
necesar să mergem mai departe atunci când ne este mai greu.
Cu bine!
Laurenţiu.
AM GĂSIT CALEA
AM GĂSIT CALEA
Septembrie, 1956
Ce îi mână oare pe oameni de-a scrie istoria vieţii lor proprii? Cred
că nevoia de a mărturisi, nevoia de-a se elibera de ceea ce le umple
fiinţa interioară. Este adevărat că într-o mărturisire pe care-o citesc
ceilalţi oamenii nu va fi decât un adevăr căutat, un adevăr care să nu
atingă acele părţi ale sufletului omenesc care l-ar compromite în faţa
celorlalţi. Nu va fi adevăr care să spună cele mai profunde porniri,
patimi, pasiuni şi pofte. De la acest lucru îi opreşte pe oamenii, mai
totdeauna, vanitatea de a nu fi priviţi ca imperfecţi, ca fiinţe josnice, de
care ceilalţi nu fac decât să se ferească, ne acordându-le iertare şi
înţelegere. Mai este şi motivul că oamenii nu se cunosc bine pe ei înşişi,
deoarece nu s-au adâncit în propriul lor suflet, cu ochiul criticului
nepărtinitor, obiectiv.
Istoria unei vieţi nu constă numai din ceea ce observă oamenii unul
despre celălalt, căci ceea ce observăm la altul nu este purul adevăr,
deoarece nu suntem obiectivi decât în măsura în care ne dictează
propriile interese obiective. De aceea, nu putem cunoaşte cu adevărat un
om, chiar dacă trăim alături de el de-a lungul vieţii. Manifestările
exterioare nu sunt omul adevărat. Mai ales în actuala epocă, oamenii au
ajuns să fie actori desăvârşiţi - pentru a mă exprima aşa -, ei joacă
întotdeauna un anumit rol în faţa celorlalţi oamenii şi de cele mai multe
ori şi în faţa conştiinţei lor. Care este oare motivul? Epoca actuală se
caracterizează prin marea inteligenţă la care-au ajuns oamenii, fără ca,
în acelaşi timp, să-şi fi dezvoltat la acelaşi nivel şi simţul moral interior.
Acest lucru îl putem observa fiecare din noi, dar de aplicat îl poate
aplica numai acela care şi-a făcut o cultură spirituală, rezultată din
studierea adevărurilor emise de antroposofie. Pentru acela care nu
cunoaşte aceste adevăruri, va fi greu să creadă că abia prin asemenea
studii putem ajunge să cunoaştem lumea şi omul cu adevărat.
Aici nu vreau să explic pe larg ce este ştiinţa spirituală. Ea poate fi
cunoscută numai prin ea însăşi, însă vreau să spun că acela, care-a
adâncit aceste adevăruri, este capabil să judece pe semenii săi, şi în
general viaţa şi lumea, cu totul altfel decât ceilalţi oamenii. Un
asemenea om a pornit în cunoaşterea lumii cunoscându-se mai întâi pe
sine însuşi, în strădania sa interioară, în aşa fel încât nu există gând,
sentiment, dorinţă, impuls, pe care să nu le poată analiza şi cunoaşte, nu
din punct de vedere subiectiv, ci în ceea ce sunt ele cu adevărat,
excluzând cu totul sentimentele sale egoiste, care-l fac în general orb pe
acela care este în joc. La această perfectă cunoaştere de sine se poate
ajunge numai dacă omul a coborât până în tenebrele subconştientului
său de mii de ori, ca şi cum ar fi un străin care analizează sufletul altuia
şi nu pe-al său. Acest lucru nu este uşor, căci este nevoie de o forţă pe
care oamenii nu sunt dispuşi să o desfăşoare pentru a-şi scruta mereu
fiinţa proprie pentru a aduce afară (în conştienţă) ceea ce zace adânc,
adânc înrădăcinat în subconştientul nostru. Vorbesc numai în trecere
despre aceste lucruri, pentru a înţelege ce va urma, în legătură cu viaţa
încă interioară, văzută de mine prin prisma vieţii spirituale pe care o
trăiesc acuma.
Am făcut mii de exerciţii de adâncire lăuntrică, de câţiva ani
încoace, ajungând să mă cunosc destul de bine, căci aceste exerciţii le-
am făcut în legătură cu propriile mele trăiri, pe care le-am avut de-a
lungul întregi mele vieţi, începând cu anii, până la punctul unde mă
poate duce amintirea, pe care mi-am cultivat-o în felul acesta. Acum
sunt capabilă să pot judeca obiectiv propria mea entitate sufletească,
fără a fi nevoită să mă opresc în faţa zidului egoismului, care altădată
m-a făcut să fiu atât de dureros lovită, din cauză că viaţa mea s-a
desfăşurat aşa cum s-a desfăşurat, şi nu aşa cum am dorit să se
desfăşoare după schimbările şi dorinţele mele personale. Cred că
aproape toţi oamenii trec prin aceleaşi suferinţe de-a lungul vieţii, când
nu se pot realiza aşa cum îşi formează ei idealul.
Atâta ştiu, în mod precis, că am fost o revoltată, o mare revoltată,
că viaţa a fost vitregă cu mine şi nu mi-a dăruit ceea ce sufletul meu
cerea. Am fost nenorocită până la vârsta de 52 de ani, că nu m-am putut
dezvolta aşa cum mi-au fost tendinţele mele interioare. Aş fi murit
astfel, complet lipsită de credinţa în Dumnezeu, de încredere în oameni,
în lucruri superioare, în nobleţea adevărată, adevăr, cinste, în existenţa
şi nemurirea sufletului şi multe, nesfârşit de multe lucruri minunate,
dacă la 52 de ani, nu mi-ar fi căzut în mână, în mod absolut miraculos,
volumul al II-lea din „Ştiinţa spirituală” (Ştiinţa ocultă în rezumat, n.
red.).
De când mi s-a întâmplat acest lucru, într-o seară de noiembrie (11
noiembrie 1952), viaţa mea trecută a murit cu desăvârşire, s-a topit cu
desăvârşire, cum se topeşte gheaţa la un soare arzător primăvara,
renăscându-mă din nou, ca pasărea Phönix din propria cenuşă. Pot vorbi
cu toată liniştea şi tăria despre Dumnezeu al meu propriu, un Dumnezeu
care a intervenit atunci când viaţa mea ajunsese la pragul zădărniciei, la
pragul banalităţii în care trăiam şi care-a fost durerea întregii mele vieţi.
Aceste lucruri nu pot fi redate în cuvinte, căci ele sunt însăşi viaţa mea,
simţirea mea cea mai adâncă, sunt crezul meu cel mai sfânt! Cine ar
pune la îndoială ceea ce scriu eu aici, înseamnă că în viaţa lui nu a avut
niciodată trăirile pe care eu le-am avut şi înainte şi după ce am întâlnit
în calea vieţii mele, viaţa minunată pe care mi-a deschis-o acea carte,
întâlnită absolut din întâmplare!...
Ştiu acuma însă, că asemenea întâmplări au loc în legătură cu ceva
mult mai profund decât suntem dispuşi să judecăm în mod obişnuit.
Cum aş putea spune că este o simplă întâmplare oarbă, când această
întâmplare mi-a schimbat fundamental întregul curs al vieţii, mi-a
schimbat concepţia despre lume, despre fiinţa mea, despre suferinţele
vieţii mele întregi, mi-a schimbat valoarea tuturor lucrurilor, valoarea
tuturor oamenilor, valoarea naturii întregi, valoarea întregului
univers?!!! Această “întâmplare” mi l-a dat pe Dumnezeu mie, care nu
credeam în ruptul capului că există, mi-a dat credinţa în idealul suprem
spre care ne îndreptăm toţi oamenii, chiar dacă nu ştim, mi-a dat puterea
să-mi transform gândurile, sentimentele, voinţa, să le îndrept cu totul
spre idealul suprem, să le cultiv în sensul acesta, care singurul ne dă
cheia problemelor şi enigmelor pe care le întâlnim în lume şi care ne fac
viaţa atât de tristă şi goală. Nu un ideal pe care-l presimt numai, ci un
ideal pe care-l recunosc în fiecare gest, în fiecare manifestare a lumii
din jurul meu şi a întregului univers.
Recunosc cu durere că nu toţi oamenii cer un asemenea adevăr, un
asemenea ideal pe care să-l urmeze. La începutul disciplinei spirituale,
pe care am primit-o cu entuziasm de care nu cred că sunt mulţi oamenii
în stare, credeam că este ceva ce orice om cinstit trebuie să înţeleagă şi
să dorească: a şti cine este el, a şti ce are de făcut pentru a se clădi pe el
însuşi, pentru a corespunde unui ideal, grandios, arătat nouă prin
antroposofie, şi de-a şti încotro îl duc paşii lui în viitor, spre atingerea
acestui ideal suprem!!! Cât am fost de naivă în entuziasmul meu
înflăcărat! Încet, încet, am început să observ că oamenii nu caută
Adevărul, ci caută un compromis oarecare pentru a trăi viaţa cât mai
uşor şi cât mai fără griji, fără a se frământa deloc dacă ceea ce fac este
adevăr sau nu, dacă ţinta spre care merg o cunosc sau nu.
Durerea ascuţită pe care-o simt în inima mea mai curând, şi cu atât
mai de nesuportat, a fost aceea când am aflat că tocmai fiinţele pe care
le-am iubit mai mult şi în care credeam mai mult că ar avea cele mai
înalte tendinţe spirituale, s-au dovedit cele mai pline de prejudecăţi, s-
au dovedit cele mai fanatice şi mai strâmte în vedere, considerând
adevărurile spirituale magnifice pe care le poate atinge un om, drept
erori, mulţumindu-se cu nişte practici banale, mărunte, fără a cunoaşte
nimic din ceea ce este cu adevărat magnific şi grandios pentru un
asemenea om care crede cu adevărat în Dumnezeu şi într-o lume în care
merge, spiritual, după moarte! Aceste lucruri m-au făcut să sufăr
îngrozitor, dar entuziasmul meu a crescut pentru ceea ce am descoperit,
şi am învăţat că eu sunt altfel decât mulţi alţi oameni şi, prin urmare,
calea mea de înălţare sufletească este alta decât a multor alţi oameni.
Înţelepciunea ne-o putem câştiga numai treptat şi cu grele
suferinţe! Uneori suntem descurajaţi şi ne simţim descurajaţi si singuri,
dar ştiu că astfel decurge evoluţia şi unul este pe-o treaptă mai înaltă,
altul pe una mai inferioară, dar toţi suntem fraţi şi trebuie să ne iertăm
unul pe altul, să ne înţelegem şi să ne iubim.
9. X. 1956
23. X. 1956
9. XI. 1956
4. I. 1957
27. I. 1957
2. III. 1957
2. IV. 1957
Sinea spirituală.
10. I. 1958
Sfârşitul caietului 1b
Aiud, 19 noiembrie 2006
Dana Octavia Grigoriţă
Caietul nr. 2
AXIOME
Axiome
Riţa Schuster
1. Raţiunea este toiagul pe care ne sprijinim pe calea grea care duce la
porţile lumii suprasensibile
2. Când în om vorbeşte glasul conştiinţei fără un imbold exterior,
acel om a ajuns la acea libertate interioară când aude glasul etern al
lui Dumnezeu.
3. Dumnezeu există cu adevărat pentru om numai în clipa când
omul însuşi îi dă viaţă în sufletul său.
4. Când sufletul tău începe să-şi pună întrebări în legătură cu
existenţa sa, ai ajuns la gradul de evoluţie spirituală când îl cauţi pe
Creatorul tău.
5. Împărăţia lui Dumnezeu poate coborî numai atunci pe pământ,
când pământul însuşi va deveni o expresie a nemuririi. Omul este
chemat să înfăptuiască această minune.
6. Omul este cea mai mare taină a lumii; de aceea se străduieşte să
se ridice la cunoaşterea tainelor universului.
7. Principiul nemuririi este sădit în sufletul nostru. Ştiinţa sublimă
ne învaţă să-l scoatem la lumină.
8. Numai doctrina reîntrupării spiritului omenesc ne duce la
noţiunea unirii cerului cu pământul.
9. Dacă religia nu ar fi sădită în noi, nici o putere din lume nu ne-ar
putea face religioşi.
10. De ce oare oamenii caută mai mult cunoaşterea lumii exterioare
decât a propriul lor interior?
11. Caută să cunoşti legile spirituale care vorbesc în tine, şi vei
învăţa misiunea ta pe pământ.
12. Dorinţa este mijlocul prin care se stimulează voinţa. Dorinţa fără
fapte însă, are numai o valoare pur pământească, trecătoare.
13. Nu vom putea înţelege niciodată sufletul altora dacă nu ne
înţelegem mai întâi pe noi înşine.
14. Durerea altuia trebuie să vorbească în tine ca şi propria-ţi durere.
Numai atunci ai ajuns la iubirea aproapelui tău. O judecată arbitrară
loveşte întotdeauna adevărul.
16. Adevărul nu poate fi divizat. El este întreg şi veşnic. Prin munca
noastră interioară, liberă, noi tindem spre acest Adevăr.
17. Fiecare om primeşte din Adevăr numai atât cât corespunde
facultăţilor sale.
18. Înţelepciunea nu constă în faptul de-a vorbi despre Adevăr, ci
de-a face din el expresia vie a fiinţei tale.
19. Nu căuta Adevărul în afara ta, ci caută-l în tine. Pentru a-l afla
însă, este necesar să te pregăteşti.
20. Ştiinţa spirituală nu ne poate face înţelepţi dacă în noi principiul
nemuritor nu se cere spre lumină.
21. O sămânţă va da rod numai atunci când locul şi timpul sunt
prielnice dezvoltării ei.
22. O, tu discipol spiritual, munceşte cu râvnă şi vei avea şi roadele
pe care le scontezi.
23. Fără o muncă uriaşă, care întrece cu mult pe aceea a vieţii de
toate zilele, nu putem înainta în ştiinţa sublimă.
24. Christos poate trăi în sufletul nostru numai dacă noi înşine îi
clădim tronul din gândurile, sentimentele şi faptele noastre purificate
de egoism.
25. Cine eşti tu, omule imperfect, care vrei să pui stăpânire pe
libertatea mea interioară?! Oare tu nu şti că această libertate
interioară este mai presus de prejudecata ta plină de egoism?
26. Cum îndrăzneşti tu, omule imperfect, să pretinzi ascultare din
partea unui semen al tău, când tu nu eşti în stare să fii propriul tău
stăpân?
27. Obişnuieşte-te, omule, să faci din gândul morţii o punte spre o
viaţă nouă, mai desăvârşită decât aceea pe care-o trăieşti acum.
28. Cine ştie cum se moare întru Christos, pentru acela moartea nu
este altceva decât o întâmplare exterioară.
29. Prin ştiinţa spirituală antroposofică învăţăm, în fiecare clipă a
vieţii noastre, să devenim tot mai vrednici de a muri.
30. O, nu! Moartea nu este sfârşitul, ci promisiunea unei vieţi
viitoare mai plină de înţelegere pentru menirea sufletului omenesc.
31. Eul omului este scânteia divină care i s-a conferit. Omul este
chemat să dezvolte această scânteie divină, într-o flacără nemuritoare
care să lumineze însuşi cerul, unindu-se cu el.
32. Înţelepciunea ascunsă în străfundurile fiinţei omeneşti, ea este
însăşi temelia originară a omului. Această înţelepciune poate fi
scoasă la lumină prin cunoaşterea legilor din care purced toate
lucrurile.
33. Eul omului este o sabie cu două tăişuri. O parte se deschide spre
lumea exterioară-fizică, iar cealaltă parte spre lumea interioară-
sufletească. Eul este, deci, pe de-o parte un copil al pământului, iar
pe de altă parte un copil al cerului. Această dualitate a Eului
omenesc ajunge la echilibru urmând calea disciplinei spirituale.
34. Cine se îndoieşte că Adevărul veşnic poate fi scos numai din
străfundurile sufletului său, acela nu a ajuns la înţelegerea libertăţii,
dăruită omenirii de Cristos. Un asemenea om nu poate realiza
Adevărul veşnic, ci numai un adevăr efemer.
35. O comunitate religioasă ere valoare numai atunci când
exponenţii ei sunt ei înşişi o expresie vie a celor ce predică pentru
alţii.
36. Căutând misterele lumii, ne vom găsi pe noi înşine ca fiinţe
cosmice.
37. În om sunt sădite toate misterele universului. Omul însuşi este
chemat ca în decursul evoluţiei sale să descopere aceste taine. Când
va ajunge la maturitatea spirituală pentru a putea înţelege, va ajunge
şi la cunoaşterea scopului pentru care a fost creat.
38. Christos este conducătorul omului care-a pornit pe calea
dezvoltării superioare, căci El acţionează în Eul superior al omului.
39. În Eul superior sunt cuprinse cele 3 forţe fundamentale ale
spiritului: gândire, simţire şi voinţă (Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt).
40. Evoluţia unui om se poate cunoaşte după facultatea de a
pătrunde adevărul prin intuiţie.
41. Omul care nu pătrunde adevărul, nu a spart coaja naturii sale
inferioare. Prin urmare, un asemenea om nu poate pătrunde până la
înţelepciunea ascunsă în lucruri.
42. Entităţile spirituale divine sunt făuritorii omului. Pentru
formarea lui, aceste Fiinţe Sublime şi-au jertfit propria lor substanţă,
care este iubirea.
43. Evoluţia prin care trece Eul nemuritor al omului este o liturghie
neîntreruptă, pentru a-l conduce spre ţinta lui divină. Moartea şi viaţa
pământească fac parte din această liturghie cosmică. Omul se naşte
în trupul pământesc, pentru ca prin experienţele prin care trece, prin
suferinţele lui, să se maturizeze treptat pentru atingerea Idealului
suprem pentru care a fost creat: unirea deplin conştientă cu lumea
spirituală.
44. Moartea şi viaţa, privite dintr-un punct de vedere superior, nu
sunt decât stări, etape, care fac parte din marea, sublima liturghie
cosmică.
45. Meditaţia justă te învaţă să mori treptat pentru lumea
pământească, înviind pentru lumea spirituală.
46. Prin meditaţie, ne dezvoltăm partea nemuritoare din noi.
Această entitate nemuritoare trece din întrupare în întrupare, pentru
ca, într-un viitor îndepărtat să se reverse în oceanul nemuritor al
lumii divine.
47. Meditaţia, în sensul ştiinţei spirituale, este cea mai mare putere
de jertfă faţă de Divinitate. Acela care-a fost atins de raza harului
divin, pentru a-şi pune voinţa în slujba celor eterne, renunţând treptat
la sine însuşi, murind pentru lumea pământească, îşi va găsi Sinea sa
divină, conducându-se apoi conform legilor ei nemuritoare.
48. Smerenia omului nu constă în vorba făţarnică, ci în
transformarea lui lăuntrică.
49. Pentru a cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să învăţăm mai întâi
prin ce suntem înrudiţi cu El.
50. Evoluţia spirituală a omului este Christos. El este: Calea,
Adevărul şi Viaţa. Tot ce nu este El, este: Minciună, Durere şi
Moarte.
Caietul nr. 3
Florica Schuster-Rebreanu
AFORISME
1. Adevărul veşnic nu-l vei putea trezi în altul dacă n-ai făcut mai întâi
din el legea propriei tale vieţi.
2. Supără-te pe tine însuţi când te supără cineva, pentru că nu eşti în
stare să primeşti liniştit imperfecţiunea celuilalt.
3. Adevărul nu se lasă înşelat de speranţele şi iluziile tale deşarte. El are
o singură ţintă: pe sine însuşi.
4. Trebuie să treci peste nesfârşite mări şi ţări spre a deveni propriul tău
stăpân. Este munca cea mai uriaşă, dar şi cea mai grandioasă din câte
ai făcut până acum.
5. Dacă ai încetat să-ţi mai faci iluzii despre tine şi despre alţii, ai ajuns
la înţelepciune. Pentru a ajunge însă la ea, drumul trebuie străbătut cu
opinci de fier şi toiag de oţel.
6. Când crezi că eşti cel mai netrebnic şi mai neputincios pe drumul
suferinţei care tinde spre Înălţimi, ai făcut un mic pas înainte.
7. Judecata pe care ţi-ai însuşit-o pe pământ, este întotdeauna în
contradicţie cu cea cerească, dacă nu ţi-ai însuşit limba divină prin
cunoaşterea lumii spirituale.
8. Sentimentul singur nu te călăuzeşte spre Adevăr, ci te îngrădeşte într-
un egoism rece şi neîndurător.
9. Fanatismul în orice domeniu insultă Adevărul, căci el porneşte din
natura inferioară a omului, fără a fi penetrat de gândirea superioară.
10. Nu plânge când ceilalţi nu te pot înţelege, ci plângi atunci când tu
nu-i poţi înţelege.
11. Singur este acela care caută Adevărul, deoarece el umblă pe o cale
pe care mulţimea nu-l poate însoţi.
12. Nu cere iubirea şi aprecierea celor mulţi, ci celor aleşi printre aleşi.
13. Dacă ai puţini prieteni nu fi trist, căci numai aceştia sunt cei
adevăraţi.
14. Mulţimea te sfâşie tot atât de uşor, pe cât de uşor te ridică în slavă.
15. Nu căuta prietenii veşnice printre oameni, ci te caută pe tine însuţi în
adâncurile fiinţei tale sufleteşti şi-ţi vei găsi cel mai pur şi credincios
prieten.
16. Creează-ţi în tine o lume plină de înţelepciune şi iubire şi această
lume se va revărsa din tine, dându-ţi din nou încrederea în viaţă.
17. Numai prin gândurile cele mai sfinte îţi vei putea trezi partea divină
din străfundurile tale. Gândurile pământeşti nu ajung până în acel
sanctuar din fiinţa ta. Autodisciplina ştiinţei divine te conduce pe
acest drum.
18. Înţelepciunea din care au luat naştere toate lucrurile o poţi învăţa cu
ajutorul raţiunii şi logicii obişnuite, dar ea trece dincolo de raţiunea şi
logica pământească.
19. Trezeşte-te, o, omule, din somnul în care îţi petreci zilele şi lumina
veşnică şi se va revela, iar tu te vei simţi ca Lazăr când a înviat din
morţi: vei fi cu totul un alt om.
20. Dacă nu te vei ridica peste interesele vieţii pământeşti pe care le vezi
într-o lumină prea alimentată de egoism, te vei îngropa într-o bună zi
sub dărâmăturile lor.
21. Nu ceea ce face altul mă priveşte, ci ceea ce eu trebuie să fac.
Aceasta este libertatea pe care am primit-o noi, oamenii, prin
Misterul care s-a săvârşit pe Golgota.
22. Trăind în mijlocul naturii şi ascultându-i tainele ei grăitoare
sufletului meu, mă simt în sânul legilor divine care sunt sădite şi în
mine.
23. Nu coborî pe Dumnezeu la noţiunea de om, ci te ridică tu la noţiunea
de Dumnezeu. Numai astfel vei înţelege enigmele pe care le întâlneşti
la fiecare pas în lumea vremelniciei.
24. O, omule, tu nici nu şti că atunci când începi să-ţi pui întrebări în
legătură cu existenţa ta şi a universului, cauţi pe Creatorul tău şi al
lumii.
25. Pentru a putea cunoaşte Adevărul suprem trebuie să te pregăteşti
temeinic, căci fără această pregătire vei lua mereu iluzia deşartă drept
adevăr.
26. Nemurirea vei dobândi-o numai atunci când vei învăţa să urci
Golgota.
27. Alungând mereu nemulţumirile care te robesc, pacea va coborî
treptat în sufletul tău.
28. Scrutându-ţi zilnic sufletul ca un critic deplin obiectiv, vei ajunge la
cunoaşterea misterului din care ai fost creat.
29. Învăţând a cunoaşte tainele invizibile ale lumii, ne vom găsi pe noi
înşine ca fiinţe cosmice.
Caietul nr. 4
El a bătut la poartă
Visuri antroposofice
19. XII. 1958 După masă, când m-am aşezat în pat să mă odihnesc
puţin, în decursul meditării cuvintelor divine din „calendarul sufletului”
din săptămâna a 37-a, am fost străbătută în întreaga mea fiinţă de o forţă
suprasensibilă, care nu poate fi asemănată decât cu o forţă de voinţă
care te copleşeşte, parcă ai fi electrocutat! Nu se pot exprima în cuvinte
asemenea trăiri! Acest lucru trebuie să-l accentuez mereu, căci acesta
este adevărul. Am fost fericită că am fost vrednică să mi se arate din
nou cum este răsplătită munca mea plină de veneraţie, entuziasm şi
abnegaţie, pe care le depun în slujba spiritului etern!
12. II. 1959. În dimineaţa zilei de 10. II. 1959. am avut cea mai
fericită clipă a vieţii mele: am învins mânia din sufletul meu!
De la 1. II. Am început să fac exerciţii de „linişte lăuntrică”, în
legătură cu relaţiile sufleteşti dintre mine şi Livia, sora mea. Între noi s-
a aşezat de câţiva ani o răceală sufletească din cauza discuţiilor avute în
legătură cu concepţiile noastre diferite asupra religiei. Ani grei de
suferinţă dureroasă au fost aceştia pentru sufletul meu, însetat de
adevăr, bine şi frumos etern! Aici nu vreau să înşir nimic din cele ce s-
au desfăşurat între noi în aceşti ani plini de tensiune şi durere! Vreau
numai să rezum ceea ce s-a desfăşurat în sufletele noastre din cauza
monstrului care trăieşte în sufletele noastre: mânia! Mi-am dat mereu
seama că acest monstru cu multe capete, această fiară apocaliptică,
trebuia distrusă în sufletul meu şi abia după aceea să mă simt liberă,
într-adevăr, pentru a mă clădi din nou, conform legilor spirituale pe care
le cunosc atât de bine din ştiinţa sublimă!
Livia era plecată la Pusi de 2 luni. Primăvara se reîntorcea. Când
mă gândeam la întoarcerea ei şi să încep iarăşi să trăiesc sub aceeaşi
teroare ca în trecut, mă apuca groaza. Am tot chibzuit în tot felul cum ar
fi mai bine să fac. Nu mai discutasem cu ea de un an, dar între noi era o
răceală de gheaţă, şi numai la suprafaţă mai arătam câte o bunăvoinţă
lipsită complet de sinceritate. Am multe defecte, dar pe acela al
prefăcătoriei şi al linguşelii nu le-am suferit niciodată, nici chiar în cea
mai ascunsă fiinţă a mea. Ei bine, de-aici propriu-zis pornea suferinţa
mea: că nu puteam să fiu aşa cum sunt în adâncurile mele: sinceră şi
naturală.
De aceea, m-am hotărât la 1. II. să fac zilnic exerciţii de liniştire
lăuntrică, în legătură cu atitudinea pe care va trebui s-o adopt faţă de
sora mea. Am mai făcut şi înainte cu 2 săptămâni exerciţii şi am primit
2 răspunsuri: Unul suna în felul următor: „Wie auch unsern schuldigern
vergeben!”... (precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...). Nemţeşte au
răsunat în sufletul meu cuvintele divine...
Al doilea răspuns a fost următorul: „...iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”
Aceste două revelaţii divine m-au impresionat adânc, dar liniştea
sufletească nu s-a aşezat în adâncurile mele spirituale.
Făcând însă zilnic, de la 1. II. exerciţii în sensul ştiinţei sublime,
adică judecându-mă pe mine însămi în legătură cu toate discuţiile avute
cu Livia, amintindu-mi atitudinea şi vorbele aspre rostite de amândouă,
suferinţele care durau săptămâni în sufletul meu după asemenea scene,
răceala din ce în ce mai mare pe care o simţeam în sufletul meu că nu
sunt înţeleasă şi nu eram primită în sufletul ei, cu toate că mă apropiam
de ea cu intenţia de a mă face înţeleasă şi de a mă uni cu ea în intenţiile
mele de transformare a sufletului, toate, toate acestea le-am perindat pe
îndelete în faţa sufletului meu, le-am analizat ca un străin - ca şi cum nu
ar fi fost ale mele, pentru a fi obiectivă - am ajuns să mi se reveleze
adevărul la care nu mă aşteptam deloc! Acest adevăr a fost: „Tu eşti
vinovată de tot ce s-a întâmplat între voi!” Când acest văl mi s-a luat de
pe ochi, am simţit o linişte şi-o mulţumire sufletească cum nu mi s-a
întâmplat niciodată în viaţa mea! Am recunoscut tot ce-am greşit, lipsa
mea de înţelepciune, când am voit să dau unui om adevăruri pentru care
nu este chemat încă şi multe, multe alte gânduri şi înţelepciuni m-au
asaltat.
Sunt nespus de fericită, şi acum continui cu exerciţiile, pentru a
ajunge să mă pot manifesta faţă de Livia aşa cum cer împrejurările:
desigur, nu-i voi spune ce mi s-a întâmplat, căci cuvintele sunt puţine şi
stângace când vrei să exprimi asemenea lucruri şi mi-e teamă că aş fi
iarăşi greşit înţeleasă. Mi se va revela, desigur, ce trebuie să fac, pentru
că punctul cel mai greu l-am rezolvat. Din această întâmplare se
ramifică zeci de lucruri în legătură cu evoluţia mea. Am învins pe cel
mai mare duşman al meu: mânia.
Minunate sunt căile tale Doamne!
Anul 1960
Marea de foc eterică.
Glasul din depărtările lumii
Voi cei ce trudiţi pe Cale, vouă vreau să vă dau Cuvântul Lumii
Decembrie 1967. Visul cu Steiner, care m-a avertizat în legătură
cu accidentul. (ruperea piciorului)
Decembrie 1967 Imaginaţia cu Christos şi cu doi Arhangheli
(după accident).
1965. Visul cu Steiner pe întinsul apelor care inundaseră totul,
afară de camera unde ne găseam amândoi şi mă simţeam fericită că voi
muri cu el odată. Am căzut în genunchi şi i-am sărutat mâna.
Aiud, 21 Octombrie, 2006 Dana Octavia Grigoriţă
Caietul nr. 5
Florica Schuster Rebreanu
Sfârşit
Aiud, XI. XI 2006 seara, când se împlinesc 54 de ani de când
Florica Schuster Rebreanu a pornit pe „cale”
Dana Octavia Grigoriţă