Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Clasicismul
Clasicismul
Clasicismul este un
curent literar-artistic
ce apare in Franta in a
doua jumatate a secolului al
XVI-lea in timpul
domniei lui Ludovic al
XIV-lea si se dezvolta
in perioada dintre
secolele XVII-XVIII.
Clasicismul pledeaza
pentru valorificarea
Antichitatii si este
caracterizat, in special,
prin respectul pentru
Antichitate. Ter
menul " clasicism" vine de la latinul "classicus",adjectiv format de la substantivul
"classis" (clasa, subimpartire), ce ii desemna pe cetatenii apartinand primei clase sociale.
"Ideea de clasic presupune deci, inca de la bun inceput, conformitatea fata de cele mai
rafinate exigente ale gustului unui anumit public, ales si restrans, prin excelenta
aristocratic " (G.Calinescu, Tudor Vianu, Adrian Marino, M. Calinescu - "Clasicism,
Baroc, Romantism", Cluj 1971). Cuvintul "clasic" are mai multe acceptii. Se considera
clasice operele literare si artistice care intrunesc conditiile perfectiunii. In acest sens sint
clasici scriitorii si artistii a caror opera isi pastreaza valoarea de-a lungul veacurilor.
Astfel, in operele lui Leonardo da Vinci, Iohann Wolfgang Goethe, Victor Hugo, Mihai
Eminescu, George Enescu, recunoastem valori clasice. In alta acceptie "clasic" inseamna
ceea ce apartine lumii si culturii antice greco-latine. Clasicismul este, astfel, un curent
literar in operele caruia ratiunea are rolul dominant si care defineste ansamblul culturii si
literaturii greco-latine prin extensiuni antice. In asa fel ideea de clasicism se contopesete
cu cea de Antichitate.
Este necesar sa mentionam ca nu exista un element clasic pur si ca in majoritatea
cazurilor clasicismul este intrepatruns de romantism.
La origine, clasicismul se bazeaza numai pe judecata etica si poate fi definit ca o
miscare artistica si literara care promoveaza ideile de armonie si echilibru a fiintei
umane. Acesta este caracterizat prin afirmarea sensului moral si estetic al artei, prin
conformarea fata de regulile clasice dupa modelul antichitatii greco-romane, prin
imbinarea frumosului cu binele si adevarul, utilului cu placutul, prin interesul pentru
natura umana si prin obiectivitatea scriitorului.
In formarea esteticii clasiciste distingem trei perioade importante:
1. Perioada Renasterii franceze ce cuprinde a II-a jum. a secolului al XVI-lea. Ideea
generala a esteticii clasiciste este cea a imitatiilor Antichitatii.
2. Cuprinde perioada dintre anii 1600-1660 si inlocuieste importanta primordiala a
imitatiilor cu primatul regulelor.
3. Perioada 1636-1711 e remarcata prin aparita satirelor lui Boileau.
Caracteristici:
Imitarea naturii in aspectele esentiale ale omului si vietii, dupa modelul antic
Finalitatea operei clasice este deopotriva estetica si etica
Cadrul de desfasurare a ceea ce gandesc si infaptuiesc personajele este unul
decorativ, rece si indiferent, fara vreo influenta asupra acestora
Sublinineaza necesitatea de a realiza o armonie interna a operei, obligatia de a
nu amesteca genurile si de a respecta principiul verosimilitatii
Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stapani care-si fac intodeauna
datoria, invingandu-si sentimentele potrivnice
Trasaturile clasicismului:
Mitizarea: transfigurarea realitatii prin mit, ca mod de a exprima conceptul de lume
ca mit,preluat din Antichitate.
Etica:cultivarea virtutilor ca sens al artei, ceea ce-i da un caracter
moralizator.Virtutile clasice sunt:dreptatea, intelepciunea, curajul, vitejia, generozitatea.
Masura: legea armoniei si echilibrului, concentrat in numarul de aur
Principiile: Binele si Raul, Frumosul si Armonia, Adevarul, Legea, elementele
primordiale fiind :apa, aerul, focul, pamantul, eterul..
Conceptele: a imita
Omul cugetator, cunoscatorul
Omul faurar, creatorul
Omul lumesc, plin de vicii
Destinul schimbator
Analogia: eroii sunt asemenea, de unde conflictul implacabil, fiindca ambele parti
sunt inflexibile
Rationalismul: omul, condus si caracterizat prin ratiune, eliberat de patimi si
purtator de virtuti
Obiectivismul: atitudinea logica, obiectiva -aspectul juridic al lumii, al omului,
societatii ; inlaturarea subiectivismului.
Eternul: eroii sunt fara evolutie interioara -arta este autonoma- se cultiva
atemporalitatea.
Spatialitatea: sublimarea timpului in spatiul sacru
Utilul si placutul: scop al artei - arta sa fie desavarsita, dar sa fie si utila.
Homeostasia: societatea, un organism viu, intr-o continua metamorfoza-artistul, o
constiinta a unei lumi
Gruparea ideilor clasiciste si transformarea lor intr-o unitate de norme estetice
constituie opera scriitorilor francezi din sec. al XVII-lea : Corneille, Racine, Boileau,
Molière, La Fontaine, La Bruyère. Pornind de la imitatia anticilor, este promovata o arta
cu un scop moral, in centrul careia se afla omul ratiunii si al armoniei universale.
Clasicismul reuneste scriitorii care accepta unele legi comune, care au ca trasaturi
generale: claritatea, ordinea si masura.
In Franta principalii reprezentanti ai clasicismului sint: Pierre Corneille, Jean
Racine, Jean Baptiste Poquelin-Molière, La Fontaine, Jean de la Bruyère, Boileau.
In opera "Arta poetica", Nicolas Boileau-Desprèaux sintetizeaza principiile clasicismului,
pornind de la anumite norme generale de creatie, ilustrate apoi pe genuri si pe specii
literare.
"Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, noua modernilor, atat de expliciti, incat
ne dau impresia ca n-au deloc nevoie sa fie explicati. Oamenii aceia se arata cu deosebire
ingrijiti sa se explice singuri. Cu bagare de seama, ei isi enunta judecatile, isi definesc
sentimentele, isi demonstreaza intentiile. Pe cat se poate, in grupuri de idei simetric
dispuse, care uneori par a fi exact numarate, ca niste cifre frumoase trecute la condica
pentru a fi adunate in josul fetei, ori egal taiata de pendulul neinduratilor alexandrini,
vorbirea clasica tinde oarecum la o simplicitate ultraelementara, la claritatea primara a
propozitiilor randuite cu didactica scumpatate in cartile de citire. Si atat de mult
pomenesc clasicii acestia ei insisi, direct, de claritate, simplicitate si rationala intelegere,
incat ne ispitesc a crede ca pricepem si noi lucrurile de care vorbesc ei fara nici o silinta,
asa dupa cum ei se arata ca inteleg fara rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar
nu este in firea gandirii noastre de astazi sa creada atat de simplu in perfecta realizare a
vreunei claritati oarecare. Tocmai plecand de la impresia aceasta initiala, noi ajungem a
simti curiozitatile speciale ale literaturii de care vorbim, si acea renumita claritate insasi
devine pentru noi problema.
Vremea nu trece in zadar pentru nimeni: acei care au trait cu trei sute de ani
aproape inaintea noastra ne sunt inevitabil straini intr-o masura oarecare. Iar mersul
lucrurilor nu-i dreptliniar si simplu, ca linia imaginara a timpului; de aceea, instrainarea
sufleteasca a generatiilor ia forme diverse si capricioase. Cei mai departati in timp nu
sunt, si sufleteste, cei mai complet morti pentru noi. Si nu mai socotim aici cu totul
neprevazutele amanuntimi ale deosebirilor personale. Realismul surprinzator al
mimiambilor lui Herondas vine pe atat de aproape de intelesul unui modern cat de straine
si neasimilabile ii sunt tragediile franceze din secolul al 18-lea, daca nu si din al 17-lea.
Pentru multi din noi, probabil, splendidul impresionist Montaigne este actual, intim si
imediat inteles, iar pe La Bruyere, de pilda, ori pe Vauvenargues, doi virtuosi,
melancolici si disciplinati burgezi, ii simtim, in unele parti cel putin, ca pe niste vechi si
cu totul istorice umbre.
Sumar considerat, francezul clasic se arata a fi de-a dreptul in contrast cu simtirea
si mintea europeana din ultima jumatate de veac. Pentru dansul, madrigalele
trebuiau sa fie exact rationate si tragediile matematic construite. Noi am
ajuns sa declaram pana si matematica relativa si conventionala. Spiritul clasiceste patruns
si sustinut de sentimentul sigurantei; indoiala, intrebarea, curiozitatea par sa fi fost atunci
la maximum de atrofiare, iar misterul nu exista decat doar ca notiune simplista si foarte
putin misterioasa din catehism. Din contra, sufletul actual, in dezorientarea indoielilor de
tot felul, in haosul curiozitatilor fara capat si seama, pluteste ca in aerul sau natural.
Gandirea noastra este relativista, istorica, gata sa intrebe, sa se indoiasca; clasicul este
dogmatic, fara perspectiva istorica, mintea lui este totdeauna sigura, gata sa defineasca,
sa incheie, sa decida. Toate acestea inseamna, mi se pare, ca atitudinea intelectuala a
clasicului tinde, in fond, mai mult spre practica, a noastra spre contemplare. Noi suntem
purtati de un complex suflu impresionist; ei erau patrunsi de evlavie pentru rationalitate.
Constiinta lor filozofica a fost Descartes; pentru noi, James si Bergson trag concluziile
unui universal impresionism si descopera, curios si subtil, structura esential practica a
inteligentei discursive si deformarile pe care le aduce ea experientei intime. Pentru acela
care simte aceste contraste un sentiment de instrainare vine neintarziat sa complice acea
impresie prima de claritate excesiva si pare ca inutila, cu care ne intampina textele
clasice. Interpretarea lor, capacitatea, adica de a le actualiza intelesul in chip cat mai viu
si mai intim nu ne mai apare atunci atat de lesnicioasa si de la sine curgatoare, asa cum
intentia autorilor acelora insisi, atat de categoric afirmata, tinde sa ne-o sugereze cu
vesnicul sau postulat de claritate, ratiune si elementar bun-simt. Arta de a citi incet,
despre care vorbea Nietzsche, cand isi adusese odata aminte c-a fost filolog, isi gaseste
toate drepturile aici, ca si oriunde deosebirile intre un suflet si altul au trecut de oarecare
margini, margini pe care fiecare le simte, probabil, deosebit si pe care nimeni nu le poate
precis si complet arata."
Pierre Corneille
Prezentata pentru
prima oara in 1636,
tragedia lui Corneille
este inspirata din legenda
Cidului, eroul
spaniol al luptelor
din Evul Mediu
impotriva maurilor.
Ximena il iubeste pe
Don Rodrig si este iubita
de acesta. Intr-o disputa, Don Gomez, tatal
Ximenei, il palmuieste pe Diego, tatal lui
Rodrig. Fiind prea batran pentru a razbuna prin lupta jignirea suferita, Don Diego ii cere
propriului fiu sa ii apere onoarea, provocandu-l pe Don Gomez. Rodrig il ucide in duel pe
tatal iubitei sale. Din datorie fata de memoria tatalui ei,
Ximena se vede silita sa ii ceara regelui condamnarea
la moarte a iubitului ei, Rodrig.
Jean Racine
Jean Racine (n. 21 decembrie 1639 la La Ferté-
Milon, azi in departamentul Aisne, Franta, d. 21
aprilie 1699 la Paris, Franta) a fost un mare
dramaturg francez.
Seriile neintrerupte de capodopere ale lui Racine (Andromaca, Britannicus,
Bérénice, Bajazet, Phèdre, Mithridate) se compun din tragedii avand ca tema
dragostea. In aceste tragedie este vorba despre dragostea senzuala in forma sa extrema.
Tragedia sa a suscitat o mare admiratie si a creat o cultura a pasiunii, pregatita deja de
Corneille si romanul de dragoste. Pasiunile descrise in tragediile raciniene ating o
intensitate pe care nu o mai intalnim decat la el. Violentei sentimentelor ii corespunde o
limba de o deosebita eleganta si armonie. Tragediile sale, cu actiune mai simpla si
evenimente mai putine, intereseaza, mai ales, prin viata interioara a eroilor. In teatrul lui
Corneille apar personaje pline de curaj, voluntare, capabile de eroism; la Racine se impun
tipurile feminine, capabile de pasiuni devastatoare. Prin operele lui Corneille si Racine,
tragedia s-a impus ca gen major al clasicismului modern.
Nume: RACINE
Prenume: Jean
Loc nastere: La Ferte-Milon (Aisne, Franta)
Data nastere: 22/12/1639
Loc deces: Paris (Franta)
Data deces: 21/04/1699
Nationalitate: franceza
Activitate:
Jean Racine, s-a nascut intr-o familie de mici burghezi. Ramane orfan la varsta de
trei ani, fapt care-l marcheaza pe viata. Creste sub indrumarea bunicii sale, care-l inscrie
la varsta de 10 ani, la scoala manastirii Port-Royal. In anul 1653, profesorii sai il trimit la
colegiul din Beauvais unde va ramane doi ani, dupa care se va intoarce la Port-
Royal. Anii care vor urma au fost determinanti in formatia sa spirituala, deoarece in
aceasta perioada a primit o educatie complexa si solida. Porneste catre Paris, unde
urmeaza cursurile de filozofie ale colegiului Harcourt.
Aici Racine cunoaste o serie de oameni din grupul 'libertinilor', si tot acum se nasc
si primele sale ambitii literare. Pentru a primi o mica recompensa materiala, in anul 1660,
cu prilejul casatoriei regelui, scrie o oda intitulata 'Nimfele Senei'. Din acest moment
activitatea sa se desfasoara sub protectoratul regelui. Incepe sa scrie piese de teatru, insa
primele trei nu au reusit sa vada lumina rampei. Se numeau: 'Amasie', 'Iubirile lui Ovidiu'
si 'Theagene et Chariclee'. In anul 1664 este prezentata publicului piesa 'Thebaida', dar
fara sa inregistreze un succes pentru ca era prea sumbra si sangeroasa. In ea, Racine si-a
varsat toata groaza pe care i-o inspirase razboiul. Dupa aceasta lucrare, odata cu aparitia
piesei 'Alexandru cel Mare' (subiectul constituindu-l razboiul dintre Alexandru si Porus,
regele Indiei), Racine isi va schimba total optica, transformandu-si dramele in tragedii
lirice, cu final vesel si luminos. Aceasta lucrare reprezinta o piesa importanta in creatiea
lui Racine pentru faptul ca este construita pe o noua conceptie dramatica: o intriga
simpla, cu putine intamplari, aducerea foarte justificata a personajelor in scena si o
stransa legatura intre scene.
Va urma 'Andromaca', la 17 noiembrie 1667, care se va deosebi considerabil de
restul pieselor sale. Cu 'Andromaca' Racine va fi el insusi: poet si posesor al unei tehnici
care va revolutiona teatrul. Elev al anticilor, reuseste sa imbine intamplarile legendei cu
rafinamentul epocii sale. Dupa triumful acestei tragedii, dramaturugul se indreapta spre
comedie, 'Les Plaideurs' (1668). Un an mai tarziu revene la subiectul istoric si scrie
'Britannicus' (1669), opera in care atinge perfectiunea artistica prin corectitudinea
prezentarii faptelor istorice. A starnit adeseori indignarea multora dintre contemporani
prin felul sau cu totul nou de a aborda teme simple si de a face din ele lucrari de succes.
Insa, triumful dramatic racinian il reprezinta 'Berenice' (1670) care isca o lupta
adevarata intre autor si Corneille, care isi prezinta piesa 'Titus si Berenice', la o
saptamana dupa premiera operei lui Racine. In incercarea de a cauta noi de cai de
exprimare, Racine scrie 'Baiazid' (1672) si 'Mithridate' (1673), aceasta din urma
cunoscand un adevarat triumf. Dupa 'Mithridate', Racine scrie cu 'Ifigenia' (1674) si
'Phedra' (1677). 'Ifigenia', lucrare profund inspirata din antichitatea greaca, era o piesa
moderna, in care Racine, doreste sa scoata la lumina fondul permanent de sensibiltate
umana pe care-l contin aceste tragedii. 'Phedra' reprezenta o tragedie a pasiunii
nestavilite, in care autorul se va regasi complet. La insistentele Doamnei de Maintenon
va scrie alte doua piese de teatru: 'Esther' (1689) si 'Athalie' (1691).
Arta lui Racine, desi este foarte complexa, este extrem de clara. A fost un mare
pictor al dragostei, zugravind-o asa cum a conceput-o el: violenta, impetuoasa, roasa de
gelozie si pe alocuri asasina. Este unul dintre putinii scriitori din toate timpurile, care nu
s-a lasat coplesit de greutatea operei sale.