Capi 02 Sisteme Avansate de Conditionarea Semnalelor

GROFU FLORIN
EDITURA ACADEMICA BRÂNCUŞI

2017
GROFU FLORIN

ISBN 978-973-144-843-5
2017
PREFAŢĂ
Lucrarea “Sisteme avansate de condiţionare a semnalelor” se doreşte a fi
o prezentare graduală, suficient de detaliată din punct de vedere al
informaţiilor, a circuitelor de condiţionare a semnalelor utilizate în sistemele de
măsură şi control.
Lucrarea este structurată pe 4 capitole. În primele două capitole se face o
introducere în problematica circuitelor de condiţionare a semnalelor
explicându-se rolul şi locul circuitelor de condiţionare într-un lanţ de măsură şi
control. În capitolele 3 şi 4 sunt abordate circuitele de condiţionare a
semnalelor din două perspective.
Astfel în capitolul 3 sunt prezentate circuitele de condiţionare a
semnalelor în funcţie de operaţiile pe care le îndeplinesc în lanţul de măsură şi
control. Datorită numărului mare de funcţii pe care trebuie să le îndeplinească
circuitele de condiţionare, nu se poate realiza unul general. Se realizează
circuite de condiţionare care îndeplinesc una sau mai multe funcţii, cum ar fi:
amplificarea, atenuarea, adaptarea de impedanţă, eşantionarea şi memorarea,
multiplexarea şi amplificarea programată, filtrarea, conversia tensiune-
frecvenţă, liniarizarea, izolarea. Sunt tratate astfel în acest capitol atât soluţiile
clasice de implementare a acestor funcţii dar şi soluţii moderne bazate pe
circuite specializare evidenţiindu-se avantajele şi dezavantajele fiecărui tip de
circuit.
În capitolul 4 este prezentată tratarea circuitelor de condiţionare a
semnalelor dintr-un alt punct de vedere şi anume acela în care se ţine cont de
nu de funcţia ce trebuie îndeplinită de circuitul de condiţionare ci de circuitele
ce trebuie folosite pentru condiţionarea unora din cei mai uzuali senzori folosiţi
în mediul industrial. Sunt tratate astfel soluţii clasice dar şi soluţii moderne
pentru condiţionarea unor senzori cum ar fi : diverse tipuri de senzori de
temperatură, senzori tensiometrici, transformatoare de tensiune diferenţială
liniar variabilă, senzori magnetici cu efect Hall, accelerometre. Pentru fiecare
senzor sunt descrise principiile de bază de funcţionare şi realizare pentru a se
putea înţelege mai uşor ce circuite de condiţionare necesită fiecare senzor în
parte.
Prin structura ei, prin modul de prezentare a unei informaţii dense,
lucrarea se adresează atât studenţilor şi specialiştilor în domeniile electronicii şi
automatizărilor cât şi celor care doresc să se iniţieze şi să se perfecţioneze în
aceste domenii tehnice de vârf.
Autorul
Cap. I Măsurările Industriale
1. Generalităţi despre măsurările industriale

1.1. Introducere
Necesitatea de a măsura şi controla funcţionarea utilajelor sau a
echipamentelor de proces este la fel de veche ca şi revoluţia industrială.
Instrumentaţia de măsură şi control devine acum nervii şi creierul uzinelor
moderne. Aceasta reglează şi supervizează operaţiile echipamentelor
industriale furnizând şi mijloacele necesare pentru a face uzinele viabile din
punct de vedere economic. Folosirea instrumentaţiei de măsură şi control
permite folosirea unor procese care ar fi foarte dificil sau chiar imposibil să
funcţioneze fără operare automată.
Instrumentaţia de măsură şi control poate fi diversificată începând de la
un simplu sistem analogic până la sistemele inteligente folosite astăzi, de la un
simplu potenţiometru până la analizoare complexe cum ar fi spectrometrele în
infraroşu. Pentru toate sistemele avansate, mărimile analogice şi semnalele
electrice care le „poartă” sunt componente definitorii.
Măsurările analogice pot lua multe forme, dar pot fi clasificate în două
tipuri: măsurări fizice şi măsurări compoziţionale. Primele includ măsurarea
unor mărimi ca presiune, temperatură, debit, forţă, vibraţie, masă, densitate etc.
Al doilea tip include măsurări de PH, conductivitate, analize chimice.
Obţinerea, menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii acestor măsurători este
scopul de bază al circuitelor de condiţionare. O bună condiţionare a semnalelor
păstrează calitatea mărimilor de măsurat disponibile şi folosirea optimă a
sistemelor de achiziţie în controlul proceselor industriale. Un exemplu al
acestui tip de măsurări poate fi monitorizarea vibraţiilor în instalaţiile
industriale. Deşi o parte din informaţiile date de amplitudinea şi frecvenţa
vibraţiilor nu sunt necesare pentru controlul automat al procesului, cunoaşterea
acestora poate oferi suficiente informaţii cu privire la condiţiile de funcţionare
şi a stării tehnice a instalaţiei.
Măsurările industriale, în funcţie de destinaţia pe care o au, pot fi:
a) Doar pentru indicare
Aceste măsurări sunt folosite pentru indicarea stărilor diferitelor
elemente din proces, fiind utile pentru monitorizarea proceselor de producţie.
De asemenea aceste mărimi pot oferi informaţii necesare operatorului uman în
cazul defectării sistemelor de control automate.
Un exemplu al acestui tip de măsurări poate fi monitorizarea tuturor
temperaturilor în instalaţiile de distilare. Nu toate temperaturile sunt necesare
pentru controlul automat al procesului, dar cunoaşterea temperaturii din diferite
5
puncte oferă suficiente informaţii cu privire la condiţiile de funcţionare a fazei

în care se află procesul. Aceste informaţii pot să sesizeze operatorului
necesitatea intervenţiei manuale ca urmare a defectării sistemelor de control.
b) Pentru controlul automat
Controlul automat al instalaţiilor industriale este esenţial pentru
viabilitatea economică, siguranţa în funcţionare a proceselor industriale,
asigurând controlul caracteristicilor fizice sau compoziţionale.
c) Măsurări privind stocurile de materiale
Aceste măsurări necesită o mare acurateţe, asigurând stabilitatea şi
continuitatea procesului de producţie. Ele furnizează informaţii despre stocurile
sau necesarul de materie primă şi materiale necesare procesului de producţie,
despre transferurile de materiale şi subansambluri de la un punct de lucru la
altul. Cunoaşterea acestor informaţii ajută la evitarea blocării procesului de
producţie datorită supraaglomerării sau lipsei de materie primă şi materiale.
d) Măsurări de mediu
Măsurările parametrilor de mediu au o importanţă majoră, în ultimii ani
furnizând înregistrări privind deversările de deşeuri industriale şi emanarea de
noxe în atmosferă, ce trebuie să fie în conformitate cu legislaţia în vigoare.
e) Măsurări de siguranţă
Acestea sunt furnizate în întregime de sisteme de măsură separate şi
autonome care monitorizează şi limitează situaţiile periculoase. Măsurările
determină parametrii critici ai procesului, indicând o eventuală operare
nesigură sau un potenţial pericol.
Aceste sisteme trec peste sistemele de control şi opresc funcţionarea
echipamentelor până la realizarea condiţiilor de siguranţă prescrise. Astfel de
sisteme sunt frecvent echipate pentru a înregistra toate evenimentele apărute,
permiţând efectuarea de analize ulterioare privind cauzele producerii
evenimentului respectiv, în scopul de a putea fi evitat sau controlat în viitor.
1.2. Mediul de măsură industrial

Un sistem de măsură şi control industrial poate fi prezentat simplificat ca
în figura 1.1. Sunt prezentate doar elementele esenţiale, făcându-se totuşi
distincţie între camera de control şi mediul industrial.
Prin mediu industrial se înţelege aria în care sunt amplasate
echipamentele de producţie sau depozitele de materiale. De asemenea se
înţelege cel mai adesea podeaua întreprinderii sau zona exterioară în cazul
complexelor industriale. Părţi componente ale sistemului de producţie se află
de multe ori în zone diferite, fiind supuse perturbaţiilor electrice şi factorilor de
6
mediu. Echipamentul amplasat aici este supus unui număr mare de perturbaţii
electrice datorate surselor de alimentare, motoarelor electrice, precum şi
factorilor de mediu ca temperatură, umiditate, medii corozive şi periculoase.
De asemenea, mediul industrial este locul din care trebuie preluate
mărimile de proces şi unde sunt plasate diferite circuite de condiţionare. Firele
de legătură cu echipamentul de măsură pot fi în apropierea echipamentelor
electrice de putere, a contactoarelor de motoare şi a arcurilor electrice. Acolo
unde firele de legătură au lungimi de zeci sau sute de metri, probabilitatea
interferării cu acest mediu creşte peste limitele admise.
MEDIU INDUSTRIAL CAMERA DE CONTROL
o o
–40 C ÷ +85 C Aer condiţionat
Umiditate Operatori umani
Mediu periculos
Operator / Interfaţă
proces
Proce
Condiţionare Semnale de măsură Condiţionare Sisteme de achiziţie şi

de semnale de semnale distribuţie de date
Semnale de control
Platforma de
lucru Indicare
Indicare
Motoare / Înregistrare
Arcuri electrice Iluminare
Surse de alimentare
Surse de perturbaţie
Fig.1.1 Sistem de măsură şi control industrial
Camera de control
Camera de control este cel mai „blând” loc din întreprindere, cu
atmosferă curată şi aer condiţionat. Aici se găseşte cea mai mare parte a
echipamentului electric necesar desfăşurării măsurărilor de calitate. Camera de
control conţine de asemenea şi circuite de condiţionare a semnalelor,
echipamentele de calcul sensibile de obicei la interferenţe de natură electrică.
Camera de control este de asemenea locul de unde oamenii
interacţionează cu sistemele de măsură şi control din întreprindere. Există şi
excepţii, dar camera de control este locul unde se iau cele mai multe decizii
legate de procesul de producţie.
7
Cablurile de legătură
Cablurile de conectare a instrumentaţiei din camera de control sunt de
obicei cu 16 ÷ 18 perechi cu fir plin. De obicei sunt torsadate pentru a reduce
interferenţele datorate cuplărilor magnetice. Ele sunt pozate împreună cu alte
fire de semnal, dar departe de cablurile de alimentare de putere.
Un număr mare de senzori sau semnale pot fi conectate la blocurile
terminale aflate în interiorul camerei de control sau în imediata sa apropiere,
pentru o conectare uşoară cu circuitele de condiţionare a semnalelor sau
dispozitivele de afişare.
În multe cazuri, costul firelor de legătură este o bună parte din costul de
instalare al sistemului de măsură şi control. Costul creşte considerabil atunci
când cablurile trebuie să străbată zone conţinând vapori sau gaze inflamabile.
Riscurile reprezentate de aceste condiţii necesită folosirea unor tehnici
adecvate pentru prevenirea focului sau exploziilor cauzate de scântei electrice.
Concentratoarele de date
Acestea pot fi folosite pentru reducerea costului cablurilor de legătură.
Aceste dispozitive colectează un mare număr de semnale, realizează
condiţionarea semnalelor şi conversia numerică a acestora. Datele astfel
obţinute sunt transmise direct către echipamentul din camera de control.
1.3 Sisteme de măsură şi control

Sistemele de măsură şi control sunt tot mai răspândite în automatizările
industriale datorită capacităţii lor de a prelucra un număr mare de informaţii.
Aceste informaţii sunt culese din proces, cu ajutorul senzorilor, sunt convertite
în semnale analogice de curent sau tensiune şi apoi transformate în informaţie
numerică ce poate fi prelucrată aproape în timp real cu ajutorul calculatoarelor
de proces. Acestea elaborează comenzile numerice sau analogice necesare
elementelor de execuţie. Rezultă astfel sisteme capabile să conducă instalaţii şi
procese rapide şi cu un mare grad de complexitate. Rolul operatorului uman
este doar de a stabili referinţe pentru parametrii de funcţionare.
Structura unui astfel de sistem poate cea prezentată în figura 1.2
8
Condiţionare Izolare Conversie

Senzor
de semnal analog numerică
Procesare
Proces Interfaţă de
locală
comunicaţie
a datelor
Element de Condiţionare Izolare Conversie numeric

execuţie de semnal analogică
Fig 1.2. Structura unui sistem de măsură şi control
9
Cap. II Senzori şi Traductoare
2. Senzori şi traductoare
2.1. Terminologie
Termenul de senzor sau traductor este folosit de obicei în acelaşi context.
Există totuşi diferenţe importante între senzori şi traductoare.
Senzorul este un dispozitiv care converteşte o mărime fizică de tip
cantitativ într-o formă care poate fi folosită ulterior pentru a indica sau controla
variabilele măsurate. Această formă poate fi de natură mecanică sau electrică.
Traductorul are la bază tot această descriere, dar realizează şi câteva
prelucrări ale semnalului de la senzor, cum ar fi amplificare, filtrare, izolare
sau alte prelucrări electronice.
Ideal, fiecare senzor ar trebui să aibă un circuit de condiţionare a
semnalului amplasat în punctul de măsură şi să transmită un semnal cu nivel
ridicat, suficient pentru sistemele de achiziţie şi control.
O conexiune scurtă între senzor şi circuitul de condiţionare micşorează
zgomotele induse, iar un nivel mare al semnalului de ieşire oferă o bună
imunitate împotriva perturbaţiilor. Totuşi, această idee vine în conflict cu
realitatea economică a condiţionării semnalelor în punctul de măsură datorită
costurilor foarte ridicate. Trebuie făcut astfel un compromis între integritatea
semnalului şi costul sistemului.
2.2. Clasificarea senzorilor

Senzorii pot fi clasificaţi în diverse moduri. Pot fi grupaţi în funcţie de
mărimile de bază pe care le măsoară. Unii sunt dedicaţi, dar alţii pot fi folosiţi
pentru un număr mare de mărimi. De exemplu, timbrele tensometrice sunt în
realitate rezistenţe variabile, dar pot fi folosite pentru a măsura deformaţii,
forţe, greutăţi, presiuni sau acceleraţii. Totuşi, cele mai întâlnite măsurări
industriale sunt cele de temperatură.
O altă modalitate de clasificare este aceea de a separa senzorii în:
– senzori activi care generează o tensiune sau un curent de ieşire;
– senzori pasivi care necesită alimentarea cu o tensiune sau un
curent din exterior (excitare) pentru a produce un semnal util.
Există diferite moduri de clasificare a senzorilor datorită diferenţelor
dintre ei, dar majoritatea necesită circuite de excitare externă de a cărei calitate
depinde proporţional calitatea semnalului de ieşire.
De aceea, majoritatea senzorilor necesită circuite speciale de condiţionare
a semnalelor.
10
Cap. III Circuite de condiţionare a semnalelor
3. Circuite de condiţionare a semnalelor

3.1. Introducere
Sistemele de măsurare moderne sunt folosite într-o largă varietate de
aplicaţii. În laboratoare, în mediul normal de lucru şi în mediul industrial,
aceste sisteme se comportă ca module de măsurare a semnalelor de tensiune.
Totuşi, mulţi senzori şi traductoare reale necesită condiţionare de semnal
înainte ca un sistem de achiziţie să poată prelua efectiv şi exact semnalul de la
aceştia. Partea de condiţionare a semnalelor poate îndeplini funcţii ca
amplificare, atenuare, filtrare, izolare electrică, eşantionare simultană şi
multiplexare. În plus, multe traductoare necesită curenţi sau tensiuni de
excitaţie, realizarea de punţi de măsură, liniarizare, sau amplificare mare pentru
o operare corectă şi exactă. De aceea, majoritatea sistemelor de măsurare
includ unele module de condiţionare de semnal înainte de conectarea la
sistemele de achiziţie a datelor, după cum este ilustrat în figura 3.1.
Fig. 3.1 Structura unui sistem de măsură
Pentru o bună înţelegere în primul rând sunt prezentate necesităţile de

condiţionare a semnalului pentru cele mai utilizate traductoare din mediul
industrial.
Astfel condiţionarea semnalelor este una dintre cele mai importante
componente ale sistemelor de achiziţie şi control, dar care, de cele mai multe
ori, este tratată superficial, sau chiar ignorată.
Sistemele de măsură încep cu un senzor sau traductor, dispozitiv care
converteşte o proprietate fizică măsurabilă într-un semnal electric. În momentul
de faţă sunt disponibili senzori sau traductoare pentru o multitudine de mărimi
de intrare. Ieşirea acestora, de cele mai multe ori, nu este standardizată, astfel
încât nu se poate lega direct la un sistem de achiziţie a datelor. Au apărut astfel
circuitele de condiţionare a semnalelor care convertesc semnalul de la senzori
11
sau traductoare în semnal (de obicei tensiune) ce poate fi aplicat convertoarelor

analog numerice din sistemul de achiziţie. În cazul în care cablurile de legătură
şi circuitele de condiţionare nu sunt alese corespunzător, atunci sistemul de
achiziţie va furniza o informaţie eronată sau chiar fără sens.
Marea majoritate a senzorilor necesită circuite de condiţionare a
semnalelor, dar nici un instrument nu are capabilitatea de a îngloba circuite de
condiţionare a semnalelor pentru orice senzor disponibil. De exemplu,
termocuplul furnizează un semnal de tensiune foarte scăzută, care necesită
amplificare, filtrare şi liniarizare. Alţi senzori, cum ar fi mărcile tensometrice şi
accelerometrele necesită circuite de alimentare în combinaţie cu circuite de
amplificare şi filtrare, alte surse de semnal necesită izolare pentru protecţia
sistemului la supratensiuni.
Datorită numărului mare de funcţii pe care trebuie să le îndeplinească
circuitele de condiţionare, nu se poate realiza unul general. Se realizează
circuite de condiţionare care îndeplinesc una sau mai multe funcţii, cum ar fi:
- amplificarea;
- atenuarea;
- adaptarea de impedanţă;
- eşantionarea şi memorarea;
- multiplexarea şi amplificarea programată;
- filtrarea;
- conversia tensiune-frecvenţă;
- excitare;
- liniarizare;
- izolarea.
12
3.2 Amplificarea
Amplificarea este folosită atunci când nivelul tensiunii ce trebuie
măsurată este foarte mic, pentru a aduce semnalul la parametrii doriţi.
Deoarece semnalele obţinute de la senzori sunt foarte mici, circuitele de
condiţionare pot îmbunătăţi acurateţea datelor prin amplificare. Amplificarea
vine în sprijinul îmbunătăţirii calităţii semnalului aducându-l la un nivel
necesar convertorului analog-numeric folosit. Astfel se măreşte rezoluţia şi
sensibilitatea măsurării.
Unele sisteme de achiziţie a datelor includ şi circuite de amplificare, dar
multe traductoare, cum ar fi şi termocuplele, necesită amplificare suplimentară.
Folosind circuite de condiţionare externe plasate aproape de sursa de
semnal rezultă o creştere a raportului semnal/zgomot datorită amplificării
semnalului util înainte ca acesta să fie afectat de perturbaţii. Pentru a realiza
amplificări, în mod curent se folosesc amplificatoare operaţionale iar în
cazurile mai pretenţioase amplificatoare de instrumentaţie.
3.2.1 Amplificatoare operaţionale

Amplificatoarele operaţionale sunt dispozitive extrem de eficiente şi
versatile. Aplicaţiile lor sunt foarte diverse, putându-se realiza: circuite de
condiţionare, funcţii speciale de transfer, instrumentaţie analogică, sisteme
speciale de măsură şi control.
Termenul de amplificator operaţional este folosit de obicei pentru
amplificatoarele ce pot realiza şi operaţii matematice. Folosirea acestora
împreună cu reacţia negativă duce la obţinerea unei amplificări precise şi
stabile dependente doar de circuitul de reacţie folosit .
Amplificatorul diferenţial
Amplificatorul operaţional (AO) este un circuit integrat care are calitatea
de a furniza la ieşire o tensiune proporţională cu diferenţa potenţialelor celor
două intrări ale sale. Factorul de amplificare a acestei diferenţe este foarte
mare ( de ordinul 105 ).
Elementul esenţial al unui amplificator operaţional este amplificatorul
diferenţial. Principiul de funcţionare al amplificatorului diferenţial poate fi
înţeles pe baza schemei din fig.3.2.
13
+Ec
Ic1 Ic2
Rc Rc
V1 V2
IB1 IB2
U1 U2
IE1 IE2
I0
Fig.3.2 Structura amplificatorului diferenţial

Tranzistorii T1 şi T2 trebuie să fie foarte bine împerecheaţi astfel încât să
aibă parametrii identici. U1 şi U2 sunt tensiunile de intrare aplicate între cele
două baze şi masă, iar V1 şi V2 sunt potenţialele faţă de masă ale celor doi
colectori. Colectorii tranzistoarelor reprezintă ieşirile amplificatorului. Între
emitorii comuni ai tranzistoarelor şi masă este conectată o sursă de curent
constant. Dacă factorii de amplificare ai tranzistoarelor sunt foarte mari,
curenţii de bază pot fi neglijaţi, astfel încât:
IC1 ≅ I E1 şi IC2 ≅ I E2 (3.1)
Datorită prezenţei sursei de curent constant, suma celor doi curenţi de
emitor va fi constantă şi, în virtutea aproximaţiilor (3.1) rezultă că va fi
constantă şi suma celor doi curenţi de colector:
IC1 + IC2 = co nst (3.2)
Aceasta înseamnă că o variaţie a unuia dintre cei doi curenţi într-un
sens va fi imediat compensată de variaţia celuilalt curent cu aceeaşi
cantitate dar în sens opus:
ΔiC1 = −ΔiC2 (3.2)
Datorită acestui fapt, fiecare dintre cei doi curenţi de colector va putea fi
influenţat de oricare dintre cele două tensiuni de bază. Astfel, dacă de exemplu
U2 = const., o creştere cu Δu1 a tensiunii U1 va determina o creştere a
curentului IC1 cu ΔiC1 şi o scădere cu aceeaşi cantitate a curentului IC2.
14
Deoarece rezistenţele din colectorii tranzistoarelor şi variaţiile curenţilor de

colector sunt identice, variaţiile potenţialelor colectorilor vor fi şi ele identice
dar complementare. În cazul prezentat anterior V1 se va micşora şi V2 va creşte
(ţinând cont şi de caracterul inversor al tranzistorului). Astfel:
ΔV1 = -ΔV2 (3.4)
Dacă se definesc câştigurile (amplificările) de la intrările spre ieşirile
tranzistoarelor T şi T :
1 2
Δv1
g1 = (3.5)
Δu1
Δv 2
g2 = (3.6)
Δu 2
pe baza raţionamentului precedent, se poate scrie egalitatea şi
complementaritatea lor:
g = -g = g (3.7)
1 2
Datorită faptului că fiecare tranzistor lucrează ca inversor câştigurile

individuale sunt negative. Din relaţiile (3.5) – (3.7) se poate scrie şirul de
egalităţi:
Δv1 Δv
g= =− 2 (3.8)
Δu1 Δu 2
Aşadar, potenţialul variabil v1 este o funcţie de două variabile:v1 = v1 (u1,u2).
Variaţia sa poate fi scrisă sub forma:
Δv1 Δv1
Δv1 = Δu1 + Δu 2 (3.9)
Δu1 Δu 2 =0 Δu 2 Δu1 =0
Ţinând seama de relaţia (3.8), relaţia precedentă se poate scrie sub

forma:
Δv1 Δv1
Δv1 = Δu1 − Δu 2 (3.10)
Δu1 Δu 2 =0 Δu1 Δu 2 =0
sau:
Δv1 = g(Δu1 − Δu 2 ) (3.11)
15
Datorită complementarităţii comportării celor doi tranzistori, putem scrie

fără nici un fel de demonstraţie:
Δv 2 = g(Δu 2 − Δu1 ) (3.12)
Dacă variaţiile potenţialelor celor două intrări sunt identice (∆u2=∆u1), se
spune că avem o tensiune de mod comun. Din ultimele două relaţii se vede
imediat că amplificatorul diferenţial nu amplifică tensiunea de mod comun. Se
mai spune că tensiunea de mod comun este rejectată.
Expresia factorului de amplificare a tensiunii diferenţiale poate fi dedusă
pe baza schemei echivalente în de semnal mic a amplificatorului diferenţial
prezentat anterior în figura 3.2. Schema de semnal mic este prezentată în
fig.3.2 unde între emitorii comuni şi masă apare o întrerupere a circuitului
datorită faptului că variaţia unei mărimi constante (aici I0) este nulă.
∆ib1 ∆ib2
∆u1 h11 h11 ∆u2

h21∆ib1 h22-1 Rc Rc h22-1 h21∆ib2
∆I0=0
Fig.3.3 Schema echivalentă de senmal mic

Deoarece admitanţa de ieşire h22 este de ordinul 10-5 - 10-6 Ω-1, rezistenţa
de ieşire h-1 va fi foarte mare (10-5 - 10-6 Ω ), astfel încât se poate neglija
curentul care o traversează şi ea poate fi eliminată din circuit. Cu această
precizare, schema echivalentă din fig. 3.3 poate fi transcrisă într-o formă mai
sugestivă (fig. 3.3).
∆v1 Rc Rc ∆v2
h21∆ib1 h21∆ib2
∆ib1 h11 h11 ∆ib2
∆u1 ∆u2
Fig.3.3 Schema echivalenta simplificată
16
Ne interesează calculul amplificării diferenţiale g definite de relaţia

(3.11). Dacă scriem expresiile legilor lui Kirchhoff în unicul nod al reţelei şi pe
ochiul marcat în figură, obţinem ecuaţiile:
Δi b1 + Δi b2 + h 21Δi b1 + h 21Δi b2 = 0 (3.13)
Δu1 − Δu 2 = h11Δi b1 − h11Δi b2 (3.14)
Ecuaţia (3.13) mai poate scrisă sub forma (h21+1)∆ib1 = - (h21+1)∆ib2 , de
unde rezultă că: ∆ib1 = −∆ib 2 (3.15)
Din relaţiile (3.14) şi (3.15) se obţine pentru variaţia curentului de bază:
Δu − Δu 2
Δi b1 = 1 (3.16)
2h11
Variaţia tensiunii de ieşire este chiar căderea de tensiune pe rezistenţa Rc:
∆v1 = −h21 ∆ib1 Rc (3.17)
Astfel, factorul de amplificare diferenţială poate fi scris :
Δv1 h
g= = − 21 R C (3.18)
Δu1 − Δu 2 2h11
Din relaţia (3.16) poate fi exprimată rezistenţa de intrare a
amplificatorului diferenţial:
Δu − Δu 2
rin = 1 = 2h11 (3.19)
2i b1
Parametrul a unui transistor are valoarea aproximativă de 25kΩ,
astfel că rin kΩ. Valoarea ei poate fi mărită dacă intrarea în amplificator
se face prin intermediul unui tranzistor compus Darlington sau a unui tranzistor
cu efect de câmp.
Amplificatorul operaţional
Amplificatoarele operaţionale au în structura lor circuite de intrare care
le asigură o rezistenţă de intrarea foarte mare, amplificatoare diferenţiale,
circuite de amplificare şi circuite de ieşire care le asigură o rezistenţă de ieşire
foarte mică. Simbolul folosit pentru amplificatorul operaţional este prezentat în
figura 3.4. Amplificatorul operaţional este alimentat cu tensiuni simetrice (V+
şi V-) pentru ca la ieşire să poată fi obţinute atât tensiuni pozitive cât şi
tensiuni negative faţă de un potenţial de referinţă care este potenţialul bornei
comune a celor două surse de alimentare. Trebuie să menţionăm faptul că
amplificatorul operaţional ca circuit integrat nu are o bornă de masă.
17
Denumirea de amplificator operaţional i-a fost atribuită acestui circuit

integrat la începuturile existenţei lui, când a fost folosit în electronica analogică
şi pentru efectuarea de operaţii aritmetice.
V+
i-
ud
i+
u- v
V-
u+
Traseu comun
Fig.3.4 Simbolul amplificatorului

Notaţiile folosite în fig.3.4 au următoarele semnificaţii:
• V+, V- - tensiunile de alimentare simetrice cu valori uzuale în intervalul
12 – 20V;
• "+" , "-" - intrarea neinversoare respectiv intrarea inversoare;
• u+ , u- - diferenţele de potenţial faţă de traseul comun ale intrărilor
neinversoare şi inversoare (tensiuni de intrare).
• i+ , i- - curenţii de intrare în amplificatorul operaţional;
• v – diferenţa de potenţial dintre ieşire şi traseul comun (tensiunea de
ieşire).
Diferenţa dintre cele două tensiuni de intrare se numeşte tensiune

diferenţială de intrare:
ud = u+ − u− (3.20)
Tensiunea de ieşire a amplificatorului operaţional este proporţională cu
tensiunea diferenţială de intrare. Factorul de proporţionalitate dintre ele a fost
denumit factor de amplificare în buclă deschisă a tensiunii diferenţiale
de intrare, Ad. Astfel:
v = Ad ( u + − u − ) (3.21)
Se face menţiunea “în buclă deschisă” deoarece este vorba despre
amplificarea în absenţa oricărui fel conexiune între borna de ieşire şi bornele
de intrare (reacţie) . Din ultima relaţie se vede că dacă u+ = 0, atunci v = -Adu-
adică tensiunea de ieşire are polaritatea inversată faţă traseul comun,
comparativ cu tensiunea de intrare. De asemenea, dacă u- = 0, atunci v = Adu+,
18
adică tensiunea de ieşire are aceeaşi polaritate faţă de traseul comun ca şi

tensiunea de intrare. Din acest motiv cele două intrări se numesc “inversoare”
şi “neinversoare”.
Dacă tensiunile aplicate pe cele două intrări sunt egale se vorbeşte
despre tensiunea de mod comun definită ca:
u − u−
uC = + (3.22)
2
La prezentarea amplificatorului diferenţial s-a văzut că dacă tensiunile de
intrare sunt identice (amplitudine, frecvenţă, fază), tensiunea de ieşire va fi
nulă. În cazul unui amplificator operaţional real acest lucru nu se mai
întâmplă. Chiar şi în cazul modului comun va exista la ieşire o tensiune foarte
mică nenulă, vc. Raportul dintre aceasta şi tensiunea de mod comun a fost
denumit factor de amplificare a tensiunii de mod comun:
v
AC = C (3.23)
uC
Raportul dintre factorul de amplificare a tensiunii diferenţiale de intrare
şi factorul de amplificare a tensiunii de mod comun se numeşte rejecţia
modului comun (RMC) şi se exprimă în decibeli:
Ad
RMC = [dB] (3.24)
AC
Valoarea rejecţiei de mod comun este o măsură a calităţii
amplificatorului diferenţial. Cu cât rejecţia de mod comun are o valoare mai
mare cu atât amplificatorul este mai bun.
O ultimă mărime caracterstică a amplificatorului operaţional este
tensiunea de decalaj la intrare, vDi. Ea reprezintă valoarea acelei tensiuni care
ar trebui aplicată la una din cele două intrări pentru ca tensiunea de ieşire să fie
nulă, dacă u+ = u- = 0 şi există o conexiune de reacţie de la ieşire spre
intrarea inversoare.
Valorile uzuale ale parametrilor caracteristici ai amplificatorului
operaţional sunt:
• Ad 105 – 106 (amplificare diferenţială foarte mare);
6
• Rin 10 Ω (rezistenţa de intrare foarte mare);
• Ries 102 - 103Ω (rezistenţăde ieşire foarte mică);
• i+, i- 10-9A (curenţi de intrare foarte mici);
• RMC 60 -100dB (rejecţie mare a tensiunii de mod comun);
• vDi 10-5V. (tensiune de decalaj la intrare foarte mică)
19
Având în vedere aceste valori, în foarte multe cazuri practice, atunci

când condiţiile de proiectare o permit, se lucrează cu noţiunea de amplificator
operaţional ideal, pentru care se admit următoarele aproximaţii:
• Ad
• Rin
• Ries = 0
• i+, i-=0
• RMC
• vDi 0
Deoarece factorul de amplificare a tensiunii diferenţiale este foarte mare,
o diferenţă oricât de mică între u+ şi u- va provoca la ieşire o tensiune mare. Dar
5
cât de mare? Să luăm un exemplu: dacă ud= 100μV şi Ad = 10 , atunci v=10V.
În schimb, dacă tensiunea diferenţială de intrare ar fi de 1mV tensiunea de
ieşire ar trebui să fie de 100V. Dar tensiunea de ieşire nu poate depăşi
tensiunea de alimentare, astfel tensiunea de ieşire se va limita valoarea v≤V+.
Se spune în acest caz despre ieşirea amplificatorului că este în saturaţie
pozitivă. În cazul în care tensiunea diferenţială de intrare este negativă, ieşirea
amplificatorului fără reacţie poate intra în saturaţie negativă.
Caracteristica de transfer a unui amplificator operaţional real, v = v(ud),
este prezentată în figura 3.5a. Panta caracteristicii în vecinătatea originii este cu
atât mai mare cu cât factorul de amplificare a tensiunii diferenţiale este mai
mare.
v v
saturaţie pozitivă saturaţie pozitivă
V+ V+
tgα = Ad AO IDEAL tgα = Ad →∞

AO REAL
0 α 0 α
ud=u+ - u- ud=u+ - u-
V- V-
saturaţie negativă saturaţie negativă
a) Caracteristica reală b) Caracteristica ideală
Fig 3.5 Caracteristica de transfer a unui AO
Caracteristica de transfer a amplificatorului operaţional ideal este

prezentată în fig.3.5b. Se poate observa că în cazul ideal saturaţia pozitivă sau
negativă înseamnă tensiuni de ieşire egale cu tensiunile de alimentare.
20
În analizele care vor urma referitoare la aplicaţiile amplificatorului

operaţional se va utiliza doar cazul ideal. Erorile faţă de cazul real nu sunt
semnificative, în schimb modalităţile de analiză se simplifică considerabil. De
asemenea, nu se vor mai figura în scheme tensiunile de alimentare simetrice şi
se va renunţa la indicele “d” din notaţia factorului de amplificare a
tensiunii diferenţiale, notându-l simplu cu A. Având în vedere aceste
precizări putem stabili schema echivalentă a amplificatorului operaţional care
se va folosi la analiza circuitelor prezentată în figura 3.6.
Din punct de vedere al intrărilor, între acestea este o întrerupere pentru
că rezistenţa de intrare este infinită. Faţă de sarcina conectată la ieşirea sa,
amplificatorul operaţional ideal se comportă ca o sursă ideală de tensiune cu
valoarea v = A (u+- u-).
ud
u- A(u+ - u- )
v= A(u+ - u- )
u+
Fig. 3.6 Schema echivalentă a AO

Am arătat că o tensiune diferenţială oricât de mică poate “forţa” ieşirea
în saturaţie pozitivă sau negativă datorită factorului de amplificare foarte
mare. Acest inconvenient poate fi înlăturat dacă ieşirea se conectează printr-o
rezistenţă la intrarea inversoare (rezistenţa R din fig.3.7).
reacţie negativă (RN)
ir R
i1 i-
u1 i2=i+
v
u2
Fig. 3.7 Reacţia negativă
21
Aceasta este o conexiune de reacţie negativă (tensiunea de la ieşire este

opusă ca semn tensiunii de la intrarea inversoare) care are drept consecinţă o
reducere drastică a amplificării. Deoarece factorul de amplificare fără
conexiunea de reacţie este oricum foarte mare, se poate permite o micşorare a
lui.
Se poate vedea deasemenea ce alte consecinţe mai are existenţa unei
conexiuni de reacţie negativă. Se va calcula rezistenţa de intrare a
amplificatorului din figura 3.7. Sursele de tensiune de la cele două intrări
“simt” o sarcină pe care debitează energie (figura 3.8).
i1
RinRN
u1 i2
u2
Fig. 3.8 Rezistenţa de intrare a AO
Rezistenţa acestei sarcini reprezintă chiar rezistenţa de intrare a

amplificatorului şi ea poate fi exprimată cu ajutorul relaţiei:
u −u
R inRN = 1 2 (3.25)
i1 − i 2
Rezistenţa de intrare poate fi calculată pe baza schemei echivalente a
amplificatorului, schemă prezentată în figura 3.9.
R
ir=i1
i1
i-=0
u-=u1
u1 i2=i+=0
v=A(u+ - u-)
u2 u+=u2
Fig. 3.9 Schema echivalentă a circuitului de intrare
22
În urma analizei ei se pot scrie următoarele ecuaţii:

i2=0 (3.26)
u+=u2 (3.27)
u-=u1 (3.28)
u1 − A ( u + − u − ) u1 − Au 2 + Au1 A ( u1 − u 2 )
i1 = = ≅ (3.28)
R R R
În ultima relaţie s-a ţinut seama de egalităţile (3.27) şi (3.28) şi de faptul
că A >> 1. Din relaţiile (3.25), (3.26) şi (3.28) rezultă expresia finală a
rezistenţei de intrare a amplificatorului din fig.3.7:
R
R inRN = (3.29)
A
De cele mai multe ori rezistenţa de reacţie este de ordinul 10-20kΩ.
5
Astfel, dacă R = 10kΩ şi A = 10 , rezultă pentru rezistenţa de intrare valoarea
R = 0,1Ω. Aceasta este o valoare extrem de mică comparativ cu celelalte
inRN
rezistenţe care apar în circuit, fiind aproape un scurtcircuit. Deoarece ea apare
conectată între cele două intrări ale amplificatorului operaţional, se poate spune
cu o foarte bună aproximaţie că potenţialul faţă de masă al intrării
inversoare este egal cu potenţialul faţă de masă al intrării neinversoare:
u+ ≅ u− (3.30)
În cazul particular în care intrarea neinversoare este conectată la traseul
comun, considerat ca potenţial de referinţă nul (masă), potenţialul intrării
neinversoare va fi şi el nul. În acest caz se spune despre nodul M (fig.3.10) că
este un punct virtual de masă (PVM).
PUNCT VIRTUAL
R
DE MASĂ
Fig.3.10 Punctul de masă virtual
23
S-a folosit cuvântul “virtual” deoarece între intrarea inversoare şi

masă nu există un contact galvanic. Potenţialul nul este rezultatul reacţiei
negative realizate prin rezistenţa R.
Circuite de bază cu amplificatoare operaţionale

Deoarece factorul de amplificare al amplificatorului operaţional în buclă
deschisă este foarte mare, la aplicarea unei mici diferenţe de potenţial între
intrările sale amplificatorul operaţional poate intra în saturaţie pozitivă sau
negativă. De aceea, atunci când este folosit în diferite aplicaţii, se realizează
o buclă de reacţie negativă prin conectarea unei rezistenţe între ieşire şi
intrarea inversoare. Pe lângă micşorarea drastică a factorului de amplificare,
reacţia negativă are şi un rol determinant în mărirea stabilităţii în funcţionare
a amplificatorului. Se va constata că factorul de amplificare al unui circuit
particular va fi determinat numai de valorile rezistenţelor conectate în
exteriorul circuitului integrat, nefiind influenţat în nici un fel de către
factorul de amplificare în buclă deschisă, A. Deoarece valorile rezistenţelor
sunt mult mai puţin dependente de temperatură decât proprietăţile
materialelor semiconductoare, stabilitatea în funcţionare a circuitului în
raport cu variaţiile de temperatură va fi mult mai bună.
În literatura de spaecialitate, circuitele de bază cu amplificatoare
operaţionale care realizează diverse funcţii, sunt prezentate sub denumirea de
conexiuni ale amplificatorului operaţional. Tipurile de conexiuni se
definesc în funcţie de modul în care sunt conectate elementele de circuit
exterioare amplificatorului operaţional. Se va porni de la o conexiune
generală, cu surse de tensiune şi rezistenţe conectate la ambele intrări, care se
numeşte conexiunea diferenţială. Ea este prezentată în fig.3.11. Expresia
tensiunii de ieşire pentru conexiunea diferenţială poate fi apoi particularizată
pentru celelalte conexiuni de bază.
R2
R1
u1 R3
u2 v
R4
Fig. 3.11 Conexiunea diferenţială

24
Înainte de a analiza conexiunea diferenţială este necesară o precizare.

Deducerea expresiei tensiunii de ieşire, şi implicit a factorului de amplificare,
pentru toate conexiunile amplificatorului operaţional începe prin construirea
schemei echivalente a întregului circuit, schemă în care amplificatorul
operaţional ideal este înlocuit cu schema sa echivalentă din figura 3.6.
Continuarea analizei se poate face pe două căi distincte, cu aceeaşi finalitate:
• aplicând condiţia de egalitate a potenţialelor celor două intrări ale
amplificatorului operaţional, u + ≅ u − (relaţia 3.30).
• înlocuind valoarea v a tensiunii sursei echivalente de la ieşire cu
expresia ei, v = A(u+ - u-) şi aplicând apoi condiţia A >> 1.
Se va demonstra această afirmaţie analizând conexiunea diferenţială pe
baza schemelor echivalente pentru cele două intrări, scheme prezentate în
figura 3.12 urmatoare. Se reaminteşte faptul că amplificatorul operaţional este
considerat ideal şi i+=i- =0.
(-)
R3 (+)
R1 R2
u-
u2
u1 v R4
a) b)
Fig. 3.12 Schema echivalentă a conexiunii diferenţiale
Aplicând teorema lui Millman pe schema echivalentă din figura 3.12a se

poate scrie expresia potenţialului faţă de masă al intrării inversoare:
R2 R1
u− = u1 + v (3.31)
R1 + R 2 R1 + R 2
Pentru a obţine expresia potenţialului intrării neinversoare observăm că
în fig.3.14b avem un divizor de tensiune şi putem scrie:
25
R4
u+ = u2 (3.32)
R3 + R 4
Până aici drumul a fost comun pentru cele două modalităţi de analiză. Acum
ele se despart.
Prima modalitate
Pe baza condiţiei 3.30 egalăm expresiile 3.31 şi 3.32 şi exprimăm

tensiunea de ieşire:
R + R2 R4 R
v= 1 u 2 − 2 u1 (3.33)
R1 R 3 + R 4 R1
A doua modalitate
În expresia tensiunii de ieşire v = A(u+ - u-) înlocuim u+- şi u- cu

expresiile lor din relaţiile (3.31) şi (3.32) şi obţinem:
⎛ AR1 ⎞ ⎛ R4 R2 ⎞
v ⎜1 + ⎟ = A⎜ u2 − u1 ⎟ (3.34)
⎝ R 1 + R 2⎠ R
⎝ 3 + R 4 R 1 + R 2 ⎠
Deoarece R şi R au acelaşi ordin de mărime şi A >> 1, se poate scrie

1 2
AR1
>> 1. Cu această aproximare, va rezulta pentru tensiunea de ieşire
R1 + R 2
chiar expresia (3.33).
Din punctul de vedere al utilizatorului este de dorit să fie amplificate
doar diferenţele tensiunilor de intrare. Această înseamnă că dacă u1=u2,
tensiunea de ieşire trebuie să fie nulă, v = 0. Impunând această condiţie în
relaţia 3.33, se obţine egalitatea:
R 3 R1
= (3.35)
R4 R2
Aceasta este condiţia obligatorie pentru ca amplificatorul în conexiune
diferenţială să opereze în condiţii optime. În practică, de cele mai multe ori se
lucrează în condiţiile: R = R şi R = R .
3 1 4 2
Făcând substituţia (3.35) în expresia tensiunii de ieşire (3.33) se obţine:
R
v = − 2 ( u1 − u 2 ) (3.36)
R1
26
de unde rezultă imediat expresia factorului de amplificare al conexiunii

diferenţiale:
v R
Ar = =− 2 (3.37)
u1 − u 2 R1
Se poate observa ca factorul de amplificare al amplificatorului
diferenţial construit cu un amplificator operaţional nu depinde de factorul de
amplificare în buclă deschisă al acestuia din urmă. Acest lucru este o
consecinţă a reacţiei negative puternice.
Pentru analizarea celorlalte tipuri de conexiuni de bază se
particularizează relaţia 3.33 în funcţie da particularităţile fiecărui circuit. Se
menţionează însă faptul că fiecare dintre conexiunile dorite poate fi analizată
independent urmând una dintre cele două căi prezentate anterior.
Conexiunea inversoare (figura 3.13) se caracterizează prin faptul că
semnalul de intrare este aplicat intrării inversoare, în timp ce intrarea
neinversoare este conectată la masă.
R2
i
R1
PVM
uin
v
Fig.3.13 AO în conexiune inversoare

Comparând acest circuit cu cel al amplificatorului care lucrează în
conexiune diferenţială (figura 3.11) vom observa că în relaţia 3.33 trebuie
făcute următoarele substituţii:
R =0 R3→∞ u =0 u =u
4 2 1 in
Cu acestea, pentru tensiunea de ieşire va rezulta următoarea expresie:
R2
v=− u in (3.38)
R1
astfel încât factorul de amplificare al conexiunii inversoare va avea
expresia:
27
R2
Ar = − (3.39)
R1
Deoarece i- = 0, curentul care circulă prin rezistenţele R şi R este acelaşi
1 2
şi a fost notat cu i. Se mai observă că, în cazul acestei conexiuni, intrarea
inversoare este un punct virtual de masă (PVM), astfel încât expresia curentului
u
i va fi: i = in
R1
Se poate observa imediat că intensitatea curentului prin rezistenţa R nu
2
depinde de mărimea acesteia. De aceea ramura de reacţie din schema
conexiunii inversoare este denumită ramură de curent constant.
În cazul conexiunii neinversoare (fig.3.14) semnalul este aplicat direct pe
intrarea neinversoare a amplificatorului operaţional iar intrarea inversoare este
conectată la masă prin intermediul rezistenţei R .
1
R2
R1
v
uin
Fig.3.14 AO în conexiune neinversoare
Particularizarea relaţiei 3.33 se face punând condiţiile:
R4→∞ R =0 u =0 u =u
3 1 2 in
Pentru tensiunea de ieşire se va obţine expresia:
⎛ R ⎞
v = ⎜1 + 2 ⎟ u in (3.40)
⎝ R1 ⎠
Aşadar, factorul de amplificare al conexiunii neinversoare va fi:
R2
Ar = 1 + (3.41)
R1
28
Cea mai simplă dintre conexiuni este conexiune repetoare (fig.3.15).
v
uin
Fig.3.15 AO în conexiune repetoare
Practic ea este o particularizare a conexiunii neinversoare în care:

R1→∞ R =0
2
Făcând aceste substituţii în relaţia (3.41) se obţine pentru factorul de
amplificare al conexiunii repetoare: Ar=1
Desigur se pune întrebarea: la ce este utilă o astfel de conexiune dacă
oricum ea nu face „nimic”? Răspunsul poate fi simplu: datorită reacţiei
negative “totale” circuitul se prezintă faţă de sursa de semnal ca o impedanţă
extrem de mare, iar faţă de sarcina conectată la ieşirea lui ca o sursă de
tensiune cu o impedanţă de ieşire extrem de mică. De aceea el este folosit ca
etaj tampon (buffer) în diferite circuite complexe.
O conexiune care generalizează într-un fel conexiunea inversoare este
conexiunea sumatoare. În figura 3.17a este prezentat un sumator pentru două
tensiuni, dar rezultatul ce se obţine în urma analizei poate fi generalizat foarte
uşor. Datorită faptului că intrarea neinversoare este conectată la masă, intrarea
inversoare este un punct virtual de masă, ceea ce înseamnă că u-= 0.
R2 (-)
R11
R12 R12 R2
R11
u-
u1B u2
B
v u1
B u2
B
v
29
a) b)
Fig. 3.17 AO în conexiune sumator inversor
Prin aplicarea teoremei lui Millman pe schema echivalentă pentru

intrarea inversoare prezentată în fig.3.17b, se obţine următoarea expresie
pentru tensiunea dintre intrarea inversoare şi masă:
u1 u v
+ 2 +
R R12 R 2
u − = 11 (3.42)
1 1 1
+ +
R11 R12 R 2
Punând condiţia u- = 0 se obţine pentru tensiunea de ieşire:
⎛R R ⎞
v = − ⎜ 2 u1 + 2 u 2 ⎟ (3.43)
⎝ R11 R12 ⎠
Se poate observa imediat că tensiunea de ieşire este o însumare ponderată
a tensiunilor de intrare, coeficienţii de ponderare fiind chiar factorii de
amplificare ai conexiunilor inversoare independente pentru fiecare tensiune de
intrare. Relaţia de însumare 3.43 poate fi generalizată sub forma:
n R2
v = −∑ ui (3.44)
i =1 R1i
Alte circuite cu amplificatoare operaţionale cu care se pot “construi”
funcţii matematice de bază sunt circuitele de integrare, derivare şi logaritmare.
3.2.2. Amplificatoare de instrumentaţie ( AI )

Introducere
Este bine de precizat încă de la început că amplificatoarele de
instrumentaţie nu sunt amplificatoare operaţionale. Atunci când este nevoie de
un bloc de amplificare pentru condiţionarea semnalelor, prima idee care vine în
minte este aceea de a folosi flexibilitatea oferită de amplificatoarele
operaţionale. Se poate ca amplificatorul operaţional să fie suficient în blocul de
amplificare, dar în aplicaţiile pretenţioase, acesta necesită circuite suplimentare
complexe precum şi calibrări realizate de personal de înaltă calificare. Unele
30
din aceste inconveniente pot dispărea folosind amplificatoare de

instrumentaţie.
Ce este un amplificator de instrumentaţie?
Un amplificator de instrumentaţie este un amplificator diferenţial de
precizie, lucrând în buclă închisă, optimizat pentru operare în mediul ostil
măsurărilor de precizie.
Lumea reală este caracterizată prin abateri de la ideal, având fluctuaţii de
temperatură, umiditate, existenţa zgomotelor electrice, căderi de tensiune
cauzate de curentul ce străbate traseele de legătură. Mai mult, senzorii şi
traductoarele reale rareori au impedanţă de ieşire zero. Toate acestea duc la
apariţia erorilor în procesul de măsurare.
AI se folosesc acolo unde achiziţia semnalului util nu se poate face direct
prin conectarea senzorului la sistemul de achiziţie. AI trebuie să aibă
impedanţă de intrare foarte mare datorită faptului că impedanţele surselor de
semnal sunt diferite de zero. Deoarece curenţii de intrare şi de offset sunt foarte
mici şi relativ stabili, impedanţa sursei de semnal nu trebuie să fie constantă.
De obicei, impedanţele celor două intrări sunt egale şi au valori tipice de 109 Ω
sau mai mari.
Rejecţia modului comun, măsură a eliminării semnalelor perturbatoare,
are valori ridicate astfel încât tensiunile de zgomot şi diferenţele de potenţial
între mase, caracteristice aplicaţiilor cu senzori, sunt minimizate. AI trebuie să
fie capabil să amplifice semnale de nivelul milivolţilor sau chiar microvolţilor
şi să rejecteze în acelaşi timp valori de ordinul volţilor ale tensiunii de mod
comun. Aceasta este o particularitate importantă a AI de a fi capabile să
rejecteze semnalele de mod comun din zona de interes. Valorile tipice ale
factorului de rejecţie a modului comun sunt de minim 70 dB, adeseori putând
depăşi 100 dB.
Cele două intrări ale AI permit legarea directă a surselor de semnal cu
masă flotantă, AI detectând doar diferenţa de tensiune dintre cele două intrări,
iar orice alt semnal de mod comun (potenţial egal aplicat ambelor intrări) este
rejectat din semnalul de intrare înainte de a fi amplificat.
AI trebuie să asigure şi o bună stabilitate a parametrilor în condiţii
diverse cum ar fi modificarea temperaturii sau a tensiunii de alimentare. Acest
lucru e posibil deoarece toate componentele de bază care asigură performanţele
AI sunt integrate împreună, cu excepţia unei singure rezistenţe sau a unei
perechi de rezistenţe ce trebuie conectate în exterior şi care asigură
amplificarea dorită. Utilizatorul poate calcula valoarea rezistenţelor pe baza
relaţiei amplificării ce este dată de obicei în documentaţia circuitului.
Ieşirea AI e folosită adesea împreună cu un pin de sesizare şi unul de
referinţă prin care sarcina se poate conecta la distanţă faţă de ieşirea AI. Pentru
31
sarcini cuplate direct la ieşire pinul de sesizare se leagă la ieşire iar cel de
referinţă la masa sursei de alimentare. Schema de funcţionare tipică a
amplificatorului de instrumentaţie este prezentată în figura 3.18.
Sursa de semnal Zgomot Alimentare
Intrare Sens
RDIF / 2 neinversoare
RMC VOUT
VDIF
Zgomot
RDIF / 2 Intrare
inversoare Referinţă
Sarcină
VMC Tensiune de Zgomot Selectarea

mod comun
amplificării
Fig. 3.18 Schema de funcţionare tipică a AI
Se observă că atât intrarea cât şi ieşirea sunt conectate împreună la

acelaşi potenţial care, în acest caz, este cel al sursei de alimentare. Această
metodă de conectare în stea este o bună metodă pentru minimizarea buclelor de
masă. Rămân totuşi câţiva curenţi de masă de mod comun. Aceşti curenţi,
circulând prin RMC, vor da naştere unei tensiuni de eroare de mod comun. Prin
caracteristica sa de rejecţie a modului comun, AI va elimina VMC şi orice alt
zgomot de mod comun. Multe AI au posibilitatea de ajustare suplimentară a
tensiunii de offset (acea tensiune continuă ce apare atunci când cele două
intrări sunt legate împreună la masă) prin modificarea unui potenţiometru
extern.
Amplificatoarele de instrumentaţie sunt optimizate să realizeze
amplificări, de aceea nu se pretează pentru alte operaţii ca integrare,
diferenţiere, redresare etc.
32
AI poate fi realizat utilizând unul sau mai multe amplificatoare

operaţionale sau în construcţie monolitică. Ambele variante au avantaje dar au
şi limitări. Amplificatoarele de instrumentaţie realizate cu amplificatoare
operaţionale oferă o bună flexibilitate şi un cost scăzut. Realizarea monolitică
oferă o precizie sporită, dimensiuni mici, uşurinţă în funcţionare şi uneori cost
scăzut.
Structura internă a unui amplificator de instrumentaţie
Există multe metode de realizare a AI dar acestea pot fi clasificate în
două mari categorii. Cea mai uzuală este clasificarea în funcţie de numărul de
amplificatoare operaţionale şi de precizia rezistenţelor folosite. Acest tip de
realizare este răspândit în cazul AI modulare sau hibride unde în realizarea
practică se foloseşte un număr minim de componente.
În cea de-a doua categorie, în loc de amplificatoare operaţionale, se
folosesc elemente active de circuit cum ar fi circuite diferenţiale, oglinzi şi
surse controlate de curent eliminând componentele ce nu sunt necesare.
Tendinţa este de a minimiza numărul componentelor active (tranzistori) şi de a
scădea dependenţa parametrilor de precizia împerecherii rezistenţelor. Această
tehnică este mult folosită în proiectarea AI monolitice la care costul e invers
proporţional cu dimensiunea circuitului integrat. Chiar şi unele AI modulare
folosesc această tehnică deoarece amplificatoarele operaţionale integrate
precise au devenit accesibile ca preţ doar în ultima vreme.
AI realizate doar cu amplificatoare operaţionale
Cea mai simplă dar şi cea mai dezavantajoasă metodă de implementare a
unui bloc de amplificare diferenţială este prezentată în figura 3.19.
R1 R2
VIN+
VOUT
R3 R4
VIN–
Fig. 3.19 Circuit de amplificare diferenţială
Pentru acest circuit expresia tensiunii de ieşire VOUT poate fi determinată
prin metoda superpoziţiei. Tensiunea de ieşire pentru VIN+ cu VIN– conectată la
masă este:
33
⎛ R 2 ⎞⎛ R3 + R 4 ⎞
V01 = VIN + ⎜ ⎟⎜ ⎟ (3.45)
⎝ R1 + R 2 ⎠⎝ R 3 ⎠
Tensiunea de ieşire pentru VIN– cu VIN+ conectată la masă este:
⎛R ⎞
V02 = − VIN − ⎜ 4 ⎟ (3.46)
⎝ R3 ⎠
Prin metoda superpoziţiei avem:
⎛ R 2 ⎞⎛ R3 + R 4 ⎞ ⎛ R4 ⎞
VOUT = V01 + V02 = VIN + ⎜ ⎟⎜ ⎟ − VIN − ⎜ ⎟ (3.47)
R
⎝ 1 + R 2 ⎠⎝ R 3 ⎠ R
⎝ 3⎠
Dacă R2 = R4 şi R1 = R3, atunci:
R
VOUT = ( VIN + − VIN − ) 4 (3.48)
R3
Astfel se realizează un amplificator diferenţial simplu. Impedanţele de
intrare sunt mici şi neegale. De altfel, cele 4 rezistenţe trebuie alese cu grijă
pentru o bună rejecţie a modului comun.
VOUT MC = VOUT pentru VIN+ = VIN–
⎡⎛ R 2 ⎞ ⎛ R 3 + R 4 ⎞ ⎛ R 4 ⎞ ⎤
VOUT MC = VIN ⎢⎜ ⎟⎜ ⎟−⎜ ⎟⎥ (3.49)
⎣ ⎝ R1 + R 2 ⎠⎝ R 3 ⎠ ⎝ R 3 ⎠ ⎦
Dacă se doreşte o amplificare unitară, toate rezistenţele trebuie să fie
egale. Pentru o eroare de doar 0,1% pentru una din rezistenţe vom avea:
R1 = R3 = R4 = R
R2 = 0,999 R
VOMC = 0,00005 VIN
RMC = 66 dB
Dacă rezistenţa sursei de semnal nu este mică, amplificarea şi RMC vor
fi de asemenea compromise. Considerând realizarea acestui tip de circuit cu
rezistenţe standard cu preţ rezonabil, este foarte greu de obţinut performanţe
mai mult decât mediocre.
Un amplificator instrumental realizat cu două amplificatoare
operaţionale este prezentat în figura 3.20.
RG
R3 R1 R2
R4
A1B
VIN– 34
A2 VOUT
B
B B
VIN+ B
Fig. 3.20 AI realizat cu două AO

R1 R 4
Dacă = şi VIN = VIN+ – VIN–, atunci:
R 2 R3
⎛ R 2R 2 ⎞
VOUT = VIN ⎜1 + 2 + ⎟ (3.50)
⎝ R1 R G ⎠
Rezistenţa de intrare este foarte mare, aceasta permiţând surselor de
semnal să aibă rezistenţe de ieşire neegale şi nenule. Mai mult, câştigul poate fi
modificat dintr-o singură rezistenţă, permiţând RMC să rămână constantă odată
ce reglajele iniţiale au fost efectuate.
Un dezavantaj major al acestei metode este domeniul mic al valorilor
acceptate la intrare pentru tensiunea de mod comun la o funcţionare corectă. Se
poate observa că A1 va amplifica semnalul de mod comun cu raportul (R3 +
R4)/R4, putând duce la saturarea acestuia şi funcţionarea eronată a întregului
amplificator instrumental. Această metodă se poate folosi în diferite cazuri
deoarece este simplă, dar nu este optimă.
Cea mai populară configuraţie a amplificatorului instrumental este cea
bazată pe folosirea a trei amplificatoare operaţionale ca în figura 3.21.
VIN– Va R2 R3
Sens
R1 (conexiune
externă)
RG VOUT
(extern) R1`
R2` R3`
Referinţă
Vb (conexiune
VIN+
externă)
Fig. 3.21 AI realizat cu trei AO
35
Funcţia de transfer poate fi calculată cu metoda superpoziţiei:

Pentru VIN+ = 0,
⎛ R + RG ⎞
Va = VIN − ⎜ 1 ⎟ (3.51)
⎝ RG ⎠
⎛ R1' ⎞
Vb = −VIN − ⎜ ⎟ (3.52)
⎜ RG ⎟
⎝ ⎠
Pentru VIN– = 0,
⎛R ⎞
Va = − VIN + ⎜ 1 ⎟ (3.53)
⎝ RG ⎠
⎛ R' + RG ⎞
Vb = VIN + ⎜ 1 ⎟ (3.54)
⎜ RG ⎟
⎝ ⎠
Astfel, vom avea:
⎛ R + RG ⎞ ⎛ R1 ⎞
Va = VIN − ⎜ 1 ⎟ − VIN + ⎜ ⎟ (3.55)
⎝ RG ⎠ ⎝ RG ⎠
⎛ R' + RG ⎞ ⎛ R' ⎞
Vb = VIN + ⎜ 1 ⎟ − VIN − ⎜ 1 ⎟ (3.56)
⎜ RG ⎟ ⎜ RG ⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
⎛R ⎞ ⎛ R 3' ⎞ ⎛ R3 + R 2 ⎞
VOUT = − ⎜ 3 ⎟ Va + Vb ⎜ ⎟ ⎟ (3.57)
R ⎜ ' ' ⎟⎜ R2 ⎠
⎝ 2⎠ R
⎝ 2 + R 3 ⎠⎝
Dacă R3 = R3`, R2 = R2`, R1 = R1` şi înlocuind Va şi Vb din relaţiile 3.55
şi 3.56 rezultă:
⎛ 2R ⎞⎛ R ⎞
VOUT = ( VIN + − VIN − ) ⎜1 + 1 ⎟⎜ 3 ⎟ (3.58)
⎝ RG ⎠⎝ R2 ⎠
Pentru această configuraţie, precizia amplificării şi RMC sunt
dependente doar de raporturile dintre R2, R2`, R3 şi R3`. Se poate vedea de
asemenea că RMC nu depinde de egalitatea rezistenţelor R1 şi R1`.
R
V OUT MC = ( Vb − Va ) 3 când VIN+ = VIN– = VIN (3.59)
R2
În acest caz,
36
⎛ R ' + R G R1' R1 + R G R1 ⎞
Vb − Va = VIN ⎜ 1 − − + ⎟
⎜ RG R R R ⎟
⎝ G G G ⎠
⎛R '
R '
R R ⎞
= VIN ⎜ 1 + 1 − 1 − 1 − 1 + 1 ⎟ = 0 (3.60)
⎜ RG
⎝ RG RG R G ⎠⎟
R3 R
VOUT MC = ( Vb − Va ) = 0⋅ 3 = 0 (3.61)
R2 R2
Datorită simetriei acestei configuraţii, erorile datorate surselor de mod
comun de la intrarea amplificatorului, dacă rămân după primul etaj, vor fi
anulate de etajul al doilea diferenţial. Acest avantaj explică popularitatea
folosirii acestei configuraţii pentru amplificatoarele instrumentale.
AI de acest tip pot folosi amplificatoare operaţionale cu intrare FET sau
bipolară. Componentele cu intrare FET au curenţii de polarizare foarte mici,
ducând la obţinerea unor impedanţe mari de intrare. Totuşi intrările FET ale
amplificatoarelor operaţionale au ca dezavantaj scăderea raportului de rejecţie
al modului comun faţă de intrările cu tranzistoare bipolare. Deoarece
tranzistoarele FET sunt mai greu de controlat în procesul de fabricaţie decât
cele bipolare, rezultă o scădere a raportul de rejecţie a modului comun şi a
liniarităţii odată cu creşterea tensiunii de intrare la amplificatoarele
instrumentale cu intrări FET.
Amplificatoare instrumentale dedicate
Această a doua categorie de AI se bazează pe folosirea unui număr
minim de dispozitive active, avantaj al circuitelor integrate monolite. Schema
de principiu pentru o astfel de realizare poate fi cea din figura 3.22.
+VS
Amplificator
principal Vout
A1
Amplificator
de control
VIN– Q1 Q2
RG A2
VIN+ Sense
Q3 Q4 Ref
RS
I2 B I3
B
37
I1
B I4
B
–VSB
Fig. 3.22 Structura unui AI dedicat

Amplificarea este dată de etajul diferenţial de intrare realizat cu Q1 şi Q2,

a cărui amplificare în curent (transconductanţă) este 1/RG, şi de amplificatorul
principal A1, care sesizează diferenţa curenţilor de colector. Când ieşirea e
conectată la pinul de sesizare, având şi referinţa legată la masă, circuitul
diferenţial realizat cu Q3 şi Q4 funcţionează ca o reacţie pentru sesizarea erorii
de amplificare, având transconductanţa 1/RS [30].
Amplificatorul A2 sesizează neechilibrarea curenţilor de colector în acest
circuit. Când o tensiune diferenţială se aplică intrărilor, curenţii de colector
pentru Q1 şi Q2 tind să difere cu (VIN+ – VIN–) / RG. Această valoare e
sesizată de A1 care generează o tensiune de eroare între punctul de sesizare şi
referinţă.
Această valoare a tensiunii de eroare determină diferenţa dintre curenţii
de colector ai lui Q3 şi Q4, care este (VS – VR) / RS, diferenţă care e sesizată de
A2 ce ajustează curenţii I3 şi I4 în sensul egalizării curenţilor de colector ai lui
Q3 şi Q4.
I4 – I3 = (VS – VR) / RS
Totodată sunt ajustaţi şi curenţii I1 şi I2, astfel încât I1 – I2 = I4 – I3
Echilibrul este obţinut când:
VS − VR V − VIN −
= IN + (3.62)
( I4 − I3 ) ⋅ R S ( I1 − I2 ) ⋅ R G
VS − VR V
Dacă = OUT = amplificare şi I4 – I3 = I1 – I2, atunci
VIN + − VIN − VIN
R
amplificarea = S .
RG
Este evident din această analiză că este necesară împerecherea cu grijă a
rezistenţelor folosite şi a dispozitivelor active. Acest lucru e posibil prin
utilizarea tehnicilor fotografice de precizie, împreună cu o atentă proiectare şi
un bun control al procesului de realizare. Astfel se obţin amplificatoare
instrumentale cu performanţe foarte bune şi cost relativ scăzut.
38
Amplificatoarele instrumentale integrate de mare precizie sunt produse

de firme precum Analog-Device sau Burr Brown. Concernul Texas
Instruments-Burr Brown produce circuitul INA110 ce este un circuit
amplificator instrumental monolitic, cu intrări FET. Topologia circuitului de
reacţie de curent precum şi ajustarea cu laser a circuitului de intrare duc la
obţinerea unor precizii sporite şi a unor performanţe dinamice excelente.
Timpul de răspuns foarte mic, de doar 4 μs, îl face ideal pentru operare la
viteze mari sau la multiplexarea intrărilor în sistemele de achiziţie a datelor.
Structura internă simplificată a circuitului INA110 este prezentată în figura
3.23.
Fig. 3.23 INA110 Structură internă

Rezistenţele interne de stabilire a amplificării sunt destinate realizării
unor amplificări de 1, 10, 100, 200, 500. Intrările sunt protejate, putând lucra la
tensiuni diferenţiale şi de mod comun mai mari decât ± VCC. Impedanţa mare
de intrare a acestuia, de aproximativ 5 ⋅ 1012 Ω, şi curentul mic de polarizare de
maxim 20 pA fac din INA110 componenta ideală pentru aplicaţiile ce necesită
filtre de intrare sau circuite de protecţie a intrărilor.
39
De asemenea, factorul de rejecţie al modului comun este foarte mare,

fiind de aproximativ 90 dB pentru o amplificare unitară şi de 110 dB pentru o
amplificare de 500.
Aşa cum se observă în figura 3.23, INA110 este proiectat după schema
clasică, cu trei amplificatoare operaţionale utilizând reacţia de curent şi având
la intrare buffere de precizie cu tranzistoare FET. Rezultatul este un circuit
amplificator instrumental cu performanţe ce nu se regăsesc în mod normal la
circuitele integrate uzuale.Alegerea amplificării se face prin conectarea
împreună a unor pini ai circuitului integrat.
Tabelul 3.1 arată amplificările ce pot fi obţinute cu ajutorul rezistenţelor
interne. Pentru a obţine o cât mai bună precizie a amplificării, legăturile trebuie
să fie cât mai scurte.
Tabelul 3.1.
Pinul 3 Acurateţea Derivă
Amplificare conectat amplificării termică
la pinul: [%] [ppm/oC]
1 neconectat 0,02 10
10 13 0,05 10
100 12 0,1 20
200 16 0,2 30
500 11 0,5 50
300 12, 16 0,25 10
600 11, 12 0,25 40
700 11, 16 2 40
800 11, 12, 16 2 80
Orice altă amplificare poate fi obţinută prin dimensionarea unui rezistor

extern legat între pinul 3 şi 12, 16, sau 11. Ecuaţia pentru alegerea valorii
pentru RG este:
40k
RG = − 50Ω (3.63)
A −1
Ieşirea „Sense” este foarte folosită pentru menţinerea preciziei în
momentul conectării sarcinii. Conectând acest punct de reacţie în punctul de
conectare al sarcinii, căderile de tensiune datorate curentului de sarcină, ce apar
pe traseul de la ieşirea amplificatorului până la punctul de conectare al sarcinii,
sunt eliminate fiind incluse în bucla de reacţie. O astfel de conexiune este
prezentată în figura 24.
1 10
IS
ΔVIN INA110 VOUT
B
9
B B
6 40 RG
2
B
Fig. 3.24 Utilizarea conexiunii Sense

Când este necesar un curent mai mare în sarcină, poate fi plasat un

buffer de putere în bucla de reacţie ca în figura 3.25.
1 10
ΔVIN INA110 Buffer VOUT
9
6 RG
2
Fig. 3.25 Utilizarea Buffer de putere

Datorită performanţelor sale, INA110 este recomandat pentru circuitele
de condiţionare ce necesită amplificare şi în special pentru cele ce necesită
amplificare diferenţială, impedanţă mare de intrare, rejecţia puternică a
semnalelor de mod comun.
41
3.3 Atenuare şi adaptarea de impedanţă

3.3.1 Atenuarea
Atenuarea este operaţia opusă amplificării. Ea este necesară când
tensiunea ce urmează a fi digitizată are valori mai mari decât cele acceptate de
sistemul de achiziţie. Această formă a condiţionării semnalului micşorează
amplitudinea semnalului de intrare atât cât este necesar pentru ca semnalul de
ieşire să poată fi conectat direct la sistemul de achiziţie. Cel mai simplu circuit
de atenuare este divizorul rezistiv de tensiune (figura 3.26). Dezavantajele
introduse de simplitatea schemei duc la folosirea acestei metode foarte rar.
Zi
VIN
RA
VOUT
Z0
RB
Fig. 3.26 Divizorul rezistiv de tensiune
Din schema din figura 3.26 se observă că:

RB
VOUT = VIN (3.64)
RB + RA
Zi = RA + RB (3.65)
Z0 = RA | | RB (3.66)
De obicei, impedanţa de intrare (RA + RB) trebuie să fie cât mai mare
(>10 Ω), iar impedanţa de ieşire (RA | | RB), să fie cât mai mică ( < 103 Ω).
6
Acest deziderat poate fi obţinut doar în cazul în care RA > 103 RB, adică în
cazul unor atenuări mai mari de 1000. Dacă raportul de divizare (atenuarea)
este mai mic, atunci doar una din condiţii va fi îndeplinită în defavoarea
42
celeilalte. Una dintre cele mai uzuale scheme ce înlătură acest dezavantaj este
cea prezentată în figura 3.27, unde rezistenţa mică de ieşire este obţinută cu
ajutorul unui amplificator operaţional cu amplificare unitară.
VIN
RA
VOUT
RB
Fig.3.27 Schema uzuala a divizorului de tensiune

RB
Vom avea astfel VOUT = VIN (3.67)
RA + RB
Multe sisteme de achiziţie au intrări diferenţiale. Pentru măsurarea
tensiunilor mari se foloseşte un atenuator calibrat, plasat înaintea intrărilor
diferenţiale ale sistemului de achiziţie. Cu acest tip de circuit prezentat în
figura 3.28 se pot măsura tensiuni de până la 2000 volţi vârf la vârf.
Adaptor de înaltă tensiune Circuit de intrare
10 MΩ
A
50 kΩ 5 MΩ
C
10 MΩ
B
50 kΩ 5 MΩ
Fig.3.28 Atenuator calibrat pentru tensiune mare

Pentru sistemele de achiziţie ce au doar intrări diferenţiale, nici unul
dintre cele două semnale nu are masă comună cu cea a sistemului de achiziţie.
În acest caz, pentru atenuarea semnalului, se folosesc două divizoare rezistive
împerecheate corespunzător. Partea de jos a fiecărui divizor e conectată la
43
masă. Pentru a realiza atenuări mari (de exemplu 200/1), fără a compromite
impedanţa de intrare a circuitelor de achiziţie, este necesară o adaptare
suplimentară. Pentru aceasta se folosesc două amplificatoare operaţionale
identice (de preferat în aceeaşi capsulă) A şi B, ce au curenţi de polarizare a
intrărilor aproape identici. Dacă divizoarele de tensiune amplasate pe cele două
intrări sunt identice, curenţii de polarizare ai intrărilor amplificatoarelor
operaţionale creează tensiuni identice de offset la ieşirea amplificatoarelor
operaţionale A şi B. Cele două ieşiri identice pot fi conectate împreună la un
amplificator diferenţial C, care va rejecţia componenta de mod comun (implicit
va rejecta şi tensiunile de offset datorate curenţilor de polarizare).
Această schemă (din figura 3.28) atenuează identic semnalul de pe
ambele canale, permiţând aplicarea unor tensiuni de sute de volţi faţă de masă.
De exemplu, dacă la canalul superior se aplică un semnal alternativ de 110 V,
iar pe cel inferior se aplică un semnal de 50 V curent continuu, după atenuare
cu 200/1, valoarea vârf la vârf a tensiunii de pe canalul superior este 0,77 V, iar
pe cel inferior este 0,25 V. Aceste semnale sunt în domeniul de măsură
acceptat de intrările diferenţiale ale sistemului de achiziţie.
Dacă este necesară măsurarea doar a unui singur canal, doar cel superior
va fi folosit ca intrare de semnal, iar canalul inferior va avea intrarea conectată
la masă conform figurii 3.29. În acest caz, apar două probleme majore.
Dacă masa sistemului de achiziţie şi masa semnalului de măsurat sunt
diferite, legarea acestora împreună creează o buclă de masă ce duce la apariţia
unor erori suplimentare. De asemenea, apar erori datorită curentului de
polarizare ip a intrărilor amplificatoarelor operaţionale, ce produce o tensiune
de offset diferită la intrările amplificatoarelor operaţionale A şi B. Această
diferenţă va fi prezentă şi la ieşirea amplificatorului diferenţial C, sub forma
unei tensiuni de offset.
Intrare diferenţială
i Total
ia ip A
B
ip
Fig.3.29 Atenuator calibrat pentru un singur canal
44
3.3.2 Adaptarea de impedanţă

Adaptarea de impedanţă este necesară atunci când traductorul sau sursa
de semnal are impedanţă de ieşire mai mare sau comparabilă cu impedanţa de
intrare a circuitului de măsură. Acest lucru are ca efect reducerea semnalului
util aşa cum se observă din figura 3.30
VOUT
R0
RI
RI VOUT =
RI + R 0
traductor
Fig. 3.30 Conexiunea traductor-circuit de măsură

Majoritatea circuitelor de intrare au impedanţă de cel puţin 1MΩ şi nu
apar erori semnificative dacă impedanţa sursei este de ordinul Ω sau chiar kΩ.
În schimb, unele traductoare (de exemplu cele piezoelectrice) au impedanţă de
ieşire mare rezultând necesitatea folosirii obligatorii a circuitelor de adaptare a
impedanţei.
De asemenea, efectul capacităţii parazite (C) de la intrare asupra sursei
de semnal prin impedanţa sa de ieşire R poate fi exprimat cu ajutorul constantei
de timp T = RC. Viteza de stabilizare a semnalului depinde de această
constantă de timp. Pentru a putea face achiziţii rapide este necesar ca această
constantă de timp să fie mică. Pentru aceasta este necesar ca impedanţa de
ieşire a sursei de semnal să fie cât mai mică.
Rezultă că un circuit de adaptare de impedanţă trebuie să prezinte o
impedanţă de intrare foarte mare şi una de ieşire foarte mică. Pentru a realiza
acest deziderat se folosesc de obicei amplificatoare operaţionale, cu impedanţe
de intrare foarte mari, precum OPA 111.
OPA 111 este un amplificator operaţional cu intrări FET izolate dielectric
(DIFET). Datorită caracteristicilor performante, este folosit în multe aplicaţii
45
instrumentale critice. Structura simplificată a acestuia este prezentată în figura

3.31
Carcasă şi
substrat + VCC
8 7
– In
2
+ In
3 Etaj cascodă fără zgomot*
Output
6
2 kΩ 2 kΩ
Trim
1
10 kΩ
Trim
5 2 kΩ 2 kΩ
– VCC
*Patentat 4
Fig. 3.31 OPA111-Structura simplificată
La un astfel de circuit integrat, zgomotele, curentul de polarizare,
tensiunea de offset, deriva termică, amplificarea în buclă deschisă, rejecţia
modului comun şi a tensiunii de alimentare sunt superioare amplificatoarelor
BIFET, curentul foarte mic de polarizare este obţinut prin izolarea dielectrică
împreună cu garda activă integrată în cip. De asemenea, ajustarea cu laser a
rezistenţelor de tip film, duce la obţinerea unor derive termice şi offset-uri
scăzute.
Pentru protecţia intrărilor OPA 111 este necesară rezistenţă de limitare a
curentului doar dacă tensiunea de intrare e mai negativă cu mai mult de 6 V
decât –VCC.
OPA 111 este un amplificator operaţional de zgomot mic, proiectat să
aibă:
– tensiune de offset..................................... ± 100 μV
46
– derivă termică...........................................± 2 μV / oC
– curent de polarizare..................................2 pA
– curent de offset.........................................0,5 pA
– impedanţă – diferenţială...........................1013 Ω || 1 pF
– de mod comun.....................1014 Ω || 3 pF
– rezistenţă de ieşire ....................................100 Ω
– amplificare în buclă deschisă...................125 dB
Datorită acestor performanţe, OPA 111 este optim de a fi folosit în
circuite de condiţionare ce necesită impedanţă mare de intrare şi zgomote mici,
cum ar fi circuite de adaptare pentru măsurările biomedicale sau pentru sondele
PH metrice.
3.4. Eşantionarea şi memorarea

3.4.1 Introducere
Un circuit de eşantionare şi memorare (CEM) realizează extragerea
(prelevarea), la un moment dat a valorii unui semnal analogic (tensiune
electrică) de intrare ui, memorarea acestei valori ue şi menţinerea constantă a
acesteia pe toată durata efectuării prelucrării (figura 3.32)
S/
H
ui ue t
CEM ui semnal de
ue intrare
S/H t
semnal
eşantionat
Fig. 3.32 Circuit de eşantionare şi memorare
În starea de eşantionare impusă prin nivelul 1 logic al semnalului de
comandă S/H, CEM funcţionează ca repetor, semnalul la ieşire ue urmărind
semnalul de la intrare ui. Frontul de coborâre al semnalului de comandă S/H
determină memorarea valorii tensiunii de la intrare ui de la momentul
corespunzător frontului. Această valoare a tensiunii de intrare este menţinută la
ieşirea CEM pe intervalul corespunzător stării de memorare impus prin nivelul
0 logic al semnalului de comandă S/H. Aceste circuite de eşantionare şi
memorare se utilizează atât în sistemele de achiziţie a datelor cât şi în sistemele
de distribuţie de date. În mod obişnuit circuitele de eşantionare şi memorare au
amplificare unitară. Ele pot fi considerate pe bună dreptate memorii analogice a
47
căror funcţionare este asemănătoare cu cea a memoriilor dinamice - un

condensator este încărcat la valoarea semnalului de intrare (eşantionare) şi apoi
este utilizat pentru a păstra valoarea pe durate de timp finite (memorare)
Într-un sistem de achiziţie de date ieşirea CEM este conectată la intrarea
CAN. În intervalul corespunzător efectuării unei conversii analog-numerice,
circuitul de eşantionare şi memorare este comandat în stare de memorare
pentru a menţine constantă tensiunea la intrarea CAN. Se obţine astfel
mărirea valorii limitei superioare a domeniului de frecvenţă pentru semnalului
de intrare cu utilizarea CAN la rezoluţia maximă, dată de numărul de biţi ai
acestuia. Se precizează că acest deziderat este atins dacă tensiunea de la
intrarea CAN nu se modifică în intervalul efectuării conversiei cu mai mult de
±1/2 LSB. În sistemele de distribuţie a datelor, circuitele de eşantionare şi
memorare sunt utilizate pentru reconstituirea semnalelor multiplexate în timp.
Prezenţa CEM înaintea CAN nu este în mod obligatoriu necesară. În
cazul în care semnalele analogice sunt statice sau cvasistatice (lent variabile în
timp) se poate renunţa la aceste circuite mai ales dacă variaţia semnalului
analogic, pe durata conversiei, este mai mică decât erorile ce le-ar putea
introduce procesul de eşantionare şi memorare. În cazul semnalelor cu variaţii
rapide circuitele de eşantionare şi memorare sunt obligatorii.
3.4.2. Caracteristicile circuitului de eşantionare şi memorare

Un circuit de eşantionare şi memorare ideal ar trebui să comute
regimurile de lucru instantaneu, timpii de stabilizare ar trebui sa fie nuli iar
durata memorării infinită. Din păcate în practică aceste deziderate nu pot fi
îndeplinite. Se prezintă în continuare principalele caracteristici ale unui pe baza
caracteristicii de funcţionare prezentată în figura 3.33:
S/H Memorare Eşantionare
ui ui alterare
ue semnal ue
diafonie
tap ts
tac
48
B
Fig. 3.33 Caracteristica CEM

Eroarea staţionară – reprezintă abaterea de la amplificarea unitară

sau cea prescrisă prin datele de catalog
Eroarea de decalaj – reprezintă valoarea tensiunii de ieşire pentru o
tensiune de intrare nulă
Timpul de apertură tap, reprezintă intervalul dintre frontul de comandă
al stării de memorare pentru CEM şi trecerea efectivă a acestuia în starea de
memorare; are semnificaţia unei inerţii a circuitului la aplicarea comenzii.
Rezultă că, în procesul de achiziţie, fronturile de comandă ale stării de
memorare trebuie să fie decalate cu tap înainte faţă de momentele impuse de
prelevare a eşantioanelor. Instabilitatea timpului de apertura tap reprezintă
limita maximă a variaţiilor aleatoare ale timpului de apertură. Rezultă ca
valorile memorate ale eşantioanelor sunt afectate de erori cu limita maxima:
ε max = Pmax ⋅ tap (3.68)
unde Pmax reprezintă panta maxima a semnalului de intrare ui.
În procesul de achiziţie, eroarea εmax trebuie să satisfacă relaţia:
1
ε max = Pmax ⋅ t ap ≤ LSB (3.69)
2
Timpul de stabilizare ts la comutarea CEM în starea de memorare
reprezintă intervalul dintre momentul de sfârşit al timpului de apertură şi
momentul reducerii amplitudinii oscilaţiilor la ieşirea CEM sub valoarea 1/2
LSB. Un proces de conversie-analog numerica se declanşează numai după
stabilizarea ieşirii CEM în starea de memorare, adică după sfârşitul timpului de
stabilizare ts.
Modificarea tensiunii ue de la ieşirea CEM în starea de memorare este
caracterizată prin panta de variaţie a acesteia (ue/t), numită viteza de alterare.
Alterarea tensiunii ue de la ieşirea CEM în starea de memorare până în
momentul terminării conversiei analog-numerice trebuie să fie mai mică de 1/2
LSB.
Diafonia caracterizează variaţia tensiunii de ieşire în starea de memorare
datorită variaţiilor tensiunii de intrare.
Timpul de achiziţie tac reprezintă intervalul de timp dintre momentul
aplicării frontului de comandă al stării de eşantionare şi momentul în care
49
ieşirea CEM urmăreşte intrarea acestuia cu o precizie dată (eroare mai mică de
1/2 LSB). Acest timp de achiziţie apare datorită întârzierii la comanda de
comutare în starea de eşantionare, datorită vitezei limitate de variaţie a
tensiunii de la ieşirea CEM precum şi procesului oscilatoriu premergător
stabilizării tensiunii de la ieşirea CEM. Timpul de achiziţie reprezintă o
caracteristică importantă a CEM care limitează, în procesul de achiziţie,
frecvenţa de eşantionare (frecvenţa de culegere a valorii semnalelor).
3.4.3 Ansamblul CEM – CAN
În continuare se prezintă modul de comandă al ansamblului CEM - CAN
în corelaţie cu caracteristicile celor două componente ale ansamblului (figura
3.34).
ui b1 b2... bN
ue
CEM CAN
Start Stare
S/H Conversie Conversie
Fig.3.34. Ansamblul CEM–CAN - structura de principiu

Semnalele de control ale CAN sunt:
− Start Conversie care permite declanşarea procesului de conversie analog-
numerică prin fronturile crescătoare ale acestui semnal;
− Stare Conversie care indică prin nivelul logic 1 efectuarea de către CAN a
unei conversii şi deci prin frontul descrescător indică sfârşitul conversiei
analog-numerice.
În scopul achiziţiei unui eşantion (realizării unei conversii analog-
numerice), CEM este comandat în starea de memorare la momentul t1 (figura
3.35).
S/H
t
Start Conversie
t
Stare Conversie
t
b1 b2... bN
t
t1 t2 t3 t4
Fig.3.35. Ansamblul CEM–CAN - diagrame de timp
50
Declanşarea conversiei analog-numerice se realizează la momentul t2,

după stabilizarea ieşirii CEM: t 2 − t1 ≥ t ap + t s
Momentul t3 reprezintă sfârşitul conversiei analog-numerice moment
precizat de comutarea la nivel 0 logic a semnalului Stare Conversie. Rezultă
t 3 − t 2 = TC unde TC este timpul de conversie al CAN.
Tot la momentul t3, CAN încarcă liniile de ieşire b1 b2 ... bN cu rezultatul
conversiei şi se comandă CEM în starea de eşantionare. Această stare este
menţinută până la momentul t4 astfel încât t 4 − t 3 ≥ t ac unde tac este timpul de
achiziţie al CEM.
Perioada de achiziţie minimă Tacmin caracteristică ansamblului CEM -
CAN reprezintă intervalul de timp minim între momentele de prelevare a două
eşantioane consecutive.
Rezultă deci că: Tac min = t 4 − t1 = t ap + t s + TC + t ac (3.70)
3.4.4. Principii constructive ale CEM

Simbolul frecvent folosit pentru descrierea circuitelor de eşantionare şi
memorare în schemele bloc este un comutator în serie cu un condensator, unde
Ri reprezintă rezistenţa internă a sursei de semnal.
Ri
VIN VOUT
S/H CH
Fig. 3.36 Simbolizare CEM

Comutatorul controlează modul de lucru al dispozitivului, iar
condensatorul memorează valoarea tensiunii. Un circuit de eşantionare şi
memorare poate folosi doar aceste componente, dar cu performanţe foarte
scăzute. Studiind deficienţele rezultate din această schemă se trag concluzii
privind componentele ce trebuie adăugate pentru îmbunătăţirea performanţelor
circuitului.
În primul rând, în modul urmărire, timpul de încărcare al
condensatorului este dependent de impedanţa sursei de intrare. O sursă cu
impedanţă mare de intrare va da o constantă mare de timp RC, având ca
rezultat creşterea timpului de achiziţie. Pentru a ameliora acest efect se
foloseşte la intrare un circuit de adaptare de impedanţă cu amplificator
operaţional în configuraţie repetoare ce trebuie să suporte o sarcină capacitivă.
51
Timpul de achiziţie devine astfel independent de impedanţa sursei şi este foarte

mic având în vedere impedanţa foarte mică de ieşire a amplificatoarelor
operaţionale.
În al doilea rând, în modul memorare condensatorul se va descărca pe
sarcina de ieşire. Deci viteza de degradare a tensiunii memorate va fi
dependentă de sarcina de ieşire ce nu poate fi foarte mare. Pentru a ameliora
acest dezavantaj, un amplificator repetor va separa de asemenea condensatorul
de circuitul de ieşire. În consecinţă, pentru a încărca şi memora o valoare de
tensiune pe condensator, circuitul practic de eşantionare şi memorare include
adaptare de impedanţă atât pe intrare, cât şi pe ieşire. Există două variante de
bază ale acestei structuri: în buclă deschisă sau buclă închisă în funcţie de
reacţia folosită.
La arhitectura în buclă deschisă, figura 3.37, la intrare şi la ieşire se
folosesc amplificatoare operaţionale în configuraţie repetoare.
-A1 -A2
VOUT
VIN + +
CH
S/H
Fig. 3.37 CEM în buclă deschisă
Amplificatorul operaţional de intrare A1 asigură o impedanţă mare de

intrare a CEM şi impedanţa mică pentru încărcarea condensatorului C în starea
de eşantionare ceea ce conduce la un timp de achiziţie redus (constanta de timp
de încărcare a condensatorului Ti = f (RA1 C) unde RA1 este impedanţa de ieşire
a amplificatorului A1.
Amplificatorul operaţional de ieşire A2 este realizat cu tranzistoare cu
efect de câmp (FET) astfel încât în circuitul de intrare se obţine o impedanţă
foarte mare conducând la descărcarea lentă a condensatorului (constanta de
timp de descărcare a condensatorului Td = f (RA2 C), unde RA2 este impedanţa
de intrare a A2 rezultând astfel o viteză de alterare redusă.
Valorile capacităţii condensatorului de memorare C se aleg în funcţie de
caracteristicile aplicaţiei în care se utilizează respectivul CEM. Astfel,
creşterea valorii capacităţii condensatorului de memorare conduce la creşterea
timpului de achiziţie al CEM, dar la scăderea vitezei de alterare a tensiunii de
ieşire în starea de memorare. Scăderea valorii capacităţii condensatorului de
memorare conduce la scăderea timpului de achiziţie, dar la creşterea vitezei de
alterare a tensiunii de ieşire în starea de memorare. Se utilizează o valoare care
realizează astfel un compromis între cele două caracteristici: timp de achiziţie
52
şi respectiv viteză de alterare. Pentru obţinerea unor performanţe ridicate

condensatorul de memorare trebuie să aibă curent mic de pierderi prin izolaţie
având dielectricul din polistiren sau teflon.
Reducerea erorilor de decalaj ale CEM se poate obţine prin includerea
celor două amplificatoare operaţionale A1 şi A2 într-o buclă de reacţie globală,
ca în figura 3.38.
-A1 -A2
VOUT
VIN + +
CH
S/H
Fig. 3.38 CEM în buclă închisă
Efectul principal al utilizării reacţiei globale constă practic în eliminarea

erorilor de decalaj corespunzătoare amplificatorului de ieşire A2. Rezultă că în
cazul structurii de principiu din fig.2.5, erorile de decalaj ale CEM sunt date
doar de amplificatorul operaţional de intrare AO1, care trebuie ales cu deriva
redusă a tensiunii de decalaj.
În ambele cazuri ( buclă închisă sau deschisă ) pe durata memorării,
deoarece bucla de reacţie este întreruptă sau lipseşte, amplificatorul de intrare
se saturează şi la trecerea în starea de eşantionare intrarea trebuie
reachiziţionată, chiar dacă semnalul de intrare nu a suferit nici o modificare.
Pentru a evita intrarea în saturaţie a amplificatorului A1 se poate folosi
următoarea schemă pentru circuitul de eşantionare şi memorare ( figura 3.39)
R
D1 D2
-A1 -A2
VOUT
VIN + +
CH
S/H
Fig. 3.39 CEM – schemă îmbunătăţită
Când comutatorul este închis (stare de eşantionare) cele două

amplificatoare lucrează ca repetor într-o buclă de reacţie globală, diodele D1 şi
D2 fiind blocate.
Când comutatorul este deschis (stare de memorare) una din cele două
diode ( D1 sau D2) va conduce având rolul de a preveni saturaţia ieşirii
53
amplificatorului A1 şi de a permite ca acesta să-şi reia rapid rolul la trecerea în

starea de eşantionare.
3.4.5. Comutatorul Electronic

Este un comutator analogic bidirecţional realizat cu trazistor cu efect de
câmp comandat cu semnale având nivele compatibile TTL sau CMOS şi având
schema prezentată în figura 3.40.
Pentru nivel logic “0” la intrare (0V) tranzistoarele T3 şi T2 sunt blocate
iar în colectorul lui T2 apare o tensiune apropiată de +E care blochează dioda
D. Astfel T1 are între sursă şi grilă o tensiune de aproximativ 0V deci va
conduce. T1
S D
VIN
R1 Cgd CH
G
D
VC
R2 +E
+E
-E
T3
R4
T2
S H S R3
-E
Fig. 3.40 Structura comutatorului electronic
Când la intrare apare nivelul logic “1”(+5V) T3 şi T2 conduc, T2 este
adus la saturaţie, tensiunea în colectorul lui devenind -E. Dioda D se deschide
şi tensiunea grilei devine puternic negativă faţă de sursă ceea ce duce la
blocarea lui T1. Dezavantajul important al acestei scheme apare datorită
capacităţii parazite a comutatorului existentă între drenă şi grilă Cgd.
Când circuitul de eşantionare şi memorare trece din starea de eşantionare
în cea de memorare apare un transfer de sarcină ne dorit între condensatorul de
memorare şi capacitatea Cgd a tranzistorului comutatorului. Acest transfer
54
cauzează un salt de tensiune pe CH şi deci o modificare a tensiunii de ieşire.

Această eroare se numeşte salt de memorare. Ea se aproximează astfel :
cu ∆q Cgd (E+Vout) (3.71)
Deoarece tranzistorul îşi modifică tensiunea pe grilă de la Vin=Vout în
starea de memorare la valoarea –E în starea de eşantionare. Rezultă deci
∆Vout (3.72)
Această valoare depinde de Vout şi poate atinge valori de 50 100 mV
ceea ce este inadmisibil.
3.4.6. Circuit de eşantionare şi memorare optimizat

Pornind de la structura anterioară şi dezvoltând-o rezultă următoarea
schemă pentru un circuit de eşantionare şi memorare figura 3.41.
R1 S
KB
H
CH
-A1 H H -A2
S S VOUT
VIN + +
KC KA CH
R2
Fig. 3.41 CEM – schemă optimizată

Fenomenul de injecţie de sarcină apare la comanda comutatoarelor Ka şi
Kb în starea de memorare şi produce din motive de simetrie acelaşi salt de
memorare la bornele condensatorului de memorare cât şi la bornele
condensatorului CH cuplat în bucla de reacţie a amplificatorului A2.
Rezultă că la ieşirea circuitului de eşantionare şi memorare nu apare un
salt de tensiune datorat injecţiei de sarcină. Prezenţa condensatorului CH în
bucla de reacţie negativă a amplificatorului A2 pe durata memorării conduce la
reducerea vitezei de alterare a tensiunii de la ieşirea CEM deoarece acesta se
descarcă simultan cu descărcarea condensatorului de memorare, potenţialul
intrărilor pozitive şi negative ale A2 nu diferă rezultând menţinerea
nemodificată a tensiunii de ieşire.
Rezistenţa R2 conectată în serie cu condensatorul de memorare CH are
rolul de a reduce timpul de stabilizare al CEM la trecerea în starea de
eşantionare. De asemenea R2 realizează defazarea în urmă a tensiunii Vc la
bornele condensatorului de memorare faţă de tensiunea de intrare a CEM.
55
Acest defazaj depinde de frecvenţă (funcţie liniară) ceea ce indică o

întârziere a Vc faţă de VIN fără distorsionarea semnalului.
Deoarece tensiunea Vc apare la ieşirea CEM în starea de memorare
rezultă că această întârziere are efect contrar faţă de întârzierea apărută la
comutarea circuitului în starea de memorare datorată timpului de apertură.
Prin alegerea corespunzătoare a rezistenţei R2 cele două întârzieri se pot
compensa, ceea ce conduce la realizarea unui circuit de eşantionare şi
memorare cu timp de apertură nul.
3.4.7. Circuitul de eşantionare şi memorare specializat LF6197

O arhitectură nouă ce combină viteza configuraţiei în buclă deschisă cu
precizia configuraţiei în buclă închisă este arhitectura cu multiplexarea de
curent prezentată în figura 3.42.
- Sample R>1K
gm1
Int + S1 Iesire
i- Out
-
i+ gm2
CD S2 + Hold
1pF
CH 1pF
S3
Fig. 3.42 Structura circuitului LF6197
LF 6197 produs de National Semiconductor este un circuit de
eşantionare şi memorare de înaltă performanţă ce foloseşte această arhitectură.
La arhitecturile anterioare, variaţia de sarcină pe condensatorul de memorare
datorită curenţilor de pierderi şi curenţilor de polarizare a intrărilor
amplificatoarelor operaţionale producea în starea de memorare o variaţie a
tensiunii memorate ce ducea la modificarea ieşirii circuitului de eşantionare şi
memorare. În modul urmărire, intrarea amplificatorului de transconductanţă
gm1 este conectată la repetorul de ieşire, în timp ce comutatoarele S2 şi S3 sunt
închise, descărcând rapid în acest fel condensatorul CD şi conectând la masă
condensatorul CH care se încarcă în acest fel. Comanda de memorare
conectează amplificatorul de transconductanţă gm2 la repetorul de ieşire şi
deschide comutatoarele S2 şi S3.
56
Un amplificator de transconductanţă cu reacţie funcţionează astfel încât

i+=i-. Astfel scăderea tensiunii de ieşire datorită modificării de sarcină pe
condensatorul de memorare este anulată de o modificare de sarcină identică dar
de polaritate opusă pe condensatorul CD care are aceeaşi valoare ca şi
condensatorul de memorare. Astfel se obţine o reducere a vitezei de alterare a
tensiunii memorate.
3.5 Multiplexarea şi amplificarea programată

3.5.1. Circuite de multiplexare a intrărilor
De obicei în circuitele de prelucrare sau transmisie a datelor este
necesară aducerea mai multor semnale la o intrare unică a unui circuit.
Aducerea secvenţială a semnalelor la intrarea circuitului se face cu ajutorul
multiplexoarelor care de cele mai multe ori sunt realizate cu relee sau cu
switch-uri integrate.
Multiplexorul (MUX) analogic (figura 3.43) este ansamblu
de comutatoare analogice cu n intrări (între 4 şi 16) şi o ieşire, comandat de
un sistem logic care permite cuplarea uneia din intrări la ieşire.
Multiplexorul analogic permite utilizarea unui singur circuit de
prelucrare pentru mai multe canale analogice de intrare. Utilizarea
multiplexoarelor este o soluţie economică viabilă chiar şi în cazul
semnalelor de intrare de nivel redus, pentru care multiplexarea se realizează
cu costuri mai ridicate.
Elementul principal al MUX îl constituie dispozitivul de comutare,
care poate fi realizat în mai multe variante constructive: cu relee obişnuite,
cu relee cu mercur, cu relee reed, cu switch-uri semiconductoare
(tranzistoare bipolare, diode schottky, tranzistoare J-FET, tranzistoare C-
MOS).
Intrări analogice
-
A
+ Out
Adresă Decodor
canal
Fig. 3.43 Structura unui multiplexor analogic
57
Releul este un switch mecanic cu viteză de lucru relativ scăzută (mai

puţin de 1 kHz pentru releele reed care sunt cele mai rapide) dar cu un domeniu
mare de tensiuni suportate şi o izolare foarte bună de câţiva kV. De aceea
primele trei variante, utilizând relee, conducând la investiţii iniţiale
reduse, compensate însă de costuri ridicate de exploatare, fiabilitate şi
durată de funcţionare redusă, nu mai sunt recomandate.
Switch-urile integrate sunt mult mai rapide decât releele şi au viteze de
lucru uzuale de câţiva MHz. În schimb, aceste mici dispozitive sunt foarte uşor
de defectat la tensiuni mai mari de 25 V nefiind o alegere bună pentru aplicaţii
ce necesită izolare. Switch-urile integrate suportă curenţi tipici de ordinul mA.
Fiecare tip de multiplexoare, realizate cu switch-uri integrate, au
performante ridicate dar şi unele neajunsuri. Astfel:
- switch-urile cu diode rapide au timp de comutaţie ≤1 ns, însă
rezistenţele reziduale (în stare închisă şi respectiv deschisă) Ron si Roff
sunt mai mari, în comparaţie cu alte tipuri;
- switch-urile cu tranzistoare bipolare au timpi de comutaţie mici şi
rezistenţe Ron reduse, dar necesită curenţi de comandă importanţi, iar Roff
are o valoare relativ mică
- switch-urile cu J-FET au rezistenţa Ron de ordinul zecilor de
ohmi, timpi de comutaţie medii, însă necesita circuite de comanda
complicate;
- switch-urile cu tranzistoare complementare C-MOS, sunt cele mai
avantajoase şi cele mai folosite. Ele au timpi de comutaţie
satisfăcători, rezistenta Ron relativ mica şi Roff - ridicata. În acelaşi timp
ele pot fi comandate foarte simplu
3.5.2. Circuite de amplificarea programată

Rolul amplificatorului cu câştig programabil
Amplificatorul cu câştig programabil permite mărirea gamei dinamice
corespunzătoare semnalului analogic de intrare astfel încât să fie posibilă
utilizarea aceluiaşi sistem de achiziţie de date (SAD) pentru un număr cât mai
mare de semnale de intrare. Gama dinamică (GD) a semnalului de intrare se
exprimă în funcţie de valoarea maxim posibilă a acestui semnal ui.max şi
valoarea minimă impusă a se detecta ui.min.det, prin relaţia:
u
GD = 20 log i.max ; [GD] = dB (3.73)
u i.min.det
Presupunând de exemplu utilizarea unui CAN de 12 biţi (N=12) în
structura unui SAD rezultă posibilitatea reprezentării numerice a unui semnal
58
de intrare ce poate lua valori în intervalul ui.max = FSR (Full Scale Range, ce de
regulă este dat de valoarea tensiunii de referinţă a CAN) şi ui.min.det = 1 LSB
adică o gamă dinamică a semnalului de intrare:
N
FSR
GD = 20 log = 20 log 2 = 20 log 212 ≈ 72 dB (3.74)
1 LSB 1
Considerând pentru CAN că FSR = 10V şi N=12 biţi se obţine valoarea
minim detectabilă a semnalului de intrare ui.min.det :
10 10 10
ui. min. det = N = 12 = ≈ 2,44 mV (3.75)
2 (nivele logice) 2 4096
Dacă semnalul de intrare are valoarea ui <10mV, rezultă posibilitatea
detectării a numai 4 nivele logice (10mV/2,44mV=4,096 nivele logice) fără
utilizarea amplificatorului cu câştig programabil. Utilizând însă amplificatorul
programat pentru o amplificare A = 103, valoarea minim detectabilă scade la
2,44 μV cu acoperirea întregului domeniu de variaţie a mărimii de intrare
pentru care se pot stabili toate cele 2N = 4096 nivele logice.
Un alt exemplu de necesitate a folosirii amplificatorului programabil în
cadrul SAD este următorul. Se consideră un semnal de intrare ui ce poate avea
valori în domeniul (2-12 - 22) V, adică ui.max = 4V şi ui.min.det =0,244 mV şi
pentru reprezentarea numerică a semnalului de intrare se impun erori mai mici
decât ε=0,25 %. Rezultă astfel că pentru acoperirea gamei dinamice a
semnalului de intrare se impune utilizarea unui CAN cu rezoluţia de 14 biţi:
u i.max
rezolutia CAN = INT (log 2 ) = 13,9 biti (3.76)
u i.min.det.
Din punctul de vedere al erorilor la reprezentarea numerică a semnalului
de intrare, se impune ca eroarea de cuantizare a CAN să fie mai mică decât
ε=0,25 %, aceasta eroare de cuantizare fiind dată de relaţia:
1
LSB
2 1
= N ≤ ε de unde ⇒ N ≥ 8 (3.77)
FSR 2
Astfel pentru ε = 0,25 %, rezultă N=8 ceea ce indică posibilitatea
utilizării unui CAN cu rezoluţia de 8 biţi, rezoluţie care însă nu acoperă gama
dinamică a semnalului de intrare. Dacă însă în locul CAN de 14 biţi se
utilizează un CAN de 8 biţi şi un amplificator programabil cu 7 valori
programabile ale câştigului, conform tabelului 3.1 rezultă că fiecare eşantion al
semnalului analogic de intrare poate fi reprezentat prin 8 biţi corespunzători
rezultatului conversiei şi prin 3 biţi ce codifică valoarea programată a
amplificării.
59
Tabel 3.2.
Tensiunea de Tensiunea de intrare Amplificarea
intrare [ V ] [V]
2+2 ········· 20 4,0000·········· 1,0000 20
20 ·········2-2 1,0000 ········· 0,2500 22
2-2 ·········2-4 0,2500 ········· 0,0625 24
2-4 ········· 2-6 ... 26
2-6 ·········2-8 ... 28
2-8 ········· 2-10 ... 210
2-10 ·········2-12 ... 212

Rezultă astfel că prin utilizarea amplificatorului cu câştig programabil în
structura SAD este posibilă conversia analog numerică folosind un CAN cu
număr de redus de biţi (8 în loc de 14) şi de asemenea codificarea eşantioanelor
pe un număr redus de biţi (11 = 8 +3 biţi în loc de 14 biţi).
În cazul folosirii multiplexării, canalele analogice de intrare nu au
domeniu de tensiune identic cu cel al convertorului analog – numeric la care se
aplică prin intermediul multiplexorului. Rezultă de aici necesitarea existenţei a
câte unui amplificator pe fiecare canal de intrare, cu amplificarea depinzând de
semnalul de pe canalul respectiv. O astfel de structură are dezavantajul folosirii
unui număr mare de circuite de amplificare (câte unul pe fiecare canal), ceea ce
duce la creşterea costului.
Odată cu apariţia amplificatoarelor cu câştig programabil costurile au
scăzut foarte mult deoarece se foloseşte un singur amplificator (în loc de n) iar
amplificarea e programată separat pentru fiecare canal în parte. Structura unui
astfel de circuit e prezentată în figura 3.44:
60
I1
I2 MUX PGA CAN
In Controlul
Controlul amplificării
canalului de
intrare Logică de comandă
Fig. 3.44 Structura unui SAD folosind PGA
Principii de realizare ale amplificatoarelor cu câştig programabil comandate

Varianta cea mai simplă de realizare a unui amplificator cu câştig
programabil ( Programmable Gate Amplifier,-PGA) constă în utilizarea unui
amplificator operaţional în conexiune inversoare, a unui set de rezistenţe
ponderate binar şi a unui set de comutatori realizaţi de regulă cu tranzistoare cu
efect de câmp comandaţi în mod corespunzător ( figura 3.45)
18R S1
¼R S2
R1 ½R S3 R2
R S4
ui -
AO ue
+
Circuit pentru
comanda
comutatoarelor
cuvânt binar de comanda

Fig.3.45. PGA în configuraţie inversoare
61
Având în vedere amplificarea globală a unui AO în configuraţie

R2
inversoare se obţine relaţia tensiunii de ieşire ue: u e = − ⋅ u i unde
R1
rezistenţa de intrare R1 depinde de poziţia în care se află setul de comutatoare
S1 ... S4, iar această rezistenţă poate fi exprimată binar astfel:
1
R1 = (3.78)
8 4 2 1
S1 ⋅ + S2 ⋅ + S3 ⋅ + S4 ⋅
R R R R
R R
Considerând R2 = R şi amplificarea în valoare absolută: A = 2 =
R1 R1
se obţin cei 15 factori de amplificare . Structura circuitului rezultat este o formă
de convertor numeric-analogic multiplicator fiind folosit în special pentru
aplicaţiile unde este necesar un reglaj în trepte unitare al amplificării. Valoarea
amplificării este dată de însăşi cuvântul binar aplicat circuitului de comandă.
Dezavantajul schemei constă în eroarea de care este afectată amplificarea,
datorită rezistenţei finite în regim de conducţie a comutatoarelor cu FET
cuprinsă în mod obişnuit între 100Ω si 500Ω. Dacă eroarea care afectează
amplificarea trebuie să fie mai mică de 0,01% este necesar ca valoarea lui R/8
să fie cuprinsă între 1 şi 5 MΩ ceea ce implică mărirea corespunzătoare a
celorlalte rezistenţe. Asemenea valori mari nu sunt însă compatibile cu alţi
parametri ai circuitului cum ar fi: nivelul de zgomot, deriva de cc etc.
Utilizarea tranzistoarelor cu efect de câmp de comutaţie de tip MOS atenuează
acest dezavantaj deoarece acestea au rezistenţă în regim de conducţie sub 50 Ω.
În figura 3.46 este prezentată schema de realizare a unui amplificator
programabil cu impedanţă foarte mare la intrare în comparaţie cu structura
prezentată anterior. Amplificatorul este realizat în configuraţie neinversoare cu
R2
amplificarea dată de relaţia A1 = 1 + iar circuitul de comandă şi
R1
comutatoarele sunt realizate cu tranzistoare MOS prin utilizarea circuitului CD
4051 (CMOS) care este un multiplexor-demultiplexor analogic cu 8 canale.
Pe baza relaţiei de calcul a amplificării şi având în vedere valoarea
rezistenţelor conectate prin intermediul pinului COMMON IN/OUT al CD4051
la intrarea neinversoare a AO rezultă amplificările conform tabelului de mai
sus şi este evident că prin alegerea de valori corespunzătoare pentru
rezistenţele din schemă se pot obţine şi alţi factori de amplificare.
62
ui
+ ue
AO
-
CD4051
10k 40k 90k
0
R2 b1 b0 |A|
0 0 1
COM 1
0 1 2
2 1 0 5
INH 3 1 1 10
C B A
10k 10k 10k R1
b1 b0
Fig. 3.46. Amplificator programabil neinversor

AD526 produs de Analog Devices este un amplificator cu câştig
programabil soft ce poate realiza amplificări de 1, 2, 4, 8 şi 16. Eroarea mică de
amplificare şi neliniaritate face din AD526 componenta ideală pentru
instrumentaţia de precizie ce necesită câştig programabil. Banda de semnal este
de 250 kHz la o amplificare de 16, AD526 având precizii foarte bune mai ales
în curent continuu.
Intrările cu tranzistoare cu efect de câmp duc la obţinerea unor curenţi
mici de polarizare de ordinul a 50 pA. Folosind tehnologia ajustării cu laser s-
au obţinut o tensiune maximă de offset la intrare de 0,5 mV şi o eroare mică a
amplificării 0,01% pentru G = 1, 2, 4.
Pentru a asigura o mare flexibilitate sistemului proiectat, AD526 poate
funcţiona în modul latch sau în modul transparent.
Funcţionare
AD526 (figura 3.47) este un amplificator cu câştig programabil soft,
implementat monolitic având derive termice mici, o reţea rezistivă ajustată cu
laser, switch-uri cu tranzistoare J-FET şi linii de programare a amplificării
compatibile TTL.
O anumită amplificare este selectată prin aplicarea unui cod adecvat la
partea de control logic (tabelul 3.3). Partea de control logic comandă unul din
switch-urile J-FET ale cărui contacte selectează partea de reţea rezistivă care
63
intră în reacţia negativă a amplificatorului, toate celelalte switch-uri fiind

deschise. Rezistenţa în conducţie a switch-urilor cauzează o eroare neglijabilă a
amplificării, deoarece doar curentul de polarizare al amplificatorului, care este
mai mic de 150 pA, străbate aceste switch-uri.
AD526 este capabil să memoreze codul amplificării (modul latch) dat de
B A0 A1 A2, prin comanda liniilor de control CLK şi CS . Alternativa acestui
mod este modul transparent, când AD526 răspunde direct schimbărilor de cod
ale amplificării dacă intrările de control sunt conectare la masă. Pentru
amplificări de 8 sau 16, o fracţiune din condensatorul de compensare a
frecvenţei C1 este automat conectat la ieşirea circuitului. Acest lucru duce la
creşterea benzii de amplificare, îmbunătăţeşte viteza de creştere a semnalului şi
timpul de stabilizare.
Amplificator
C1 + VS
C2
VIN
N1 N2
– VS
A0
L C
A1 A O 14kΩ
T N G=8 3,4kΩ
A2 Reţea
C T
B H R G=2 rezistivă
1kΩ
CLK E O
L G = 16 1,7kΩ
S
CS
G=4
Masă 1kΩ 1,7kΩ
digitală Masă Masă
analogică 1 analogică 2
Fig. 3.47 Structura PGA - AD526
64
Valoare amplificării în funcţie de liniile de control este dată în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3
Codul amplificării Control
Amplificare Mod operare
A2 A1 A0 B CLK ( CS = 0 )
X X X X 1 Stare anterioară Latched
0 0 0 1 0 1 Transparent
1 X X 1 0 16 Transparent
X X X 0 0 1 Transparent
X X X 0 1 1 Latched
0 0 0 1 1 1 Latched
0 0 1 1 1 2 Latched
0 1 0 1 1 4 Latched
0 1 1 1 1 8 Latched
1 X X 1 1 16 Latched
Notă: X = Nu contează
Principii de realizare a PGA autoreglabile

Se impune în multe aplicaţii ca amplificarea PGA să se modifice
automat, permiţând menţinerea într-o anumită gamă de valori a semnalului de
ieşire, indiferent de valorile semnalului de la intrarea acestuia. Prin modificarea
automată a amplificării se elimină controlul SPN asupra amplificatorului ,
întreruperea corespunzătoare putând fi utilizată în alte scopuri. Valoarea
amplificării, după ce a fost stabilită prin intermediul circuitului de autoreglare,
poate fi utilizată, dacă este cazul, în SPN ca şi valoare numerică.
În figura 6.28 este prezentat un circuit de autoreglare utilizat în special
pentru semnale continue şi nemultiplexate.
Tensiunea de la ieşirea PGA este comparată în mod continuu cu două
nivele ale unor tensiuni de referinţă uref.sup şi uref.inf. Când tensiunea de
referinţă superioară uref.sup este depăşită, comparatorul C2 îşi schimbă starea de
la 0 la 1. Un generator intern de tact furnizează impulsuri a căror durată
determină întârzierea în timp între treptele de reglaj ale amplificării. Dacă
ieşirea comparatorului este în starea 1, poarta SI P2 va transmite impulsul de
tact apărut numărătorului reversibil la intrarea CD (Count Down) reducând
astfel cu o treaptă nivelul de amplificare. Amplificarea se va menţine în această
65
stare până la apariţia unui nou impuls de tact. Modalitatea de reglaj pentru
limita inferioară a gamei este similară.
Circuit de măsură Semnal

de intrare
ui PGA ue
a valorii absolute
Generator
de tact Decodor
uref.inf
cuvânt
C1 binar
P1
uref.sup Numărator
reversibil
C2
P2
Fig. 3.48. Schema bloc a unui sistem PGA autoreglabil
Dacă tensiunea de la ieşirea amplificatorului este mai mică decât

tensiunea de referinţă inferioară uref.inf, comparatorul C1 trece din starea 0 în
starea 1 şi poarta P1 permite trecerea impulsurilor de tact ale generatorului către
intrarea CU (Count Up). Conţinutul numărătorului va creşte cu o unitate pentru
fiecare impuls de tact determinând astfel mărirea amplificării.
Frecvenţa impulsurilor de tact se alege astfel încât să permită
amplificatorului să ajungă într-un regim de amplificare stabilă, corespunzătoare
unui anumit cuvânt binar de la intrare. Când ieşirile celor două comparatoare
sunt în stare 0, amplificarea sistemului se menţine în cadrul limitelor fixate.
Alegerea celor două nivele ale tensiunii de referinţă trebuie făcută
riguros, în scopul evitării unor efecte nedorite. De exemplu, dacă autoreglarea
amplificării se face în trepte de 10:1, va fi necesar ca tensiunea de referinţă
inferioară uref.inf să fie cu puţin mai mică decât o zecime din tensiunea de
referinţă superioară uref.sup.
În figura 3.49 este prezentată schema bloc a unui circuit de autoreglare a
amplificării specifică sistemelor de achiziţie care lucrează prin multiplexare,
având spre deosebire de circuitul anterior posibilitatea de blocare a autoreglării
pe perioada când se realizează comutaţia unui canal la nivelul multiplexorului.
Un circuit basculant monostabil CBM comandat de impulsurile de
comutaţie ale canalelor în multiplexor blochează generatorul de tact pentru un
interval finit de timp, corespunzător perioadei de comutaţie a canalului şi puţin
66
după aceea. Durata exactă a intervalului de blocare a generatorului de tact

(durata semnalului de inhibiţie furnizat de CBM) depinde de viteza de
regenerare a amplificatorului.
Circuit de măsură Semnal

de intrare
ui PGA ue
a valorii absolute
inhibare
Impuls de c-dă
de la MUX Generator
CBM Decodor
de tact
uref.inf
cuvânt
C1 binar
P1
uref.sup Numărator
reversibil
C2
P2
Fig.3.49. Schema bloc a unui PGA autoreglabil cu funcţionare prin multiplexare
Utilizarea PGA într-o anumită aplicaţie este strâns legată de corelarea

optimă dintre performanţele sale şi cerinţele impuse sistemului ce urmează a fi
proiectat.
67
3.6 Filtrarea semnalelor

3.6.1 Tipuri de filtre
Filtrarea reprezintă prelucrarea unui semnal (în domeniul timp) având ca
rezultat schimbarea spectrului de frecvenţă original al semnalului.
Filtrele se pot împarţi în două mari categorii: filtre analogice şi filtre
numerice. Filtrele analogice lucrează cu semnale continue, pe când cele
numerice lucrează cu secvenţe discrete. Teoria modernă a eşantionării şi a
prelucrării numerice a semnalelor a făcut posibilă înlocuirea filtrelor analogice
cu cele numerice în numeroase aplicaţii, printre avantajele filtrelor numerice
numărându-se :
 filtrele numerice, sunt programabile software şi prin urmare sunt uşor
de construit şi de testat;
 performanţele filtrelor numerice nu variază în funcţie de temperatură
sau de umiditate;
 filtrele numerice au un raport cost/performanţă mai bun decât filtrele
analogice ;
 filtrele numerice sunt stabile şi nu necesită componente de mare
precizie;
 filtrele numerice necesită doar operaţii aritmetice simple de înmulţire şi
adunare/scădere , prin urmare sunt uşor de implementat.
Din punct de vedere al realizării fizice, un filtru numeric poate fi un
program într-un calculator, un microprocesor programabil sau un circuit
integrat dedicat. Filtrele numerice liniare clasice sunt de două tipuri: filtre cu
răspuns finit la impuls (Finite Impulse Response Filters-FIR) şi filtre cu
răspuns infinit la impuls (Infinite Impulse Response Filters- IIR)
Indiferent de tipul lor (analogice sau numerice), filtrele reduc sau
elimină componentele de frecvenţă nedorită din semnalul prelucrat. În funcţie
de domeniul de frecvenţă în care semnalele sunt lăsate să treacă sau sunt
atenuate ( rejectate ), filtrele pot fi împărţite în patru categorii :
 filtre trece jos (FTJ) – lasă să treacă semnalele de frecvenţă joasă şi
atenuează componentele de frecvenţă înaltă;
 filtre trece sus (FTS) – lasă să treacă semnale de frecvenţă înaltă dar
atenuează semnalele de frecvenţă joasă;
 filtre trece bandă (FTB) – lasă să treacă semnalele care au frecvenţa
într-o anumită bandă de frecvenţă
 filtre opreşte bandă (FOB) – atenuează semnalele care au frecvenţa
într-o anumită bandă de frecvenţă.
68
Răspunsul în frecvenţă ideal (caracteristica amplitudine frecvenţă ideala)

pentru aceste categorii de filtre este prezentată în figura 3.50 :
Amplitudine Amplitudine Amplitudine Amplitudine
BT BO BO BT BO BT BO BT BO BT
f f f f
ft ft f t1 f t2 f t1 f t2
FTJ FTS FTB FOB
Fig. 3.50 Caracteristica ideală a filtrelor
FTJ permite trecerea semnalelor care au frecvenţa mai mică decât
frecvenţa de tăiere ft . FTB lasă să treacă semnalele cu frecvenţa între cele
două frecvenţe de tăiere – inferioară ft1 respectiv superioară ft2. FOB atenuează
semnalele care au frecvenţa între cele două frecvenţe de tăiere. Domeniul de
frecvenţă în care filtrul permite trecerea semnalelor se numeşte bandă de
trecere (BT) iar domeniul de frecvenţă în care filtrul nu lasă să treacă
semnalele se numeşte bandă de oprire (BO) sau bandă de blocare. Frecvenţele
de tăiere, benzile de trecere şi de oprire, alături de alţi parametrii fac parte din
specificaţiile de proiectare ale filtrelor.
Filtrele ideale sunt caracterizate de amplitudine unitară (0 dB) în banda
de trecere şi de amplitudine zero (-∞ dB) în banda de oprire. În cazul
implementărilor practice, reale, aceste performanţe ale filtrului nu sunt complet
realizate. La filtrele neideale, între banda de trecere şi banda de oprire există o
zonă nenulă numita bandă de tranziţie (TR), în care amplitudinea se modifică
gradual de la amplitudinea unitară (0 dB) la amplitudinea nulă (-∞ dB).
Răspunsul în frecvenţă în cazul filtrelor neideale este prezentat în figura
3.51, unde sunt precizate benzile de trecere, de oprire şi de tranziţie pentru cele
patru mari categorii de filtre. Banda de trecere se defineşte în cazul filtrelor
reale ca fiind intervalul de frecvenţă în care amplitudinea variază de la 0 la –3
dB. Pentru anumite tipuri de filtre amplitudinea în banda de trecere poate
prezenta mici oscilaţii cunoscute sub numele ce ripple (riplu). Amplitudinea
acestor oscilaţii se numeşte ripple al benzii de trecere sau simplu ripple şi este
de fapt diferenţa între amplitudinea reală a filtrului în zona de trecere şi
amplitudinea unitară ideală. Deoarece în practică atenuarea în zona de oprire
nu poate fi infinit de mică, în cadrul proiectării trebuie specificată o limită care
trebuie respectată.
69
Prin urmare, în cazul filtrelor reale apar ca specificaţii de proiectare

suplimentare banda de tranziţie (măsurată în Hz), ripple-ul (dB) şi atenuarea în
banda de oprire (dB). Proiectarea filtrelor poate fi considerată o procedură de
aproximare a răspunsului în frecvenţă al unui filtru ideal cu respectarea unor
specificaţii (performanţe) impuse.
Amplitudine FTJ Amplitudine FTS

Ripple
BT BO Atenuare BO BT
a
în BO
TR f TR f
Amplitudine FTB Amplitudine FOB
BO BT BO BT BO BT
f TR f
TR TR TR
Fig.3.51 Caracteristica reală a filtrelor
După cum se observă din analiza figurii 3.50 şi figurii 3.51, între filtrele
ideale şi cele reale există o serie de deosebiri. Amplitudinea în banda de trecere
şi în banda de oprire în cazul ideal este plată şi constantă, dar în cazul filtrelor
reale apare fenomenul de ripple. Filtrele ideale nu au bandă de tranziţie, care
apare însă la implementarea practică. Proiectarea filtrelor trebuie să realizeze
un compromis pentru obţinerea unor valori ale parametrilor (ripple, atenuarea
în banda de oprire, lăţimea benzii de tranziţie) cât şi mai apropiate de cazul
ideal, compromis care depinde de structura filtrului şi de algoritmul de
proiectare.
70
3.6.2 Consideraţii privind filtrarea şi fenomenul de aliasing

Filtrarea reprezintă una din operaţiunile importante de condiţionare a
semnalului la nivelul interfeţelor de proces. Filtrarea care se foloseşte cel mai
des este filtrarea trece jos, ce are ca rol fie reducerea zgomotelor suprapuse
peste semnalul util, fie eliminarea erorilor de aliasing care pot apărea la
eşantionare. Cele mai simple filtre trece jos sunt filtrele RC, care sunt destinate
atenuării zgomotelor de 50 Hz induse de reţea şi de cuplajele electromagnetice.
Alte tipuri de zgomote care trebuie eliminate sunt cele datorate vibraţiilor şi
zgomotului termic.
Filtru trece jos folosit pentru evitarea distorsiunilor produse de frecvenţe
înalte asupra semnalelor eşantionate este cunoscut sub numele de filtru
antialiasing. Un filtru antialiasing va rejecta componentele cu frecvenţa mai
mare decât jumătate din frecvenţa de eşantionare. Fenomenul de aliasing,
numit si fenomenul de ambiguitate în domeniul frecvenţă, constă în
suprapunerea în anumite condiţii a spectrelor semnalelor eşantionate.
Aliasingul apare atunci când semnalul eşantionat conţine componente de
frecvenţă mai mare decât jumătate din frecvenţa de eşantionare. Aceste
componente pot proveni fie de la semnalul util, caz în care a fost greşit aleasă
frecvenţa de eşantionare sau provin de la zgomote, caz în care trebuie folosit un
filtru. Alegerea frecvenţei de eşantionare se face conform teoremei eşantionării
(Shannon), care afirmă că frecvenţa de eşantionare trebuie să fie mai mare sau
cel puţin egală cu dublul celei mai înalte frecvenţe din semnalul analogic util.
Frecvenţa de eşantionare minimă se numeşte frecvenţă Nyquist.
3.6.3 Filtre Analogice
Ce este un filtru analogic?
Un filtru analogic poate fi privit ca un cuadrupol (două borne de intrare şi
două de ieşire) alcătuit din diferite elemente de circuit, care are un
comportament diferit faţă de semnalele cu diferite frecvenţe. Când spunem
comportament diferit, ne referim la modul în care filtrul acţionează asupra
mărimii (amplitudinii) semnalelor cu diferite frecvenţe, sau asupra mărimii
(amplitudinii) componentelor din spectrul de frecvenţe al semnalului de la
intrare. În funcţie de modul în care filtrele acţionează asupra semnalelor
aplicate la intrare, ele pot fi clasificate în:
 filtre „trece-jos” („taie-sus”), care lasă semnalele cu frecvenţe până la o
anumită valoare (frecvenţa de tăiere) să treacă neatenuate, sau atenuate
foarte puţin, iar pe cele cu frecvenţe superioare frecvenţei de tăiere le
atenuează foarte puternic.
71
 filtre „trece-sus” („taie jos”), care sunt complementare filtrelor „trece-

jos”. Ele atenuează drastic semnalele cu frecvenţe mai mici decât
frecvenţa de tăiere şi lasă să treacă neatenuate, sau atenuate foarte puţin,
semnalele cu frecvenţe superioare frecvenţei de tăiere.
 filtre „trece-bandă” care lasă să treacă neatenuate, sau atenuate foarte
puţin, semnalele cu frecvenţe cuprinse într-un anumit domeniu de
frecvenţe, numit bandă de trecere, şi atenuează drastic semnalele cu
frecvenţe aflate în afara benzii de trecere.
 filtre „opreşte-bandă”, care sunt complementarele filtrelor „trece bandă”.
Ele atenuează drastic semnalele cu frecvenţe cuprinse într-un anumit
domeniu de frecvenţe, numit bandă de tăiere şi lasă să treacă neatenuate,
sau atenuate foarte puţin, semnalele cu frecvenţe aflate în afara benzii de
tăiere.
În funcţie de componenţa constructivă a filtrelor analogice ele pot fi
clasificate în:
 filtre pasive, alcătuite numai din elemente pasive de circuit (rezistori,
bobine, condensatori). Consecinţa unei astfel de structuri este aceea că
amplitudinea semnalului de la ieşirea filtrului nu poate fi mai mare decât
amplitudinea semnalului de la intrarea lui. Cu alte cuvinte, valoarea
maximă a funcţiei de transfer nu poate fi supraunitară.
 filtre active, care reprezintă o combinaţie de filtre pasive şi elemente
active de circuit (de cele mai multe ori, amplificatoare operaţionale).
Prezenţa elementelor active (şi a eventualelor circuite de reacţie) asigură,
pe de o parte o amplificare a semnalelor cu frecvenţe aflate în banda de
trecere şi pe de alta, o îmbunătăţire a caracteristicilor filtrului.
Filtre pasive
Cele mai simple filtre pasive sunt cele construite doar din două elemente:
rezistor + condensator sau rezistor + bobină, conectate ca în figura3.52. Ele se
mai numesc şi celule elementare de filtrare sau filtre de ordinul 1, putând fi
doar de tipul „trece-jos” sau „trece-sus”, în funcţie de poziţia celor două
elemente în circuitul care reprezintă filtrul.
R (L,C)
uin C (R,L) uies
Fig.3.52 Filtre pasive
72
Să observăm că rezistorul este prezent în toate cele patru combinaţii

posibile de filtre. Filtrele în care bobina, respectiv condensatorul, ocupă aceeaşi
poziţie în circuit sunt complementare: dacă unul este de tip „trece-jos”, celălalt
este de tip „trece-sus”. Fiind circuite de tip cuadripol, comportamentul filtrelor
poate fi caracterizat cu ajutorul diagramelor Bode: caracteristica de transfer în
tensiune şi caracteristica de fază. Prima ne dă informaţii despre tipul filtrului,
iar cea de a doua ne spune care este defazajul semnalului de la ieşire faţă de
semnalul aplicat la intrare.
Modalitatea de calcul a parametrilor caracteristici ai unui filtru elementar
este foarte simplă, mai ales atunci când elementele de circuit se consideră ca
fiind ideale. Vom exemplifica pe un filtru RC, a cărui schemă este prezentată în
figura 3.53. Pentru simplificarea şi mai mult a calculelor, vom considera că
filtrul lucrează în condiţiile cele mai bune: în domeniul util de frecvenţe,
impedanţa filtrului este mult mai mare decât impedanţa de ieşire a sursei de
semnal şi mult mai mică decât impedanţa sarcinii pe care el debitează energie.
R
uin C uies
Fig. 3.53 Filtru RC

Aplicând medoda de calcul cu mărimi complexe, funcţia de transfer în
tensiune va avea expresia:
1
u ies j ωC 1 1
= = = (3.79)
u in R + 1 1 + jωRC 1 + j ⋅ 2πRC ⋅ f
j ωC
iar modulul ei:
u ies 1
= (3.80)
u in 1 + (2πRC) 2 ⋅ f 2
1 u 1
Din expresia 3.80 se vede imediat că dacă f = , atunci ies = ,
2πRC u in 2
ceea ce înseamnă o atenuare cu 3 dB a semnalului de ieşire faţă de semnalul de
intrare. Vom „boteza” această frecvenţă particulară cu f (frecvenţă de tăiere),
T
73
relaţia 3.80 putând fi acum scrisă:

u ies 1
Au = = (3.81)
u in f2
1+
f T2
Reprezentarea grafică a funcţiei de transfer 3.81 a filtrului este prezentată
în figura.3.54a. Ea „ne spune” că este vorba despre un filtru „trece-jos”, care
lasă să treacă prin el semnalele cu frecvenţe mai mici decât f şi atenuează
T
foarte mult semnalele cu frecvenţe mai mari.
Pentru a vedea cum acţionează filtrul asupra fazei semnalului, vom
raţionaliza expresia funcţiei de transfer astfel încât ea să poată fi scrisă sub
forma Re + jIm:
f
u ies 1 f (3.82)
= −j T2
u in f2 f
1+ 2 1+ 2
fT fT
Astfel, defazajul semnalului de ieşire faţă de cel de intrare va avea
f
expresia: ϕ = −arctg (3.83)
fT
Au
1 φ[rad]
1 -3 dB lgƒT lgƒ
0
2
-6 dB/octava 
−
4

−
2
0 lgƒT lgƒ
a) b)
Fig 3.54 Caracteristica FTJ
Din reprezentarea grafică a caracteristicii de fază (figura 3.54b) se poate

observa că, pe tot domeniul de frecvenţe, tensiunea de ieşire este defazată în
urma tensiunii de intrare. Rezultatul acesta putea fi prevăzut şi fără calculul
funcţiei de transfer, observând că tensiunea de ieşire este chiar tensiunea de la
bornele condensatorului, care, pentru a se încărca până la o anumită valoare a
tensiunii, are nevoie de un interval de timp finit, determinat de capacitatea sa şi
de valoarea rezistenţei prin care se încarcă.
74
Şi comportarea filtrului la limitele domeniului de frecvenţe poate fi

analizată fără cunoaşterea formei analitice a funcţiei de transfer, cunoscând
comportarea elementelor reactive de circuit (în cazul de faţă un condensator) în
curent continuu şi la frecvenţe foarte mari. Astfel:
1
XC = →∞ => în curent continuu condensatorul poate fi
2πfC f =0
înlocuit cu o întrerupere şi
1
X C = lim f → ∞ = 0 => la frecvenţe foarte mari condensatorul poate
2πfC
fi înlocuit cu un scurtcircuit
Ţinând seama de aceste două adevăruri, pot fi desenate schemele
echivalente ale filtrului din figura 3.52 la limita curentului continuu şi la limita
frecvenţelor foarte înalte (figura 3.55).
R R
uin uies=uin uin uies=0
La limita curentului continuu La limita frecvenţelor foarte mari

şi frecvente mici
Fig.3 55 Schema echivalentă a filtrului trece jos
Se vede imediat că la limita curentului continuu şi la frecvenţe mici (pînă
la o anumită valoare) semnalul trece spre ieşire, pentru ca la frecvenţe mari să
fie puternic atenuat (chiar până la 0).
Este evident că aceasta este o metodă aplicabilă doar pentru o evaluare
calitativă a comportării unui circuit conţinând elemente reactive (condensatori,
bobine) la cele două extreme ale valorii frecvenţei. Ce se întâmplă însă între
aceste extreme poate fi prezis doar pe baza analizei funcţiei de transfer. În
cazul analizat mai sus filtrul conţine doar două elemente de circuit şi modulul
funcţiei de transfer este monoton descrescător odată cu creşterea frecvenţei.
Dacă circuitul reprezentând filtrul are trei componente sau mai multe, este
posibil ca pe întreg domeniul de frecvenţe funcţia de transfer să aibă mai multe
maxime şi/sau minime şi chiar să ia de mai multe ori valoarea zero. În aceste
situaţii se vorbeşte despre polii şi zerourile funcţiei de transfer.
În Tabelul 3.4 sunt prezentate valorile modulului funcţiei de transfer (3.81)
pentru câteva valori particulare ale frecvenţei.
75
Tabelul 3.4
u ies u ies
f = 20 ⋅ lg
u in dB
u in
fT -3,01
2fT -6,99
4fT -12,30
8fT -18,13
10fT -20,04
100fT -40,00
După cum se poate observa, pentru frecvenţe mai mari decât 2f , la

T
fiecare dublare a frecvenţei atenuarea semnalului de ieşire creşte cu
aproximativ 6dB. De asemenea, pentru frecvenţe mai mari decât 10f , la fiecare
T
multiplicare cu 10 a frecvenţei atenuarea semnalului de ieşire creşte cu
aproximativ 20dB. Aceste valori ale atenuării introduse de filtru la diferite
frecvenţe ne oferă măsura pantei funcţiei de transfer în vecinătatea frecvenţei
de tăiere. Alături de tipul de filtru şi de frecvenţa de tăiere, panta filtrului este
o altă caracteristică a lui. Astfel, despre filtrul elementar RC analizat anterior
se spune că are o pantă de – 6 dB/octavă sau – 20 dB/decadă.
Similar cu analiza filtrului RC pot fi analizate şi celelalte filtre simple.
Sinteza comportării celor patru filtre elementare de ordinul I este prezentată în
Tabelul 3.5.
SCHEMA Au DIAGRAME BODE

φ[rad]
filtru RC „trece-jos” Au
1
1 -3 dB
R 1 -6 dB/octava
2 1
fT =
f 2 π RC
1+ j
uin C uies fT 0
lgƒT lgƒ
φ[rad]
f lgƒT lgƒ
− arctg 0
fT 
−
4
π
−
2
76
filtru CR „trece-sus” Au
1
1 -3 dB
C 1 1
2 -6 dB/octava fT =
2 π RC
fT
1− j
f 0
lgƒT lgƒ
uin R uies
φ[rad]
π
f
arctg T 2
π
f
4
0 lgƒT lgƒ
filtru RL „trece-sus” Au
1
1 -3 dB
R 1 R
2 -6 dB/octava fT =
2 πL
f
1− j T
uin L uies f 0
lgƒT
φ[rad]
π
f
arctg T 2
π
f
4
lgƒT lgƒ
filtru LR „trece-jos” Au
1
1 -3 dB
L -6 dB/octava
1 2 R
fT =
f 2 πL
1+ j
uin R uies fT 0
lgƒT
φ[rad]
lgƒT lgƒ
f 0
− arctg −

fT 4
π
−
2
Observaţie. În toate cazurile au fost neglijate elementele parazite:

pierderile în dielectricul condensatorului, rezistenţa de pierderi a
conductorului bobinei şi capacităţile dintre spirele bobinei. Caracteristicile
filtrului vor suferi modificări mai mari sau mai mici în funcţie de ponderea
acestor elemente într-un caz concret.
S-a observat că din combinaţiile posibile de câte două elemente pe care le-
am analizat mai sus lipseşte combinaţia LC (bobină + condensator). Acest caz
trebuie tratat separat deoarece, fiind vorba de două elemente de circuit reactive
77
şi complementare, orice combinaţie a lor (serie sau paralel) reprezintă un

circuit rezonant, cu un comportament particular la frecvenţa de rezonanţă.
Dintre cele două combinaţii vom analiza mai detaliat doar circuitul LC paralel
din trei motive:
a) este cel mai utilizat;
b) este mai greu de calculat
c) la frecvenţe ridicate, o simplă bobină reprezintă ea însăşi un circuit
rezonant.
În general, filtrele LC se folosesc în domeniul frecvenţelor înalte şi
foarte înalte (sute de kilohertzi sau mai mari). Vom începe prin a analiza
comportarea unui circuit format dintr-o bobină şi un condensator conectate în
paralel (figura.3.56).
C
L
Fig. 3.56. Circuit LC paralel
Dintre elementele parazite menţionate mai sus a fost considerat doar cel
mai reprezentativ (până la o anumită frecvenţă), şi anume rezistenţa de pierderi
a bobinei, r. La frecvenţe foarte mari (RF şi mai sus) trebuie luate în calcul şi
celelalte elemente parazite.
Dacă se introduc notaţiile: X =ωL şi X =1/ωC, atunci expresia impedanţei
L C
circuitului, scrisă sub forma complexă Re + jIm, este:
rX C2 r 2 + X L (X L − X C )
Z= − jX (3.84)
r 2 + (X L − X C ) r 2 + (X L − X C ) 2
2 C
Circuitul prezintă fenomenul de rezonanţă în situaţia în care partea

reactivă a impedanţei sale se anulează:
r 2 + X L (X L − X C ) = 0 (3.85)
Din această condiţie va rezulta expresia frecvenţei sale de rezonanţă:
Cr 2
f rez = f 0 1 − (3.86)
L
78
1
în care am notat f 0 =
2π LC
Ţinând seama de condiţia de rezonanţă 3.85 şi de faptul că la rezonanţă
partea reactivă a impedanţei se anulează, expresia impedanţei circuitului în
această situaţie particulară va fi:
 ω2rez L2 
Zrez = r1 + 2  (3.87)
 r 
Raportul ω L/r reprezină factorul de calitate al bobinei, Q. De regulă,
rez
atunci când folosim bobine la frecvenţe înalte vom lua toate măsurile ca ele să
fie de foarte bună calitate (Q > 10), astfel încât, cu o foarte bună aproximaţie,
se poate scrie:
Z rez ≅ Q 2 ⋅ r (3.88)
Pe baza acestor considerente se poate reprezenta grafic (figura 3.57)
dependenţa de frecvenţă a circuitului LC paralel din figura 3.56.
Z
Q2r
lgfrez lgf
Fig.3.57 Caracteristica circuitului LC
Se poate observa că impedanţa circuitului este maximă în condiţii de

rezonanţă (de aproximativ de Q2 ori mai mare decât rezistenţa de pierderi a
bobinei) şi descreşte rapid la frecvenţe mai mici sau mai mari. Curba de
rezonanţă este cu atât mai îngustă (circuit mai selectiv), cu cât factorul de
calitate al bobinei este mai mare.
Combinat cu un rezistor, aşa cum este arătat în figura 3.58, circuitul
rezonant paralel LC va acţiona ca un filtru „trece-bandă”.
79
R uies
2
Au =
Q r uin
R + Q2r
r 1 Q2r
-3 dB
C 2 R +Q r
2 B3B= f2-f1
L
uin uie r
s
r+R
lgf
lgf1 lgfrez lgf2
Fig. 3.58 Circuit LC trece bandă
Funcţia de transfer a filtrului este prezentată tot în figura 3.58. Se poate

observa că semnalele cu frecvenţe aflate între f şi f sunt atenuate cu mai puţin
1 2
de 3 dB faţă de semnalul cu frecvenţa egală cu frecvenţa de rezonanţă a
circuitului LC. Frecvenţele f şi f delimitează ceea ce se numeşte banda de
1 2
trecere de 3 dB a filtrului.
Analiza calitativă a defazajului introdus de filtrul din figura 3.58 poate fi
făcută în felul următor:
 la limita curentului continuu condensatorul este echivalent cu o
întrerupere iar bobina cu o rezistenţă de valoare r. Filtrul are un
comportament pur rezistiv şi nu introduce defazaj între semnalul de ieşire
şi semnalul de intrare.
 pentru semnalele cu frecvenţe cuprinse între limita curentului continuu şi
frecvenţa de rezonanţă, comportamentul circuitului LC este inductiv
pentru că natura impedanţei lui este determinată de reactanţa inductivă,
mai mică decât cea capacitivă (bobina şi condensatorul sunt conectate în
paralel).
 la o frecvenţă egală cu frecvenţa de rezonanţă impedanţa circuitului
rezonant este pur rezistivă şi filtrul nu introduce defazaj între semnalul de
ieşire şi semnalul de intrare.
 la frecvenţe mai mari decât frecvenţa de rezonanţă comportamentul
circuitului devine capacitiv.
Calitativ, dependenţa de frecvenţă a defazajului dintre tensiunea de ieşire
şi cea de intrare (diagrama de fază) este prezentată în figura.3.59. Forma exactă
a curbei (inclusiv poziţia maximului din zona comportamentului inductiv),
depinde de valorile concrete ale elementelor de circuit.
80
φ[rad]
π
2
lgfrez lgf
0
π
−
2
Fig.3.59 Caracteristica de fază a circuitului LC
Dacă în schema din figura 3.58, în locul circuitului LC paralel se
conectează un circuit LC serie, va rezulta tot un filtru care, în mod logic, ar
trebui să aibă un comportament complementar. Schema lui este prezentată în
figura 3.60, iar relaţiile pentru caracteristica de transfer, frecvenţa de rezonanţă
şi defazaj sunt:
R
L
uin uie
r s
Fig. 3.60 Circuit LC serie
 1 
r + j ωL − 
u ies  ωC 
= (3.89)
u in  1 
r + R + j ωL − 
 ωC 
1
f0 = (3.90)
2π LC
81
 1 
R  ωL − 
 ωC 
ϕ = arctg 2
(3.91)
 1 
r (r + R ) +  ωL − 
 ωC 
Din reprezentările grafice calitative ale acestora (figura 3.61) se poate
observa că circuitul acţionează ca un filtru „opreşte-bandă” care, pentru
semnalele de intrare cu o frecvenţă egală cu frecvenţa de rezonanţă nu
introduce nici un defazaj între semnalul de ieşire şi semnalul de intrare. La
frecvenţe mai mici decât frecvenţa de rezonanţă filtrul are un comportament
capacitiv, iar la frecvenţe mai mari are un comportament inductiv.
u ies
Au = φ[rad]
u in π
1 2
1 -3 dB
2 B3B= f2-f1
0
lg frez lg f
r
r+R
0 π
lg f −
lg f1 lg frez lg f2 2
Fig. 3.61 Caracteristica de amplitudine şi fază

Atunci când sunt necesare filtre cu parametri îmbunătăţiţi, pot fi
conectate în cascadă mai multe filtre pasive de ordinul 1, construindu-se un
filtru de ordinul n (n – numărul filtrelor de ordinul 1). În acest caz, parametrul
care se îmbunătăţeşte semnificativ este panta filtrului:
panta filtrului de ordinul n = n x panta filtrului de ordinul 1
Necesitatea unui filtru de ordin superior depinde de apropierea dintre
lărgimea de bandă a semnalului util şi frecvenţa zgomotului pe care vrem să-l
atenuăm. De exemplu, unul dintre zgomotele foarte deranjante, care se
manifestă frecvent, este zgomotul care provine de la reţeaua de alimentare, cu
frecvenţa de 50 Hz. Dacă semnalul util are frecvenţa de 100 kHz atunci este
suficient un filtru „trece-sus” de ordinul 1. Dacă însă semnalul util are
frecvenţa de 100 Hz, atunci, pentru că cele două frecvenţe sunt foarte
apropiate, este necesar un filtru „trece-sus” de ordin superior, cu o pantă mai
mare, care să atenueze drastic zgomotul cu frecvenţa de 50 Hz şi să lase practic
neatenuat semnalul util, cu o frecvenţa de 100 Hz.
82
Elementele pasive de circuit pot fi combinate în foarte multe moduri

pentru a realiza funcţia de filtrare. Cele mai folosite, mai ales la frecvenţe
medii şi joase, sunt filtrele construite cu rezistori şi condensatori. Spre
exemplificare, în figura 3.62 este prezentată schema de principiu a unui filtru
de rejecţie („opreşte-bandă”) pentru atenuarea influenţei semnalului de brum
de 50Hz care provine de la reţeaua de alimentare. Funcţia de transfer a acestui
filtru este si ea prezentată deasemena tot în figura 3.62. Se poate observa că
semnalele cu frecvenţe cuprinse între 12,8 Hz şi 226 Hz sunt atenuate cu mai
mult de 3 dB la trecerea prin filtru.
Au
2R 2R 1
1 -3 dB
6 kΩ
2C 2 B3B= f2-f1
uin C uies
0,5µF 2C
R -47 dB
0 52,6 Hz lg f
12,8 Hz 226 Hz
Fig. 3.62 Filtru rejecţie brum reţea
3.6.4 Filtre active

A fost menţionat anterior faptul că în cazul folosirii filtrelor pasive,
nivelul semnalului de ieşire este cel mult identic cu nivelul semnalului de
intrare. A fost deasemenea arătat că panta unui filtru poate fi îmbunătăţită prin
conectarea în cascadă a mai multor filtre pasive de ordinul 1, identice. În plus,
performanţele unui filtru pasiv sunt afectate şi de caracteristicile electrice ale
sursei care furnizează semnalul pe care trebuie să-l prelucrăm şi ale sarcinii pe
care filtrul debitează energie. Pentru simplitatea calculelor, în paragrafele
precedente au fost neglijate aceste efecte, dar ele se manifestă întotdeauna, cu o
pondere mai mică sau mai mare, în funcţie de relaţia dintre impedanţa filtrului
şi impedanţa sursei de semnal, respectiv a sarcinii la o frecvenţă dată.
Dacă se doreşte ca semnalul util, filtrat de zgomote, să fie şi amplificat şi
să reducem influenţele sursei de semnal şi a sarcinii asupra performanţelor
filtrului, atunci vom apela la filtrele active. Filtrele active sunt combinaţii de
filtre pasive şi elemente active de circuit, în special amplificatoare
operaţionale.
Se reaminteşte faptul că amplificatorul operaţional are impedanţa de
intrare foarte mare şi impedanţa de ieşire foarte mică. Datorită acestor
caracteristici, el poate fi folosit ca etaj tampon („buffer”) între sursa de semnal
83
şi filtrul pasiv şi între filtrul pasiv şi sarcină. O astfel de structură este

prezentată în figura 3.63, în care amplificatoarele operaţionale sunt conectate
ca repetoare de tensiune. Sursa de semnal împreună cu primul amplificator
operaţional lucrează ca o sursă de tensiune aproape ideală în raport cu intrarea
filtrului, iar filtrul pasiv va debita energie pe o sarcină aproape infinită,
reprezentată de intrarea celui de al doilea amplificator operaţional. În plus,
ansamblul sursă - amplificator operaţional - filtru pasiv - amplificator
operaţional va lucra ca o sursă de tensiune aproape ideală în raport cu sarcina
(impedanţa de ieşire a ei este reprezentată de impedanţa de ieşire a celui de al
doilea amplificator operaţional).
FILTRU PASIV
„trece-sus”
- -
C
Rin→∞ AO1 Rin→∞ AO2
RS Ries→0 Ries→0
+ R +
uies Rsarc
us uin
BUFFER INTRARE C=1µF, R=1kΩ BUFFER IESIRE
Fig. 3.63 Structura unui filtru activ

Un filtru ca cel prezentat mai sus are aceeaşi pantă şi aceeaşi frecvenţa
de tăiere cu cea a filtrului pasiv CR, dar are avantajul reducerii drastice a
influenţei sursei de semnal şi sarcinii asupra parametrilor lui. El se apropie
foarte mult de un filtru pasiv ideal (figura 3.66)
Au
1
1 -3 dB
2
-6 dB/octava fT=159 Hz
0 lg ƒT lg ƒ
Fig. 3.64 Caracteristica de transfer
Daca bufferul de ieşire este conectat ca amplificator neinversor, atunci

semnalul de la ieşire va putea fi şi amplificat.
Un filtru activ de ordin superior poate fi realizat prin conectarea în
cascada a mai multor filtre active de ordinul 1. În figura 3.65 este prezentată
schema unui filtru activ trece-sus de ordinul 3. Se poate observa că cele trei
filtre pasive CR identice sunt încadrate fiecare de câte un buffer la intrare şi
84
respectiv ieşire. Ultimul buffer este conectat ca amplificator neinversor, cu

R
factorul de amplificare 1 + 2 = 101.
R1
R2
R1
-
- C AO4
- C AO3 +
- AO2 +
uies
C R
AO1 +
R
+ R
uini AMPLIFICATOR
+
n
BUFFER IESIRE
C=1µF, R=1kΩ R1=5 kΩ, R2=500kΩ
Fig. 3.65 Filtru activ de ordin 3

Pentru că filtrul este activ şi semnalul de la ieşire este amplificat faţă de
cel aplicat la intrare, este util ca valoarea modulului funcţiei de transfer să fie
exprimată în dB. Din reprezentarea grafică a acesteia (figura 3.66), se poate
observa că panta filtrului s-a triplat şi, ca o consecinţă, frecvenţa de tăiere a
crescut de la 159 Hz la 318 Hz.
Au [dB]
40
37
-18 dB/octava fT=318 Hz
0 lg ƒT lg ƒ
Fig. 3.66 Caracteristica unui

Fig. 3.48filtru activ de ordin 3
Ca şi în cazul filtrelor pasive şi în cazul celor active pot fi folosite şi alte

combinaţii de elemente pasive şi active decât combinaţia filtru pasiv – element
activ. În acest sens este prezentat un filtru activ „trece-jos” a cărui schemă este
cea din figura 3.67. El este alcătuit din cele două buffere şi o combinaţie de
elemente pasive şi un amplificator operaţional. Rolul bufferelor a fost descris
anterior. Principiul de funcţionare al filtrului se deosebeşte însă radical de cel
al filtrelor elementare.
85
punct de însumare în antifază

la frecvenţe înalte
R3
330 Ω
R2
- R1 C1 33 kΩ -
AO1 - C2 AO3
+ 47 kΩ 430 pF AO2 +
+ 390 pF O uies
uini
n
BUFFER BUFFER
INTRARE FILTRU ACTIV „trece-jos” IEŞIRE
fT=4,87 kHz, -10dB/octava
Fig. 3.67 Filtru activ trece jos
La frecvenţe joase reactanţa capacitivă a condensatorului C1 este foarte

mare astfel încât semnalul de intrare nu va trece prin amplificatorul operaţional
dar va ajunge la ieşire pe calea directă prin rezistorul R3. La frecvenţe mai mari
decât o frecvenţă determinată de valorile elementelor din circuit, semnalul de
intrare va trece spre bufferul de ieşire atât pe calea directă menţionată anterior,
cât şi prin amplificatorul operaţional AO2, deoarece reactanţa capacitivă a
condensatorului C1 este cu atât mai mică cu cât frecvenţa este mai mare.
Deoarece amplificatorul AO2 lucrează în conexiune inversoare, semnalul de la
ieşirea sa va fi în antifază cu cel care vine pe calea directă, fără defazaj. Astfel,
în punctul O cele două semnale se vor însuma în antifază, semnalul rezultant
fiind cu atât mai mic cu cât frecvenţa este mai mare şi reactanţa capacitivă a
condensatorului C1 mai mică. Faţă de un filtru activ „clasic” realizat sub forma
unei combinaţii alcătuite dintr-un filtru pasiv şi un amplificator, filtrul
prezentat mai sus are avantajul unei pante mai mari (aproximativ -
10db/octavă). Dacă dorim ca semnalul filtrat să fie şi amplificat atunci se mai
poate adăuga un amplificator operaţional în conexiune neinversoare cu factorul
de amplificare dorit.
86
3.6.5 Exemplu de realizare a filtrelor analogice integrate
Realizarea filtrelor analogice se poate face folosind circuitele clasice de

filtrare folosind condensatoare şi rezistenţe pentru realizarea filtrelor pasive
sau folosind şi amplificatoare operaţionale pentru realizarea filtrelor active.
Principalul dezavantaj al acestor filtre este toleranţa mare a condensatoarelor şi
posibilităţile limitate de reglaj.
Multe firme producătoare de circuite integrate realizează circuite
dedicate pentru filtrare. National Semiconductor produce filtrul dublu, cu
capacităţi simulate, de mare performanţă LMF100.
LMF 100 conţine două filtre, cu capacităţi simulate, de uz general.
Folosind un semnal de clock extern şi 2 până la 4 rezistenţe, se pot realiza
diferite funcţii de filtrare de ordinul 1 sau 2 care pot fi realizate de fiecare bloc
în parte. Fiecare bloc are 3 ieşiri. O ieşire poate fi configurată sa realizeze una
din funcţiile de transfer trece tot, trece sus sau opreşte bandă. Celelalte două
ieşiri realizează funcţiile de transfer trece bandă şi trece jos.
Frecvenţa centrală pentru fiecare filtru este dată de frecvenţa semnalului
de clock extern precum şi de raportul unor rezistenţe. Folosind un singur circuit
integrat LMF100 se pot obţine funcţii de transfer de până la ordinul 4. Dacă se
doreşte obţinerea funcţiilor de transfer de ordin mai mare se pot cascada mai
multe circuite integrate putându-se realiza toate filtrele clasice (Butterword,
Bessel, Eliptic). Structura internă a filtrului LMF100 este dată în figura 3.68
• LB,BP,N,AP,HP - sunt ieşirile funcţiilor de transfer trece jos, trece
bandă, opreşte bandă, trece tot, trece sus. Aceste ieşiri pot ajunge la tensiuni cu
aproximativ 1V mai mici decât tensiunile de alimentare şi pot suporta a sarcină
maximă de 5KΩ. Pentru a rezulta performanţe ridicate sarcinile capacitive
conectate la aceste ieşiri trebuie minimizate. Pentru semnale de peste 15KHz,
sarcina capacitiva de la ieşiri trebuie păstrată sub 30pF.
• INV- intrare inversoare realizată cu amplificator operaţional. Are
impedanţă mare de intrare. Intrarea neinversoare a amplificatorului operaţional
este conectată intern la masa analogică.
• S1- intrare de semnal. Impedanţa de intrare este de 1/fCLK x1pF. Acest
pin poate primi semnal de la o sursă cu impedanţa maximă de ieşire de 1KΩ.
Dacă pinul S1 nu este folosit atunci el trebu1e conectat la masă.
• SA/B –Acest pin comandă un switch care conectează intrarea sumatorului
la masă sau la ieşirea trece jos. Acest lucru face posibilă realizarea de foarte
multe combinaţii privind filtrele realizate.
• VA+ - Alimentarea analogică şi digitală
87
Fig. 3.68 Structura circuitului LMF100

• VD - Acest pin trebuie ţinut la V+ excepţie făcând cazul în care
dispozitivul funcţionează alimentat de la o singură sursă de alimentare de 5V
iar semnalul de clock este compatibil cu nivelele TTL. În acest caz V D se
conectează la masă.
• VA- ,VD- - tensiuni negative de alimentare.
• LSh – Acest pin este folosit pentru adaptarea diferitelor semnale de clock
în funcţie de modul de alimentare a circuitului. Astfel pentru alimentare dublă
±5V şi impulsaur de clock de ±5V day TTL (0-5V), LSh se va conecta la
masă. Pentru o tensiune de alimentare 0-10V , masa analogică trebuie ţinută la
un nivel de +5V, iar la pinul LSh va fi conectată masa sistemului pentru
semnale de comandă TTL.
88
• CLK- intrare pentru semnalul de clock. Impulsurile de clock pot fi

unipolare sau bipolare în funcţie de tensiunea aplicata pinului LSh. Factorul de
umplere al semnalului de clock trebuie să fie foarte apropiat de 50% mai ales
daca se folosesc frecvenţe de lucru de peste 200KHz.
• AGND – masa analogica a circuitului.
Există foarte multe moduri de configurare a circuitului LMF100. Unul
din aceste moduri este prezentat în figura 3.69
Fig. 3.69 Configurare filtru LMF100

În acest mod circuitul este configurat sa realizeze funcţiile opreşte bandă,
trece bandă şi trece jos având următorii parametrii:
• Frecvenţa benzii de oprire mai mică decât frecvenţa centrală
• Frecvenţa centrală dată de relaţia
(3.92)
• Frecvenţa benzii de oprire
(3.93)
• Q – factorul de calitate al perechii de poli complecşi
(3.94)
89
• HOLP –câştigul pentru funcţia de transfer trece jos (f → 0)
(3.95)
• HOBP –câştigul pentru funcţia de transfer trece bandă ( f = f0 )

(3.96)
• HON1 –câştigul pentru funcţia de transfer opreşte bandă (f → 0)
(3.97)
• HON2 –câştigul pentru funcţia de transfer opreşte bandă (f → fCLK/2)

(3.98)
Simpla funcţionare a circuitului şi mai ales uşurinţa comandării acestuia
folosind frecvenţa de clock face din LMF100 circuitul ideal pentru a fi folosit
in sistemele de achiziţie a datelor şi în circuitele de condiţionare a semnalelor
comandate de sisteme cu microprocesor.
3.7 Conversia tensiune frecvenţă

Circuitele de conversie tensiune frecvenţă realizează transformarea
mărimii analogice de intrare, într-un tren de impulsuri sau semnal
dreptunghiular având frecvenţa riguros proporţională cu nivelul mărimii de
intrare. Frecvenţa este mult mai uşor de măsurat pe cale numerică sau se poate
transmite la distanţă folosind circuite de izolare galvanică.
Astfel pentru o tensiune de intrare oarecare 0≤Ui ≤Uimax şi pentru o
frecvenţă maximă corespunzătoare capului de scară fmax , frecvenţa semnalului
de ieşire va fi:
U IN
f=f max (3.99)
U MAX
Relaţia liniară dintre intrarea analogică şi frecvenţa semnalului de ieşire
face posibilă realizarea unor convertoare analog numerice cu rezoluţii mari şi
cu o liniaritate excelentă chiar în prezenţa unor condiţii de mediu foarte vitrege
(gamă largă de temperaturi, zgomote de joasă sau înaltă frecvenţă, etc. ).
În condiţionarea semnalelor una din cele mai frecvente utilizări este
transmiterea mărimilor analogice la distanţă sub formă de impulsuri cu
frecvenţă variabilă. Avantajul imediat constă în imunitatea crescută la
zgomote. La recepţie după o eventuală reformare, semnalul poate fi refăcut
utilizând convertoare frecvenţă tensiune sau poate fi transformat direct într-un
semnal numeric.
90
În multe aplicaţii este necesară prelevarea unor semnale lente în condiţii

de imunitate ridicată la zgomot, una din cele mai simple soluţii constă în
utilizarea de convertoare de tensiune frecvenţă chiar în construcţia
traductoarelor astfel încât ieşirea lor să fie uşor de transmis la distanţă. Schema
de principiu a unui convertor tensiune frecvenţă este prezentată în figura 3.70:
VCC Rt Ct
Sursă
curent
Comutator
Curent Vlogic
RL
Vx
CL fout
Comp Timer
V1
Fig. 3.70 Convertor tensiune frecvenţă
Comparatorul de tensiune compară tensiunea pozitivă de la intrare V1

cu tensiunea VX. Dacă V1 este mai mare comparatorul va comanda apariţia
unui impuls. De asemenea ieşirea timer-ului va aduce în conducţie atât
tranzistorul pentru ieşirea de frecvenţă cât şi circuitul de comutare a sursei de
curent pentru o perioadă t =1,1CtRt .
În acest timp sursa de curent va produce o modificare de sarcină Q=i*t
în condensatorul CL. Această sarcină va produce o tensiune Vx mai mare decât
V1. La sfârşitul perioadei sursa de curent va fi comutată la masă iar timer-ul se
va reseta. Neavând curent în grupul RL CL condensatorul CL se va descărca prin
RL până când VX va ajunge la potenţialul V1. În acest moment comparatorul va
porni timer-ul şi un nou ciclu va începe.
Curentul de încărcare al condensatorului va fi I=i(1,1 *CtRt)*f iar
curentul de descărcare al lui CL va fi VX/RL. Dacă VI se dublează atunci şi
frecvenţa se va dubla pentru a menţine acest echilibru. Se generează astfel o
frecvenţă proporţională cu tensiunea de intrare.
Firma National Semiconductor produce familia LM 231/331 de
convertoare tensiune frecvenţă. Această familie de circuite integrate este ideală
pentru a fi utilizată în circuitele ieftine cu conversie analog numerică, circuite
91
de precizie pentru conversia tensiune frecvenţă, integratoare cu constantă mare

de integrare, circuite de modulare şi demodulare liniară de frecvenţă şi multe
alte funcţii. Când e folosit ca şi convertor tensiune frecvenţă, la ieşire se obţine
un tren de impulsuri cu frecvenţa direct proporţională cu tensiunea aplicată la
intrare. Circuitul are toate avantajele convertoarelor de tensiune frecvenţă,
având un nivel mare de acurateţe faţă de temperatură, fiind ideal pentru
sistemele digitale alimentate la tensiuni mici care realizează conversii analog
numerice în sisteme controlate de microprocesor.
LM 231 utilizează un nou circuit de referinţă band-gape compensat cu
temperatura ceea ce asigură o excelentă acurateţe pentru domeniul maxim de
temperatură la tensiuni de alimentare mai mici de 4V . Circuitul de temporizare
de precizie are curenţi mici de polarizare având viteza de răspuns necesară
pentru conversii tensiune frecvenţă de până la 100 KHz.
Caracteristici: liniaritate garantată 0,01%, stabilitate cu temperatura
±50ppm/ºC, domeniul de frecvenţă 1Hz-100KHz. Schema bloc a circuitului
LM231 este cea prezentată în figura 3.71:
Circuitul band-gap furnizează o tensiune de 1,9V pentru o tensiune de
alimentare cuprinsă între 3.9V şi 40V. Generatorul de curent forţează o
tensiune de 1,9V la pinul 2 generând un curent de încărcare i =1,90V/R S.
Pentru RS=14KΩ rezultă un curent de 135μA. Oglinda de curent de precizie
furnizează un curent egal, prin switch-ul de curent, la pinul 1 sau la masă în
funcţie de starea bistabilului RS. Temporizarea este realizată cu un bistabil RS
şi un comparator legat la o reţea Rt Ct. Când comparatorul de intrare detectează
o tensiune la pinul 7 mai mare decât la pinul 6 se setează bistabilul RS care va
comanda switch-ul de curent şi tranzistorul de ieşire. Când tensiunea de la
pinul 5 depăşeşte 2/3Vcc comparatorul timer-ului resetează bistabilul RS .
Tranzistorul de reset este adus în conducţie iar curentul din oglinda de curent
este conectat la masă. De asemenea dacă comparatorul de intrare detectează la
pinul 7 o tensiune mai mare decât la pinul 6 şi după ce tensiunea de la pinul 5
depăşeşte 2/3Vcc , bistabilul nu va fi resetat iar comutatorul de curent va fi în
poziţia corespunzătoare pinului 1.
Această situaţie se menţine până când tensiunea de la pinul 6 va fi mai
mare decât cea de la pinul 7. Acest lucru se întâmplă de obicei la pornire sau în
cazul în care tensiunea de intrare este mult peste tensiunea maximă de intrare.
Frecvenţa de ieşire în acest caz va fi zero .
Tranzistorul de ieşire conectează pinul 3 la masă printr-o rezistenţă de
protecţie de 15Ω care limitează curentul de ieşire la 50 mA.
Tensiunea de la ieşirea referinţei de curent este 1,90V pentru orice
valoare a curentului între 10μA şi 500 μA . Ea poate fi folosită ca tensiune de
92
referinţă pentru alte componente dar trebuie avut grijă ca, curentul suplimentar
absorbit de acestea , să nu reducă precizia convertorului.
Vcc
8
Oglindă de
curent de
precizie
7 VIN
Ieşire 6
curent
1
2 Comparator CL RL
intrare
-
RS
+
1.90V
Vcc
Referinţă Bistabil
Band-Gap R-S
R
Vcc
3
Ieşire
frecvenţă
Protecţia Comparator 2R Rt
ieşirii Timer
15 5
4 Tranzistor Ct
Reset
Fig.3.71. LM231 Schemă bloc
93
3.8 Excitarea
Mulţi senzori cum ar fi termoelementele, timbrele tensometrice precm
şi unele accelerometre necesită o anumită alimentare pentru a putea fi folosite.
Excitarea este metoda de condiţionare a semnalelor care furnizează alimentarea
adecvată pentru fiecare tip de senzor în parte. Alimentarea poate fi în curent
sau tensiune în funcţie de fiecare senzor în parte.
Multe firme producătoare de componente electronice produc o gamă
largă de surse de curent şi referinţe de tensiune ce port fi folosite pentru
realizarea circuitelor de condiţionare a semnalelor. Firma Burr-Brown produce
circuite dedicate condiţionării de semnal. Un astfel de circuit este INA125 ce
este un amplificator instrumental având şi sursă de referinţă de precizie. Acest
circuit este cel mai indicat pentru alimentarea punţilor de măsură şi în acelaşi
timp şi pentru amplificarea diferenţială a ieşirilor punţii. Se obţine astfel un
circuit complex care alimentează puntea şi în acelaşi timp măsoară semnalul de
la ieşirea ei. Structura internă a circuitului precum şi modul de conectare a
punţii de măsură este prezentat în figura 3.72
O singură rezistenţă externă poate regla amplificarea între 4 şi 10.000.
INA 125 este un circuit integrat ajustat cu laser pentru a obţine tensiune mică
de offset ( 250µV ) , derivă termică mică 2µV/°C şi un factor mare de rejecţie a
modului comun (100 dB pentru o amplificare de100 ). Poate funcţiona cu o
singură sursă de alimentare +2.7V ÷36V sau cu alimentare diferenţială ±1,35V
÷ ±18V.
Tensiunea de referinţă este setabilă extern în funcţie de conexiunea între
pinii corespunzători. Se pot obţine astfel tensiuni de alimentare de 2.5V, 5V,
10V suficiente pentru a putea alimenta o gamă largă de senzori. Tensiunea de
referinţă are a acurateţe de 0,5% cu o derivă termică de maxim 35µV/°C.
În cazul în care semnalul de la ieşirea punţii nu este folosit, pentru a
reduce consumul de energie de la sursa de alimentare , se poate trece în modul
sleep. Acest mod de lucru este întâlnit din ce în ce mai mult la aparatura
portabilă.
INA125 este astfel un circuit dedicat ce se poate folosi pentru punţile
tensometrice sau pentru măsurarea în punte a termoelementelor, pentru
controlul proceselor industriale sau în realizarea de sisteme de achiziţie a
datelor.
94
Fig. 3.72 INA 125 Structura internă şi mod de conectare
95
3.9 Liniarizarea
Unele tipuri de senzori generează semnal de tensiune care nu depinde
liniar de mărimea fizică măsurată. Liniarizarea, ca proces al interdependenţei
dintre semnalul oferit de senzor şi măsurarea fizică, poate fi de asemenea
realizată prin soft. Exemplul clasic de senzor ce necesită liniarizarare este
termocuplul. De asemenea mulţi alţi senzori prezintă diferenţe faţă de
caracteristica de transfer liniară ideală. Senzorii ce prezintă o astfel de
proprietate se spune că sunt neliniari. O funcţie ipotetică neliniară este
prezentată în figura 3.73.
Ieşirea
senzorului
Ieşire
Caracteristica
ideală
Neliniaritate
Intrare
– FS +FS
Fig. 3.73 Funcţia de transfer reală a unui senzor
Această figură ilustrează conceptul de liniarizare terminală care dă

deviaţia caracteristicii reale de la linia dreaptă ce trece prin punctul final al
caracteristicii reale.
Pentru senzori există diferite module de liniarizare. Unele module
produse de Dataforth au capacitatea de a realiza funcţii de transfer neliniare.
Aceste funcţii de transfer neliniare sunt configurate din fabricaţie fiind
proiectate să fie inversa caracteristicii reale a semnalului neliniar de la senzor.
Rezultatul este obţinerea unui semnal liniar de ieşire în funcţie de parametrul
de intrare ce poate fi, de exemplu, temperatura, deplasarea, presiunea etc.
Liniarizarea hard a semnalului de ieşire elimină necesitatea folosirii de rutine
soft pentru liniarizarea semnalului, liniarizare ce se face folosind polinoame de
ordin superior sau metode de căutare în tabele.
Liniarizarea pe porţiuni e folosită la aceste module pentru corecţia
neliniarităţii semnalelor. Diferenţa între caracteristica neliniară a senzorului şi
caracteristica liniarizată corespunzătoare se numeşte eroare de conformitate.
Modulul SCM5B foloseşte 9 puncte (10 segmente) pentru a corecta
96
neliniaritatea asigurând conformitatea cu eroare de ± 0,015%. Pentru

exemplificare, în figura 3.74 se prezintă caracteristica neliniară a unui senzor şi
liniarizarea acesteia pe porţiuni folosind doar trei puncte pentru simplificare.
Modulul SCM5B realizează inversa caracteristicii liniarizate pe porţiuni .
Liniarizarea pe porţiuni
Ieşire
Ieşirea neliniarizată
Creşterea erorii
Eroare de
conformitate
Ieşirea liniarizată
– capăt scară + capăt scară Intrare
Fig. 3.74 Liniarizarea caracteristicii de transfer

Rezultă foarte clar că mărirea numărului de puncte folosit va avea ca
rezultat scăderea erorii de conformitate. Liniarizarea intrării date ţine cont de
valorile minime şi maxime ale semnalului de intrare. Pentru orice semnal de
intrare între aceste limite ieşirea modulului va fi reprezentarea liniară a intrării.
Dacă intrarea depăşeşte valoarea minimă sau maximă, ieşirea nu mai depinde
liniar de intrare, rezultând o creştere a erorilor.
Folosirea acestor module nu este recomandată în afara valorilor de intrare
specificate deoarece este greu de calculat valoarea semnalului de ieşire.
Datorită multitudinii de caracteristici neliniare pe care le prezintă o parte
din senzori, este foarte greu de realizat un circuit de liniarizare general. De
aceea circuitul de liniarizare este cel mai adesea dedicat fiind proiectat
împreună cu circuitul de măsură.
97
3.10 Izolarea
Izolarea poate fi definită ca separarea unui semnal de altul pentru a

preveni interacţiunile neintenţionate între cele două semnale. Acesta este
scopul izolării canalelor în orice sisteme de achiziţie multiplexată a datelor .
Sistemele bazate pe relee asigură o izolare galvanică pe când celelalte sisteme
de multiplexare nu asigură acest lucru . Izolarea galvanică este absenţa oricărui
curent între cele două parţi izolate . Majoritatea metodelor de izolare asigură o
rezistenţă de izolare de cel puţin 100 MΩ între cele două parţi . Izolarea
galvanică este utilizată în circuitele de protecţie, de reducere a zgomotului,
rejecţia tensiunilor mari de mod comun, în special a celor generate de buclele
de masă .
Circuitele de protecţie
În acest caz izolarea separă sursa de semnal de circuitul de măsură care
ar putea fi distrus de variaţiile semnalului de intrare. Tensiunile mai mari decât
10V pot altera semnalul de date sau pot distruge componentele utilizate în
sistemele de achiziţie a datelor. Semnalele de tensiuni mari sau semnalele cu
impulsuri mari de tensiune trebuie de asemenea izolate. Protecţia poate de
asemenea lucra în sensul de a proteja circuitul sensibil de condiţionare a
semnalului în cazul distrugerii altor parţi ale sistemului .
Reducerea zgomotelor
Izolarea elimina buclele de masă pentru sistemele sau unităţile de sistem
care au aceeaşi masă. Este cazul în care fiecare dispozitiv se află la un potenţial
al masei uşor diferit de celelalte dispozitive. Această diferenţă de potenţial
cauzează circularea unui curent de masa ce are ca rezultat apariţia erorilor de
măsurare .
Rejecţia tensiunilor mari de mod comun
Tensiunile de mod comun relative la împământare sunt prezente în
majoritatea situaţiilor când trebuie efectuate măsurători. Două puncte de
măsurare care sunt relativ apropiate ca potenţial, pot avea o tensiune mare de
mod comun. În acest caz pentru a avea siguranţă şi acurateţe în aceste condiţii,
toate sistemele de achiziţie a datelor trebuie să folosească metode de rejecţie a
tensiunilor de mod comun. Amplificatoarele de instrumentaţie din circuitele
simple de multiplexare şi conversie analog numerică sunt capabile să rejecteze
o tensiune de mod comun de aproximativ 10V . Tensiunile de mod comun mai
98
mari decât 10V necesită folosirea mai multor metode de rejecţie scumpe şi
complicate. Dintre aceste metode amintim amplificatoarele cu izolare folosind
metode magnetice, optice sau capacitive de izolare.
3.10.1 Metode de izolare
Există mai multe metode de realizare a izolării, cele mai uzuale fiind cele
ce folosesc izolare magnetică, optică sau capacitivă.
Izolarea Magnetică
Izolarea magnetică folosind un transformator este cea mai cunoscută
metodă de izolare a semnalelor analogice şi este de asemenea capabilă să
izoleze şi semnale digitale. Sursele de alimentare în majoritatea sistemelor
folosesc transformatoare pentru a izola linia de tensiune alternativă de
tensiunile continue de alimentare a sistemelor de achiziţie a datelor . Un
transformator asigură izolarea prin cuplaj magnetic. Toate acestea se pot ilustra
bine în următoarea schema bloc (figura 3.75):
Fig. 3.75 Circuit de izolare magnetică

Transformatoarele de izolare sunt de asemenea folosite la intrarea
amplificatoarelor pentru a realiza izolarea circuitului de măsură faţa de
semnalul de intrare. În aceste aplicaţii, semnalul de intrare este mai întâi
convertit în semnal alternativ ce poate fi aplicat apoi primarului unui
transformator. Semnalul alternativ poate fi frecvenţă , impuls modulat în durată
sau semnal modulat în amplitudine ce va putea fi cuplat magnetic cu
99
secundarul transformatorului . Ieşirea este demodulată de circuitele aflate

înaintea circuitului de măsură .
Izolarea Optică
Izolarea optică este cea mai utilizată pentru transmisia semnalelor
digitale. Un LED aflat într-un optoizolator generează lumină când este parcurs
de un curent electric . Un tranzistor receptor, sensibil la lumină (fototranzistor)
va permite circularea unui curent când detectează lumină. Singura legătură
între intrare şi ieşire este zona de trecere a luminii ce asigură o izolare de
câteva mii de volţi între intrare şi ieşire.
Optoizolatoarele sunt folosite uzual pentru a izola ieşirea circuitelor de
conversie analog numerică. Ieşirea CAN este de regulă serială (sau paralelă şi
se poate converti serial) pentru a minimiza numărul de optocuploare necesare
sistemului. În acest caz sursa de alimentare a CAN şi circuitele de intrare
asociate sunt de asemenea izolate, uzual folosind un transformator. De
asemenea în cazul în care se doreşte izolarea unui semnal analogic se poate
folosi un amplificator cu cuplaj optic şi modulaţie în intensitate luminoasă.
Izolarea Capacitivă
Un condensator este un dispozitiv electronic pasiv care permite trecerea
unui semnal alternativ dar nu permite trecerea unui semnal continuu putând fi
folosit astfel ca dispozitiv simplu de izolare. Astfel semnalul care trebuie izolat
va fi convertit mai întâi în semnal alternativ folosind tehnici de modulaţie.
Apoi va fi transferat prin intermediul unui condensator în partea de recepţie. La
recepţie semnalul alternativ este demodulat pentru a recrea semnalul de
măsură. Această tehnică este aplicată în circuitele amplificatoare cu izolare de
cost scăzut în care condensatorul de cuplaj este format de suprafaţa comună
dintre două secţiuni de substrat ale circuitului integrat. Echipamentele de
izolare a semnalelor folosind circuite integrate specializate pot asigura izolări
pentru tensiuni de pană la 1500V.
Avantajul major al acestui tip este simplitatea, costul scăzut şi banda de
lucru de peste 50KHz. O componentă importantă a amplificatoarelor de izolare
sunt circuitele de conversie DC/DC. Schema bloc a unui astfel de circuit este
prezentată în figura 3.76 următoare:
100
Fig. 3.76 Circuit de conversie DC-DC

Se pot realiza astfel circuite de amplificare izolate cu amplificare
progamabilă pentru sistemele de achiziţie a datelor ce necesită izolare folosind
una dintre cele trei metode : cu transformator ,optică sau capacitivă. Un circuit
de conversie DC/DC folosind transformator este folosit şi în acest caz pentru a
asigura alimentarea părţi izolate. Un circuit de cuplare capacitivă este folosit
pentru a izola semnalul analogic, iar circuitul optic aste folosit pentru a
transmite semnale digitale de control la circuitul izolat. Schema bloc a unui
astfel de circuit este prezentată în figura 3.77 următoare :
Fig. 3.77 Circuit de izolare folosind convertor DC/DC
101
3.10.2 Amplificator de izolare cu cuplaj optic

Multe firme producătoare de circuite integrate produc circuite de izolare
cu cuplaj optic. Dintre acestea amintim circuitul ISO100 produs de firma Burr-
Brown . ISO100 este un amplificator de izolare cu cuplaj optic. Acurateţea
ridicată, liniaritatea şi stabilitatea în timp cu temperatura sunt obţinute prin
cuplarea luminii emise de un led atât cu intrarea (reacţie negativa) cât şi cu
ieşirea. Componentele optice sunt alese cu grijă iar circuitul amplificatorului
este ajustat cu laser pentru a asigura erori de offset mici.
Circuitul funcţionează ca un convertor curent tensiune asigurând o
izolare de minim 750V între intrare si ieşire. El rupe efectiv conexiunea
galvanică între intrare şi ieşire. Poate fi folosit în sisteme de achiziţie si
distribuţie a datelor putând opera ca şi amplificator inversor sau neinversor în
modul unipolar sau bipolar.
Pentru funcţionare în modul bipolar au fost proiectate două surse de
curent. Acestea nu sunt necesare în cazul funcţionarii unipolare putând fi
folosite pentru alimentarea circuitelor exterioare. Schema bloc a circuitului
ISO100 este data în figura 3.78.
Proiectarea circuitelor de condiţionare folosind ISO100 este foarte simplă

necesitând puţine componente externe. Deoarece Vout este IinRF câştigul
amplificatorului poate fi modificat prin schimbarea valori unui singur rezistor.
102
De asemenea banda de lucru de 60 KHz este suficientă pentru a amplifica

majoritatea semnalelor industriale.
LED-ul şi cele două fotodiode sunt astfel aşezate încât fotodiodele D1 si
D2 să primească aceeaşi cantitate de lumina. Astfel curentul prin cele două
fotodiode este foarte apropiat. Se obţine astfel o funcţie de transfer depinzând
doar de exactitatea performanţelor optice. Ajustarea cu laser a componentelor
asigură o bună împerechere a componentelor optice (D1 si D2) .
3.10.3 Amplificator de izolare cu cuplaj capacitiv
Multe firme producătoare de circuite integrate produc circuite de izolare
cu cuplaj capacitiv. Dintre acestea amintim circuitul ISO124 produs de firma
Burr-Brown . ISO 124 este un amplificator izolator de precizie încorporând un
modulator demodulator cu modulare în factor de umplere. Semnalul este
transmis digital prin intermediul unei bariere capacitive de 2pF. Având
modulare digitală caracteristicile barierei de izolare nu afectează integritatea
semnalului, rezultând o reproducere excelentă şi viteze mari de tranzitare a
barierei de izolare. Ambele condensatoare de izolare sunt încorporate în
capsula de plastic a circuitului integrat.
ISO 124 este uşor de folosit, nu necesită componente externe, având o
neleniaritate maximă de 0.01%, o bandă de lucru de 50kHz, o derivă termică de
200µV/°C. Tensiunea de alimentare este cuprinsă între 4.5V şi 18V la un
curent consumat de 5 mA. Structura internă a circuitului este prezentată în
figura 3.79.
Fig. 3.79 ISO124 Schemă bloc
103
ISO 124 foloseşte izolarea galvanică prin câte un condensator de 1pF

construit în interiorul capsulei între secţiunea de intrare şi cea de ieşire. Intrarea
este modulată în factor de umplere şi transmisă digital de cealaltă parte a
barierei. Partea de ieşire recepţionează semnalul modulat, reface tensiunea
analogică şi elimină componentele de frecvenţe mari inerente demodulării.
Circuitele de intrare şi ieşire sunt realizate şi apoi ajustate cu laser pentru
o perfectă împerechere a celor două secţiuni.
Modulatorul
Un amplificator de intrare A1 integrează diferenţa între curentul de
intrare (VIN/200KΩ) şi o sursă comutată de ±100µA. Sursa de curent este
realizată prin comutarea unei surse de 200µA şi a unui consumator fix de
100µA. Pentru a înţelege modul de operare al modulatorului să presupunem că
Vin=0.0V. Integratorul va integra într-o direcţie până când comparatorul şi
circuitul de detecţie a sensului vor forţa sursa de curent să comute. Se obţine
astfel un semnal triunghiular cu factor de umplere de 50%. Oscilatorul intern
comută sursa de curent cu o frecvenţă de 500kHz.
Demodulatorul
Amplificatorul de recepţie detectează semnalele ce trec de bariera
capacitivă şi comandă sursa de curent pentru integratorul A2. Curentul modulat
în durată este trecut printr-un rezistor de 200KΩ rezultând o tensiune de ieşire
Vout egală cu cea de intrare. Amplificatoarele cu eşantionare şi memorare din
bucla de reacţie au rolul de a elimina variaţiile inerente ale tensiunii în procesul
de demodulare.
3.10.4 Amplificator de izolare cu cuplaj magnetic
Alte circuite integrate pentru izolare sunt cele cu cuplaj magnetic.
Circuitul 3656 este primul amplificator ce asigură toate funcţiile necesare unei
izolări de bună calitate atât pentru semnalul util cât şi pentru alimentare. Acest
avantaj remarcabil în procesarea analogică a semnalului este posibil prin
folosirea unei tehnici de modulare brevetate şi a transformatoarelor hibrid în
miniatură. Circuitul este capabil să funcţioneze cu trei mase complet
independente. De asemenea sunt accesibile surse de energie izolate pentru
alimentarea circuitelor externe atât de intrare cât şi de ieşire.
Circuitul 3656 asigură o izolare la tensiuni de până la 8000V pentru o
durată de 10s şi de 2000V pentru o durată de 60s. Impedanţa de intrare este de
100MΩ/5pF. Structura internă a circuitului este prezentată în figura 3.80
următoare :
104
Fig. 3.80 Circuitul 3656 Structură internă

Descrierea funcţionării
Pentru a înţelege funcţionarea circuitului în figura 3.81 este prezentată
configuraţia pentru amplificatorul de izolare neinversor cu amplificare unitară.
De asemenea se pot realiza şi alte configuraţii de amplificator.
Fig. 3.81 3656 în configuraţie de AO

repetor
Izolarea semnalului util şi a surselor de alimentare este realizată prin
folosirea unui singur transformator toroidal miniatural cu mai multe înfăşurări.
Generatorul de impulsuri lucrează la frecvenţa de aproximativ 750 kHz
furnizând două componente pentru primarul transformatorului. Una din ele
105
induce în secundarele transformatorului W2-W5, tensiuni ce sunt apoi

redresate cu diodele D1-D4 pentru a asigura alimentarea izolată pentru părţile
de intrare şi ieşire(+V,-V şi V+,V-).
Cea de-a doua componentă este modulată cu informaţia semnalului de
intrare. Semnalul modulat este cuplat prin bobinele W6 şi W7 la două
demodulatoare pereche, unul pentru partea de intrare şi celălalt pentru partea de
ieşire generând tensiuni identice la ieşirile lor (faţă de masele proprii). În partea
de intrare amplificatorul A1 este conectat într-o buclă de reacţie negativă prin
modulatorul, respectiv demodulatorul aferent. Prin aceasta se asigură
funcţionarea astfel încât tensiunile la pinii 10 şi 11 sunt egale (fiecare referitor
la masa aferentă). În partea de ieşire amplificatorul A2 este conectat ca şi
repetor, astfel că tensiunea de la ieşire (pinul 15) este egală cu tensiunea de la
intrare (pin 7) fără a avea nici o legătură galvanică între ele.
106
Cap. IV Condiţionarea traductoarelor uzuale
4. Condiţionarea traductoarelor uzuale

4.1. Introducere
Un alt punct de vedere în tratarea circuitelor de condiţionare a semnalelor
este acela în care se ţine cont nu de funcţia ce trebuie îndeplinită de circuitul de
condiţionare ci de circuitele ce trebuie folosite pentru condiţionarea unora din
cei mai uzuali senzori folosiţi în mediul industrial.
înainte ca un sistem de achiziţie să poată prelua efectiv şi exact semnalul.
Partea de condiţionare a semnalelor poate îndeplini funcţii ca amplificare,
atenuare, filtrare, izolare electrică, eşantionare simultană şi multiplexare. În
plus, multe traductoare necesită curenţi sau tensiuni de excitaţie, realizarea de
punţi de măsură, liniarizare, sau amplificare mare pentru o operare corectă şi
exactă. De aceea, majoritatea sistemelor de măsurare includ unele module de
condiţionare de semnal înainte de conectarea la sistemele DAQ de achiziţie a
datelor, după cum este ilustrat în figura 4.1.
Fig. 4.1 Structura unui sistem de măsurare
Pentru o bună înţelegere în primul rând sunt prezentate necesităţile de

condiţionare a semnalului pentru cele mai utilizate traductoare în mediul
industrial.
107
4.2 Traductoare
Traductoarele sunt dispozitive care transformă un fenomen fizic, precum
temperatura, tensionarea, presiunea sau lumina într-un alt fenomen fizic. Cele
mai uzuale traductoare transformă cantităţi fizice în cantităţi electrice, precum
tensiunea sau rezistenţa. Caracteristicile traductoarelor definesc multe dintre
necesităţile condiţionării de semnal al sistemelor de măsurare. Tabelul 4.1
prezintă caracteristicile de bază şi necesităţile de condiţionare a unora din cele
mai uzuale traductoare.
Tabelul 4.1
Necesităţi de condiţionare a
Senzor Caracteristici electrice
semnalului
Senzor de temperatură de referinţă
Tensiuni de ieşire mici
(pentru compensarea joncţiunii reci)
Termocuplu Sensibilitate scăzută
Amplificare mare
Ieşire neliniară
Liniarizare
Senzor rezistiv Rezistenţă mică (100Ω) Excitaţie de curent
de temperatură Sensibilitate scăzută Configuraţie 3-4 terminale
RTD Ieşire neliniară Liniarizare
Excitare de curent sau tensiune
Rezistenţă mică Amplificare mare
Senzori de
Sensibilitate scăzută Metodă de punte
deformare
Ieşire neliniară Liniarizare
Calibrare
Generator de Interval de curent de
Rezistoare de precizie
curent ieşire tipic, 4-20mA
Dispozitiv rezistiv
Rezistenţă şi sensibilitate Excitare de curent sau tensiune
Termistor
mari Liniarizare
Ieşire foarte neliniară
Ieşiri în curent sau
Accelerometre Surse de alimentare
tensiune de nivel mare
active Amplificare moderată
Ieşire liniară
Transformatoare
Excitaţie în curent alternativ
Liniare Tensiune de ieşire
Demodulare
Diferenţiale de alternativă
Liniarizare
C.A. (LVTD)
108
Traductoarele sunt dispozitive care transformă fenomene fizice, precum

temperatura, tensionare, presiunea, sau lumina în proprietăţi electrice, precum
tensiunea sau rezistenţa. Caracteristicile traductoarelor definesc multe dintre
cererile de condiţionare a semnalului înaintea aplicării acestuia sistemelor de
achiziţie a datelor DAQ.
4.3. Circuite pentru măsurarea temperaturii

4.3.1 Noţiuni generale
Măsurarea temperaturii se bazează pe utilizarea corpurilor termometrice
- obiecte fizice ale căror proprietăţi sunt dependente (în mod reproductibil) de
temperatură (senzori termici).Principalele metode de măsurare a temperaturii
sunt prezentate în figura 4.2 următoare:
Metode de măsurare
a temperaturii
Transmiterea căldurii Transmiterea

prin convecţie căldurii prin radiaţie
Procedee Procedee Procedee Radiaţie Radiaţie Pirometrie

totală monocromatică de culoare
mecanice electrice Speciale
Variaţia Variaţia stării Variaţia Tensiune termo- Materiale Culori cu caracteristici

Volumului de tensiune rezistenţei electromotoare Etalon de temperatură
Fig.4.2 Procedee de măsurare a temperaturii
Traductoarele de temperatură construite pană în prezent funcţionează pe

baza următoarelor metode de măsurare a temperaturii:
• metode de măsurare prin dilatare termică;
• metode de măsurare electrice şi electronice.
109
Măsurarea temperaturii prin dilatare termică se realizează cu ajutorul

termometrelor, care funcţionează pe baza variaţiei volumului sau
dimensiunilor unui corp termometric (metal, lichid, gaz) supus acţiunii
temperaturii.
Termometrele se întâlnesc într-o mare diversitate constructivă, însă toate
se încadrează din punct de vedere al principiului de funcţionare în trei
categorii:
• termometre metalice;
• termometre cu lichide;
• termometre manometrice.
Metode de măsurare electrice şi electronice

A. Metode electrice
Această metodă utilizează pentru măsurarea temperaturii rezistenţe electrice,
de tipul conductoare (termorezistenţe) şi semiconductoare (termistoare), sau
termocupluri.
Se folosesc următoarele procedee electrice de măsurare a temperaturii:
a) Măsurarea temperaturii pe baza variaţiei rezistenţei electrice
• termometre cu rezistenţe metalice (termorezistenţe);
• termometre cu rezistenţe pe bază de semiconductoare (termistoare).
b) Măsurarea temperaturii pe baza efectului tensiunii termoelectromotoare
• termoelemente din metale (termocupluri);
• termoelemente din semiconductoare.
B. Metode electronice
Odată cu dezvoltarea masivă a electronicii şi microelectronicii au apărut
pe piaţă din ce în ce mai multe aplicaţii practice din domeniul aparatelor de
măsură digitale, a detectoarelor, traductoarelor electronice, a senzorilor ş.a. În
această categorie se înscriu şi termometrele electronice.
Acestea pot fi împărţite, funcţie de modul de realizare şi utilizarea acestora, în:
• Dispozitive electronice de detecţie a temperaturii (traductoare electronice,
termistoare integrate, circuite integrate specializate);
• Termometre electronice de laborator
• Termometre electronice (digitale) industriale
Pentru determinarea temperaturii unui corp oarecare, acesta trebuie pus
în contact cu corpul termometric un interval de timp corespunzător realizării
echilibrului termic. În momentul final al măsurării, temperaturile senzorului şi
a corpului sunt (ideal) egale.
110
Mijlocul de măsurare care include un corp termometric se numeşte

instrument termometric sau termometru (în sens generic). Instrumentele
termometrice pentru temperaturi sub 600oC se numesc termometre iar cele
pentru temperaturi peste 600oC - pirometre. Calităţile prin care se apreciază
calitatea unui termometru includ:
- influenţa minimă asupra stării termice a corpului cu temperatura de
măsurat;
- viteza maximă de răspuns;
- stabilitatea în timp;
- independenţa de factori perturbatori;
- manevrabilitatea;
- portabilitatea;
- dimensiunile cât mai reduse (posibilitatea de a măsura temperatura în
spaţii mici).
În funcţie de proprietatea corpurilor termometrice care se modifică în
funcţie de temperatură, termometrele se clasifică astfel:
- volumetrice;
- manometrice;
- electromecanice;
- electrice parametrice;
- electrice generatoare;
- magnetice;
- optice;
- acustice;
- spectroscopice.
Termometrele volumetrice sunt cele care utilizează ca măsură a
temperaturii variaţia volumului corpului termometric. Acesta poate fi un fluid
sau un solid.
Termometrele manometrice se bazează pe variaţia presiunii unui corp
termometric fluid la volum constant în funcţie de temperatură.
Termometrele electromecanice utilizează variaţia cu temperatura a
frecvenţei proprii de vibraţie a corpului termometric.
Termometrele electrice parametrice se bazează pe variaţia rezistivităţii
materialelor în funcţie de temperatură iar cele generatoare - pe efectele
termoelectrice.
Termometrele magnetice funcţionează pe baza dependenţei
susceptibilităţii magnetice de temperatura materialului magnetic.
Termometrele optice (pirometre) se bazează pe variaţia emisiei optice a
corpului termometric în funcţie de temperatură.
111
Termometrele acustice funcţionează pe baza variaţiei în funcţie de

temperatură a vitezei sunetului în corpul termometric.
Termometrele spectroscopice se utilizează pentru temperaturi mari şi
foarte mari, având ca fundament funcţional modificarea în funcţie de
temperatură a densităţii electronice în spectrele de emisie şi absorbţie ale
corpurilor termometrice (gazoase).
4.3.2 Traductoare termorezistive

Realizarea traductoarelor rezistive de temperatură se bazează pe
dependenţa de temperatură a rezistivităţii senzorului, realizat dintr-un metal
(termorezistenţe) sau nemetal - pulberi de oxizi metalici sau semiconductor
(termistoare). Materialele utilizate pentru realizarea senzorilor de temperatură
trebuie sunt alese pe baza următoarelor caracteristici:
- stabilitate şi repetabilitate a proprietăţilor fizico-chimice pentru o
utilizare îndelungată într-un domeniu de temperatură cât mai larg şi
interschimbabilitate;
- sensibilitate cât mai mare (Δρ/Δθ) într-un domeniu de temperatură cât
mai larg, pentru a necesita scheme de măsurare cât mai simple;
- rezistivitate ridicată, pentru ca o valoare mare a rezistenţei să se obţină cu
un volum mic de material.
Rezistenţa iniţială mare este necesară pentru a micşora influenţa negativă
a variaţiei rezistenţei conductoarelor de legătură dintre senzor şi circuitul de
măsurare a rezistenţei asupra preciziei de măsurare). Dimensiunile reduse sunt
impuse de necesitatea ca senzorul să poată fi utilizat în zone greu accesibile şi
să nu modifice, prin prezenţa sa, câmpul termic din zona în care se efectuează
măsurarea.
Materialele metalice se caracterizează prin stabilitate, repetabilitate şi
domeniu extins de utilizare, iar cele nemetalice - prin sensibilitate mare şi
rezistivitate crescută. Termorezistenţele se utilizează în măsurări industriale de
precizie şi într-un domeniu mare de temperatură iar termistoarele se utilizează
pentru măsurarea unor temperaturilor mici dar cu variaţii rapide.
Termorezistenţe
Termorezistenţele uzuale sunt senzori de temperatură realizaţi dintr-un fir
subţire (Φ=0,01...0,1mm) înfăşurat bifilar (neinductiv, cu extremităţile la
acelaşi capăt), pe un suport izolant (sticlă, cuarţ, mică, ceramică, în funcţie de
domeniul de măsurare), ca în figura 4.3. Aceste variante sunt destinate
măsurării temperaturii în volume de fluid.
112
Suport izolant Terminale
Fir metalic
înfăşurat bifilar
Fig.4.3. Termorezistenţa cu fir metalic
Variantele cu film rezistiv, obţinute prin metalizarea suportului izolant,

permit şi măsurarea temperaturii superficiale.
Pentru utilizarea în mediu industrial, termorezistenţa propriu-zisă se
introduce într-o teacă de protecţie prevăzută cu un sistem de prindere (cu
flanşă) pe peretele incintei în care se măsoară temperatura, şi o cutie de borne,
ca în reprezentarea din figura 4.4.
Flanşe Cablu de
legatură
Teacă Capac
Cutie Borne
Fig.4.4 Structură termorezistenţă

Pentru ca măsurarea să fie corectă, adâncimea de imersie a tecii de
protecţie în mediul căruia i se măsoară temperatura trebuie să fie de cel puţin
50 de ori mai mare decât diametrul ei, astfel încât în zona termorezistenţei să
nu existe gradient de temperatură.
Materialele metalice utilizate în mod curent pentru realizarea
termorezistenţelor sunt: cuprul (Cu), platina (Pt) şi nichelul (Ni).
Cuprul permite măsurarea în intervalul [-200, +260]oC cu precizie
medie, având sensibilitate mai mare decât platina (αρ|20 =4,3x10-3/oC) dar
rezistivitatea foarte mică (ρ|20oC=1,67x10-8 Ωm). Dependenţa ρ(θ) este liniară
în toată gama de temperatură. Cuprul este ieftin dar uşor de impurificat de
agenţii externi.
Platina permite măsurări în intervalul [-200,+850]oC cu precizie maximă
(materialul poate fi foarte pur şi este greu oxidabil, deci dependenţa ρ(θ) se
menţine (cu erori minime) constantă în timp; sensibilitatea are valori medii:
(αρ|20 oC =3,85x10-3/oC, dependenţa ρ(θ) fiind neliniară în toată gama de
113
temperatură (descrisă matematic printr-un polinom de gradul 5); rezistivitatea

are valoare mare (αρ|20 oC =1,06x10-7 Ωm), dar materialul este foarte scump.
Nichelul permite măsurări în intervalul [-80,+320]oC, cu precizie medie,
dependenţa ρ(θ) fiind neliniară; are cea mai mare sensibilitate: αρ|20 oC =6,8x10-
3 o -1
( C ) şi rezistivitate medie: ρ|20oC=6,8x10-8 Ωm.
Formele constructive celor mai utilizate ale termorezistenţelor sunt
reprezentate în figura 4.5.
Fig.4.5. Termorezistenţe uzuale
Termorezistenţele se realizează şi în construcţii speciale precum cele din

figura 4.6.
Fig.4.6. Termorezistenţe speciale
114
Principalele mărimi caracteristice ale unei termorezistenţe:

1. Rezistenţa nominală, definită la 0oC sau la 20oC are valori
standardizate:
- pentru Cu: 10Ω (la 20oC);
- pentru Pt: 25, 50, 100, 200Ω (la 0oC);
- pentru Ni: 50, 100, 120Ω (la 0oC).
2. Curentul maxim admisibil - limita curentului pe care circuitul de
măsurare îl poate injecta în termorezistenţă fără a-i modifica temperatura (prin
efect termic); domeniul uzual 1...5mA.
3. Eroarea constructivă - abaterea maximă faţă de dependenţa R(θ)
standardizată, exprimată procentual prin raportare la domeniul de măsurare, cu
valori în intervalul: [0,1;1]%.
Circuite de măsurare asociate termorezistenţelor
Măsurarea temperaturii cu termorezistenţe impune circuitului de
măsurare două condiţii:
- să ofere informaţii despre temperatura măsurată de obicei în grade
Celsius , printr-o măsurare relativă (măsurarea variaţiei rezistenţei
termorezistenţei faţă de valoarea de referinţă la temperatura 0oC);
- să permită eliminarea influenţei rezistenţei cablurilor de legătură de la
circuitul de măsurat spre termorezistenţă (în general aceste distanţe pot fi de
zeci sau sute de metri).
Pentru că o termorezistenţă este un dispozitiv rezistiv, trebuie străbătut de
un curent pentru a produce o cădere de tensiune pe care un sistem de achiziţie a
datelor o poate măsura. Având rezistenţă relativ mică (100Ω) care se modifică
relativ puţin cu temperatura (mai puţin de 0.4Ω/oC). termorezistenţele necesită
dispozitive de condiţionare a semnalului ce includ surse de curent de precizie,
amplificatoare cu câştig mare, şi conexiune cu 4 borne sau 3 borne pentru
reducerea principalelor erori.
De exemplu, la conectarea unei termorezistenţe cu 2 borne într-un
circuit de măsură ca în figura 4.6 tensiunea de ieşire include erorile datorate
căderilor de tensiune provocate de trecerea curentului de excitaţie prin firele de
legătură RL.
115
IEx
RL
+ VRL -
+
VMĂS VRT RT(θ)
- VRL
- +
RL
Fig. 4.6 Circuit de masură pentru termorezistenţe
Aceste erori semnificative pot fi înlăturate prin folosirea unei
termorezistenţe cu 4 borne într-o schemă de măsură ca în figura 4,7.
Configuraţia cu 4 borne foloseşte o a doua pereche de fire pentru a alimenta
termorezistenţa în curent. De aceea, doar un curent foarte mic va trece prin
firele de legătură spre sistemul de măsură astfel că erorile principale datorate
rezistenţei acestora sunt foarte mici.
IEx
+ VRL1 -
+ VRL2 -
+
VRT RT(θ)
- VRL3
- +
VRL4
- +
Fig. 4,7 Circuit de măsură cu patru borne
116
Pentru condiţionarea senzorilor de tipul termorezistenţelor Pt100 firma

Burr-Brown produce circuitul integrat XTR103. Acesta este un circuit cu ieşire
în curent 4÷20mA destinat excitării şi liniarizării caracteristicii termorezistenţei
de Pt100. Are înglobat circuitul de excitare în curent a termorezistenţei,
amplificatorul de instrumentaţie, circuitul de liniarizare şi circuitul pentru
ieşirea in curent. Circuitul de liniarizare îmbunătăţeşte liniaritatea semnalului
de ieşire de aproximativ 40 de ori. În graficul din figura 4.8 sunt date
caracteristicile de neliniaritate înainte şi după folosirea circuitului de liniarizare
a caracteristicii.
Fig. 4.8 Cracteristica de neliniaritate

În figura 4.9 este prezentată schema de conectare a senzorului
termorezistiv la circuitul XTR103 .Câştigul amplificatorului instrumental poate
fi configurat pentru un domeniu mare de temperaturi de lucru. Erorile totale
regăsite în semnalul de curent transmis, incluzând şi erorile de liniaritate sunt
sub 1% pentru domeniul de temperaturi de funcţionare de –40°C ÷+85°C a
circuitului integrat.
După cum se observă din figura 8, tensiunea de alimentare pentru bucla
de curent VPS furnizează alimentare tuturor circuitelor. Curentul de ieşire poate
fi măsurat ca şi cădere de tensiune pe rezistenţa de sarcină RL . Două surse de
curent egale alimentează termorezistenţa şi rezistenţa RZ de reglare a valorii de
zero. Intrările amplificatorului de instrumentaţie măsoară diferenţa de tensiune
ce apare pe termorezistenţă şi pe RZ. Valoarea RZ se alege astfel încât să fie
egală cu valoarea termorezistenţei la temperatura minimă de măsurat. RZ se
reglează astfel încât la temperatura minimă de măsurat la ieşire să rezulte un
curent de 4mA. Rezistenţa RG are rolul de a seta amplificarea circuitului în
concordanţă cu domeniul de temperaturi măsurate.
117
Fig. 4.9 Circuitul de măsură XTR103

Funcţia de transfer a circuitului incluzând şi convertorul tensiune curent este:
IO = VIN • (0.016 + 40/RG) + 4mA (4.1)
unde VIN este tensiunea diferenţială de intrare.
Fără a avea RG conectat ( RG = ∞ ) o tensiune de intrare între 0÷1V
produce un curent de ieşire de 4÷20mA. Cu RG=25Ω o tensiune de intrare între
0÷10mV produce un curent de ieşire de 4÷20mA. RG poate fi calculat cu relaţia
(4.2)
unde VFS este tensiunea maximă de intrare.

O tensiune negativă de intrare va avea ca efect scăderea curentului sub
4mA. Creşterea tensiunii negative de intrare are ca efect limitarea curentului de
ieşire la aproximativ 3,6mA. Creşterea tensiunii pozitive de intrare peste
valoarea maximă proiectată are ca efect creşterea curentului de ieşire până la
limitarea la aproximativ 36mA a acestuia.
118
Tranzistorul extern Q1 are rolul de a furniza curentul de ieşire 4÷20mA.

Se obţine astfel o disipare de putere pe o componentă externă circuitului
integrat astfel încât circuitele interne de precizie ale XTR103 funcţionează la
precizii ridicate. Deoarece tranzistorul este plasat în bucla de reacţie,
caracteristicile sale nu sunt critice:
- VCE = 45V minim
- β = 40 minim
- PD = 800mW
Circuitul poate funcţiona şi fără tranzistor extern prin conectarea pinului
11 la pinul 14 dar în acest caz acurateţea circuitului va fi scăzută depinzând de
puterea disipată intern.Circuitul de liniarizare generează o modificare în funcţie
de semnalul de intrare a celor două surse de curent. Ambii curenţi au valori
egale date de relaţia
(4.3)
Modificând curentul de excitare se obţine o funcţie de transfer de ordinul

2 care are ca efect corectarea în mare parte a caracteristicii neliniare a
termorezistenţei. Corecţia este controlată de rezistenţa RLIN care trebuie aleasă
în funcţie de domeniul de temperaturi măsurate . Dacă nu este necesară
corecţia caracteristicii nu se va conecta RLIN adică RLIN= ∞. Acest fapt are ca
efect menţinerea constantă la 0.8mA a curenţilor de excitare.
Conectarea termorezistenţei se poate face cu 2 sau 3 fire. În schema din
figura 4.9 termorezistenţa era conectată cu două fire de legătură. Rezistenţa
firelor, mai ales dacă acestea sunt lungi, introduce erori suplimentare. Pentru a
evita acest lucru se conectează rezistenţa folosind trei fire de legătură conform
schemei din figura 4.10.
Presupunând ca lungimea firelor este egală rezistenţa acestora produce o
tensiune mică de mod comun care este rejectată de XTR103. Toate cele
prezentate anterior fac din XTR103 alegerea ideală pentru realizarea de circuite
de condiţionare a semnalului pentru termorezistenţe.
119
Fig. 4.10 Circuit de conectare cu 3 fire
4.3.3 Termistoare
Termistoarele sunt senzorii de temperatură cu cea mai ridicată
sensibilitate. Pentru instrumentele analogice se utilizează termistoare cu
coeficient negativ de temperatură (NTC), existând şi variante cu coeficient de
variaţie pozitiv - PTC ( rar utilizate la măsurarea temperaturii).
Termistoarele de tip NTC (Negative Temperature Coefficient) au
elementul sensibil realizat prin sinterizare din pulberi de oxizi metalici de Mn,
Fe, Ni, Cu, Zn, Co. Dependenţa R(θ) pentru termistoarele NTC corespunde
relaţiei:
B
R T = R ∞e T
(4.4)
în care:
T - temperatura absolută în K;
B - constantă de material;
R∞ = R T →∞
a cărei formă echivalentă utilizată practic este:

⎛1 1 ⎞
B⎜ − ⎟
RT = RT e 1
⎝ T T0 ⎠
(4.5)
unde T0 este temperatura de referinţă.
120
Coeficientul relativ de variaţie a rezistenţei cu temperatura:

1 dR T
αR = (4.6)
R T dT
iar expresia uzuală este:
B
αR = − (4.7)
T2
ţinând seama de relatiile de mai sus rezultă :
T0
α R1 ( T −T0 )
RT = RT e 0
T
(4.8)
relaţie utilizată curent, având în vedere faptul că în datele tehnice ale unui
termistor sunt cuprinse uzual αR (în limitele: -3...-5,5 [%K]) şi R(20oC) în
limitele (kΩ...MΩ). Domeniul de temperatură în care se utilizează termistoarele
este [-50...200]oC.
Observaţie: Comparând |αR| pentru termistoare şi pentru termorezistenţe
rezultă că sensibilitatea termistoarelor este de cel puţin zece ori mai mare.
Termistoarele au formă de perlă (cu terminale axiale sau de o singură parte),
baghetă sau pastilă (figura 4.11).
Fig. 4.11 Tipuri constructive de termistoare
121
Circuite de măsurare asociate termistoarelor
Majoritatea circuitelor de măsurare utilizate pentru termistoare sunt

circuite dedicate, impuse în primul rând de caracteristica puternic neliniară şi
coeficientul negativ de variaţie cu temperatura ale acestora.
Puntea simplă de curent continuu se utilizează în asociere cu
caracteristica statică a termistorului dată sub formă tabelară. Termistorul
introdus în mediul cu temperatura de măsurat este conectat în una din laturile
punţii. Puntea se echilibrează (manual sau automat) iar valoarea rezistenţei
termistorului se calculează pe baza valorilor celorlalte rezistoare ale punţii.
Pentru o anume valoare a rezistenţei termistorului se determină temperatura
utilizând tabelul dependenţei intrare-ieşire (manual sau automat).
Conversia rezistenţă - frecvenţă este o soluţie adecvată sistemelor
numerice de măsurare cu microcontroler. Circuitul numeric măsoară frecvenţa
sau perioada şi asociază valoarea corespunzătoare a temperaturii pe baza unui
tabel de corespondenţă.
Metoda voltampermetrică impune folosirea unor circuite de liniarizare
(care includ multiplicatoare, circuite log-antilog) sau compensarea neliniarităţii
prin conectarea termistorului respectiv în reţele de rezistenţe de tip serie-
paralel, care combină termistoare şi rezistenţe cu coeficient termic redus.
O altă posibilitate de liniarizare pe porţiuni a caracteristicii termistoarelor este
utilizarea transformatoarelor funcţionale (cu mai multe etaje de amplificare),
care realizează liniarizarea pe porţiuni a caracteristicii statice a termistoarelor.
4.3.4 Traductoare termoelectrice (termocuple)

Termocuplul (TC) este un senzor generator alcătuit din două conductoare
din metale diferite (termoelectrozi) care formează o joncţiune termoelectrică
(figura 4.12).
Metal 1
Joncţiune Tensiune Ieşire

Metal 2
Fig. 4.12 Joncţiunea termoelectrică
122
Joncţiunea termoelectrică reprezintă zona de contact nemijlocit între

două conductoare metalice.
Componentele unui termocuplu sunt:
- termoelectrozii (cele două conductoare);
- joncţiunea de măsurare;
- joncţiunile de referinţă (de la capetele libere ale termoelectrozilor).
Circuitul termoelectric este o succesiune de conductoare metalice având
cel puţin două joncţiuni termoelectrice. Circuitul termoelectric cu două
joncţiuni se numeşte circuit termoelectric elementar. De la joncţiunile de
referinţă, aflate de regulă într-o cutie de borne, circuitul electric se continuă cu
fire de cupru.
Efecte termoelectrice fundamentale
Efectul Seebeck evidenţiat în 1822 de Thomas J. Seebeck constă în
apariţia a unei tensiuni termoelectromotoare (t.t.e.m.) şi/sau a unui curent
corespunzător într-un circuit format din două metale diferite ale căror joncţiuni
se află la temperaturi diferite (figura 4.13). Fenomenul fizic care corespunde
acestui efect este conversia energiei termice în energie electrică.
I Metal 1
T1+ΔT T1
E
Metal 2
Fig.4.13 Efectul Seebeck

În practică, t.t.e.m. are două componente: prima datorată efectului Peltier
din joncţiuni, cealaltă - efectului Thomson din conductoarele supuse
gradientului de temperatură.
Dacă circuitul este deschis, apare o tensiune termoelectromotoare, iar dacă
circuitul este închis – un curent.
Relaţia dintre t.t.e.m şi diferenţa de temperatură dintre cele două joncţiuni
defineşte coeficientul Seebeck:
dE AB
SAB = = SA − SB (4.9)
dT
unde: - SA şi SB sunt puterile termoelectrice ale celor două metale care
formează joncţiunea termoelectrică.
- SAB este proporţional cu temperatura.
123
Curentul generat în circuit depinde de rezistenţa circuitului, dar t.t.e.m.

nu depinde nici de rezistenţa sau grosimea conductoarelor, nici de distribuţia
gradientului de temperatură în lungul conductoarelor care alcătuiesc circuitul
termoelectric, ci numai de diferenţa de temperatură de la extremităţile
conductoarelor care formează joncţiunea termoelectrică. Ulterior s-a
demonstrat că efectul Seebeck este în fapt superpoziţia a alte două efecte
distincte: efectul Peltier şi efectul Thomson.
Efectul Peltier descoperit de Jean C.A. Peltier în 1834 constă în
încălzirea sau răcirea unei joncţiuni termoelectrice străbătute de curent (figura
4.14). Efectul este unul slab şi depinde de sensul curentului prin joncţiune:
dacă sensul curentului se schimbă, atunci şi sensul fluxului termic se schimbă.
O joncţiune care generează căldură fiind străbătută de un curent de un anume
sens, va absorbi căldură dacă va fi străbătută de curent în sens invers.
I Metal 1
T+ΔT T-ΔT
E
Metal 2
Fig.4.14 Efectul Peltier

La un termocuplu străbătut de curent, una din joncţiuni se încălzeşte iar
cealaltă se răceşte cu aceeaşi variaţie de temperatură. Efectul este reversibil şi
independent de tipul contactului (sudură, prindere, răsucire, etc.) forma şi
dimensiunile conductoarelor. Influenţează numai compoziţia chimică şi
temperatura joncţiunii. Dependenţa este liniară şi defineşte coeficientul Peltier
pAB (căldura eliberată într-o joncţiune termoelectrică pe unitatea de curent care
o străbate).
pAB = T (SA-SB) = - pBA (4.10)
Sub efectul unei diferenţe de temperatură, tensiunea Peltier EP(θ) este
proporţională cu temperatura fiecărei joncţiuni.
De remarcat: cantitatea de căldură transferată pe unitatea de suprafaţă a
joncţiunii depinde de valoarea curentului şi nu de pătratul curentului, ceea ce
distinge efectul Peltier de efectul Joule.
Efectul Peltier fundamentează funcţionarea pompelor electrice de căldură
şi constă în modificarea temperaturii unei joncţiuni termoelectrice în funcţie de
intensitatea şi sensul curentului care străbate joncţiunea, independent de efectul
Joule. Efectul este reversibil şi constituie una din componentele tensiunii
termoelectrice totale de la bornele unui circuit termoelectric.
124
Efectul Peltier nu depinde de cauza curentului ce străbate joncţiunea

termoelectrică, manifestându-se inclusiv la curentul termoelectric, ceea ce are
drept rezultat o eroare suplimentară în funcţionarea termocuplelor.
Efectul Thomson (descoperit în 1854 de William Thomson - Lord
Kelvin of Scotland) constă în absorbţia sau eliberarea de căldură într-un
conductor omogen cu temperatură neomogenă străbătut de un curent electric
(figura 4.14).
I T2
T1+ΔT T1-ΔT
E
Fig.4.14 Efectul Thomson
Ca şi în cazul efectului Peltier, efectul Thomson depinde de valoarea

medie a curentului şi nu de pătratul acesteia, ceea ce-l deosebeşte de efectul
Joule conferindu-i reversibilitate: căldura este cedată când curentul circulă de
la joncţiunea caldă către cea rece şi este absorbită când curentul circulă dinspre
joncţiunea rece către cea caldă (când curentul şi fluxul termic au sensuri
diferite căldura este absorbită, iar când curentul şi fluxul termic au acelaşi sens,
căldura este cedată).
Fluxul termic pe unitatea de volum θ a unui conductor de rezistivitate ρ
având gradientul de temperatură dT/dx pe direcţia curentului de densitate j are
valoarea:
q = j2ρ − jσ ( dT / dx ) (4.11)
unde σ reprezintă coeficientul Thomson.
Primul termen al membrului drept al ecuaţiei de mai sus descrie efectul
Joule (ireversibil).
Al doilea termen descrie efectul Thomson (reversibil) - apariţia unei
t.t.e.m. într-un conductor ale cărui capete se află la temperaturi diferite.
Tensiunea Thomson ET depinde de pătratul gradientului de temperatură în
lungul conductorului, (T2-T1)/Δl (ceea ce justifică neliniaritatea caracteristicilor
TC) şi de coeficientul Thomson al conductorului (σm).
ET apare la nivelul fiecăruia din conductoarele termocuplului şi este
componenta preponderentă în efectul termoelectric.
Când curenţii care parcurg joncţiunile termoelectrice pot fi consideraţi mici
(ordinul μA sau cel mult mA) efectul Joule poate fi neglijat şi t.t.e.m. totală
Eθ dintr-un circuit termoelectric rezultă prin suprapunerea efectelor reversibile:
125
Eθ = EP(θ) + ET(A) + ET(B) (4.12)

ET(A), ET(B) sunt tensiuni Thomson de-a lungul fiecăruia din conductoarele
termocuplului. Fiecare t.t.e.m. are un sens propriu (ES are sensul dependent de
natura conductoarelor iar ET au sensuri dependente de diferenţele de
temperatură între capetele conductoarelor).
Legile efectului termoelectric
Legea omogenităţii materialului

„Într-un circuit termoelectric realizat din conductoare din acelaşi
material nu apare curent electric”. Legea este o consecinţă directă a faptului
că efectul Peltier nu apare decât la nivelul unei joncţiuni termoelectrice
realizate cu conductoare din materiale diferite.
EP(θ1) = EP(θ2) = 0 (4.13)
Efectul Thomson este acelaşi în conductoarele identice a,b, tensiunile
Thomson anulându-se reciproc:
ET(a) = - ET(b), deci EAB(θ1, θ2) = 0 (4.14)
Legea materialului intermediar

„Într-un circuit termoelectric realizat din conductoare din materiale
diferite, suma t.t.e.m. este nulă dacă toate joncţiunile termoelectrice ale
circuitului sunt la aceeaşi temperatură”.
Consecinţa 1: Într-un circuit termoelectric, un conductor cu extremităţile la
aceeaşi temperatură nu influenţează t.t.e.m. totală a circuitului (conductorul se
comportă ca un scurtcircuit termoelectric).
Importanţă practică: într-un circuit termoelectric se poate conecta un
mijloc de măsurare a t.t.e.m. (milivoltmetru de curent continuu ca în figura
4.15).
JR1 Cu
Metal A JAP1
Joncţiune mV
măsură θ2 eAB
θ1 JAP2
Metal B
JR2 Cu
Fig.4.15 Conectarea TC la un milivoltmetru
126
Conductoarele de legătură spre milivoltmetru sunt, de obicei, din cupru.

Dacă în interiorul instrumentului conexiunile şi bobina DME sunt realizate tot
din cupru, nu mai apare nici o condiţie privind temperatura joncţiunilor
(conexiunilor) din interiorul mV, condiţia de egalitate referindu-se doar la
temperatura joncţiunilor de referinţă JR1, JR2 ale TC.
Conform legii omogenităţii materialului, în JAP1 şi JAP2 nu apar t.t.e.m., ca
urmare t.t.e.m. totală din circuit este chiar e(θ1,θ2).
Consecinţa 2: O joncţiune termoelectrică poate fi realizată şi prin
folosirea unui material de adaos (dacă prezenţa acestuia nu impurifică metalele
conductoarelor ce formează joncţiunea termoelectrică şi dacă joncţiunea
realizată este de mici dimensiuni, cât să nu apară gradient de temperatură în
lungul ei).
Legea materialului intermediar permite definirea potenţialelor
termoelectrice ale tuturor materialelor în raport cu un material de referinţă (Pt)
şi determinarea prin calcul a t.t.e.m. pentru orice cuplu termoelectric.
Pentru 3 materiale A,B,C, cunoscând eAC(θ1,θ2) şi eBC(θ1,θ2) se poate
calcula:
eAB(θ1,θ2) = eAC(θ1,θ2) - eBC(θ1,θ2) (4.15)
În tabelul 4.2 se găsesc valorile t.t.e.m. referite la Pt, pentru diferite
metale, corespunzând unei diferenţe de temperatură de 100oC. Din tabel se pot
deduce perechile termoelectrice optime (cu t.t.e.m. de valoare maximă).
Tabelul 4.2
Metalul t.t.e.m. pt θ1 - θ2 = 1000C [mV]
Constantan -3,47
Nichel -1,94
Paladiu -0,28
Platină 0
Pt 90 % + Rhodiu 10 % +0,65
Cupru +0,67
Argint +0,79
Aur +0,80
Magnanină +0,82
Wolfram +0,90
Fier +1,89
Crom - Nichel +2,20
127
Legea temperaturilor intermediare:

„Tensiunea termoelectromotoare dintr-un circuit termoelectric cu
joncţiunile la temperaturile (θ1,θ2) este suma algebrică a t.t.e.m. ale aceluiaşi
circuit termoelectric atunci când joncţiunile sale se află respectiv la
temperaturile (θ1,θ2) şi (θ2,θ3)”:
eAB(θ1,θ2) = eAB(θ1,θ3) + eAB(θ2,θ3) (4.16)
θ3 fiind o temperatură din intervalul [θ1,θ2].
Prin convenţie: eAB(θ1,θ2) > 0 dacă θ1 > θ2 şi eAB(θ1,θ2) < 0 dacă θ1 < θ2 .
Legea temperaturilor intermediare permite tabelarea dependenţelor eAB(θ1,θ2)
ale TC pentru temperatura 0oC a joncţiunilor de referinţă JR1, JR2 (figura 14) şi
determinarea t.t.e.m. pentru orice altă valoare de referinţă, utilizând relaţia:
eAB(θ1,θ2) = eAB(θ1, 0oC) + eAB(0oC,θ2) (4.17)
în care: eAB(θ1, 0oC) şi eAB(0oC,θ2)= - eAB(θ2, 0oC) se determină din
caracteristicile TC sub formă tabelară.
Relaţia eAB(θ1,θ2) = eAC(θ1,θ2) - eBC(θ1,θ2) se foloseşte pentru
compensarea temperaturii joncţiunilor de referinţă θref măsurând eAB(θX,θref) cu
termocuplul principal şi eAB(θref,θ0) cu un termocuplu auxiliar; determinarea
presupune:
- calculul eAB(θX, 0oC) pe baza relaţiei pAB = T (SA-SB), tabelului eAB(θ1,
0oC) şi valorii măsurate eAB(θX,θref): eAB(θX, 0oC) = eAB(θX,θref) +
eAB(θref, 0oC) ( valoare măsurată - valoare din tabel)
- determinarea θX din tabelul eAB(θX, 0oC).
Structura termocuplurilor
Tensiunea termoelectromotoare (t.t.e.m.) a TC depinde de natura şi
structura cristalină a metalelor, de puritatea şi omogenitatea acestora. În cazul
aliajelor, raportul masic al componentelor este determinant.
Influenţa purităţii componentelor TC asupra preciziei funcţiei de transfer
justifică utilizarea variantelor cu fire groase pentru măsurările la temperaturi
înalte, unde impurificarea superficială şi difuzia în material sunt accentuate de
agitaţia termică.
Materialele care constituie perechea termoelectrică se aleg astfel încât
termocuplul rezultat să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale:
- proprietăţi termoelectrice stabile în timp;
- imunitate la influenţele mediului;
- repetabilitate tehnologică;
- sensibilitatea cât mai ridicată;
- domeniul de temperatură cât mai extins;
128
- liniaritate maxim posibilă a funcţiei de transfer;

- rezistenţa electrică internă măsurată la borne să fie cât mai mică şi să aibă
o variaţie cât mai redusă cu temperatura.
Principalele perechi utilizate pentru termocupluri industriale sau de
laborator sunt:
a) Pt10%Rh90% - Pt, (tip S), este cel mai răspândit termocuplu din
materiale nobile, folosit în regim permanent în domeniul -50...1060oC (practic
doar peste 600oC) şi în regim de scurtă durată până la 1600oC, cu performanţe
deosebite privind îndeplinirea condiţiilor obligatorii enunţate mai sus.
Electrodul pozitiv este cel din aliaj iar electrodul negativ - cel din metal pur.
Acesta este considerat termocuplul standard. Rezistenţa sa electrică este mare
şi variabilă cu temperatura, iar dependenţa t.t.e.m. de temperatură este puternic
neliniară. Sensibilitatea medie este de 10μV/oC.
Polinoamele de aproximare a caracteristicii statice de referinţă a
termocuplului S sunt definite pe intervale de temperatură astfel pentru:
a) θ∈ (−50...630,74) :
eTC(μV) = 5,399578 θ + 0,01251977 θ2 - 2,244822x10-15 θ3 + 2,845216x10-8 θ4 -
-2,244058x10-11 θ5 + 8,505417x10-15 θ6
b) θ∈ ( 630,74...1064,43) :
eTC(μV) = -298,245 + 8,237553 θ + 1,645391x10-3 θ2
c) θ∈ (1064,43...1665) :
eTC(μV) = 13943,439 + 3639,869[(θ-1365)/300] - 5,028[(θ-1365)/300]2 –
-42,451[(θ-1365)/300]3
d) θ∈ (1665...1767,6 ) :
eTC(μV) = 18113,083 + 567,954[(θ-1715)/50] - 12,112[(θ-1715)/50]2 –
- 2,812[(θ-1715)/50]3
b) NiCr - NiAl, (tip K), numit şi cromel-alumel – cel mai utilizat
termocuplu din materiale nenobile pentru gama temperaturilor mari:
300...1100oC în regim permanent (pentru scurtă durată poate fi utilizat până la
1300oC), cu funcţie de transfer cvasiliniară.
Dacă termocuplul nu este stabilizat termic, la temperaturi de peste 500oC
caracteristica de transfer este afectată de histerezis. Sensibilitatea medie are
valoarea de 35 μV/oC.
c) fier - constantan, codificat "J", este termocuplul cel mai utilizat la
temperaturi în gama 100-800oC, ieftin, cu sensibilitate relativ mare: 50 mV/oC.
129
d) cupru - constantan, codificat "T", este indicat pentru măsurarea

temperaturilor mici (-50...+400)oC, având o sensibilitate ridicată: 60mV/oC.
Există deci mai multe variante de termocupluri după metalele folosite,
unele combinaţii funcţionând mult mai bine decât altele. În tabelul 4.3 se
prezintă cele mai utilizate tipuri de termocupluri folosite în industrie.
Comportamentul lor a fost stabilit de Institutul Naţional pentru Standarde şi
Tehnologii al U.S.A. (N.I.S.T.) .
Tabelul 4.3
Interval Coeficient
Tip
Metale Folosite temperaturi Seebeck Medii de aplicabilitate
termocuplu
[0C] (@ 200C)
Cromel (+)
E -200 ÷ 900 62μV / 0C oxidant, inert, vacuum
Constantan (–)
Fier (+) vacuum, oxidant,
J 0 ÷ 760 51μV / 0C
Constantan (–) reducător, inert
Cupru (+)
T -200 ÷ 371 40μV / 0C corosiv, umed, sub-zero
Constantan (–)
Cromel (+)
K -200 ÷ 1260 40μV / 0C complet inert
Aluminiu (–)
Nicosil (+)
N 0 ÷ 1260 27μV / 0C oxidant
Nisil (–)
Platină (30% Radiu) (+)
B 0 ÷ 1820 1μV / 0C oxidant, inert
Platină (6% Radiu) (–)
S 0 ÷ 1480 7μV / 0C oxidant, inert
Platină (–)
R 0 ÷ 1480 7μV / 0C oxidant, inert
Platină (–)
Joncţiunea de măsurare este realizată prin sudură electrică (pentru cele

din metale rare), sau cu flacără oxiacetilenică (pentru materiale nenobile).
Diametrul termoelectrozilor este 0,1...0,5mm pentru cazul metalelor rare,
0,2...4mm pentru cele uzuale. Izolaţia între conductoare poate fi:
- clasică (rondele ceramice) (figura 4.16);
- modernă (izolaţie minerală sau pulbere de oxizi metalici (MgO sau
Al3O3), cele cu codificare MI (mineral insulated) fiind cele mai
răspândite datorită dimensiunilor mici şi răspunsului rapid.
130
teacă protecţie incintă izotermă
Cu
JR1
A
Jm mV
θ1 B
JR2 Cu
θ2
izolatori ceramici
Fig.4.16 Structura termocuplelor
Termoelectrozii şi izolaţia lor sunt introduse în teci de protecţie, de
diverse forme şi dimensiuni, realizate din metal (pentru temperaturi de lucru
până la 1100oC), sau din ceramică sau materiale metaloceramice - pentru
temperaturi mai mari (figura 4.17).
Pe lângă teaca de protecţie, termocuplul fizic mai conţine cutia de borne
şi sistemul de fixare în mediul în care se măsoară temperatura. Pentru un timp
mic de răspuns, joncţiunea de măsură este sudată de teacă (sau, dacă este
posibil, exterioară tecii).
etanşat etanşat etanşat cu cu joncţiune cu picatură

în teacă în teacă contact în expusă expusă
izolat teacă (raspuns rapid)
Fig.4.17 Teci de protecţie pentru termocuple
131
Circuite de măsurare pentru termocupluri

Deşi nu sunt scumpe, sunt rezistente şi pot opera într-un interval foarte
larg de temperaturi, termocuplele au unele particularităţi in realizarea
curcuitelor de condiţionare. Un termocuplu funcţionează pe principiul conform
căruia joncţiunea dintre două metale diferite generează o tensiune care variază
cu temperatura. Oricum, conectarea firelor termocuplelor cu firele de legătura
ce îl conectează la dispozitivele de măsurare creează alte joncţiuni
termoelectrice denumite joncţiuni reci. De aceea, tensiunea măsurată, Vmăs,
include atât tensiunea termocuplului, cât şi tensiunea joncţiunii reci, VCJ (figura
4.18). Metoda compensării pentru aceste tensiuni nedorite generate de
joncţiunile reci, se numeşte compensarea joncţiunii reci.
Fig.4.18 Evidenţierea joncţiunii reci

Cele mai multe metode pentru compensarea joncţiunii reci folosesc unu
senzor suplimentar, cum ar fi un termistor sau un senzor integrat, plasat pe
conectorul de semnal sau blocul de borne pentru a măsura temperatura
mediului ambiant exact lângă joncţiunea rece. Software se poate apoi calcula
compensarea necesară pentru tensiunea termoelectrică nedorită.
Sensibilitatea şi zgomotul sunt de asemenea probleme importante la
termocuple. Ieşirile termocuplelor sunt foarte mici ca nivel şi se modifică doar
cu 7 până la 50μV pentru modificarea temperaturii cu 1o Celsius, făcând
semnalul util foarte sensibile la zgomot. Prin urmare, condiţionarea
termocuplelor include filtre trece jos pentru suprimarea frecvenţelor de 50Hz şi
amplificatoare cu câştig mare pentru a ridica nivelul semnalelor.
Amplificarea semnalelor provenite de la termocuple măreşte de
asemenea rezoluţia şi sensibilitatea măsurătorii. De exemplu, un dispozitiv
DAQ uzual prevăzut cu un CAN care are intervalul de intrare de ±10V şi o
132
amplificare de 50 are o rezoluţie de 98μV. Aceasta corespunde la aproximativ

2oC pentru un termocuplu de tip J sau K. Oricum, prin adăugarea la sistem a
unui dispozitiv de condiţionare a semnalului cu un factor de amplificare de
100, rezoluţia de măsurare se măreşte la 1μV, care corespunde la o fracţiune de
grad Celsius.
Condiţionarea semnalului de la termocuplu

Condiţionarea a semnalului de la termocuplu este ilustrată în figura 4.19.
Elementele modulului sunt termocuplul, joncţiunea temperaturii de referinţă,
blocul de câştig analogic, CAN şi blocul de liniarizare. Termocuplul 1 este
termocuplul plasat pentru măsurarea temperaturii. Termocuplurile 2 şi 3 sunt o
consecinţă a legăturii firelor termocuplului 1 cu liniile de cupru ale PCB (placa
de montaj).Principalul scop al acestei prezentări este determinarea temperaturii
de referinţă, câştigul de semnal şi rezultatele conversiei analog numerice.
Fig.4.19 Exemplu de condiţionare a termocuplului
Senzorul pentru temperatura de referinţă

În majoritatea aplicaţiilor cu termocupluri este necesară o referinţă
absolută de temperatură . Aceasta este folosită pentru îndepărtarea erorii
tensiunii termoelectromotoare creată de termocuplurile 2 şi 3 ca în figura 4.19.
Cele două metale ale acestor termocupluri provin de la metalele termocuplului
1 şi liniile de cupru ale cablajului (PCB). Blocul izotermic din figura 4.19 este
construit în aşa fel încât termocuplurile 2 şi 3 să fie menţinute la aceeaşi
temperatură cu a dispozitivului de sesizare a temperaturii absolute de referinţă.
Aceste elemente pot fi menţinute la aceeaşi temperatură prin menţinerea
133
circuitului într-o zonă compactă. Cu această configuraţie, temperatura

cunoscută a joncţiunii metalului termocuplului 1 cu cuprul de pe cablaj poate fi
folosită la determinarea temperaturii reale a termocuplului.
În figura 4.19, temperatura absolută de referinţă este sesizată la blocul
izotermic, şi apoi este scăzută din cea de pe calea de semnal. Aceasta este o
implementare hardware. Alternativ, temperatura absolută de referinţă poate fi
sesizată şi scăzută prin soft. Soluţia hardware poate fi realizată relativ fără
erori. Corecţia prin soft poate fi mai mult mai exactă datorită puterii de
evaluare a procesorului dar punctul slab al acestei calibrări este timpul de
calcul.
Relaţiile dintre temperatura joncţiunii termocuplului şi zero grade Celsius
sunt date sub formă de tabele sau coeficienţi polinomiali în publicaţii ale NIST.
Dacă temperatura absolută a termocuplurilor 2 & 3 este cunoscută (figura 4.19)
temperatura actuală căutată (a termocuplului 1) poate fi măsurată şi calculată.
Pot fi folosite multemetode pentru a măsura temperatura de referinţă din
blocul izotermic. Un prim caz este acela în care se foloseşte un al doilea
termocuplu. El este folosit pentru a sesiza temperatura ambiantă de la
conexiunea cu cuprul cablajului şi este configurat să normalizeze tensiunea
rezultantă la o temperatură ataşată. Un alt caz este cel al folosirii unei diode
semiconductoare pentru sesizarea temperaturii absolute a blocului izotermic.
Aceasta se realizează prin folosirea coeficientului negativ de temperatură de –
2.2mV/oC al caracteristicii diodei. În al treilea caz, un senzor de temperatură,
termistor, este folosit ca dispozitiv pentru sesizarea temperaturii de referinţă.
Ca şi la diodă, termistorul are un coeficient negativ de temperatură.
Termistorul este mai dificil de folosit, din cauza caracteristicii neliniare. O altă
tehnică se referă la folosirea unui termorezistor (RTD) ca senzor de
temperatură de referinţă. Aceşti senzori sunt potriviţi pentru circuitele de
precizie. Şi în final, senzorul de temperatură integrat dar care este mai puţin
utilizat.
Folosirea unui termocuplu secundar
Un termocuplu secundar poate fi folosit la eliminarea erorilor datorate tuturor

termocuplurile din circuit. Un circuit care foloseşte această tehnică este
prezentat în figura 4.20. În acest exemplu de circuit un termocuplu de tip E este
folosit să sesizeze temperatura necunoscută. Un termocuplu de tip E este
alcătuit din Cromel (o combinaţie de Nichel şi Crom) la capătul pozitiv, şi
Constantan la capătul negativ. Un termocuplu secundar de tip E este introdus în
circuit şi este poziţionat pe blocul izotermic şi montat între primul termocuplu
şi circuitul de condiţionare al semnalului. Polaritatea celor două termocupluri
134
de tip E este critică aşa încât constantanul de la ambele termocupluri este legat
împreună.
Fig.4.20 Circuit de măsură cu termocuplu secundar

Această configuraţie de circuit realizează două termocupluri adiţionale,
ambele fiind construite cu crom şi cupru. Aceste termocupluri sunt opuse unul
altuia în circuit. Dacă ambele termocupluri noi construite se află la aceeaşi
temperatură, ele îşi vor anula reciproc erorile induse de temperatură. Cele două
termocupluri de tip E rămase generează tensiune apropiată de tensiunea
termoelectromotoare corespunzătoare valorii reale de temperatura măsurată.
Această tehnică de proiectare este ideală pentru cazurile în care temperatura
blocului izotermic are variaţii mari sau raportul dintre prima derivată a
tensiunii şi temperatura termocuplului selectat are o pantă ascuţită.
Termocuplurile care intră în această categorie în banda de temperatură de la
0oC la 70oC sunt de tipul T şi de tipul E.
Calculul erorii pentru această schemă de compensaţie este:
VTEMP = + TEM3 + TEM1 – TEM4 – TEM2 (4.18)
unde:
TEM1 – căderea de tensiune prin termocuplul de tip E aflat în punctul de
măsură (1)
TEM2 – căderea de tensiune pe termocuplul Cupru/Constantan, cuprul fiind
de fapt PCB
TEM3 – căderea de tensiune pe termocuplul Cupru/Constantan, cuprul fiind
de fapt PCB TEM4 –căderea de tensiune pe termocuplul de tip
E de pe blocul izotermic.
VTEMP- echivalentul tensiunii termoelectromotoare a termocuplului 1 de tip
E la temperatura de 0 oC.
135
Erorile dominante în acest circuit vor apare ca urmare a performanţelor

neideale a termocuplului de tip E, variaţiei purităţii diferitelor metale, şi
discordanţei temperaturii în blocul izotermic.
Folosirea unei diode semiconductoare

Diodele sunt dispozitive folosite la sesizarea temperaturii, când nu este
cerută precizie ridicată. Fiind dat un curent de excitaţie constant, diodele
standard, ca 1N4148, au o modificare a tensiunii de polarizare cu temperatura
de aproximativ –2.2mV/ oC. Aceste tipuri de diode vor oferi un raport corect
tensiune/temperatură liniar. Acest tip de liniarizare nu este tocmai potrivit
pentru termocuplurile cu variaţii largi ale coeficientului Seebeck în intervalul
de temperatură a blocului izotermic. Dacă sunt variaţii mari de temperatură la
blocul izotermic de temperatură, termocuplurile de tip K, J, R şi S sunt cele
mai potrivite aplicaţiei. Un circuit care foloseşte o diodă ca senzor de
temperatură absolută este prezentat în figura 4.21.
Fig.4.21 Circuit de măsură cu diodă semiconductoare

Pentru polarizarea diodei este folosită o tensiune de referinţă în serie cu o
rezistenţă . Coeficientul negativ de variaţie cu temperatura al tensiunii de
polarizare a diodei este cu mult mai mare decât modificarea datorată
termocuplului şi temperaturii blocului izotermic. Această problemă este
rezolvată prin punerea în paralel a două rezistenţe înseriate, cu dioda. În acest
fel, variaţia de –2.2mV/oC a diodei este atenuată până la coeficientul Seebeck
136
al termocuplului de pe blocul izotermic. Coeficientul Seebeck al

termocuplurilor de pe blocul izotermic este de asemenea egal cu coeficientul
Seebeck (la temperatura blocului izotermic) al termocuplului care este folosit la
măsurarea temperaturii.
Se poate menţiona, de asemenea, că modificările tensiunii de referinţă
vor modifica şi curentul prin diodă. Aceasta fiind situaţia, se recomandă o
tensiune de referinţă precisă pentru aplicaţiile de înaltă acurateţe.
Folosirea unui termistor

Termistorii sunt dispozitive rezistive care prezintă un coeficient de
temperatură negativă (NTC). Aceşti senzori sunt ieftini fiind ideali pentru
circuitele de măsurare a temperaturii de precizie medie, când unele sau toate
neliniarităţile termistorului nu sunt luate în calcul.
Neliniaritatea NTC a termistorului poate fi calibrată cu tehnici software şi
hardware. Tehnicile software sunt mai exacte, dar tehnicile hardware sunt mult
mai adecvate şi disponibile.
Figura 4.22 arată un termistor înseriat cu un rezistor echivalent şi cu o
sursă de tensiune pentru excitaţie. În acest circuit, căderea de tensiune pe
termistor se modifică cu temperatura cu aproximativ -25mV/C0. Acest
coeficient de temperatură este prea ridicat. Un divizor rezistiv poate furniza
uşor un coeficient de temperatură adecvat depinzând de tipul termocuplului
folosit.
Fig.4.22 Circuit de măsură cu termistor
137
Acest tip de excitaţie de tensiune conferă o funcţionare liniară pentru un

interval limitat de temperatură (0oC la 50oC). Profitând de avantajul acestei
regiuni liniare se reduce semnificativ necesitatea calibrării software. Acest fapt
este cel mai bine ilustrat în figura 4.23 ce prezintă caracteristica de ieşire a
termistorului în funcţie de tipul de excitare.
Fig.4.23 Caracteristica termistorului

Deasemenea, termistorul cu NTC poate fi excitat de la o sursă de
curent. Sursele de curent de nivel mic, precum cele de 20μA sunt de obicei
recomandate pentru reducerea problemelor datorate autoâncălzirii. Un
termistor care este folosit cu excitare în curent prezintă o ieşire neliniară. Cu
acest tip de circuit, este necesară calibrarea software.
Folosirea unui senzor rezistiv de temperatură (RTD)

Dacă este necesară o precizie ridicată, de obicei se foloseşte un senzor
RTD pentru măsurarea temperaturii din blocul izoterm . Elementul RTD este
aproape liniar, constant, de obicei nefiind necesari algoritmi de liniarizare
pentru RTD. Cel mai eficient mod pentru a obţine performanţe de la un RTD
este alimentarea acestuia folosind o sursă de curent. În figura 4.24 este
prezentată o sursă de curent de precizie obţinută prin folosirea R1, R2, J1, U1 şi
AO1.
138
Fig.4.24 Circuit de măsură pentru termorezistenţă

U2 este o sursă de curent de precizie de 200μA. Acest curent produce o
cădere de tensiune la intrarea neinversoare a lui AO1. Amplificatorul
operaţional şi R1 şi R2 sunt conectate în aşa fel încât căderile de tensiune pe R1
şi R2 sunt egale. În acest mod se obţine pentru excitarea senzorului RTD un
curent egal cu 200μA• R1/R2 . Tranzistorul cu efect de câmp J1 este folosit
pentru a obţine un curent constant prin senzorul RTD în condiţiile în care
tensiunea pe acesta se modifică în funcţie de temperatura blocului izotermic.
În schema din figura 4.25 este folosită o sursă de tensiune de referinţă
pentru generarea unui curent constant de 1 mA necesar alimentarii elementului
RTD. Avantajul acestei scheme este acela că tensiunea de referinţă poate fi
folosită şi în altă parte a circuitului, acolo unde este nevoie de o calibrare a
circuitului.
Fig.4.25 Circuit de măsură îmbunătăţit
139
Senzorul RTD este cel mai potrivit situaţiilor în care precizia dorită este
critică. Ambele circuite ale RTD (figura 23 şi 24) au la ieşirea diferenţială o
tensiune care este aproape liniară şi proporţională cu temperatura. Această
tensiune este apoi folosită de către microcontroler pentru a o transforma în
temperatura absolută a blocului izotermic, iar după aceea se transformă înapoi
în o tensiune termoelectromotoare echivalentă. Acest lucru se face la nivel de
microprocesor prin metode de căutare în tabele sau calcule polinomiale de
înaltă acurateţe. Această tensiune rezultztă este apoi scăzută din tensiunea
măsurată la ieşirea blocului izotermic. În acest fel erorile datorate temperaturii
blocului izotermic vor fi înlăturate.
4.3.5 Traductoare de radiaţie

Având o structură relativ complicată, aceste traductoare se remarcă prin
proprietăţi deosebite:
- măsurare fără contact (influenţă energetică minimă asupra mărimii
măsurate), inclusiv pentru obiecte mobile sau potenţializate electric;
- senzorul nu solicită, de regulă, sursă exterioară de energie;
- fiabilitate şi durată de viaţă deosebit de mari;
- măsurarea mărimilor neelectrice dificil de măsurat pe cale electrică
(compoziţia chimică a substanţelor, unele caracteristici geometrice).
În esenţă, un traductor de radiaţii conţine o sursă de radiaţie (corpusculară (raze
α, β, γ, X), electromagnetică, ultrasonică, luminoasă) un detector (senzor) de
radiaţie şi un circuit de amplificare şi condiţionare a semnalului.
Principalele tipuri de traductoare de radiaţie sunt:
- cu absorbţie (atenuare), care utilizează radiaţii corpusculare şi dependenţa
atenuării de dimensiunile şi natura materialului penetrat; sursa şi detectorul de
radiaţie sunt coliniare şi distanţate, radiaţiile străbătând corpul de studiat;
utilizarea acestor variante vizează măsurarea mărimilor geometrice: deplasări,
nivele, grosimi, etc., prin metode fără contact;
- detectoare de radiaţie propriu-zise, care au ca mărime de intrare chiar
radiaţia corpului analizat (cazul măsurării temperaturii prin captarea radiaţiei
electromagnetice (totală, parţială, selectivă) a obiectului a cărui temperatură se
măsoară, sau cazul măsurării compoziţiei aliajelor metalice prin intermediul
spectrometrelor cu scintilaţie);
- cu obturare, care reprezintă, de fapt, variante discrete ale celor cu absorbţie,
utilizându-se, spre exemplu, la contorizarea unor obiecte sau la măsurarea
vitezei de deplasare;
- cu reflexie, la care sursa şi detectorul de radiaţie se găsesc într-un plan paralel
cu obiectul studiat, estimând factorul de reflexie al acestuia, aşa cum este cazul
140
unor traductoare cu ultrasunete pentru măsurarea vitezei fluidelor, a grosimii

acoperirilor, a abaterilor de la planeitate (concavităţi), etc..
Pirometrul de radiaţie
Pirometrele sunt termometre fără contact, care măsoară temperatura unui
corp pe baza radiaţiei lui termoionice. Radiaţia termoionică este de tip
electromagnetic şi acoperă domeniul lungimilor de undă 0,4...20 mm, adică
banda corespunzătoare spectrului vizibil şi infraroşu.
Un pirometru este compus din 4 părţi principale (figura 4.26):
- concentrator optic al radiaţiei receptate;
- detector de radiaţie (baterie de microtermocuple sau senzori metalici sau
semiconductori pentru radiaţii termice);
- blocul de prelucrare a mărimii de ieşire;
- sistem de afişare a temperaturii măsurate.
1 3
Tp
mV
4 5
D d Tc
2
Fig. 4.26 Structura pirometrelor de radiaţie

Există 4 tipuri de pirometre:
- de radiaţie totală (cele mai răspândite);
- de radiaţie parţială;
- cu dispariţia filamentului;
- de raport (sau cu două culori).
Pirometrele de radiaţie totală îşi fundamentează funcţionarea pe legea
Boltzmann, care descrie energia totală radiată de un corp absolut negru:
2
⎛ T ⎞
w = C0 ⎜ ⎟ (4.19)
⎝ 100 ⎠
C0 reprezentând o constantă, iar T- temperatura absolută.
Pentru corpuri care nu sunt absolut negre (gri), în relaţie intervine un
multiplicator subunitar denumit coeficient de emisivitate (ε).
141
Fie ansamblul: pirometru cu temperatura TH – corp cu temperatura de măsurat

TX, reprezentat în figura 4.26, în care:
- "1"- corp negru;
- "2"- corpul pirometrului;
- "3"- concentrator optic (lentilă sau oglindă);
- "4"- detector de radiaţie (un corp negru cu dimensiuni reduse căruia i se
ataşează un senzor termoelectric (bateria de microtermocuple "5").
Dacă TP este temperatura senzorului "4" produsă de radiaţia captată prin "3",
fluxul de radiaţie absorbit de "4" va avea valoarea:
Φ1→ 4 = σ 0 ε p k1A p ( T14 − Tp4 ) sin 2ϕ (4.20)
C0
în care: σ0 = (4.21)
108
εp - emisivitatea senzorului "4";
k1- coeficientul de absorbţie al sist. optic "3";
Ap - aria senzorului "4";
C0 - constanta Boltzmann
Din căldura primită, senzorul "4" radiază o parte spre carcasa cu temperatura
Tc, altă parte cedând-o prin convecţie; fluxul termic cedat prin radiaţie are
valoarea:
Φ 4→c = σ0 ε 0 A p (Tp4 − Tc4 ) (4.22)
iar fluxul cedat prin convecţie are valoarea:
Φconv = K0(Tp - Tc) (4.23)
K0 fiind constanta de transfer prin convecţie.
La echilibru: Φ1→4 = Φ 4 →c + Φ conv (4.24)
Deoarece t.t.e.m. eT a termocuplului "5" este dependentă de diferenţa (TP-Tc)
(joncţiunea de referinţă a termocuplului fiind legată la carcasă) se obţine:
(
e T ≈ K T1b − TPb ) (4.25)
unde: b=3,5...4,5 , iar K este o constantă constructivă a pirometrului.
Distanţa "d" de la pirometru la sursa de căldură nu are nici o semnificaţie atâta
timp cât în unghiul de vizare φ (mărime caracteristică fiecărui tip de pirometru)
este cuprinsă o porţiune din sursă. Dacă în unghiul φ se vizează şi alt corp, mai
cald decât cel analizat, măsurarea va fi eronată.
Corelaţia dintre diametrul "D" al "ţintei" şi distanţa "d" dintre pirometru şi ţintă
D
tgϕ = reprezintă un parametru constructiv prin care pot fi apreciate
2d
142
performanţele de vizare ale sistemului optic al pirometrului şi selectivitatea

acestuia.
Termometre cu radiaţii infraroşii
Acestea sunt aparate moderne, cu precizii ridicate, concepute sa măsoare
temperatura la suprafaţa diferitelor materiale cum ar fi: asfaltul, materiale
ceramice, suprafeţe vopsite, suprafeţe metalice oxidate, materiale de
construcţie, etc.
De regulă, aceste traductoare au afişare digitală a rezultatelor şi sistem de
vizare foarte precis.
Termometre cu termoculori
Pentru măsurarea temperaturii pieselor în mişcare sau a pieselor supuse
frecării, precum şi a distribuirii temperaturii pe suprafeţele întinse ale
conductoarelor sau ale carcaselor de motoare, şi vopsele indicatoare de
temperatura.
Exista substanţe indicatoare reversibile care îşi modifică culoarea la încălzire,
dar la răcire revin la culoarea iniţială şi substanţe ireversibile care, la răcire, nu
revin la culoarea iniţiala, ele arătând deci temperatura maximă atinsă de piesă
în timpul procesului de încălzire.
4.4 Condiţionarea Senzorilor Tensiometrici

4.4.1 Prezentare Generală
Senzorul tensiometric este un dispozitiv folosit de obicei în măsurători şi
testări mecanice. Cele mai folosite traductoare de acest fel, sunt cele fixate pe
corpul a cărui tensionare sau alungire se doreşte a fi măsurată. Traductoarele
sunt realizate dintr-o grilă de folii sau fire foarte fine a căror rezistenţă electrică
variază liniar cu deformarea aplicată. Când se foloseşte un astfel de senzor, el
se lipeşte pe dispozitivul supus testării asupra căruia se aplică o forţă, şi se
măsoară deformarea prin determinarea modificărilor rezistenţei. Acest tip de
senzor este de asemenea folosit cazul în care se doreşte detectarea forţei sau
altor parametrii derivaţi, precum acceleraţia, presiunea şi vibraţia.
Pentru că măsurarea deformărilor necesită detectarea unor schimbări
foarte mici ale rezistenţei, predominant folosită este puntea Wheatstone. Puntea
Wheatstone este realizată din patru elemente rezistive având o sursă de
tensiune de excitaţie aplicată pe o diagonală a punţii. Senzorul tensiometric
poate ocupa unul, două sau patru braţe ale punţii, iar celelalte poziţii rămase
sunt completate cu rezistenţe fixe. Figura 4.27 prezintă o configuraţie cu
143
senzori tensiometrici RG1 şi RG2 care ocupă două ramuri ale punţii şi două
rezistenţe fixe, R1 şi R2.
Fig. 4.27. Configuraţie de masură în punte

Alimentând puntea cu o tensiune VEXC, sistemul de măsurare măsoară
tensiunea VMAS în diagonala punţii opusă alimentării. În starea netensionată
când raportul dintre RG1 şi RG2 este egal cu raportul dintre R1 şi R2 tensiunea
măsurată VMAS este 0V. În această situaţie se spune că puntea este echilibrată.
Când o deformare este aplicată senzorilor, valorile rezistenţelor lor se modifică
cauzând o modificare a tensiunii măsurate VMAS. Modulele de condiţionare a
semnalelor provenite de la senzori tensiometrici includ surse de tensiune pentru
excitaţie, amplificatoare de câştig mare, şi rezistenţe foarte precise şi stabile
pentru completarea punţii. O schemă simplificată a unui circuit de măsură
pentru senzorii tensiometrici este prezentată în figura 4.28.
Fig. 4.28. Schema simplificată a circuitului de măsură
144
Deoarece punţile de rezistenţe folosite în măsurarea deformărilor sunt

rareori echilibrate perfect, unele dispozitive de condiţionare sunt prevăzute cu
circuite de reglare de nul, un proces în care se ajustează raportul rezistenţelor
netensionate pentru a balansa puntea în sensul dorit pentru a elimina tensiunea
iniţială de offset. Alternativ, se poate măsura offsetul iniţial al punţii pentru a fi
folosit apoi în rutinele de conversie pentru a compensa condiţiile iniţiale de
neechilibrare.
4.4.2 Ce este alungirea relativă ?

Alungirea relativă sau deformaţia specifică (ε) reprezintă deformarea a
unui corp rezultată în urma aplicării unei forţe asupra lui. Mai exact, ea este
definită ca fiind raportul dintre alungirea absolută şi lungimea iniţială a
corpului, după cum se arată în figura 4.29.
Forţă Forţă
D
L
Δ
Fig. 4.29. Evidenţiere Alungire relativă
Alungirea relativă poate lua valori pozitive (cazul deformării prin
întindere) cât şi negative (cazul deformării prin comprimare). Deşi este o
mărime adimensională, alungirea relativă poate fi uneori exprimată în unităţi
de măsură precum mm/mm. În practică alungirea relativă ia valori foarte mici,
de aceea ea este de obicei exprimată în submultipli de ordinul 10-6 .
Atunci când asupra unei bare acţionează o forţă uniaxială de întindere ca
în figura 4.29 , ea începe să se contracte în grosime (D) . Această contracţie
transversală depinde de material şi este exprimată cu ajutorul coeficientului
Poisson. Coeficientul Poisson este definit ca fiind raportul negativ dintre
componenta transversală şi cea longitudinală paralelă cu forţa a alungirilor
relative, adică ν= - εT / ε. De exemplu, coeficientul Poisson pentru oţel ia
valori cuprinse între 0,25-0,3.
4.4.3 Senzorul tensiometric
Deşi există multe metode de a măsura alungirea relativă, cea mai des
utilizată implică folosirea senzorului tensiometric. Tensiometrul e un dispozitiv
a cărui rezistenţă electrică variază odată cu alungirea unui corp supus
deformări. De exemplu tensiometrul piezorezistiv este un dispozitiv alcătuit
dintr-un material semiconductor a cărui rezistenţă variază neliniar cu alungirea.
145
Totuşi, cel mai utilizat tensiometru rămâne cel realizat dintr-o rezistenţă
matalică filiformă. Acest tensiometru este alcătuit dintr-un fir foarte subţire sau
dintr-o folie metalică aranjată sub forma unei grile. Aceste fire sau folii sunt
aşezate paralel pentru a mări sensibilitatea pe o anumită direcţie senzorului
(figura 4.30).
Marcaje de
aliniere
Lamele de
contact
Lungimea
Suport activă
Fig. 4.30. Structura tensiometru

Grila este plasată pe un suport care este lipit direct pe corpul de test.
Deci, alungirea corpului este transferată direct tensiometrului, care, la rândul
său îşi modifică liniar rezistenţa. Tensiometrele sunt construite cu rezistenţe
care iau valori nominale cuprinse între 30-3000Ω, cele mai des folosite fiind
însă cele cu rezistenţe de 120, 350 şi 1000Ω. Este foarte important ca
tensiometrele să fie bine aplicate pe corpul test, pentru ca transferul de
informaţie de la corp la tensiometru să fie maxim.
Un parametru fundamental al tensiometrului este sensibilitatea la
alungire. Aceasta este exprimată cantitativ cu ajutorul unui factor de alungire
(GF). Acesta este definit ca fiind direct proporţional cu raportul dintre
rezistenţa absolută şi rezistenţa iniţială şi invers proporţional cu raportul dintre
alungirea absolută şi ceea iniţială. Factorul de alungire al tensiometrelor
realizate cu rezistenţe filiforme este aproximativ egal cu 2.
ΔR / R ΔR / R
GF = = (4.26)
ΔL / L ε
În cazul ideal temperatura nu are nici un efect asupra măsurătorii, dar
aceasta nu se întâmplă în cazul real şi din această cauză proiectanţii au încercat
să minimizeze sensibilitatea aparatului la temperatură. De exemplu, pentru
tensiometrele din aluminiu cu un coeficient de temperatură de 23ppm/oC, cu
rezistenţă nominală de 1000Ω şi cu GF=2, eroarea de măsurare este de 11,5μ
/oC. De aceea compensarea cu temperatura este foarte importantă.
146
Tensiometre semiconductoare
Tensiometrele semiconductoare folosesc efectul piezorezistiv în

anumite materiale semiconductoare cum ar fi siliciul sau germaniul în scopul
de a obţine o sensibilitate mai mare şi un nivel mai mare de ieşire.
Traductoarele tensiometrice semiconductoare pot fi realizate încât să aibă
efecte pozitive sau negative atunci când se acţionează asupra lor. Fizic, ele pot
fi făcute de dimensiuni mici, păstrând în acelaşi timp o rezistenţă nominală
ridicată. Punţile de tensiometre semiconductoare pot avea de 30 de ori
sensibilitatea punţilor utilizând filme metalice, dar sunt sensibile la temperatură
şi dificil pentru compensat. Dependenţa rezistenţei de deformare este de
asemenea neliniară. În ceea ce priveşte utilizarea pe scară largă, deoarece ele
nu sunt mai stabile ca dispozitivele cu film metalic, nu se folosesc uzual în
măsurările de precizie. Cu toate acestea în cazul în care sensibilitatea este
importantă iar variaţia temperaturii este mică, se folosesc traductoare
semiconductoare.
Circuitele de măsură sunt similare cu cele ale tensiometrelor metalice cu
cea a punţilor cu film metalic , dar sunt mai uşor de realizat datorită nivelului
mai ridicat de semnal. În tabelul 4.4 se prezintă o comparare a celor două tipuri
de traductoare tensiometrice.
Tabelul 4.4
Tensometru Tensometru
Parametru
metal semiconductor
Domeniul de măsurare* 0.1- 40.000 μe 0.001 - 3000 μe
Factor transfer** 2.0-4.5 50-200
Rezistenţă 120, 350, 600…5000 Ω 1000-5000 Ω
Toleranţa rezistenţei 0.1%-0.2% 1%-2%
Dimensiune 0.4-150, mm 1-5 mm
Standard : 3-6 mm
* ΔL/L -- microstrains (1μe = 10-6 cm/cm)
** GF = (ΔR/R)/(ΔL/L)
147
Circuite de măsură pentru tensiometre

În practică, alungirea relativă ia rareori valori mai mari decât 10-2. De
aceea pentru a măsura alungirea avem nevoie de dispozitive sensibile la variaţii
foarte mici ale rezistenţei. De exemplu, pentru un corp a cărui alungire relativă
este mai mică de 500μ, tensiometrul al cărui GF=2 va avea o variaţie a
rezistenţei electrice de numai 2(500*10-6)=0,1%. Pentru un tensiometru a cărui
rezistenţă este de 120Ω variaţia rezistenţei va fi de numai 0,12Ω.
Pentru a măsura aceste mici variaţii ale rezistenţei şi pentru a compensa
sensibilitatea la temperatură, tensiometrele sunt în general construite în
configuraţie de punte excitată de la o sursă de tensiune sau de curent. O astfel
de punte este puntea Wheatstone, prezentată în figura 4.31, alcătuită din patru
rezistenţe dispuse în cele patru laturi şi o sursă de tensiune de excitaţie VEX
conectată între două colţuri opuse ale ei.
R1 R4
+ VEX V0
- - +
R2 R3
Fig. 4.31. Configuraţie de masură în punte
Tensiunea de ieşire V0 a punţii va fi:
(4.27)
Se observă în această relaţie că dacă R1/R2=R4/R3 tensiunea de ieşire va

fi V0=0. În aceste condiţii, puntea se poate considera ca fiind echilibrată. Orice
variaţie a rezistenţei oricărei ramuri a punţii va conduce la apariţia unei
tensiuni de ieşire diferită de zero. Deci dacă înlocuim rezistenţa R4 din figura
4.19 cu un tensiometru, orice variaţie a rezistenţei tensiometrului va produce
un dezechilibru în punte. Dacă notăm rezistenţa nominală a tensiometrului cu
RG şi variaţia rezistenţei cu ΔR atunci vom avea: ΔR=RG*GF*ε
Dacă R1=R2 şi R3=RG, ecuaţia de mai sus poate fi scrisă în funcţie de
alungire ca raport între V0 şi VEX (figura 4.32). Termenul 1/(1+GF*ε/2)
reprezintă neliniarităţile care apar la ieşirea punţii.
148
R1 RG+ΔR
+
VEX V0
- - +
R1 RG
Fig. 4.32. Configuraţie de masură în punte cu rezistenţe egale
Dacă utilizam două tensiometre în punte efectul datorat temperaturii

dispare. De exemplu, în figura 4.33 este prezentată o configuraţie cu două
tensiometre: unul este activ (RG+ΔR), iar cel de-al doilea este plasat
transversal pe direcţia alungirii fiind un tensiometru martor. De aceea,
alungirea celui de-al doilea tensiometru este foarte mică, dar orice variaţie a
temperaturii va afecta ambele tensiometre în aceeaşi măsură. Deoarece ambele
tensiometre sunt afectate de aceeaşi variaţie a temperaturii, raportul dintre
rezistenţele lor rămâne constant, tensiunea de ieşire rămâne aceeaşi şi deci
efectul temperaturii este minimizat.
tensiometru tensiometru
martor activ
Fig. 4.33. Reducerea efectului datorat temperaturii
Ca şi caz particular se poate dubla sensibilitatea punţii la alungire
folosirea ambelor tensiometre, dar cu sens de deformare opus. De exemplu, în
figura 4.22 este prezentat cazul unei grinzi care oscilează. Pentru acesta s-au
folosit un senzor care se va tensiona (RG+ΔR) şi altul care se va comprima (RG-
ΔR). Această configuraţie cu două tensiometre al cărui circuit echivalent este
prezentat deasemenea în figura 4.34 are la ieşire o tensiune liniară şi
aproximativ dublă faţă de puntea cu un singur tensiometru.
149
Alungire F R1 RG+ΔR
(RG+ΔR)
+
- VEX V0
Compresie - +
(RG-ΔR) R1 RG-ΔR
Fig. 4.34. Configuraţie de măsură în punte cu 2 senzori
Pentru a mări şi mai mult sensibilitatea circuitului se pot monta

tensiometre pe fiecare ramură a circuitului, două care se vor tensiona şi două
care se vor comprima precum cele din figura 4.35
RG-ΔR RG+ΔR
+
- VEX V0
- +
RG+ΔR RG-ΔR
Fig. 4.35. Configuraţie cu 4 senzori în punte

Formulele prezentate pentru puntea Wheatstone pornesc de la ipoteza că
tensiunea de ieşire este zero atunci când corpul nu suferă nici o alungire.
Totuşi, în practică, există un offset iniţial. Pentru înlăturarea acestui offset
există două metode. Prima metodă foloseşte un circuit pentru ajustarea
rezistenţelor astfel încât să reechilibreze puntea. Cealaltă metodă măsoară
tensiunea de offset şi o compensează prin software. Se obţin astfel ecuaţii
pentru toate tipurile de punte Wheatstone care ţin cont de offsetul iniţial de
ieşire. Aceste ecuaţii iau în calcul deasemenea şi efectul produs de rezistenţa
firelor de legătură a tensiometrelor cu circuitul de măsură.
150
Influenţa firelor de legătură

În cazurile anterioare nu s-a ţinut cont de rezistenţa firelor de legătură ale
tensiometrelor pentru a putea înţelege mai uşor modul în care funcţionează o
punte alcătuită din unul sau mai multe tensiometre. Acest lucru poate fi însă
foarte periculos în practică. De exemplu, pentru cazul prezentat în figura 4.36
în care un tensiometru care este conectat în circuit cu ajutorul a două fire de
rezistenţă RL=1Ω şi lungime de 15m, fiecare cablu introduce o rezistenţă de
2Ω pe latura punţii în care este conectată. Pe lângă faptul că fiecare rezistenţă
adaugă o eroare de offset, ele reduc şi sensibilitatea tensiometrelor. În urma
calculelor s-a observat că reducerea sensibilităţii este de (1+RL/RG)
RL
R1 RG+ΔR
+
- VEX V0
- + RL
R2 R3
Fig. 4.36. Tip de conexiune cu 2 fire

Pentru a compensa această rezistenţă, se măsoară la început rezistenţa
firului de legătură RL pentru ca apoi să fie folosită în calcule. Apare totuşi o
problemă mult mai importantă – modificarea rezistenţei o dată cu temperatura .
De aceea cea mai utilizată conectare a tensiometrelor în circuit este cea cu trei
fire, prezentată în figura 4.37
RL
R1 RG+ΔR
RL
+
- VEX V0
- + RL
R2 R3
Fig. 4.36. Tip de conexiune cu 3 fire
În acest caz RL1 şi RL3 sunt plasate pe ramuri opuse ale punţii, deci orice
variaţie de temperatură care apare se anulează reciproc. Cel de-al treilea fir RL2
este conectat la intrarea circuitului de măsură iar curentul care circulă prin el
este foarte mic neducând la apariţia erorilor.
151
4.4.4. Condiţionarea semnalului pentru tensiometre

Măsurările tensiometrice implică sesizarea unor variaţii mici de
rezistenţă şi din această cauză trebuie alese şi folosite cu grijă metodele de
punte, circuitele de condiţionare, cablurile de legătură, sistemele de achiziţie a
datelor pentru a putea realiza măsurători de precizie.
- Alegerea metodei de punte - În cazul în care puntea folosită nu are în
componenţa sa patru tensiometre active, este necesar ca ea să fie completată cu
rezistenţe de referinţă. De aceea, circuitele de condiţionare de semnal trebuie să
asigure întotdeauna o jumătate de punte formată din două rezistenţe de
referinţă de precizie pentru completarea circuitului în cauză. În figura 4.38 este
prezentat circuitul format din două tensiometre active şi două rezistenţe: R1 şi
R2. Rezistenţa nominală a acestor două rezistenţe este mai puţin importantă
decât egalitatea lor. Ideal este ca ele să fie egale şi să furnizeze o tensiune de
referinţă stabilă, egală cu VEX/2, la intrarea negativă a canalului de măsurare.
De exemplu, pentru rezistenţe de completare de 2,5kΩ toleranţa admisă este de
0,02%. Rezistenţa ridicată a rezistoarelor de completare ajută la reducerea
curentului preluat de la sursa de excitare.
Fig. 4.36. Circuit de măsură pentru tensiometru

- Excitaţia punţii - tensiometrele folosesc surse de tensiune constantă
pentru alimentarea punţii. Deşi nu există nici o valoare standard pentru această
tensiune, pe plan industrial este recunoscută valorile cuprinse între 3-10V.
Valorile ridicate ale tensiunii de excitaţie asigură o tensiune de ieşire ridicată,
dar în acelaşi timp dă naştere la erori de măsurare mai mari datorită
autoîncălzirii. De asemenea este foarte important ca tensiunea de excitaţie să
fie cât mai stabilă. Atunci când nu se poate asigura o tensiune de excitaţie
constantă ea trebuie măsurată cu precizie pentru a fi apoi folosită la calcului
alungirii.
152
Dacă tensiometrul este situat la distanţă de circuitul de condiţionare de

semnal sau de sursa de excitaţie, o posibilă eroare este căderea de tensiune pe
firele care conectează sursa de tensiune la punte. De aceea, unele dintre
circuitele de condiţionare de semnal includ circuite de măsurare la distanţă
pentru a compensa această eroare. Sunt două metode folosite pentru măsurarea
la distanţă. Una dintre metode foloseşte reacţia direct de pe sarcină prin
folosirea de legături suplimentare pentru a regla sursa de alimentare în vederea
compensării pierderilor pe firele de legătură pentru a alimenta puntea cu
tensiunea necesară. Cealaltă metodă foloseşte un circuit separat de măsurare
directă a tensiunii de excitaţie. Datorită faptului că firele legătură sunt parcurse
de un curent foarte mic, rezistenţa lor are un efect neglijabil asupra
măsurătorilor. În acest caz tensiunea de excitaţie măsurată este folosită apoi în
procesele de transformare a tensiunii măsurate în lungime pentru a compensa
pierderile din firele de legătură.
-Amplificarea semnalului - Semnalele de la ieşirea tensiometrelor şi a
punţilor sunt relativ mici. În practică, majoritatea tensiometrelor montate în
punte au o sensibilitate de ieşire mai mică decât 10mV/V.Aceasta înseamnă că,
cu o tensiune de excitaţie de 10V, tensiunea de ieşire va fi de 100mV. De
aceea, circuitele de condiţionare de semnal conţin de obicei circuite de
amplificare pentru a ridica nivelul semnalului şi deci a îmbunătăţi rezoluţia şi
raportul semnal zgomot.
- Echilibrarea unei punţi, anularea offset-ului - atunci când se
conectează o punte în circuit, este foarte puţin probabil ca tensiunea de ieşire să
fie nulă, chiar dacă nu s-a efectuat nici o alungire. Orice variaţie a rezistenţelor
ramurilor punţii sau a firelor de legătură generează o tensiune iniţială de offset
diferită de zero. Există câteva metode care se folosesc pentru a contracara
efectul acestei tensiuni iniţiale de offset.
-compensare prin software - această metodă constă în măsurarea tensiunii
iniţiale de offset, înainte de a aplica semnal de intrare. Această valoare este
folosită apoi în calcule. Această metodă este simplă, rapidă şi nu necesită
ajustări manuale. Dezavantajul acestei metode este acela că nu se poate înlătura
tensiunea iniţială de offset a punţii, existând cazul în care această tensiune este
destul de mare astfel încât prin folosirea unui amplificator tensiunea de ieşire
să depăşească limitele dinamice ale aparatului de măsurare sau să apară limitări
datorate circuitului de amplificare.
-circuit pentru anularea tensiunii de offset - când se conectează în circuit
o rezistenţă variabilă sau un potenţiometru pentru a aduce manual tensiunea de
ieşire la zero. În figura 4.39 se prezintă un astfel de circuit. Prin modificarea
rezistenţei potenţiometrului RPOT se poate controla nivelul tensiunii de ieşire şi
153
regla valoarea de zero. Din valoarea rezistenţei RNULL se selectează domeniul

în care poate fi făcută calibrarea
R1 R4
+
VEX RPOT V0
- - +
RNULL
R2 R3
Fig. 4.39. Circuit pentru anulare offset

- circuit tampon pentru anularea tensiunii de offset - această metodă nu
afectează puntea direct la fel şi metodele software. Cu ajutorul acestui circuit
suplimentar, denumit şi circuit de anulare de offset, se adună o tensiune
variabilă de curent continuu la intrarea amplificatorului instrumental cu care se
măsoară tensiunea de dezechilibru a punţii tensiometrice.
Uzual tensiometrele sunt dispozitive avînd impedanţă redusă, au nevoie
de sursă de excitaţie mare pentru a obţine niveluri rezonabile ale tensiunii de
ieşire. Un exemplu tipic de tensiometru în punte este celula de sarcină , cu o
impedanţă tipică de 350 Ω şi o sensibilitate maximă de câţiva mV pentru
fiecare V al tensiunii de.
Celula de sarcină este compusă din patru tensiometre conectate în punte
de aşa cum se observă în figura 4.40. Pentru o tensiune de excitaţie a punţii de
10V şi cu o sensibilitate maximă de 3mV/V, se obţine un semnal maxim de
30mV la ieşirea punţii pentru o încărcare maximă a acesteia. Semnalul de ieşire
poate fi mărit prin creşterea tensiunii de excitare a punţii dar in acest caz apar
efecte de auto-încălzire ce pot provoca erori de citire sau chiar distrugerea
celulei de măsură.
Alungire R1 R4
(R+ΔR)
F
R1 R3 +
VEX - V0 +
R2 R4 -
(R-ΔR) R2 R3
Compresie
Fig. 4.40. Configuraţie celulă de măsură
154
Multe celule de sarcină au circuit de “ sens “ pentru a permite

compensarea lungimii firelor de legătură. O astfel de conexiune este prezentată
în figura 4.41. De asemenea unele celule de sarcină au rezistoare interne
suplimentare pentru compensarea efectului de variaţie cu temperatura a
semnalului de ieşire.
+V
+SENSE
R1 R4
+Vout
-Vout
R2 R3
- SENSE
-VB
Fig. 4.41 Configuraţie punte cu 6 fire

Un exemplu complet de circuit pentru condiţionarea unei punţi a unei
celule de sarcină este prezentat în figura 4.42. Puntea completă conţinând 4
senzori tensiometrici este entitate separată ce poate fi ataşată la orice suprafaţă
a cărei tensiune mecanică sau deformaţie trebuie măsurată.
În scopul de a facilita măsurarea de la distanţă , este folosită metoda de
excitare a punţii de măsură cu un curent 10mA. Puntea tensiometrică generează
la ieşire un semnal de 10.25mV/1000µe. Semnalul este amplificat de
amplificatorul de instrumentaţie AD620, ale cărui rezistenţe din circuitul de
reglare a câştigului au fost alese încât să sigure o amplificare de 100 ori a
semnalului de la ieşirea punţii. Valoarea maximă a semnalului de la ieşirea
amplificatorului poate fi ajustată prin utilizarea unui potenţiometru de 100 Ω,
astfel încât pentru o deformaţie de -3500µe, să se obţină la ieşire -3.500 V iar
pentru o deformaţie de +5000µe să se obţină la ieşire +5.000 V.
Semnalul astfel obţinut la ieşirea amplificatorului poate fi transformat în
semnal digital folosind un circuit de conversie analog numerică. Condensatorul
de 0.1µF cinectat între pinii de intrare ai amplificatorului AD620 serveşte ca
filtru EMI/RFI împreună cu rezistenţa punţii de 1kΩ. Se obţine astfel o
frecvenţă de tăiere a filtrului de aproximativ 1,6 kHz.
155
Fig. 4.42 Exemplu de circuit de condiţionare

Un alt exemplu este circuitul de amplificare pentru o celula de sarcină
prezentat în figura 4.43. În acest caz puntea folosită are o rezistenţă tipică de
350 Ω.
Fig. 4.43 Exemplu de circuit de condiţionare
156
Tensiunea de excitaţie a punţii cu o valoare de 10.000V obtinută pornind

de la o sursa de precizie de tensiune AD588 împreună cu amplificatorul
operaţional de precizie OP177 şi tranzistorul 2N2219A folosit ca un buffer.
Acest ansamblu furnizează un curent de alimentare a punţii de aproximativ
28.57mA.
AD588 este un circuit referinţă de tensiune monolit având o eroare
iniţială foarte mică şi o deriva termică scăzută. AD588 are incluse în structura
sa internă alături de celula de referinţă de bază şi trei amplificatoare
suplimentare care prin diverse conexiuni ale pinilor furnizează anumite
tensiuni programabile de ieşire (figura 4.44). Amplificatoarele sunt ajustate cu
laser pentru a obţine un offset şi o derivă termică foarte mică a tensiunii de
referinţă. Erorile iniţiale foarte reduse permit circuitului AD588 să fie folosit ca
sursă de referinţă în aplicaţiile de măsurare ce necesită o precizie absolută de
12 biţi.
Fig. 4.44 Structura circuitului AD588

Pentru a asigura liniaritatea circuitului de măsură al punţii se utilizeaza
un circuit de instrumentaţie ce necesită un număr minim rezistenţe ceea ce face
ca întreaga schemă implementată ( figura 4.44) să fie foarte precisă, stabilă, şi
rentabilă. Singura cerinţă este ca rezistorul de 475 Ω şi potenţiometrul de 100Ω
să aibă derivă termică scăzută, astfel încât amplificarea să nu se modifice in
funcţie de temperatura exterioară în temperatură.
157
Pentru senzorii de tip punte rezistivă firma Burr Brown produce

circuitul specializat de condiţionare XTR106. Acesta este un circuit de cost
relativ redus având ieşire în curent 4-20mA destinat în special punţilor
rezistive. Circuitul furnizează şi tensiunea de excitare a punţii de 2,5V sau 5V,
include un amplificator de instrumentaţie şi un circuit de liniarizare a
caracteristicii senzorului. Alimentarea pentru circuitele externe este disponibilă
la pinul VREG. Amplificatorul instrumental poate fi folosit pentru o plajă foarte
largă de amplificări necesare diferitelor tipuri de semnale de intrare sau
senzori. Eroarea totală regăsită în curentul de ieşire, incluzând şi eroarea de
neliniaritate, are valori mici ce nu necesită ajustare în multe aplicaţii nu foarte
pretenţioase.
Liniarizarea circuitului se realizează prin obţinerea unei funcţii de transfer de
ordinul doi prin comanda tensiunii de excitare a punţii. Acest lucru reduce de
cel puţin 20 de ori neliniaritatea circuitului. În figura 4.45 se prezintă
caracteristicile ieşirii punţii fără liniarizare şi cu liniarizare.
Fig. 4.45 Caracteristica de ieşire a punţii
În figura 4.46 se prezintă conexiunea de bază a circuitului XTR106.

Tensiunea de alimentare a buclei de curent VPS realizează şi alimentarea
tuturor circuitelor. Ieşirea de curent poate fi măsurată uşor măsurând căderea
de tensiune pe o rezistenţă de sarcină RL conectat în circuitul de curent. Un
condensator COUT de 0.01μF până la 0.03μF se va conecta între V+ şi ieşirea
de curent.
158
Fig. 4.46 Circuitul XTR106

O tensiune de referinţă de 2.5V sau 5V este disponibilă pentru excitarea
punţii. Pentru o tensiune de 5V pinul VREF5 trebuie conectat la punte ca în
figura 4.29. Pentru o alimentare a punţii la 2.5V este necesară conectarea
pinului 13 la pinul 14. Ieşirile punţii sunt conectate la intrările amplificatorului
instrumental V+IN şi V-IN. Un condensator de 0.01μF este bine să fie conectat
între intrări, pentru punţi cu impedanţa mai mare de 10KΩ. Rezistenţa RG
setează câştigul amplificatorului instrumental necesar obţinerii tensiunii
maxime de ieşire VFS.
Pinul 12 (Lin Polarity) şi RLIN realizează o corectare de ordinul doi a
liniarităţii . Se obţine astfel o îmbunătăţirea liniarităţii de cel puţin 20 de ori.
Conexiunea pinului Lin Polarity determină polaritatea corecţiei de neliniaritate.
Pentru aceasta el se conectează la IRET sau VREG. Lin Polarity trebuie conectat
la VREG dacă circuitul de corecţie a neliniarităţii nu se foloseşte.
RLIN este aleasă în conformitate cu ecuaţia:
(4.28)
unde KLIN este constanta de liniaritate a punţii iar B este neliniaritatea relativă a
punţii referitor la valoarea maximă a semnalului de ieşire VFS. Tensiunea de
alimentare a punţii va deveni astfel:
159
(4.29)
Funcţia de transfer completă pentru circuitul de curent este :

I0=4mA+40VIN/RG (4.30)
unde VIN este tensiunea diferenţială de intrare. Este evident faptul că dacă RG
nu este folosit (RG=∞) amplificarea circuitului instrumental este 0 iar ieşirea de
curent va fi de 4mA. O Tensiune de intrare negativă va duce la scăderea
curentului de ieşire sub 4mA. Creşterea în continuare a tensiunii negative de
intrare va avea ca efect limitarea curentului de ieşire la aproximativ 1,6mA.
Curentul de ieşire nu va scădea niciodată sub IREF + IREG adică suma curenţilor
de alimentare a punţii şi a circuitelor externe. Creşterea tensiunii pozitive de
intrare peste VFS va avea ca efect creşterea curentului de ieşire până la
aproximativ28mA valoare la care curentul se va limita.
Pinul IRET este pinul prin care se închid curenţii de la sursa de referinţă şi
de la VREG. Pinul IRET serveşte ca şi masă locală şi este punctul de referinţă
pentru VREG şi pentru tensiunea de referinţă. Curentul IRET este compus şi din
toţi curenţii folosiţi în circuitele externe şi va fi inclus în curentul de ieşire fără
a cauza erori.
Tranzistorul extern Q1 conduce tot curentul din bucla de curent 4-20mA.
Folosirea tranzistorului extern izolează majoritatea puterii disipate de circuitele
de circuitele de precizie ale lui XTR106.
Rezistenţele R1 şi R2 din circuitul punţii sunt folosite pentru a regla
balansul punţii. Valorile R1 şi R2 depind de impedanţa punţii şi de domeniul de
reglaj necesar. Acest circuit de ajustare este o sarcină adiţională pentru VRET ,
egală cu R2. Valoarea aproximativă a lui R1 poate fi calculată cu relaţia:
(4.31)
unde RB este rezistenţa punţii iar ±VTRIM în volţi este tensiunea de balans
dorită să se anuleze.R2 se alege încât să fie egală sau de valoare mai mică decât
R1.
160
4.5 Condiţionarea Transformatoarelor de Tensiune Diferenţială

Liniar Variabilă (LVDT)
Un transformator tensiune diferenţială liniar variabilă (LVDT) este un

dispozitiv folosit de obicei pentru măsurarea deplasării. Toate LVDT sunt
construite dintr-un ansamblu staţionar de bobine şi un miez mobil. Ansamblul
de bobine este format dintr-o înfăşurare primară şi una sau mai multe înfăşurări
secundare. Miezul este realizat din de oţel de permeabilitate magnetică mare, şi
este mai mic în diametru decât diametrul interior al bobinelor, încât acesta
poate fi montat astfel încât se poate deplasa înainte şi înapoi prin carcasă fără
frecări (figura 4.47).
Fig. 4.47 Structura LVDT

Când tensiunea de excitaţie care de obicei este o tensiune sinusoidală cu
frecvenţa de ordinul KHz este aplicată înfăşurării primare se induc în
înfăşurările secundare , datorită circuitului magnetic, tensiuni ce depind de
poziţia miezului magnetic în cadrul ansamblului.
Poziţia miezului determină cât de puternic este cuplajul magnetic dintre
înfăşurarea primară şi înfăşurarea secundară. Când miezul este în centru,
tensiunile la ieşirile bobinelor secundare sunt egale dar defazate cu 180° având
ca rezultat un semnal de ieşire nul. În timp ce miezul se mişcă în stânga faţă de
centru, cuplajul magnetic al bobinei primare cu bobina secundară din partea
stângă este mult mai puternic ducând la apariţia unui semnal în fază cu
semnalul de excitaţie. Când miezul se mişcă în dreapta faţă de centru, cuplajul
magnetic al bobinei primare cu bobina secundară din partea dreaptă este mult
mai puternic ducând la apariţia unui semnal defazat cu 180° faţă de semnalul
de excitaţie (figura 4.48)
161
Vout=V1-V2 Vout=V1-V2=0 Vout=V2-V1
∼ ∼ ∼
S1 P S2 S1 P S2 S1 P S2
* * * * * *
Miez Miez Miez
Poziţie miez
Vout
Poziţie de zero
Fig. 4.48 Caracteristica LVDT
Circuitele de condiţionare pentru astfel de senzori conţin generatoare de

frecvenţă cu amplitudine şi frecvenţa foarte precis cunoscute, amplificatoare de
instrumentaţie precum şi redresoare de precizie sensibile la fază. Rezultă astfel
o metodă precisă şi fiabilă pentru măsurarea distanţei liniare. LVDT sunt
utilizate în maşini-instrumente moderne, robotică, aviatică şi linii de fabricaţie
computerizate.
LVDT sunt disponibile într-o largă varietate de intervale de măsurare, tipic
de la ±100μm la ±25cm. Intervale tipice de tensiune de alimentare sunt de la
1V la 24V rms, cu frecvenţe de la 50Hz la 20kHz.
162
Este de menţionat că valoarea adevărată zero nu are loc atunci când

miezul este poziţionat în centru din cauza diferenţelor dintre cele două
înfăşurări secundare dar şi datorită dispersiei inductivităţii. De asemenea, doar
prin simpla măsurare a tensiunii de ieşire VOUT nu se va putea şti în care parte a
poziţiei zero se află miezul.
Un circuit de condiţionare de semnal care elimină aceste dezavantaje este
prezentat în figura 4.49, circuit prin care se face scăderea valorilor absolute ale
celor două tensiuni de la ieşirile secundare. Folosind această tehnică, pot fi
măsurate variaţiile pozitive şi negative ale miezului în jurul poziţiei centrale.
Valoare
Filtru Vout
Absolută +
+ Vout
∼
- - Poziţie +
Valoare -
Sursă Filtru
LVDT Absolută
AC
Fig. 4.49 Circuit condiţionare LVDT
Circuitul pentru obţinerea valorii absolute poate fi realizat folosind
redresoare cu diode sau circuite de conversie tensiune curent si multiplicatoare
analogice. De asemenea multe firme de profil au realizat circuit dedicate
pentru LVDT capabile sa obţină precizii sporite în medii de măsură industriale.
Un astfel de circuit este AD598 produs de Analog Device având schema
simplificată prezentată în figura 4.50. Acest circuit dispune de toate semnalele
necesare funcţionării cu senzori LVDT. Frecvenţa circuitului de excitaţie poate
fi reglată de la 20Hz la 20kHz prin modificarea unui singur condensator extern.
Două circuite pentru detecţia valori absolute urmate de două filtre sunt folosite
pentru a obţine valoarea amplitudini de la cele 2 canale de intrare A şi B.
Funcţia [A–B]/[A+B] este calculată folosind circuite analogice. Este de
menţionat că această funcţie este independentă de amplitudinea tensiunii de
excitaţie a înfăşurării primare, presupunând că suma amplitudinilor tensiunilor
de ieşire a LVDT a rămâne constantă în intervalul de operare al senzorului.
Această condiţie este de obicei valabilă în cazul majorităţii LVDT, dar
utilizatorul trebuie să verifice întotdeauna acest lucru dacă producătorul îl
precizează explicit în foaia de catalog a senzorului LVDT. De asemenea,
această abordare este valabilă doar în cazul LVDT cu 5 borne.
163
AD598
AMP ∼
OSCILLATOR
ABS
FILTER
+ VA Value
A-B
FILTER AMP Vout
A+B
- VB ABS FILTER
5 Wire LVDT Value
Fig. 4.50 Structura internă AD598

Cu ajutorul un singur rezistor extern se poate seta tensiunea de excitaţie
de la aproximativ 1Vrms pâna la 24Vrms la un curent de maxim 30mA.
Circuitul AD598 poate fi conectat la un senzor LVDT aflat la o distanţă
maximă de 100m deoarece circuitul nu este afectat de schimburile de fază sau
amplitudine. Semnalul de la ieşirea circuitului AD598 este VOUT este ±11V
pentru un curent maxim de ieşire de 6mA şi o distanţă maximă până la sarcină
de aproximativ 300m. În figura 4.51 este prezentată schema detaliată a
circuitului de detecţie şi măsură.
Fig. 4.51 AD598 - Circuitul de detecţie şi măsură
164
Circuitul integrat AD698 pentru condiţionarea senzorilor LVDT are

specificaţii similare cu AD598, dar procesează semnalele de intrare puţin
diferit (figura 4.52). Circuitul AD698 operează un LVDT cu 4 fire şi utilizează
demodulare sincronă. Prelucrarea semnalelor de intrare A şi B constă dintr-o
funcţie de detectare de valoare absolută şi un filtru. Semnalul de ieşirea
circuitului de prelucrare A este împărţită la semnalul de la ieşirea circuitului de
prelucrare B pentru a obţine un rezultat final independent de amplitudinea
tensiunii de excitaţie. În acest caz nu mai este necesar ca suma tensiunilor
secundare a LVDT să rămână constantă.
AD698
AMP ∼
OSCILLATOR
VB B
A
+ FILTER AMP Vout
B
VA A
-
4 Wire LVDT
Fig. 4.52 Structura internă AD698
Circuitul AD698 poate fi de asemenea utilizat pentru conectarea unui LVDT în

configuraţie de jumătate de punte (similar unui auto-transformator) aşa cum
este prezentat în schema din figura 4.53. În această configuraţie, întreaga
tensiune secundară este aplicată circuitului de prelucrare B, în timp ce
tensiunea mediană este aplicată circuitului de prelucrare A.
Conceptul de LVDT poate fi implementat şi în formă rotativă. În acest caz,
dispozitivul este numit transformator diferenţial cu variabile rotative (RVDT).
Acesta este echivalent cu miezul unui LVDT iar înfăşurările transformatorului
sunt legate pe partea staţionară a ansamblului. Oricum, RVDT este liniar în
cazul unui interval de rotaţie relativ strâns şi nu este capabil să măsoare o
rotaţie completă de 360°. Deşi, sunt capabile de rotaţii continue, RVDT tipice
sunt liniare la un interval de aproximativ ±40° în jurul poziţiei centrale (0°).
Sensibilitatea tipică este 2–3mV per volt per grad de rotaţie, cu tensiuni de
intrare în intervalul a 3 Vrms şi frecvenţe de lucru între 400Hz şi 20kHz.
165
AD698
AMP ∼
OSCILLATOR
VB B
A
+ FILTER AMP Vout
B
VA A
Fig. 4.53 Conexiune în jumătate de punte
4.6 Condiţionarea Senzorilor magnetici cu Efect Hall
Efectul Hall este un efect galvanomagnetic observat pentru prima dată

de Edwin Herbert Hall în 1880. Acest efect constă în apariţia unui câmp
electric transversal (denumit câmp electric Hall EH) şi a unei diferenţe de
potenţial într-un metal sau semiconductor parcurse de un curent electric, atunci
când ele sunt introduse într-un câmp magnetic, perpendicular pe direcţia
curentului.
Fie o lamelă străbătută de curentul I, care are o
concentraţie n în purtătorii de sarcină (figura 4.54).
Sub acţiunea câmpului magnetic, asupra fiecărui
purtător de sarcină q va acţiona forţa F=q*v*B
datorită căreia aceştia vor fi deviaţi după o direcţie
perpendiculară pe planul format de v şi B. Între
aceste feţe va apărea o tensiune Hall UH, care va crea
un câmp EH=UH/a. Acest câmp dă naştere unei forţe b
FH=q*EH, care se opune deplasării purtătorilor, iar la d a
echilibru cele două forţe fiind egale ca mărime,
rezultă: qvB=qEH=qUH/a.
Exprimând pe I în funcţie de concentraţia în purtători
de sarcină şi de viteza acestora, adică: I=nqvab, se
poate exprima valoarea lui v, care da: UH=BI/nqa.
Notând 1/nq=RH şi denumind-o constanta Hall, se
obţine în final UH=RHBI/a. Fig. 4.54. Efectul Hall
166
Efectul Hall poate fi utilizat pentru a măsura câmpurile magnetice, dar

aplicaţia cea mai frecventă este utilizarea efectului Holl în senzorii de mişcare
unde un senzor Hall fixat şi un magnet mic ataşat unei parţi mobile poate
înlocui o camă şi un contact mecanic, rezultând astfel o îmbunătăţire a
fiabilităţii. Deoarece VH este proporţională cu câmpul magnetic şi nu cu viteza
de variaţie a acestuia ca în cazul unui senzor inductiv, efectul Hall oferă
posibilitatea realizării de senzori de viteză scăzută mult mai fiabili.
Deşi sunt mai multe materiale ce pot fi utilizate pentru senzorii cu efect
Hall, siliciul oferă avantajul că circuitele condiţionare a semnalului pot fi
integrate în acelaşi cip ca şi senzorul. Un detector simplu de viteză unghiulară
poate fi realizat cu un senzor Hall, un bloc de amplificare şi un comparator ca
în schema din figura 4.55. Circuitul este proiectat pentru a detecta viteza
unghiulară precum cele din aplicaţiile auto. Circuitul răspunde micilor variaţii
de câmp magnetic, iar comparatorul este realizat cu histerezis pentru a preveni
oscilaţia. Diverse companii produc astfel de circuite Hall iar utilizarea lor este
foarte larg răspândită.
HALL
AMP
Senzor
Vout
Ref
Fig. 4.55 Circuit pentru senzor Holl
Există multe alte aplicaţii, în particular în măsurarea acceleraţiei auto,

la poziţia pedalelor, la suspensie şi poziţia valvelor, unde este de dorit o
funcţionare liniară. AD22151 este un senzor liniar de câmp magnetic a cărui
tensiune de ieşire este proporţională cu intensitatea câmpului magnetic aplicat
perpendicular. Circuitul AD22151 integrează pe aceeaşi pastilă de siliciu atât
celula cu efect Hall precum si circuitul de condiţionare de semnal aferent
pentru a reduce efectele datorate variaţiei cu temperatura a caracteristicilor
circuitelor componente (figura 4.56)
Arhitectura maximizează avantajele unei implementaţii monolitice
permiţând o mare versatilitate pentru a putea îndeplini diferite cerinţe ale
aplicaţiei cu un număr minim de componente externe. Principalele
caracteristici includ anularea variaţiei dinamice a derivei termice a offset-ului
167
prin folosirea unui amplificator operaţional cu chopare şi a unui senzor de

temperatură integrat. Circuitul integrat este realizat încât să funcţioneze cu o
singură sursă de alimentare de +5V, un offset redus şi o variaţie mică a
amplificării cu temperatura pentru o plaje de temperaturi de funcţionare
cuprinse între –40°C şi +150°C.
⎡ R ⎤
Vout = ⎢1 + 3 ⎥ ∗ 0, 4mV / Gauss
⎣ R2 ⎦
Fig. 4.56 Structura circuitului AD 22151
Compensarea temperaturii (setată din exterior cu rezistorul R1) permite

utilizarea unui număr mare de materiale magnetice utilizate frecvent în senzorii
de poziţie. Tensiunea de ieşire şi câştigul pot fi uşor setate cu rezistori externi.
Intervalul de câştig tipic poate fi setat de obicei de la 2mV/Gauss la
6mV/Gauss. Tensiunea de ieşire poate fi ajustată pentru operare biupolară sau
unipolara în funcţie de aplicaţia implementată.
168
4.7 Condiţionarea Semnalelor de Curent
Multe dispozitive folosite în aplicaţiile de control şi

monitorizare a proceselor generează un semnal de curent, de obicei
în intervalul 4–20mA sau 0–20 mA. Semnalele de curent sunt
folosite deoarece sunt mult mai imune la erorile cauzate de
zgomotul electric sau căderile de tensiune pe firele lungi de
legătură. Dispozitivele de condiţionare a semnalelor convertesc
semnalele de curent în tensiuni, prin trecerea acestor curenţi prin
rezistenţe de înaltă precizie, cum este arătat în figura 4.57.
Fig. 4.57 Conversia curent tensiune
Tensiunea rezultată, VMĂS = IS R, poate fi în continuare

condiţionată şi prelucrată în vederea aplicării ei circuitelor de
achiziţie a datelor
169
4.8 Condiţionarea Accelerometrelor

4.8.1 Introducere
Vibraţiile şi şocurile sunt prezente în toate domeniile din viaţa de zi cu zi.
Ele pot fi generate şi transmise de motoare, turbine, maşini unelte, poduri,
turnuri, chiar şi de corpul uman. În timp ce unele vibraţii sunt de dorit, altele
pot fi dăunătoare sau chiar distructive. De aceea este necesară înţelegerea
cauzelor ce duc la apariţia vibraţiilor pentru a putea dezvolta metode de
măsurare şi prevenire. Astfel senzorii de vibraţii servesc ca o legătură între
structurile ce vibrează şi echipamentul electronic de măsurare.
Există mai multe metode de sesizare a vibraţiilor. O primă metodă este
cea a folosirii unui microfon special pentru captarea zgomotului produs de
elementele mecanice în mişcare. Deoarece condiţiile climatice dar şi mecanice
din carieră sunt foarte dificile existând şi multe zgomote parazite produse de
utilaje dar şi de reparaţiile frecvente era foarte greu de preluat doar semnalul
util folosind microfoane. De aceea s-a preferat folosirea accelerometrelor
montate în punctele de interes.
Efectul piezoelectric descoperit de Pierre şi Jaques Curie, a rămas o
simplă curiozitate până în anii 1940. Proprietatea unor cristale de a elibera
sarcini electrice sub acţiunea forţelor mecanice nu a avut nici o aplicaţie
practică până când amplificatoarele cu impedanţa de intrare foarte mare au
permis inginerilor să amplifice semnalele produse de aceste cristale. În anii
1950, când tuburile au fost destul de bune calitativ pentru a putea fi folosite,
efectul piezoelectric a început să fie utilizat.
Principiul amplificatorului de sarcină a fost patentat de W.P.Kistler în
1950 şi a câştigat semnificaţie practică în anii 1960. Introducerea circuitelor
MOSFET şi dezvoltarea materialelor izolante precum teflon şi kapton au
îmbunătăţit foarte mult performanţele şi au propulsat folosirea senzorilor
piezoelectrici în toate domeniile de utilizare a tehnologiei moderne precum şi
în industrie .
Sistemele de măsură piezoelectrice sunt sisteme electrice active. Astfel
cristalele produc o sarcină electrică numai atunci când există o schimbare de
încărcare mecanică neputându-se utiliza pentru măsurători statice. Oricum, este
greşit conceput că instrumentele piezoelectrice sunt indicate numai pentru
măsurătorile dinamice. Traductoarele cu cuarţ, când sunt utilizate împreună cu
circuite adecvate de condiţionarea semnalelor, oferă o capacitate de măsurare
cvasistatică excelentă. Sunt nenumărate exemple ale aplicaţiilor unde senzorii
170
pe bază de cuarţ măsoară cu acurateţe şi cu precizie fenomenele cvasistatice

pentru minute şi chiar ore.
Există două tipuri de senzori piezoelectrici: cu impedanţă ridicată şi cu
impedanţă scăzută. Cele cu impedanţă mare generează o sarcină de ieşire ce
necesită un amplificator de sarcină sau un convertor extern de impedanţă
pentru conversia sarcină-tensiune. Tipurile cu impedanţă mică folosesc aceleaşi
elemente piezoelectrice ca şi cele cu impedanţă mare având încorporat un
convertor miniaturizat sarcină-tensiune. Ele necesită o sursă de energie externă
pentru a activa electronica şi pentru a separa tensiunile continue de polarizare
de semnalul util de ieşire.
4.8.2 Materiale piezoelectrice

Sunt două tipuri de materiale piezoelectrice ce sunt folosite pentru
realizarea accelerometrelor: cuarţ şi ceramică policristalină. Cuarţul este un
cristal natural în timp ce ceramica este făcută de om. Fiecare material oferă
unele avantaje iar alegerea materialului depinde de caracteristicile particulare
dorite pentru accelerometru .
Cuarţul este foarte cunoscut pentru capacitatea sa de a realiza măsurători
de precizie şi este utilizat în aplicaţiile de zi cu zi de măsurare a timpului şi a
frecvenţei. Exemplele de utilizare includ de la ceasuri de mână până la
computere sau aplicaţii casnice .
Accelerometrele beneficiază de câteva proprietăţi unice ale cuarţului. Din
moment ce cuarţul este un piezoelectric natural, nu are tendinţa de a se relaxa
într-o stare alternativă şi este considerat cel mai stabil dintre toate materialele
piezoelectrice.
Această caracteristică importantă furnizează accelerometrelor cu cuarţ
stabilitate pe termen lung şi repetabilitate. De asemenea cuarţul nu are nici un
efect pirolectric (ieşirea nu depinde de schimbarea de temperatură), ceea ce
oferă stabilitate în mediile cu variaţie de temperatură.
Deoarece cuarţul are o valoare a capacităţii scăzută, sensibilitatea în
tensiune este foarte mare, comparativ cu majoritatea materialelor ceramice,
făcându-l ideal pentru a fi folosit în sistemele cu amplificare de tensiune. De
asemenea, sensibilitatea de sarcină a cuarţului este scăzută, limitându-se
întrebuinţările în sistemele cu amplificare a sarcinii, unde zgomotul scăzut este
o trăsătură definitorie. Intervalul de temperatură pentru folosirea cuarţului este
de aproximativ 3150C.
O mare varietate de materiale ceramice sunt folosite de asemenea pentru
realizarea de accelerometre, în funcţie de cerinţele corespunzătoare aplicaţiei.
Toate materialele ceramice sunt făcute de om şi sunt forţate să devină
piezoelectrice printr-un proces de polarizare. Acest proces (cunoscut sub
171
denumirea de poling) expune materialul la un câmp electric de intensitate mare.

Astfel se aliniază dipolii electrici, forţând materialul să devină piezoelectric.
Din păcate acest proces are tendinţa să devină reversibil. Dacă ceramica este
expusă la temperaturi ce depăşesc nivelul ei de lucru sau la câmpuri electrice
apropiate de valorile procesului de „poling” proprietăţile piezoelectrice pot fi
drastic alterate sau chiar distruse. Acumularea de sarcini statice de valori mari
poate avea acelaşi efect asupra proprietăţilor piezoelectrice .
Se pot face trei clasificări ale materialelor ceramice. Există astfel
ceramicele de sensibilitate foarte mare în tensiune, care sunt folosite pentru
accelerometre cu circuite încorporate. Există ceramici cu sensibilitate ridicată
în sarcină care se folosesc la senzori cu ieşire de sarcină având un interval de
temperatură de lucru de până la 2050C.
Acelaşi tip de cristal este folosit şi la accelerometrele care folosesc
circuite încorporate de amplificare a sarcinii pentru a obţine semnale de ieşire
ridicate şi rezoluţie mare. Şi nu în ultimul rând există ceramici cu temperaturi
ridicate de utilizare care sunt folosite pentru accelerometrele cu ieşire de
sarcină cu un interval de temperatură de până la 3160C folosite pentru
monitorizarea diverselor motoare şi a turbinelor supraîncălzite.
Avantajul senzorilor piezoelectrici
Accelerometrele piezoelectrice se realizează de peste 40 de ani şi
folosesc fenomenul de piezoelectricitate. Piezo provine din limba greacă şi
înseamnă a strânge. Când un material piezoelectric este solicitat produce
sarcină electrică. Combinat cu o masă seismică el generează un semnal de
sarcină electrică proporţional cu acceleraţia vibraţiilor.
Elementul activ al accelerometrelor constă cel mai adesea dintr-un
material ceramic ales cu grijă, cu proprietăţi piezoelectrice excelente, numit
Lead-Zirconate-Titanat (PZT). Realizate special, PZT oferă performanţe bune
şi stabilitate pe termen lung. Stabilitatea mare similară accelerometrelor cu
cuarţ este obţinută printr-un proces artificial de îmbătrânire a elementului
piezoelectric. Sensibilitatea materialelor ceramice comparativ cu cea a
materialelor de cuarţ este de 100 de ori mai mare . De aceea accelerometrele
piezoceramice sunt o alegere mai bună pentru folosirea la frecvenţe şi
acceleraţii scăzute.
Accelerometrele piezoelectrice sunt acceptate unanim ca fiind cea mai
bună alegere pentru măsurarea vibraţiilor absolute. Comparativ cu senzorii de
alt tip, accelerometrele piezoelectrice au următoarele avantaje importante:
- o zonă dinamică destul de mare, aproape toată lipsită de zgomote ;
- sunt potrivite pentru măsurarea şocurilor şi vibraţiilor imperceptibile;
- o liniaritate excelentă în zona de lucru;
- interval de frecvenţe mare, putând fi măsurate frecvenţele înalte;
172
- sunt compacte şi totuşi foarte sensibile;

- nu au părţi detaşabile conferindu-le o durată mare de funcţionare;
- sunt cu autogenerare şi nu necesită alimentare externă;
- există într-o mare varietate de modele, aproape pentru orice necesitate;
- integrarea semnalului de ieşire oferă informaţii despre viteză .
4.8.3 Senzorii piezoelectrici cu cuarţ.

Senzorii piezoelectrici cu cuarţ sunt realizaţi în principal din bare subţiri
sau plăcuţe tăiate cu o orientare precisă faţă de axele cristalelor, depinzând de
aplicaţie (figura 4. 58).
Fig. 4.58 Efectul piezoelectric în cristale

Majoritatea senzorilor Kistler încorporează elemente de cuarţ, acesta
fiind sensibil la încărcările de compresie sau forfecare. Forfecarea este folosită
pentru senzorii de forţă cu mai multe componente şi pentru senzorii de
măsurare a acceleraţiei. Alte tăieri specializate includ tăierea transversală
pentru senzori de presiune şi tăierea polistabilă pentru senzori de temperatură
mare.
Cele mai bune elemente de cuarţ suprapuse sunt asamblate fie singure fie
mai multe (în pachete) şi pretensionate. Pachetele de cuarţ generează un semnal
de sarcină de ordinul pico coulombilor, care este direct proporţional cu forţa
aplicată. Fiecare tip de senzori foloseşte o configuraţie de cuarţ optimizată şi
nu în ultimul rând calibrată pentru fiecare aplicaţie în parte (forţă, presiune,
acceleraţie sau tensiune mecanică).
Dintr-un număr mare de materiale piezoelctrice accesibile astăzi, cuarţul
este preferat în fabricarea senzorilor având următoarele proprietăţi :
- limita de stres a materialului ≈ 20,000 psi;
- rezistenţa la temperatură de până la 9300C;
- rigiditate foarte mare , liniaritate mare şi histerezis neglijabil;
- sensibilitate aproape constantă pe un interval de temperatură constant;
- rezistenţă de izolaţie foarte mare (1014Ω) ;
- permite măsurători la frecvenţe joase.
173
Cristalele piezoelectrice sunt tăiate astfel încât să predomine efectul

longitudinal sensibil la compresie. Ele sunt folosite în primul rând pentru
măsurarea forţei, presiunii, tensiunii mecanice şi acceleraţiei. Efectul
transversal face posibilă obţinerea unei sarcini mai mari printr-o formă
adecvată şi un aranjament potrivit al elementelor piezoelectrice şi este folosit în
primul rând la senzori de presiune. Efectul de forfecare este folosit în principal
la accelerometre şi senzori de forţă cu trei componente.
Materialele piezoelectrice, fie că este vorba de cuarţul natural sau de
ceramica realizată de mâna omului, au capacitatea de a genera la ieşire un
semnal electric proporţional cu presiunea aplicată. Într-un accelerometru,
elementele piezoelectrice se comportă ca un resort cu o rigiditate k ce leagă
baza accelerometrului de masa seismică. Senzorul operează conform legii a
doua de mişcare a lui Newton : F = ma.
O deplasare a bazei accelerometrului creează o forţă F pe materialul
piezoelectric, proporţională cu acceleraţia „a” aplicată şi cu mărimea masei
seismice m. Răspunsul în frecvenţă este determinat de frecvenţa de rezonanţă a
senzorului ce poate fi modelat în general ca un sistem cu un singur grad de
libertate.
Elementul activ dintr-un accelerometru este materialul piezoelectric. În
figura 4.59 se ilustrează efectul piezoelectric cu ajutorul unui disc supus
compresiei ce se comportă ca o capacitate ce are un material piezoceramic între
electrozi. O forţă aplicată perpendicular pe disc realizează o creştere de sarcină
şi tensiune la bornele electrozilor.
q=d33F
A F u= d33dF/e33A
→q unde
A - suprafaţa pastilei piezoelectrice
u d - grosimea pastilei piezoelectrice
F - forţa aplicată
disc piezo q - sarcina generată
F u - tensiunea la borne
d33, e33 - constante piezoelectrice
Fig. 4.59 Efectul piezoelectric
Elementele sensibile ale unui accelerometru piezoelectric constau din

două părţi majore: materialul piezoelectric şi masa seismică.
O parte a materialului piezoelectric este conectată rigid cu masa
senzorului, iar masa seismică este ataşată pe cealaltă parte. Când
174
accelerometrul este supus vibraţiilor apare o forţă ce acţionează asupra

elementului piezoelectric (figura 4.60). Potrivit legii a 2 a lui Newton această
forţă este egală cu produsul dintre acceleraţie şi masa seismică. Datorită
efectului piezoelectric este generată o sarcină de ieşire proporţională cu forţa
aplicată. Din moment ce masa seismică este constantă, sarcina de ieşire este
proporţională cu acceleraţia masei.
Masă seismică →q F=m·a

m
Piezoceramică u
Acceleraţie a
Fig 4.60 Principiul unui accelerometru piezoelectric

Pentru un interval mare de frecvenţă, atât baza senzorului cât şi masa
seismică au aceeaşi amplitudine a acceleraţiei. Din acest motiv senzorul
măsoară acceleraţia obiectului testat.
Elementul piezoelectric este conectat la suportul senzorului printr-o
pereche de electrozi . Unele accelerometre conţin un circuit electronic integrat
care converteşte ieşirea de sarcină cu impedanţă mare într-un semnal de
tensiune de impedanţă mică.
În domeniul de frecvenţă util sensibilitatea senzorului este independentă
de aceasta. Un accelerometru piezoelectric poate fi privit ca un sistem mecanic
de tipul trece-jos cu un vârf de rezonanţă. Masa seismică şi piezoceramicele
(plus alte componente flexibile) formează un sistem oscilant. Acesta defineşte
comportamentul tipic la rezonanţă şi limita superioară de frecvenţa a
accelerometrului.
De aceea, pentru a mări domeniul frecvenţei de operare trebuie crescută
frecvenţa de rezonanţă ce se face de obicei prin reducerea masei seismice. Cu
cât masa seismică este mai mică cu atât sensibilitatea este mai mică . De aceea
un accelerometru cu frecvenţă de rezonanţă ridicată, de exemplu un
accelerometru de şoc, va fi mai puţin sensibil, în timp ce un accelerometru
seismic foarte sensibil are o frecvenţă de rezonanţă scăzută.
175
4.8.4 Comportamentul dinamic

În cele mai multe cazuri un accelerometru poate fi privit ca un sistem
mecanic clasic de ordinul doi cu un singur grad de libertate compus dintr-un
resort elastic, un corp cu masa m şi un element de amortizare vâscoasă .
Sistemul mecanic rezultat este prezentat în figura 4.61.
F
Resort elastic
k
x
m Masă
c Amortizare vîscoasă
Fig 4.61 Structura unui sistem mecanic oscilant

Fără a avea amortizare, energia înmagazinată în resort şi corpul de masă
m nu va fi niciodată disipată iar sistemul nu va fi niciodată stabil. În acest caz
se utilizează amortizarea vâscoasă ca şi mecanism de disipare a energiei.
Amortizarea vâscoasă generează o forţă de sens opus care este proporţională cu
viteza sistemului:
dx
Famortizare = c (4.32)
dt
unde c este constanta de amortizare vâscoasă. Acest tip de amortizare este
considerat adesea în descrierea acestui tip de sistem de ordinul doi deoarece
aceasta este cea mai reprezentativă metodă de disipare a energiei în majoritatea
structurilor mecanice.
Ţinând cont că resortul elastic generează o forţă proporţională cu
deplasarea, teorema a doua a lui Newton ( F = ∑ ma ) aplicată acestui sistem
devine:
Faplicată − Felastică − Famortizare = Finerţială (4.33)
dx d2x
F − kx − c =m 2 (4.34)
dt dt
176
Se vor introduce în continuare următoarele notaţii:

1
Ks = ca fiind sensibilitatea statică a sistemului
k
k
ωn = ca fiind pulsaţia naturală a sistemului
m
c c
ξ= = ca fiind coeficientul de amortizare al sistemului
2mωn 2 km
Sensibilitatea statică Ks este denumită mai corect ca fiind sensibilitatea
pseudo-statică. Ea este determinată prin măsurarea răspunsului sistemului
atunci când nu există masa inerţială m şi nici amortizare vâscoasă, adică un
sistem echivalent de ordinul zero.
Pulsaţia naturală ωn este dată de frecvenţa dispozitivului ce vibrează în
absenţa amortizării şi se măsoară în radiani pe secundă. Frecvenţa naturală a
sistemului fn depinde de pulsaţia naturală prin relaţia ωn=2π fn.
Coeficientul de amortizare vâscoasă este o măsură adimensională a
energiei mecanice disipate. Un sistem mecanic de ordinul doi cu un coeficient
de amortizare vâscoasă foarte mic va continua să oscileze mult timp după
dispariţia sau modificarea cauzei ce a generat oscilaţiile. De asemenea un
sistem cu un coeficient de amortizare vâscoasă mare va avea o amortizare
rapidă a oscilaţiilor dar va dura mult timp până să răspundă unor modificări ale
stării sistemului.
Dacă ξ<1 sistemul este denumit oscilant neamortizat.
Dacă ξ>1 sistemul este denumit aperiodic.
Pentru amortizare critică valoarea lui ξ este 1. Această valoare este greu
de realizat în practică dar din punt de vedere teoretic se vor şti ecuaţiile cu care
se va lucra în continuare în funcţie de ξ<1 sau ξ>1.
Introducând aceste noi notaţii în ecuaţia de mişcare rezultă următoarea
ecuaţie:
d2x dx F
2
+ 2ξωn + ω2n x = (4.35)
dt dt m
care ţinând cont de notaţiile consacrate:
d2x
=
x şi dx = x (4.36)
dt 2 dt
devine
177
F
x + 2ξωn x + ωn2 x =
(4.37)
m
Accelerometrele sunt folosite pentru a determina acceleraţia s în funcţie
de deplasarea ys a corpului de masă m faţă de referinţa sistemului mecanic.
Ecuaţia care caracterizează accelerometrul poate fi scrisă astfel:
mys + cy s + kys = ms (4.38)
Este necesar ca informaţia măsurată brut ys să fie convertită într-o
informaţie de acceleraţie. Reamintind faptul că ys este deplasarea relativă a
corpului de masă m faţă de referinţa sistemului mecanic, relaţia de legătură
între cele două mărimi este:
YA = ω2n Ys (4.39)
Răspunsul accelerometrului la un semnal de intrare de tip treaptă.
Un sistem mecanic de ordinul doi nu poate fi folosit pentru a măsura o
variaţie de tip treaptă a deplasării datorită coeficientului de amortizare. Pentru
acceleraţie situaţia este diferită iar teoria sugerează că un sistem seismic de
ordinul doi poate fi folosit pentru a măsura o variaţie de tip treaptă a
acceleraţiei. În practică doar anumite tipuri de accelerometre pot fi folosite
pentru aceasta. O variaţie de tip treaptă pentru acceleraţie este definită astfel:
a=0 pentru t<0
a=A pentru t>0
unde a reprezintă acceleraţia sistemului iar A amplitudinea treptei aplicate.
Răspunsul accelerometrului în m/s2 depinde de coeficientul de amortizare
ξ după cum urmează :
⎧
(
ξ sinh ωn t ξ 2 − 1 ) ⎫⎪⎬
ξ >1
yA
= 1− e −ξωn t ⎪
( 2
⎨cosh ωn t ξ − 1 +) (4.40)
A ⎪
⎩ ( )
ωn t ξ 2 − 1 ⎪
⎭
( )
⎧ sin ω t 1− ξ2 − Φ ⎫
yA −ξωn t ⎪ ⎪
( )
n
ξ <1 = 1− e ⎨ ⎬ cu Φ = sin
−1
1− ξ 2 (4.41)
A ⎪ 1− ξ 2
⎪
⎩ ⎭
În aceste ecuaţii yA este variaţia în timp a ieşirii accelerometrului după ce
a fost convertită în acceleraţie. Coeficientul de amortizare minim pentru care
1
sistemul nu oscilează este ξ = = 0.707 În figura 4.62 este prezentat
2
răspunsul sistemului considerat în funcţie de diferitele valori ale lui ξ.
178
yA
A
2.0
1.5
ξ=0.05
ξ=0.2
1.0 ξ=0.707
ξ=1
ξ=2
0.5
ωt
5 10 15 20
Fig 4.62 Răspunsul sistemului în funcţie de ξ
Răspunsul accelerometrului la un semnal sinusoidal de intrare

Plecând de la ecuaţia de mişcare a sistemului mecanic:
s + cy s + kys = ms
my (4.42)
şi având pentru semnale sinusoidale de intrare a = −Sω sin ωt = A sin ωt
2
se consideră că răspunsul staţionar al sistemului este dat de

ys = Ys sin ( ωt − Φ ) (4.43)
Reamintim că informaţia despre acceleraţie este obţinută din informaţia
despre deplasarea relativă măsurată brut ys prin relaţia YA = ω2n Ys
Înlocuind în ecuaţia de mişcare şi rearanjând se obţine:
ω2n Ys Y 1
2
= A =
Sω A ⎛ ⎛ ω ⎞2 ⎞ 2
(4.44)
2⎛ ω ⎞
⎜1 − ⎜ ⎟ ⎟ + 4ξ ⎜ ⎟
⎜ ⎝ ωn ⎠ ⎟ ⎝ ωn ⎠
⎝ ⎠
iar defazajul este dat de relaţia:
179
⎛ ⎛ ω⎞ ⎞
⎜ 2ξ ⎜ ⎟ ⎟
⎜
Φ = tan −1 ⎜ ⎝ ωn ⎠ ⎟ (4.45)
2 ⎟
⎜ 1− ⎛ ω ⎞ ⎟
⎜ ⎜ω ⎟ ⎟
⎝ ⎝ n⎠ ⎠
unde :
A – amplitudinea acceleraţiei sinusoidale ce se doreşte a fi măsurată;
YA – amplitudinea acceleraţiei la ieşirea traductorului. Pentru
traductorul ideal A= YA;
ω – pulsaţia în radiani pe secundă a excitaţiei;
Ф – defazajul dintre semnalul de la ieşirea traductorului şi semnalul
aplicat la intrare. Pentru un traductor ideal defazajul este zero.
Dependenţa YA/A în funcţie de frecvenţă şi de factorul de amortizare este
prezentată în figura 4.63.
yA
A
10 ξ=0.05
ξ=0.2
8 ξ=0.707
ξ=1
6 ξ=2
2
1
ω ωn
0.1 1 10
Fig 4.63 Caracteristica de frecvenţă a accelerometrului

Când frecvenţa de excitaţie este apropiată de frecvenţa naturală de a
sistemului (ω~ωn) traductorul generează la ieşire un semnal foarte mare dacă ξ
este mic. Aceasta arată că accelerometrul nu trebuie folosit la frecvenţe
apropiate de frecvenţa naturală.
180
Dacă frecvenţa de excitaţie este mare (ω>ωn) ieşirea traductorului este

mult mai mică decât acceleraţia ce trebuie măsurată şi se modifică în funcţie de
frecvenţă. Aceasta arată că nu trebuie folosit un accelerometru la frecvenţe mai
mari decât frecvenţa sa naturală. Dacă se lucrează la frecvente mai mici decât
frecvenţa naturală ieşirea traductorului are aceeaşi valoare ca şi excitaţia adică
YA/A=1
Accelerometrul piezoelectric este caracterizat după cum am văzut
anterior de o ecuaţie diferenţială de gradul 2, având funcţia de transfer :
YA 1
=
A ⎛ ⎛ ω ⎞2 ⎞ 2 (4.46)
2⎛ ω ⎞
⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟ + 4ξ ⎜ ⎟
⎜ ⎝ ωn ⎠ ⎟ ⎝ ωn ⎠
⎝ ⎠
unde:
fn - frecvenţa naturală (Hz)
f - frecvenţa pentru un punct dat al caracteristicii (Hz)
YA - amplitudinea acceleraţiei la ieşirea traductorului
A - amplitudinea acceleraţiei de referinţă
În figura 4.64 se prezintă caracteristica tipică în funcţie de frecvenţă a

unui accelerometru piezoelectric când acesta este excitat de o acceleraţie
constantă.
A
1.30
fL –frecvenţa limită inferioară
f0 –frecvenţa normală de lucru
fn –frecvenţa naturală
1.10
1.05
1.00
0.95
0.90
0.71 f
fL 2fL 3fL fO 0.2fn 0.5fn
0.3fn fn
Fig. 4.64 Caracteristica de frecvenţă a accelerometrului piezoelectric
181
Din această curbă pot fi evidenţiate câteva intervale de frecvenţă utile :

* La aproximativ 1/5 din frecvenţa de rezonanţă răspunsul senzorului
este de 1.05. Aceasta înseamnă că eroarea de măsurare apărută la frecvenţele
joase este 5%.
* La aproximativ 1/3 din frecvenţa de rezonanţă eroarea este 10%. Din
acest motiv intervalul liniar de frecvenţă ar trebui considerat ca fiind limitat la
1/3 din frecvenţa de rezonanţă.
* Limita de 3 dB cu o eroare de aproximativ de 30% este obţinută la
aproximativ jumătate din frecvenţa de rezonanţă.
Limita cea mai de jos a frecvenţei depinde în principal de
preamplificatorul ales. Adesea acesta poate fi ajustată. La amplificatoarele de
tensiune limita frecvenţelor joase este funcţie de constanta de timp RC
rezultată din accelerometru, cablu şi amplificatorul de intrare .
4.8.5 Structura şi tipurile accelerometrelor piezoelectrice

Configuraţia accelerometrelor piezoelectrice este definită de felul în care
forţa inerţială a masei de acceleraţie acţionează asupra materialului
piezoelectric. Cele mai relevante moduri sunt: de forfecare, de încovoiere şi de
compresie.
Accelerometre de forfecare.
Accelerometrele de forfecare acţionează asupra materialului sensibil
piezoelectric aflat între suportul central şi masa seismică. Un inel de compresie
aplică o forţă de pretensionare necesară pentru a crea o structură liniară rigidă.
Sub acţiunea acceleraţiei, masa seismică produce o presiune de forfecare
asupra cristalelor piezoelectrice. Prin izolarea acestora de bază şi de carcasă,
accelerometrele cu forfecare au avantajul insensibilităţii faţă de temperatură şi
faţă de efecte de îndoire a bazei. De asemenea datorită dimensiunilor
geometrice mici este permisă folosirea la frecvenţe mari prin minimizarea
efectului încărcării cu masă suplimentară a structurii de test. Structura unui
accelerometru de forfecare este prezentată în figura 4.65
182
carcasă
masă seismică
material piezoelectric
suport
conector
bază montaj
Fig. 4.65 Accelerometru de forfecare
Accelerometre de încovoiere
Accelerometrele de încovoiere utilizează materiale piezoceramice sub
formă de bară sau lamelă, încastrate la un capăt în carcasa senzorului şi având
masa seismică la celălalt capăt. Această construcţie oferă dimensiuni reduse,
greutate mică şi stabilitate termică excelentă. Insensibilitatea la mişcarea
transversală este de asemenea o caracteristică inerentă a acestui design. În mod
general, construcţia accelerometrului de încovoiere este ideală pentru frecvenţe
joase, acceleraţii gravitaţionale ce apar în timpul testării diferitelor structuri.
Structura unui accelerometru de încovoiere este prezentată în figura 4.66
cuplaj prin frecare

carcasă
inel de pretensionare
masă seismică
bază montaj
Fig. 4.66 Accelerometru de încovoiere
183
Accelerometre de compresie
Aceste accelerometre au structuri simple care se caracterizează printr-o
rigiditate mare. Compresia verticală a cristalului piezoelectric se realizează
prin presarea între o masă seismică şi o bază montată rigid. Se asigură
prinderea de bază a cristalului piezoelectric prin intermediul unui şurub sau
arc de precompresie. Când senzorul este accelerat, masa seismică creşte sau
descreşte forţa de compresie asupra a materialului piezoelectric rezultând un
semnal proporţional la ieşire. Cu cât masa seismică este mai mare, cu atât forţa
de compresie este mai mare şi deci semnalul de ieşire este mai mare. Acest
design se poate împotrivi la şocurile de nivel mare, iar distanţa mică dintre
materialul piezoelectric şi baza senzorului face ca accelerometrul să fie sensibil
la forţele ce acţionează asupra bazei. De asemenea accelerometrul este
susceptibil la efectele variaţiilor termice care pot produce semnale de ieşire
eronate când accelerometrele sunt folosite la frecvenţe joase în medii instabile
termic, cum ar fi în aer liber lângă motoare sau ventilatoare. Structura unui
accelerometru de încovoiere este prezentată în figura 4.67
carcasă
arc de precompresie
masă seismică
şurub de prindere
conector
bază montaj
Fig. 4.67 Accelerometru de compresie
4.8.6 Montarea accelerometrelor

Una din cele mai importante consideraţii privind montarea
accelerometrelor este efectul pe care îl are modalitatea de montaj asupra
răspunsului în frecvenţa al accelerometrului. Domeniul util de frecvenţă al
accelerometrelor este determinat, în majoritatea cazurilor prin montarea
accelerometrelor direct pe suprafaţa de testare. Cuplarea directă oferă în
184
general cea mai înaltă frecvenţă mecanică de rezonanţă şi, de aceea cel mai
mare domeniul de frecvenţă. Adăugarea oricărei mase la accelerometru, ca de
exemplu o bază de montare adezivă sau magnetică, coboară frecvenţa de
rezonanţă a sistemului senzitiv al accelerometrului şi poate afecta precizia şi
limitele domeniului de frecvenţă al accelerometrului .
De asemenea, materialele moi precum o suprafaţa de fixare de cauciuc
realizează un filtru mecanic rezultând izolarea şi amortizarea frecvenţelor
înalte. Frecvenţa naturală a unui accelerometru este frecvenţa la care se obţine
cea mai mare ieşire. Frecvenţa unui accelerometru este definită ca o ecuaţie de
forma:
1 k (4.47)
fn =
2π m
- fn = frecvenţa naturală
- k = coeficient de elasticitate
- M = masa inerţială
unde pentru frecvenţele cuprinse între 1/3 şi 1/2 din frecvenţa naturală raportul
dintre intrare şi ieşire nu este liniar, ceea ce face dificilă măsurarea în acest
domeniu de frecvenţă. Caracteristica de frecvenţă unui accelerometru este cea
prezentată în figura 4.68
intrare/ieşire
±5%
± 3 dB
f [Hz]
10 100 1000 10000
Fig. 4.68 Caracteristica de frecvenţă
185
De aceea cu cât frecvenţa naturală a unui accelerometru este mai mare cu

atât caracteristica sa de intrare /ieşire este liniară şi la frecvenţe mai mari ce pot
fi astfel măsurate. Se poate vedea din formula frecvenţei naturale că pentru a
creşte frecvenţa naturală trebuie ca masa să fie cât mai mică iar constanta de
elasticitate cât mai mare posibil. O masă mai mică înseamnă o sensibilitate mai
mică şi acest lucru este valabil pentru majoritatea accelerometrelor.
Un accelerometru are o frecvenţă naturală când este liber şi alta atunci
când este montat. Singura frecvenţă care interesează pe utilizator este frecvenţa
naturală de montaj şi adesea aceasta este cea care este dată în specificaţii.
Frecvenţa naturală de montaj este dependentă de rigiditatea structurii de montaj
de care este ataşat accelerometrul şi este de asemenea citată ca frecvenţă
naturală a accelerometrului când este montat conform specificaţiilor
constructorilor. Montarea prin lipire sau prin cuplaj magnetic reduce
semnificativ frecvenţa naturală de lucru după cum este prezentat în figura 4.69
cuplaj prin şurub

intrare/ieşire
cuplaj cu adeziv
cuplaj magnetic
f [Hz]
10 100 1000 10000
Fig. 4.69 Frecvenţa naturală de lucru

Sensibilitatea de baza de montaj este un semnal de eroare generat de un
accelerometru montat pe o suprafaţă supusă la îndoiri, torsionări şi deformări
mecanice sau termice. Mişcarea relativă a bazei unui accelerometru strânge
cristalul între accelerometru şi masa seismică montată pe cristal. Tensiunea
mecanică a bazei se transmite masei seismice ce duce la apariţia unui semnal
eronat (figura 4.70). Aceste forţe din cristal nu se pot distinge şi analiza separat
şi doar reducerea tensiunii mecanice a bazei face ca doar semnalele utile să fie
generate.
186
Fig. 4.70 Sensibilitatea la tensionarea bazei de montaj

Cu cât un cristal este montat mai indirect pe o bază tensionată cu atât
accelerometrul este mai puţin sensibil la tensionarea bazei. Senzorii de
compresie sunt cei mai sensibili la tensionarea bazei iar accelerometrele de tip
forfecare sunt cele mai insensibile. Accelerometrele de compresie cu izolare
sunt un compromis bun între o bună imunitate la tensiunile bazei şi dezavantaje
precum sensibilitatea scăzută şi robusteţea pe care accelerometrele de forfecare
le au.
Un accelerometru produce o sarcină de ieşire când cristalul este supus la
compresie. Acelaşi cristal produce de asemenea o sarcină, chiar dacă este mai
mică, când o forfecare este exercitată asupra cristalului. Prin urmare
accelerometrul produce şi o sarcină când vibrează pe o axă decalată cu 90º de
axa de măsurare, semnal care este de confundat cu cel datorat vibraţiei pe axa
principală (figura 4.71).
ieşire ieşire
accelerometru accelerometru
vibraţie pe axa vibraţie pe axa

principală transversală
Fig. 2.71 Sensibilitatea faţă de axele de vibraţie
187
Sensibilitatea accelerometrului la o vibraţie transversală este cunoscută

ca sensibilitate transversală şi ca valoare reprezintă mai puţin de 5 % din
sensibilitatea axei principale.
Intervalul dinamic al unui accelerometru este intervalul dintre cea mai
mică şi cea mai mare acceleraţie detectabilă de accelerometru. Un
accelerometru piezoelectric produce o sarcină proporţională cu forţa aplicată pe
cristal ce depinde şi de masa seismică existentă. Efectul piezoelectric poate fi
detectat de la forţe şi acceleraţii foarte mici până la acceleraţii şi forţe mari. În
cele mai multe cazuri acceleraţiile mici sunt dictate de nivelul de zgomot al
amplificatoarelor folosite iar pentru nivele mari de acceleraţie de limitele
tensiunii de alimentare. Proiectarea accelerometrului joacă un rol important în
modul în care accelerometrul rezistă şocurilor de nivele mari înainte ca
cristalul să fie deteriorat în mod ireparabil sau structura care susţine cristalul să
fie deformată. Accelerometrele cu compresie sunt accelerometrele cele mai
rezistente la şoc.
Accelerometrele cu electronică integrată au o tensiune de ieşire maximă
determinată de construcţia circuitului şi de semnalul de intrare. Ieşirea maximă
pentru un accelerometru de tip IEPE este în mod obişnuit de 4-8 volţi. Un
accelerometru cu o sensibilitate de 100mV/g cu electronica aferentă ce poate
avea o ieşire de 5V, are în mod evident un domeniu dinanic de ±50g în timp un
accelerometru cu sensibilitatea de 10mV/g are un domeniu dinamic de ±500g.
Liniaritatea amplitudinii unui accelerometru este dată de precizia prin
care un accelerometru raportează tensiunea de ieşire la mişcarea produsă, de la
cele mai mici acceleraţii detectabile până la cele mai mari. Această precizie
este apreciată după liniaritate. În mod tipic liniaritatea amplitudinii este 1% .
Intervalul dinamic descrie nivelul minim până la nivelul maxim de acceleraţii
care pot fi detectate. Ieşirea unui accelerometru IEPE poate să meargă în mod
obişnuit de la 100µg până la 500g. Acest interval dinamic depinde de
electronica folosită de accelerometru fie în interiorul sau în exteriorul lui.
Pregătirea suprafeţei de montare
Pentru a obţine cele mai bune rezultate ale măsurării, în special la
frecvenţe înalte, este importantă pregătirea unei suprafeţe de montaj plată şi
netedă pe care să se monteze accelerometrul. Suprafaţa trebuie verificată
pentru a nu exista nici o zgură de metal sau alte particule străine ce ar interveni
între accelerometru şi suprafaţa de contact. Aplicarea unui strat subţire de
silicon între suprafaţa accelerometrului şi suprafaţa de montaj ajută de
asemenea la realizarea unei suprafeţe bune de contact mai ales pentru o bună
transmitere a frecvenţelor înalte.
188
Montarea prin presare

Pentru o instalare permanentă, unde este necesară o montare foarte sigură
a accelerometrului, este recomandată montarea prin presare (figura 4.72). Mai
întâi, se studiază metodic maşina sau obiectul de test pentru a descoperi o
suprafaţă plată şi netedă care să aibă cel puţin mărimea bazei senzorului dar în
conformitate cu specificaţiile constructorului. Apoi, se pregăteşte gaura de
montaj în conformitate cu cererile de instalare desenate, asigurându-se că gaura
este perpendiculară pe suprafaţa de montaj. Se instalează accelerometrul cu
elementul de montaj şi trebuie asigurat ca acesta să nu atingă limita orificiului
din suprafaţa de montaj sau baza accelerometrului. Cele mai multe carcase ale
accelerometrelor au limitări de adâncime pentru a nu atinge baza
accelerometrului. Acceleraţia este transmisă de la suprafaţa structurii la baza
accelerometrului. Orice element care intervine între baza accelerometrului şi
structură afectează transmiterea acceleraţiei şi implicit acurateţea
măsurătorilor.
Fig. 4.72 Montarea prin presare
Când este necesară o strângere aceasta se face doar cu forţa prescrisă în

documentaţie. Poate fi aplicat şi un şurub de blocare pentru a se evita slăbirea
montajului.
Montarea prin lipire
Ocazional, montarea cu nit sau cu şurub este impracticabilă. În aceste
situaţii montarea prin lipire oferă o metodă alternativă. Se recomandă folosirea
unor baze separate de montaj pentru lipire pentru a prevenii ca lipirea să
deterioreze baza accelerometrului sau să încleieze elementele de montaj.
Accelerometrele miniatură sunt furnizate din fabrică cu elemente integrate de
montaj ce pot fi înlăturate ca să se realizeze o bază plată. Majoritatea bazelor
de montaj prin lipire disponibile oferă de asemenea şi izolaţie electrică, care
elimină potenţialele zgomote de funcţionare sau cele datorate masei electrice a
sistemului. Tipul de lipire recomandat se face în funcţie de particularităţile
aplicaţiei.
Lipirea celor două părţi solide (figura 4.73), asigură menţinerea unor
frecevenţe mari de lucru şi un montaj permanent. Alţi adezivi, precum cimentul
189
dentar, cleiurile fierbinţi, lipiciurile instante şi chiturile pentru conducte sunt

soluţii de lipire ce pot fi de asemenea folosite.
adeziv
Fig. 4.73 Montarea prin lipire

Montarea magnetică
Montarea magnetică oferă o ataşare bună şi temporară de suprafeţele
magnetice (figura 4.74). Magneţii cu forţă de atracţie puternică oferă cel mai
bun răspuns pentru frecvenţele înalte. Blocarea bazelor magnetice este folosită
în mod special în cazul instalaţiilor cu suprafeţe curbe, ca de exemplu coliviile
motoarelor şi compresoarelor. Un strat subţire de lubrifiant siliconic trebuie
aplicat între senzor şi baza magnetică, la fel ca şi între baza magnetică şi
structură.
magnet
Fig. 4.74 Montarea magnetică

Când suprafeţele sunt inegale (accidentate) sau non-magnetice, pot fi
sudaţi sau lipiţi suporţi de oţel în locul magneţilor pentru a putea fi ataşată baza
magnetică. Folosirea unor asemenea suporţi asigură că măsurătorile periodice
se vor realiza exact din aceeaşi loc. Acestea sunt consideraţii importante de
care trebuie ţinut cont când se doreşte măsurarea vibraţiilor.
Senzori portabili
Senzorii de vibraţii portabili sunt folosiţi atunci când alte tehnici de
montaj sunt impracticabile dar şi pentru a evalua vibraţia unei structuri, pentru
a determina cea mai bună locaţie pentru instalarea accelerometrului. Sondele
accelerometrice nu sunt recomandate pentru aplicaţii în mod general datorită
mai multor inconveniente. Orientarea şi forţa presiunii aplicate manual este
variabilă afectând precizia măsurătorii. Această metodă este folosită în general
numai pentru frecvenţe mai mici de 1000Hz.
190
Creşterea masei structurii

Caracteristicile de vibraţii ale structurii pot fi alterate prin adăugarea unei
mase adiţionale la structură. Din moment ce majoritatea măsurătorilor sunt
realizate pentru a măsura vibraţiile, orice modificare a structurii testate duce la
o evaluare imprecisă a vibraţiei. Un accelerometru care este prea greu, referitor
la structura de test, poate produce date care nu reprezintă o evaluare corectă a
vibraţiilor. Trebuie avut grijă când se alege un accelerometru pentru ca partea
hardware a acestuia să nu ducă la o încărcare a masei structurii de test.
Izolarea masei, zgomotul de masă şi buclele de masă
Când se instalează accelerometre pe suprafeţe conductoare electric, există
posibilitatea apariţiei unui zgomot de masă ridicat. Zgomotul de la alte
echipamente electrice şi maşini care sunt legate de structură, precum motoare,
pompe şi generatoare, pot să influenţeze semnalul de măsurare când masa
senzorului are un potenţial diferit de masa circuitului de condiţionare şi cea a
echipamentului de citire ducând la apariţia unei bucle de masă (figura 4.75).
În aceste condiţii este bine să se izoleze electric sau să se monteze flotant
accelerometrul pe structura de test. Aceasta se poate realiza în mai multe feluri.
Cele mai multe accelerometre sunt furnizate cu o structură de izolare a bazei.
Unele modele standard includ deja această soluţie, pe când altele o oferă ca pe
o extraopţiune. Folosirea unor baze de montaj cu adeziv izolant, izolarea
penelor de fixare, izolarea bazelor cu alte materiale izolatoare precum hârtia
montată sub o bază magnetică sunt tehnici eficiente de izolare faţă de masă.
Trebuie avut în vedere că părţile hardware adiţionale pentru izolare pot reduce
limitele superioare ale frecvenţei de lucru a accelerometrului.
Semnal afectat
de bucla de masă
Sistem de
achiziţie
Fig. 4.75 Apariţia buclei de masă

Există o serie de modalităţi prin care buclele de masă pot fi prevenite.
Prima soluţie este aceea de a conecta hard, prin fire de rezistenţă electrică mică
191
diferitele părţi ale structurii pentru a asigura ca fiecare zonă să fie conectată la
acelaşi potenţial (figura 4.76).
Semnal
nedistorsionat
Sistem de
achiziţie
Fig. 4.76 Evitarea apariţia buclei de masă

Asigurarea aceleiaşi mase pentru diferitele părţi ale sistemului nu este
atât de uşoară, mai ales când aceasta implică distanţe lungi sau structuri care
transmit uşor diversele zgomotele produse. În acest caz este mai bine să nu se
elimine bucla de masă ci să se prevină influenţa efectelor acesteia asupra ieşirii
senzorului. Aceasta se poate realiza prin montarea accelerometrului pe un
suport de montaj izolat din punct de vedere electric (figura 4.77). În acest fel
accelerometrul este situat pe o suprafaţă de montaj care asigură întreruperea
buclei de masă între accelerometru şi structura pe care este plasat.
Accelerometrul va avea doar aceeaşi masă cu sistemul de achiziţie.
Semnal
nedistorsionat
Masa accelerometrului
diferită de masa
electrică a structurii
Sistem de
Izolare achiziţie
electrică
Fig. 4.77 Întreruperea buclei de masă
Acelaşi efect ca în cazul montării accelerometrului pe o bază de montaj

izolată electric poate fi obţinut şi prin izolarea componentelor interne ale
accelerometrului faţă de carcasa exterioară a accelerometrului (figura 4.78).
Aceasta trebuie realizată de fabricant. Montarea accelerometrului pe o
suprafaţă izolată sau izolarea componentelor interne ale accelerometrului reduc
192
rigiditatea accelerometrului şi prin urmare reduc frecvenţa de naturală montaj.

Acesta este motivul pentru care nu toate accelerometrele sunt dotate cu o
izolare internă deja realizată.
Componente izolate electric Semnal
de restul structurii nedistorsionat
Izolare
electrică Sistem de
internă achiziţie
Fig. 4.78 Întreruperea buclei de masă prin izolare internă
4.8.7 Conectica
Accelerometrele cu ieşire în sarcină sunt autogeneratoare, în acest fel nu
este necesară o excitaţie a acestora, dar este necesar un amplificator local de
sarcină folosit pentru a converti sarcina produsă în tensiune. Accelerometrele
cu ieşire în sarcină au de obicei o impedanţă de ieşire mare. Această impedanţă
de ieşire le face susceptibile la zgomote, mişcarea cablurilor (efectul tribo-
electric) având şi o rezistenţa scăzută de izolare. Efectul tribo-electric este
efectul caracterizat de apariţia unui semnal fals la ieşirea accelerometrului în
momentul în care cablul coaxial este mişcat (figura 4.79).
Fig. 4.79 Apariţia efectului tribo-electric

Pentru a preveni efectul tribo-electric trebuie folosit cablu coaxial cu
zgomot redus ce trebuie prins fix pentru a nu se mişca (figura 4.80).
Sistem de prindere a
cablului
Fig.4.80 Reducerea efectului tribo-electric
193
Pentru a minimiza aceste efecte este necesar să avem un amplificator de

sarcină - adaptor de impedanţă montat cât mai aproape posibil de
accelerometru (figura 4.81).
Amplificator
de sarcină
Fig. 4.81 Amplasarea amplificatorului de sarcină
4.8.8 Condiţionarea senzorilor piezoelectrici

Piezoelectricitatea se referă la generarea de sarcini electrice sau la
polarizarea cristalelor dielectrice atunci când sunt supuse la deformări
mecanice şi invers adică obţinerea deformărilor mecanice la cristale ca răspuns
al aplicării unei tensiuni electrice. În 1880 fraţii Curie au descoperit
proprietatea cristalului de cuarţ de a-şi modifica dimensiunile sub influenţa
câmpului electric şi de asemenea faptul că generează sarcini electrice când sunt
supuse la eforturi mecanice. La momentul actual, cercetările au descoperit
proprietăţi piezoelectrice în sute de alte materiale ceramice sau plastice folosite
în construcţia a diferiţi senzori.
Teoria de bază privind piezoelectricitatea se bazează pe dipolul electric.
La nivel molecular, structura materialului piezoelectric formează o legătură
ionică. Dipolii formaţi de ionii pozitivi şi negativi se anulează reciproc
rezultând o simetrie a cristalului ce are ca efect absenţa câmpului electric. Dacă
cristalul este deformat, simetria este pierdută şi se creează o reţea de dipoli.
Acest nou dipol momentan dă naştere unui câmp electric. Astfel cristalul
generează o sarcină electrică ce este proporţională cu deformarea. Dacă o forţă
variabilă în timp este aplicată cristalului va rezulta o tensiune alternativă la
bornele dispozitivului. Senzorul piezoelectric poate fi modelat ca şi un
generator de sarcină în paralel cu un condensator şi un rezistor sau ca şi o
sursa de tensiune în serie cu un grup R-C paralel conform figurii 4.82
194
Modelul ca generator de sarcină Modelul ca sursă de tensiune

Fig. 4.82 Modelul unui senzor piezoelectric
Sarcina produsă depinde de constanta piezoelectrică a dispozitivului.
Capacitatea este determinată de suprafaţa, grosimea şi constanta dielectrică a
materialului. Trebuie de asemenea menţionat că rezistenţa este folosită pentru
aprecierea sarcinii statice disipate.
Condiţionarea senzorului piezoelectric

În mod normal, tensiunea de la ieşirea senzorilor piezoelectrici poate fi
de la câţiva microvolţi până la zeci de volţi, iar condiţionarea semnalului
necesită diferite circuite. Astfel trebuie ţinut cont şi de frecvenţa de operare, de
amplitudinea semnalului, de impedanţa de intrare şi modul de operare. De
obicei, impedanţa mare de ieşire a senzorilor piezoelectrici necesită folosirea
unui amplificator cu impedanţă foarte mare de intrare. Amplificatoarele
operaţionale cu intrare JFET sau CMOS sunt alegerea ideală.
Două configuraţii sunt cele mai folosite pentru condiţionarea semnalului
În figura 4.83 este prezentat un amplificator de tensiune iar în figura 4.85 un
amplificator de sarcină. Amplificatorul de tensiune este folosit atunci când
amplificatorul este foarte aproape de senzor. Amplificatorul de sarcină este
folosit atunci când amplificatorul este amplasat la distanţă de senzor.
Amplificatorul de tensiune
În modul de amplificare de tensiune , tensiunea de ieşire depinde de suma
capacităţilor văzute de senzor. Capacitatea asociată cablului de legătură va
afecta astfel tensiunea de ieşire. Dacă cablul este modificat sau schimbat
variaţia valorii Cc poate duce la apariţia unor erori substanţiale. Rezistenţa Rb
asigură curentul de polarizare pentru intrarea amplificatorului operaţional.
195
Fig. 4.83 Amplificatorul de tensiune şi caracteristica de frecvenţă
Alegerea Rf şi Cf se face în funcţie de frecvenţa maximă de lucru dorită.

Frecvenţa minină de lucru este dată de relaţia:
(4.48)
Rezistenţa Rb se va alege cât de mare este posibil pentru a reduce la

minim influenţa cablului de legătură.
Amplificatorul de sarcină
Amplificatorul de sarcină va transfera sarcina generată de senzor pe intrarea

neinversoare a amplificatorului operaţional, în condensatorul Cf aflat în bucla
de reacţie negativă. Rezistenţa Rf descarcă condensatorul Cf la funcţionarea la
frecvenţe joase pentru a evita saturarea amplificatorului operaţional. Valorile
Rf şi Cf dau limita inferioară a frecvenţei de lucru. Rezistenţa Ri şi
condensatorii Cp şi Cc limitează superior frecvenţa de lucru. Se observă astfel
că circuitele de condiţionare pentru senzorii piezoelectrici nu sunt deloc
complicate fiind uşor de realizat dacă se cunoaşte bine rolul pe care trebuie să-l
îndeplinească
196
Fig. 4.84 Amplificatorul de sarcină şi caracteristica de frecvenţă
4.8.9 Proiectarea amplificatorului de sarcină
Pentru proiectarea unui circuit de condiţionare pentru traductoarele cu

ieşire în sarcină este necesară folosirea unui circuit de amplificare cu
impedanţă mare de intrare. Una dintre structurile posibile pentru realizarea
acestui tip de circuit este cea prezentată în figura 4.85:
CP R1
R2
-
RP
+
qs Cs
RP
Fig. 4.85 Amplificator cu impedanţă mare de intrare
197
În cazul acestui circuit amplificarea zgomotului are aceeaşi valoare

1+R1/R2 ca şi amplificarea semnalului util de la ieşirea senzorului. Rezistenţa
RP are rolul de a reduce efectul curenţilor de polarizare ai intrărilor
amplificatorului operaţional. Aceste rezistoare prin valoarea lor mare sunt cele
mai importante surse de zgomot din circuit. Valoarea curentului de zgomot
datorat rezistorului RP este:
N = 4K T Δf (4.49)
RP
unde:
- K – constanta lui Boltzman = 1,389 x 10-3 Joules/Kelvin
- T – temperatura absolută în grade Kelvin (00C = 273,2 Kelvin)
- Δf – banda de lucru în Hz
Această valoare a semnalului de zgomot contribuie la valoarea
zgomotului de ieşire al circuitului rezultat ca şi rădăcină a mediilor pătratice a
tuturor zgomotelor din circuit.
O altă modalitate de realizare a unui amplificator de sarcină este aceea de
a folosi un amplificator neinversor având structura prezentată în figura 4.86.
CF
R1 R2
R3
-
qs Cs
+
CP
RP
Fig. 4.86 Amplificator de sarcină
La acest circuit amplificarea rezultă din principiul conservării sarcinii

electrice la intrarea amplificatorului, ceea ce înseamnă că sarcina eliberată de
CS este transferată condensatorului CF rezultând o amplificare a tensiunii de
ieşire cu Δq/CF.
Zgomotul datorat intrării de tensiune a amplificatorului va apare
amplificat la ieşire cu valoarea 1+ CS/CF. Cele două circuite prezentate anterior
198
au aceleaşi răspuns în frecvenţă şi aceeaşi performanţă dacă CS/CF = R1/R2. De

asemenea circuitul din figura 3.39 foloseşte o reţea rezistivă în T necesară
pentru creşterea rezistenţei efective RP şi pentru îmbunătăţirea punctului de
tăiere la frecvenţe joase cu acelaşi factor.
Pentru a mări performanţele circuitului cu temperatura, rezistenţele de
încărcare ale celor două intrări ale amplificatorului trebuie să fie egale. Pentru
aceasta este folosită rezistenţa RB în ambele circuite.
Având în vedere faptul că la realizarea practică a sistemului, circuitul de
condiţionare a semnalului pentru senzorii piezoelectrici de acceleraţie nu este
montat foarte aproape de locul amplasării senzorilor s-a ales pentru circuitul de
condiţionare folosirea unui amplificator de sarcină. Accelerometrele de
precizie sunt calibrate pentru genera la ieşire o sarcină proporţională cu
acceleraţia de ordinul a pC/g.
Fie următorul circuit pentru amplificatorul de sarcină (figura 4.87):
R3 3
UA
1 R1 R2 2
CF
Accelerometru
-
qs Cs
+
CP
RP
Fig. 4.87 Circuit pentru amplificatorul de sarcină

Pentru a putea calcula amplificarea şi caracteristica de frecvenţă
acestui circuit vom transforma circuitul stea format din cele trei rezistenţe în
triunghi după cum este prezentat în figura 4.88 următoare:
199
3 3
R3
RA RB
R1 R2
1 2 1 RC 2
Fig. 4.88 Transfigurarea stea-triunghi
Pentru această transformare sunt valabile relaţiile:
RR
R13 = R A = 1 3 + R1 + R 3 (4.50)
R2
R 2R 3
R 23 = R B = + R2 + R3 (4.51)
R1
R 1R 2
R12 = R C = + R1 + R 2 (4.52)
R3
Cu aceste transformări circuitul echivalent rezultat este cel prezentat în

figura 4.89.
RC
UA RA
CF
-
qs Cs
+
Accelerometru
RB
CP
RP
UA
Fig. 4.89 Circuitul echivalent rezultat
200
Pentru acest circuit avem:

R 1R 2 ⎛ R ⎞
RC = + R1 + R 2 = R 1 ⎜1 + 2 ⎟ + R 2 (4.53)
R3 ⎝ R3 ⎠
Se observă o creştere a rezistenţei echivalente de R2/R3 ori. De asemenea
rezultă o constantă de timp RCCF mărită de acelaşi număr de ori ceea ce duce la
scăderea valorii frecvenţelor joase la care poate funcţiona circuitul . Din figura
4.89 se observă că tensiunea de ieşire depinde şi de tensiunea UA.
R 1R 2
+ R1 + R 2
RC R3 R
U 0(A) = −UA = −UA = −UA 2 (4.54)
RA R 1R 3 R3
+ R1 + R 3
R2
Dacă se cunoaşte exact valoarea tensiunii continue de la ieşirea
circuitului precum şi amplificarea circuitului se poate calcula tensiunea UA ce
trebuie aplicată intrării pentru a anula componenta continuă de la ieşirea
circuitului.
În figura 4.90 se prezintă două circuite având în reacţie rezistenţe
conectate în T şi aceeaşi sursă de intrare constând dintr-un semnal sinusoidal
de 50 Hz, amplitudinea de 400 mV având o componentă continuă de 200mV .
Unul din circuite are rezistenţa R3 conectată la masă iar cel de al doilea circuit
este conectat la o tensiune de compensare UA.
201
UA
Fig. 4.90 Circuit pentru evidenţierea efectului UA
202
Aceste circuite au fost simulate în PSpice, rezultatul simulării evidenţiind

semnalul de intrare şi semnalele de la ieşirile celor două circuite. Analiza
realizată a fost o analiză tranzitorie a semnalelor pe durata a 100ms cu un pas
de 10µs pentru o bună aproximare a semnalelor. Rezultatul simulării este
prezentat în figura 4.91. şi se observă că având o proiectare atentă se poate
elimina componenta continuă.
Fig. 4.91 Rezultatele simulării
O altă metodă de anulare a componentei continue de la ieşirea

amplificatorului de sarcină este aceea de realizare a unui circuit la care în locul
tensiunii de compensare se conectează un circuit cu caracteristica unui filtru
trece jos ce are ca intrare semnalul de ieşire al amplificatorului de sarcină
(figura 4.92):
203
C2 R4
-
R3
A2 C3
R1 R2 +
CF
R5
Accelerometru
-
qs Cs A1 Vout
+
CP
RP
Fig. 4.92 Circuit pentru anularea componentei continue
Pentru obţinerea de performanţe ridicate trebuie ca şi constanta de timp

Tc= R4C2 = R5C3 a circuitului de tipul trece jos să fie :
⎛ R ⎞
TC ≥ 10R 1 ⎜1 + 2 ⎟ C F (4.55)
⎝ R 3 ⎠
În figura 4.93 este prezentat un circuit real având ca intrare un semnal
dreptunghiular cu frecvenţa de 10 Hz , amplitudinea de 400mV şi un offset de
200 mV.
204
Fig. 4.93 Exemplu de circuit pentru anularea componentei continue

În figura 4.94 se prezintă rezultatele simulării circuitului din figura 4.93
pentru un semnal dreptunghiular de intrare cu perioada de 100ms cu un factor
de umplere de 0.5 având un offset de +200mV. Intervalul de simulare este de 2
secunde cu un pas de simulare de 100µs.
Fig. 4.94 Rezultatul simulării pentru un interval de 2 secunde
205
În figura 4.95 se prezintă rezultatele simulării circuitului din figura

4.93 pentru un semnal dreptunghiular de intrare cu perioada de 800ms cu un
factor de umplere de 0.5 având un offset de 200mV. Intervalul de simulare este
de 70 secunde cu un pas de simulare de 1ms.
Fig. 4.95 Rezultatul simulării pentru un interval de 70 secunde

Din ambele grafice rezultă că tendinţa circuitului este aceea de a evolua
spre starea in care componenta continuă (dar constantă în timp) de la ieşire este
anulată. Astfel eventualele tensiuni datorate curenţilor de polarizare sau
tensiunilor de offset sunt anulate într-un interval de timp mai mic sau mai mare
în funcţie de particularităţile semnalului de intrare. De asemenea în figura 4.95
se observă şi evoluţia tensiunii echivalente UA de la ieşirea circuitului de tipul
filtru trece jos.
Exemplu de calcul pentru amplificatorul de sarcină
În continuare este prezentat un exemplu de calcul pentru un amplificator
de sarcină care va funcţiona împreuna cu accelerometrul MAQ36. Pentru a
calcula componentele amplificatorului de sarcină pornim de la caracteristicile
accelerometrului MAQ 36:
- sensibilitate 5pC/g;
- domeniu de frecvenţă util 1Hz – 30 kHz;
- frecvenţa naturală de montare 45 kHz;
- domeniu dinamic ± 2000g;
- capacitate 300pF.
206
Se impune măsurarea unor semnale corespunzătoare unor acceleraţii în

domeniul ± 200g. Rezultă astfel că la ieşirea senzorului va avea loc o
modificare a sarcinii egală cu:
Q = 5pC/g ⋅ 200g = 1nC (4.56)
Această variaţie de sarcină se transmite condensatorului CF a cărui
variaţie de tensiune dorim să fie ± 1000mV. Valoarea pentru CF rezultă din
relaţia :
ΔQ 1nC
CF = = = 1nF (4.57)
ΔU 1V
Rezistenţa echivalentă RC din figura 3.42 şi condensatorul CF dau limita
inferioară a frecvenţei de lucru:
1
fL = (4.58)
2π R C CF
Pentru o frecvenţă inferioară de lucru mai mică de 1Hz şi un condensator
CF de 1 nF rezultă o rezistenţă RC ≥ 159 M Ω .
⎛ R ⎞
Cum R C = R 1 ⎜ 1 + 2 ⎟ şi alegând pentru rezistenţele R1, R2, R3 valorile
⎝ R3 ⎠
R1 = 8x12M Ω , R2=10k Ω , R3=1k Ω rezultă valoarea rezistenţei echivalente
RC=1000 M Ω . Valorile capacităţii cablurilor de legătură, a capacităţii
senzorului şi rezistenţa de intrare a circuitului limitează superior frecvenţa de
lucru.
Pentru rezistenţele R4 şi R5 se impune valoarea de 24M Ω . Din relaţia :
⎛ R ⎞
TC = R 4 C 2 ≥ 10R C C F = 10R 1 ⎜ 1 + 2 ⎟ C F (4.58)
⎝ R3 ⎠
rezultă valoarea condensatorului C2 =860 nF .Se alege pentru C2 şi C3 o valoare
de 4,7µF (condensatori nepolarizaţi). Astfel schema completă a
amplificatorului de sarcină este prezentată în figura 4.96
207
R1 R2
4.7u C1
12M 12M
VCC_-7V
U1A
4
- 2
1
1
2
+ 3
J1 JMP MAX478
C2
3
4
8
4.7u
R3
VCC_+7V
R9 12M R10 12M 12M
R8 12M R11 12M R4 R5

1K 12M
R7 12M R12 12M
R6 12M R13 12M R14 9K
C3 1000p
VCC_-7V
U1B
4
J3
MAX478
ARK350/2
2 6 -
2 7 V_out1
1 5 +
1
8
VCC_+7V
Fig. 4.96 Amplificatorul de sarcină
208
5. Concluzii
Aşa cum reiese din materialul prezentat, semnalele produse de
traductoare sunt de cele mai multe ori nepotrivite pentru o interfaţare directă cu
sistemul de achiziţie de date, necesitând o interfaţare specială numită
condiţionare.
Acest concept de condiţionare de semnal a evoluat foarte mult ca urmare
a diversificării şi creşterii operaţiilor de prelucrare primară a informaţiei
achiziţionate. Astfel pe lângă tipurile clasice de circuite de condiţionare a
semnalelor care realizează diferite funcţii aşa cum a fost prezentat în capitolul
3, au apărut circuite de condiţionare moderne orientate pe un anumit tip de
senzor şi care asigură toate funcţiile necesare condiţionării semnalului provenit
de la senzori. Astfel în capitolul 4 sunt prezentate diferite circuite complexe de
condiţionare a celor mai uzuali senzori folosiţi în mediul industrial.
înainte ca un sistem de achiziţie să poată prelua efectiv şi exact semnalul.
Partea de condiţionare a semnalelor poate îndeplini funcţii ca amplificare,
atenuare, filtrare, izolare electrică, eşantionare simultană şi multiplexare. În
plus, multe traductoare necesită curenţi sau tensiuni de excitaţie, realizarea de
punţi de măsură, liniarizare, sau amplificare mare pentru o operare corectă şi
exactă.
Modalitatea de condiţionare a semnalului depinde foarte mult de
traductoarele folosite. Principalii factori care dictează proiectarea sau alegerea
modulelor de condiţionare a semnalelor sunt: sensibilitatea ridicată, zgomotul
redus, flexibilitatea şi posibilităţile de extindere, precum şi raportul
performanţă/cost ridicat .
209
6. Bibliografie
[1]. Anca Manolescu, A. Manolescu, I. Mihuţ, T. Mureşan, L. Turic,
Circuite integrate liniare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983.
Alimpie Ignea, Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice, Editura
[2].
de Vest, Timişoara, 1996.
[3]. Analog Devices AD256 Software Programmable Gain Amplifier
http://www.analog.com Analog Devices, Inc., 1999
[4]. Analog Devices, Basic In-Amp Theory , SUA, 2002
[5]. Analog Devices, Ultralow Noise,High Speed, BiFET Op Amp,
www.analog.com, Inc., 2002
[6]. M. Bodea, I. Mihuţ, L. Turic, V. Tiponuţ, Aparate electronice pentru
măsurare şi control, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985
[7]. Burr Brown INA110 Fast-Settling FET-Input Instrumentation
Amplifier Burr-Brown Corporation 1993
[8]. Burr Brown OPA111 Low Noise Precision Difet Operational
Amplifier Burr-Brown Corporation 1995
Brânduşa Pantelimon, Constantin Iliescu, Măsurarea electrică a
[9].
mărimilor neelectrice, Editura Tritonic, Bucureşti, 1995.
[10]. Burr Brown Precision Lowest Cost Isolation Amplifier Burr-Brown
Corporation 1997
[11]. Burr Brown 3656 Transformer Coupled Isolation Amplifier Burr-
Brown Corporation 1997
[12]. Burr Brown INA125 Instrumentation Amplifier With Precision
Voltage Reference Burr-Brown Corporation 1998
[13]. Burr Brown ISO100 Optically-Coupled Linear Isolation Amplifier
Burr-Brown Corporation 1998
[14]. Burr-Brown, Data Sheet , SUA, 2000
[15]. Bruce C. and Thomas R. Handbook of Operational Applications
Texas Instruments Application Report SBOA092A –October 2001
[16]. Craig Aszkler The Principles of Acceleration, Shock, and Vibration
Sensors http://www.pcb.com/techsupport/tech_accel.php
210
[17]. Dataforth Corporation, Industrial Signal Conditioning, A Tutorial,
SUA, 2003
[18]. Honeywell Sensotec, Accelerometers Frequently Asked Questions,
www.sensotec.com, 2003
[19]. Iotech, Signal Conditioning Handbook, SUA, 2000
[20]. Jurca T., Stoiciu D., Instrumentaţie de măsurare. Structuri şi circuite,
Editura de Vest, Timişoara, 1995
[21]. Jeffrei R A User’s Guide to IC Instrumentation Amplifier Analog
Devices Application Note AN-244
[22]. James Karki Signal Conditioning Piezoelectric Sensors Application
Report SLOA033A - Texas Instruments Incorporated 2000
[23]. Kistler – Pieozoelectric Theory Kistler Instrument Corporation
http://www.designinfo.com
[24]. Mihai Antoniu, Ştefan Poli, Eduard Antoniu, Măsurări electronice-
Aparate şi sisteme de măsură numerice, Editura Satya, Iaşi, 2001.
[25]. Metra Mess, Accelerometer Cabling, AN9E Application Note
Piezoelectric Accelerometers - Oct. 2003
[26]. Metra Mess, Piezoelectric Accelerometers Introduction, AN1E
Application Note- Oct. 2003
[27]. Metra Mess, Piezoelectric Principle, AN2E Application Note
Piezoelectric Accelerometers - Oct. 2003
[28]. National Semiconductor, Isolation Techniques For Signal
Conditioning, Application Note 298, SUA, May 1982
[29]. National Semiconductor, Specifications and Architectures of
Sampleand-Hold Amplifiers, SUA, May 1992
[30]. National Semiconductor Accelerometer Principles Process Control
Instrumentation Technology 1997-
http://zone.ni.com/devzone/cda/ph/p/id/12
[31]. National Semiconductor LM231 Precision Voltage-to-Frequency
Converters National Semiconductor Corporation 1999
[32]. National Instruments , Critical Technologies in Front-End Signal
Conditioning Systems Solutions ,SUA, 2003.
211
[33]. National Instruments, Signal Conditioning Tutorial,SUA, 2002
[34]. National Instruments, Signal Conditioning Fundamentals for
Computer-Based Measurement Systems, SUA, 2002
National Instruments, Signal Conditioning Tutorial,SUA, 2002
[35].
[36]. National Instruments , Measurement and Automation. Catalog 2003
[37]. National Instruments , Critical Technologies in Front-End Signal
Conditioning Systems Solutions ,SUA, 2003.
National Instruments, Signal Conditioning Fundamentals for
[38].
Computer-Based Measurement Systems, SUA, 2007
Analog Devices, Basic In-Amp Theory , SUA, 2007
[39].
[40]. Oceana Sensor Technologies, Building a Charge Amplifier,
www.oceanasensor.com
Porat B., A Course in Digital Signal Processings, John Wiley & Sons,
[41].
Inc., New York, 1997.
[42]. PCB Group, Introduction to Piezoelectric Industrial Accelerometers,
PCB Group, ISO 17025, 2000
[43]. Pătrăşcoiu N., Sisteme de achiziţie şi prelucrare a datelor, Note de
curs. Universitatea din Petroşani 2004
212
CUPRINS
1. Generalităţi despre măsurările industriale ....................................................................... 5

1.1. Introducere ........................................................................................................... 5
1.2. Mediul de măsură industrial ................................................................................ 6
1.3. Sisteme de măsură şi control ............................................................................... 8
2. Senzori şi traductoare ...................................................................................................... 10
2.1. Terminologie ……………………………………………………………………. 10
2.2. Clasificarea senzorilor ………………………………………………………….. 10
3. Circuite de condiţionare a semnalelor ............................................................................. 11
3.1 Introducere ............................................................................................................. 11
3.2 Amplificarea .......................................................................................................... 13
3.2.1 Amplificatoare operaţionale .......................................................................... 13
3.2.2. Amplificatoare de instrumentaţie ( AI ) ....................................................... 30
3.3 Atenuare şi adaptarea de impedanţă ...................................................................... 42
3.3.1 Atenuarea ...................................................................................................... 42
3.3.2 Adaptarea de impedanţă ................................................................................ 45
3.4. Eşantionarea şi memorarea .................................................................................. 47
3.4.1 Introducere .................................................................................................... 47
3.4.2. Caracteristicile circuitului de eşantionare şi memorare .............................. 48
3.4.3 Ansamblul CEM – CAN ............................................................................... 50
3.4.4. Principii constructive ale CEM ................................................................... 51
3.4.5. Comutatorul Electronic ................................................................................ 54
3.4.6. Circuit de eşantionare şi memorare optimizat .............................................. 55
3.4.7. Circuitul de eşantionare şi memorare specializat LF6197 .......................... 56
3.5 Multiplexarea şi amplificarea programată ............................................................. 57
3.5.1. Circuite de multiplexare a intrărilor ............................................................. 57
3.5.2. Circuite de amplificarea programată .......................................................... 58
3.6 Filtrarea semnalelor …………………………………………………………….. 68
3.6.1 Tipuri de filtre …………………………………………………………….. 68
3.6.2 Consideraţii privind filtrarea şi fenomenul de aliasing ................................. 71
3.6.3 Filtre Analogice ……………………………………………………………. 71
3.6.4 Filtre active .................................................................................................... 83
3.6.5 Exemplu de realizare a filtrelor analogice integrate ...................................... 87
3.7 Conversia tensiune frecvenţă ................................................................................ 90
3.8 Excitarea ............................................................................................................... 94
3.9 Liniarizarea ........................................................................................................... 96
213
3.10 Izolarea ................................................................................................................ 98
3.10.1 Metode de izolare ........................................................................................ 99
3.10.2 Amplificator de izolare cu cuplaj optic ....................................................... 102
3.10.3 Amplificator de izolare cu cuplaj capacitiv ................................................. 103
3.10.4 Amplificator de izolare cu cuplaj magnetic ……………………………... 104
4. Condiţionarea traductoarelor uzuale .............................................................................. 107
4.1 Introducere ............................................................................................................. 107
4.2 Traductoare ............................................................................................................ 108
4.3. Circuite pentru măsurarea temperaturii ................................................................ 109
4.3.1 Noţiuni generale ............................................................................................ 109
4.3.2 Traductoare termorezistive ............................................................................ 112
4.3.4 Traductoare termoelectrice (termocuple) ...................................................... 122
4.3.5 Traductoare de radiaţie .................................................................................. 140
4.4 Condiţionarea Senzorilor Tensiometrici ................................................................ 143
4.4.1 Prezentare Generală ....................................................................................... 143
4.4.2 Ce este alungirea relativă ? ........................................................................... 145
4.4.3 Senzorul tensiometric ……………………………………………………… 145
4.4.4. Condiţionarea semnalului pentru tensiometre ……………………………. 152
4.5 Condiţionarea Transformatoarelor de tensiune diferenţială liniar variabilă …….. 161
4.6 Condiţionarea Senzorilor magnetici cu Efect Hall ………………………………. 166
4.7 Condiţionarea Semnalelor de Curent ……………………………………………. 169
4.8 Condiţionarea Accelerometrelor ………………………………………………... 170
4.8.1 Introducere ………………………………………………………………… 170
4.8.2 Materiale piezoelectrice .............................................................................. 171
4.8.3 Senzorii piezoelectrici cu cuarţ. .................................................................... 173
4.8.4.Comportamentul dinamic .............................................................................. 176
4.8.5 Structura şi tipurile accelerometrelor piezoelectrice ..................................... 182
4.8.6 Montarea accelerometrelor ........................................................................... 184
4.8.7 Conectica ...................................................................................................... 193
4.8.8 Condiţionarea senzorilor piezoelectrici .......................................................... 194
4.8.9 Proiectarea amplificatorului de sarcină .......................................................... 197
5. Concluzii .......................................................................................................................... 209
6.Bibilografie ........................................................................................................................ 210
7. Cuprins ............................................................................................................................ 213
214
ISBN 978-973-144-843-5
2017

Capi 02 Sisteme Avansate de Conditionarea Semnalelor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capi 02 Sisteme Avansate de Conditionarea Semnalelor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GROFU FLORIN

EDITURA ACADEMICA BRÂNCUŞI

EDITURA ACADEMICA BRÂNCUŞI

1. Generalităţi despre măsurările industriale

puncte oferă suficiente informaţii cu privire la condiţiile de funcţionare a fazei

1.2. Mediul de măsură industrial

Condiţionare Semnale de măsură Condiţionare Sisteme de achiziţie şi

Fig.1.1 Sistem de măsură şi control industrial

1.3 Sisteme de măsură şi control

Condiţionare Izolare Conversie

Element de Condiţionare Izolare Conversie numeric

Fig 1.2. Structura unui sistem de măsură şi control

2.2. Clasificarea senzorilor

3. Circuite de condiţionare a semnalelor

Fig. 3.1 Structura unui sistem de măsură

Pentru o bună înţelegere în primul rând sunt prezentate necesităţile de

sau traductoare în semnal (de obicei tensiune) ce poate fi aplicat convertoarelor

3.2.1 Amplificatoare operaţionale

Fig.3.2 Structura amplificatorului diferenţial

Deoarece rezistenţele din colectorii tranzistoarelor şi variaţiile curenţilor de

Datorită faptului că fiecare tranzistor lucrează ca inversor câştigurile

Ţinând seama de relaţia (3.8), relaţia precedentă se poate scrie sub

Datorită complementarităţii comportării celor doi tranzistori, putem scrie

∆u1 h11 h11 ∆u2

Fig.3.3 Schema echivalentă de senmal mic

∆ib1 h11 h11 ∆ib2

Fig.3.3 Schema echivalenta simplificată

Ne interesează calculul amplificării diferenţiale g definite de relaţia

Denumirea de amplificator operaţional i-a fost atribuită acestui circuit

Fig.3.4 Simbolul amplificatorului

Diferenţa dintre cele două tensiuni de intrare se numeşte tensiune

adică tensiunea de ieşire are aceeaşi polaritate faţă de traseul comun ca şi

Având în vedere aceste valori, în foarte multe cazuri practice, atunci

tgα = Ad AO IDEAL tgα = Ad →∞

Caracteristica de transfer a amplificatorului operaţional ideal este

În analizele care vor urma referitoare la aplicaţiile amplificatorului

Fig. 3.6 Schema echivalentă a AO

Fig. 3.7 Reacţia negativă

Aceasta este o conexiune de reacţie negativă (tensiunea de la ieşire este

Fig. 3.8 Rezistenţa de intrare a AO

Rezistenţa acestei sarcini reprezintă chiar rezistenţa de intrare a

Fig. 3.9 Schema echivalentă a circuitului de intrare

În urma analizei ei se pot scrie următoarele ecuaţii:

Fig.3.10 Punctul de masă virtual

S-a folosit cuvântul “virtual” deoarece între intrarea inversoare şi

Circuite de bază cu amplificatoare operaţionale

Fig. 3.11 Conexiunea diferenţială

Înainte de a analiza conexiunea diferenţială este necesară o precizare.

Aplicând teorema lui Millman pe schema echivalentă din figura 3.12a se

Pe baza condiţiei 3.30 egalăm expresiile 3.31 şi 3.32 şi exprimăm

În expresia tensiunii de ieşire v = A(u+ - u-) înlocuim u+- şi u- cu

Deoarece R şi R au acelaşi ordin de mărime şi A >> 1, se poate scrie

de unde rezultă imediat expresia factorului de amplificare al conexiunii

Fig.3.13 AO în conexiune inversoare

Fig.3.14 AO în conexiune neinversoare

Particularizarea relaţiei 3.33 se face punând condiţiile:

Pentru tensiunea de ieşire se va obţine expresia:

Cea mai simplă dintre conexiuni este conexiune repetoare (fig.3.15).

Fig.3.15 AO în conexiune repetoare

Practic ea este o particularizare a conexiunii neinversoare în care:

Prin aplicarea teoremei lui Millman pe schema echivalentă pentru

3.2.2. Amplificatoare de instrumentaţie ( AI )

din aceste inconveniente pot dispărea folosind amplificatoare de