Vrăjitoria, în variate contexte istorice, religioase și mitice este folosirea unor presupuse

puteri supranaturale sau magice. O vrăjitoare este o persoană care practică vrăjitoria. În contexe

moderne de practicare a vrăjitoriei, în special în cel Wicca, și bărbații pot fi încadrați drept
"vrăjitori". Magie, folclor și vrăjitorie la români[modificare | modificare
sursă]
Populația din spațiul carpato-danubiano-pontic nu făcea diferența în trecutul îndepărtat între
magia pozitivă (albă) și cea negativă (magie neagră). Adică nu cunoșteau distincția între practica
de a folosi forțe supranaturale în scopuri benefice și vrăjitoria în scopul răzbunării. Ambele forme
de vrăjitorie erau denumite farmece (din limba latină pharmacum).
Conceptul de vrăjitorie și credința în existența sa au persistat de-a lungul istoriei înregistrate. Ele
au fost prezente sau centrale în diferite vremuri și în multe forme diferite între culturi și religii din
întreaga lume, inclusiv culturi "primitive" și "foarte avansate" [3[1]] și continuă să aibă un rol
important în multe culturi astăzi.Din punct de vedere istoric, conceptul predominant de vrăjitorie în
lumea occidentală derivă din legile Vechiului Testament împotriva vrăjitoriilor și a intrat în mersul
principal atunci când credința în vrăjitorie a obținut aprobarea Bisericii în Perioada modernă
timpurie. Prezintă un conflict teosofic între bine și rău, unde vrăjitoria era, în general, rea și
deseori asociată cu diavolul și închinarea diavolului.Aceasta a culminat cu moartea, tortura și
găsirea țapului ispășitor (vină pentru nenorocirea omului) [[2]4] [[3]5] și mulți ani de vrăjitoare și
vânători de vrăjitoare, mai ales în Europa protestantă, înainte de a se opri în mare măsură în
timpul Epoca Europeană a Iluminismului. Viziunile creștine din zilele noastre sunt diverse și
acoperă gama de opinii de la credința și opoziția intense (mai ales de la fundamentalistii creștini)
la non-credință, iar în unele biserici chiar și la aprobare. De la mijlocul secolului al XX-lea,
vrăjitoria - uneori numită vrăjitorie contemporană pentru a o distinge în mod clar de credințele mai
vechi - a devenit numele unei ramuri a păgânismului modern. Este cel mai important practicat în
tradițiile Wiccan și vrăjitoria modernă. [6[4]]

Etimologie[modificare | modificare sursă]
Geto-dacii aveau cuvinte proprii pentru a denumi vrăjitoria sau vrăjitorul, unele ajunse până
astăzi nemodificate, de exemplu: boscorodeală, boscănitură sau vâlfă. Cuvântul farmec este
sinonim cu peste 48 de cuvinte, din care 19 de origine latină, 10 din limbile neo-latine, 6
autohtone, 6 cu etimologie necunoscută, 5 din limbile slave, unul din turcă, unul din ungară. Din
limba slavă cuvântul vrajă are o utilizare integral națională și tinde să înlocuiască
cuvântul farmec.

Practici străvechi în vrăjitorie. Inițieri, recuzită,

dansuri[modificare | modificare sursă]
Ceremoniile de inițiere a vrăjitorului cuprindeau adesea, la populațiile vechi, momente ce
simbolizau moartea și învierea acestuia, ca urmare a intrării spiritelor în corp. Mai târziu formula
de inițiere magică primitivă a fost modificată de sacerdoți; care își atribuiau rolul de intermediari
între credincioși și zei; sacerdoți care se vor înconjura de numeroase mistere pentru a apăra
puterile castei. Ei, fie că erau preoți indieni, egipteni sau greco-romani, au ajuns să posede
cunoștințele științifice ale omenirii, dețineau calculele calendarelor, prevedeau timpul și eclipsele.
Vrăjitoria apare încă din paleolitic. În desenele rupestre din peștera Trois-Freres (Franța) sau de
pe stâncile din Tassili (Sahara) apar imaginile unor vrăjitori străvechi în exercițiul activității lor,
total asemănători cu cei din zilele noastre la populațiile subdezvoltate. Imaginile din peșteră arată
un vrăjitor deghizat într-un animal ciudat, semănând cu un iepure având coarne de cerb.
Îmbrăcămintea lor dă impresia unor apariții îngrozitoare: om-bizon, om-cal sau om fără nas, gură
și urechi, de exemplu așa numitul Marele zeu marțian de la Jabbaren (Africa).
Recuzita vrăjitorului paleolitic este bogată și variată. Dispune de unelte și culori preparate de el
pentru tatuajele rituale. Confecționează figurine și păpuși, în general animale, pe care
le înzestrează cu puteri magice, în cadrul unui ceremonial. Acest obicei încă se păstrează azi
în Sicilia, Asia sau America de Sud și la multe triburi polineziene sau africane. Recuzita mai
cuprindea baghete magice, unele adevărate opere de artă. Astfel de obiecte au fost găsite în
grota Isturitz (Basses-Pyrenees). Vrăjitorii mai folosesc și capcane pentru spiritele rele
numite tectiforme, un fel de colivii. În vrăjitorie ei mai folosesc anumite semne magice -
triunghiuri, dreptunghiuri, ovaluri, serii de puncte, etc. Acestea erau desenate în paleolitic pe
pereții peșterilor.
Practicile vrăjitorești au fost întotdeauna însoțite de dansuri și cântece, alături de declamații
ritmate, așa cum apare pe o peșteră din Ariège (Franța).

Magia şi vrăjitoria, pe cât de fascinante au fost privite cu scepticism,

dar şi cu curiozitate. Iată zece lucruri despre evoluţia vrăjitoriei,
istoria sa, dar şi istoria condamnării de către Biserică.
1. Vrăjitoria a fost definită ca acel complex de credinţe superstiţioase având drept scop
obţinerea intervenţiei unor genii malefice sau a diavolului pentru a comite sacrilegii.
2. Vrăjitoria reprezintă un fenomen tipic în Europa creştină, deşi există antecedente şi
mărturii în culturi necreştine sau precreştine.
3. Prezenţa practicilor magice este documentată din Paleoliticul superior, la toate civilizaţiile.
În culturile orientale era răspândită prezicerea viitorului, dar şi curentele şamanice.
4. În timpul perioadei elenistice au cuprins spaţiul mediteranean ritualuri magice, astrologice
şi alchimiste, care împreună cu elementele filosofice de origine gnostică, într-o sinteză
care a funcţionat în mediul arab şi ebraic, au influentat magia medievală şi renascentistă
europeană.
5. În majoritatea secolelor ce au cuprins Evul Mediu, activitatea vrăjitoarelor şi a vrăjitorilor,
chiar dacă, oficial, era condamnată, nu a dus, practic la persecuţii.
6. Începând cu secolele XIV-XV, cei acuzaţi de vrăjitorie au început să fie judecaţi şi
condamnaţi la arderea pe rug în cadrul unei persecuţii veritabile, caracterizată prin
violenţă, în Germania, Spania, Anglia, avându-i ca autori nu numai pe catolici, dar şi pe
protestanţi.
7. Magia a găsit o puternică opoziţie în Biserică, astfel că magii şi vrăjitoarele, împreună cu
ereticii, au reprezentat principala ţintă a tribunalelor Inchiziţiei.
8. Alături de un aspect rural al vrăjitoriei care a evoluat datorită unui amestec de credinţe
păgâne sau precreştine, ca licantropia sau transformarea omului în lup, şi credinţe
creştine, dând naştere unor ritualuri ca sabatul şi orgiile demonice, a existat şi un aspect
orăşenesc, legat mai mult de fenomenele de posedare de către demoni, la care se
reacţiona prin exorcisme.
9. Începând din secolul al XVIII-lea, asprimea persecuţiilor s-a temperat treptat.
10. O dată cu afirmarea ştiintei în secolul al XVII-lea, magia a fost considerată ca ţinând de
domeniul superstiţiilor, Cultura iluministă condamnând nu numai superstiţiile şi ritualurile
magice, dar şi persecuţiile împotriva acestora.