Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comunicarea verbală se realizează prin rostirea şi descifrarea cuvântului, adică prin graiul articulat şi
prin înţelesurile transmise, cu ajutorul cuvintelor unei limbi. Comunicarea scrisă o vom numi tot
„verbală”.
Comunicarea paraverbală se face prin intermediul timbrului vocii, a tonalităţii, a ritmului vorbirii, a
pauzelor dintre cuvinte şi prin manifestările sonore fără conţinut verbal: râsul, oftatul, geamătul,
ţipătul etc.
Limbajul corpului se referă la postura corpului, fizionomie, mimică, gestică, privire şi distanţa dintre
persoane.
Deci mintea şi corpul reprezintă un sistem complex prin care comunicăm – ele trebuie să se susţină
una pe alta.
Relaţia de comunicare îngrijitor-copil nu presupune numai respectarea cerinţelor mai sus prezentate, ci
a şi multor alte condiţii, dintre care am dori să le amintim pe următoarele:
copilul are nevoie de intimitate, la fel ca orice alt individ, astfel că este important ca îngrijitorii să-i
respecte intimitatea, fapt care îl va face pe copil să aibă încredere în îngrijitorii săi şi să comunice
cu aceştia;
este necesar ca părinţii să ţină cont şi de nevoile copilului lor atunci când vor impune reguli şi
norme; de asemenea, pe cât posibil, acestea nu vor fi impuse în absenţa copilului ci împreună
cu acesta deoarece în acest fel le va înţelege mai bine, va fi mai responsabil şi se va angaja în
respectarea lor;
îngrijitorii îl vor ajuta pe copil să-şi dezvolte o imagine de sine pozitivă. Pot realiza acest lucru prin
încurajări şi aprobări verbale şi/sau nonverbale, complimente, prin asigurarea copilului că arată
bine şi că este capabil de performanţe şi realizări deosebite, că este isteţ şi descurcăreţ. Totuşi,
îngrijitorii nu vor exagera în această privinţă cunoscut fiind faptul că insistarea pe aceste aspecte
îl pot frustra pe copil şi poate avea mai mult efecte negative decât pozitive;
chiar dacă îngrijitorii nu sunt de acord cu prietenii copilului sau cu participarea lui la activităţile de
grup, vor încerca să accepte acest lucru sau, acolo unde este cazul, vor discuta cu acesta despre
eventualele riscuri şi pericole, dar pe un ton calm şi liniştit, cu o voce caldă şi înţelegătoare;
una, poate, dintre cele mai importante condiţii ale unei bune relaţii îngrijitor-copil, ca de fapt în
oricare altă relaţie, este aceea că îngrijitorul trebuie să arate afecțiune faţă de copilul său. Astfel,
o relaţie caracterizată prin îmbrăţişări, zâmbete, strângeri de mână, încurajări, săruturi are foarte
multe şanse de a persista în timp şi de a se dezvolta, decât o relaţie care se caracterizează prin
critici, ţipete, jigniri, lipsa atingerilor fizice sau a încurajărilor. Nu este vorba de a răsfăţa copilul, ci
de a veni în întâmpinarea nevoilor sale fireşti.
Pentru o comunicare eficientă îngrijitor-copil sunt necesare mai multe lucruri din partea îngrijitorilor,
mai ales: efort, răbdare, mesaje clare şi concise, atenţie, afecţiune, timp, respect şi încredere. Toate
acesteapot asigura evitarea obstacolelor în comunicare, feedback şi alternarea rolurilor de emiţător şi
receptor lacei doi parteneri ai comunicării.