7.

ASIA

7.1 China

Un adevărat simbol al Chinei, Marele Zid Chinezesc a fost construit într-o perioadă îndelungată
începând cu epoca dinastiei Han timpurie (secolul al III-lea î.Hr.), fiind terminat în timpul dinastiei Ming
(secolul al XV-lea).
Marele Zid Chinezesc este o construcţie strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare.
Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniţei imperiului chinez contra atacurilor popoarelor nomade
din nordul Chinei. Este o construcţie gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o
lungime controversată, după datele mai recente ar fi avut o lungime de 6 350 km, zidul principal având 2 400
km lungime. Zidul a fost construit după un sistem care leagă între ele mai multe fragmente de vârste diferite.
Lungimea zidului declarată de China se consideră exagerată, la 10 000 de unităţi Li de lungime, se consideră
în calcul 1 Li = 575,5 m ceea ce ar corespunde cu cca. 5755 km.
Mortarul folosit era produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La construcţia
interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip şi piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte
diferită, astfel de exemplu în regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 şi 8 m, la coama zidului 8, iar la
bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit turnuri de 12 m înălţime cu rolul de
observare, transmitere de semnale şi depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de
asemenea turnuri integrate în zid şi 15.000 de turnuri pentru semnalizare.
Suferind stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost refăcut pe circa 6.400
kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644), dinastie ce a fixat şi capitala statului la Beijing (forma în care s-
a păstrat până astăzi). Şerpuind pe crestele munţilor şi ale dealurilor, dar şi prin văile adânci, zidul, prevăzut
din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic şi turnuri înalte de apărare, are o înălţime de 8 metri şi o
lăţime de 6,5 metri. Pavat cu piatră, era folosit ca şosea strategică dar şi ca drum comercial.
Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid Chinezesc a fost luat sub protecţie
guvernamentală din 1952, fiind declarat monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porţiune
din zid a fost reabilitată şi accesibilă turiştilor.
În timpul dinastiei Tang (618 - 907), se realizează monumentul clasic al arhitecturii chineze: Marea
pagodă a gâştei sălbatice. Pagoda este un templu hindus, budist sau brahman la unele popoare din Orient,
în formă de turn piramidal, compus din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv şi ale căror
streaşini sunt întoarse în sus.

Fig.1 Marea pagodă a gâştei sălbatice

1
7.2 India

Perioadele Gupta au produs capodoperele arhitecturii sculptate indiene: templele rupestre de la

Ajanta. Peşterile Ajanta sunt situte în nord-est statului federal Maharashtra, la 100 km nord de oraşul
Aurangabad, India centrală. Peşterile se află pe o vale stâncoasă în forma literei U a râului Waguma. Aici s-
au descoperit cele mai mari temple săpate în peşteri. Intre secolele II şi V valea a fost locuită de budişti, care
au săpat grote de 30 m lăţime x 15 m adâncime x 4 m înălţime. Aceste săpături au durat la o singură grotă
cca 30 de ani. In secolul V ajunge duşmănia contra budiştilori şi in această vale izolată, ei fiind alungaţi,
grotele fiind neglijate şi date uitării. În aprile 1819 ajung în vale prin vânare de tigri, trupe militare britanice din
Madras. Într-un templu mahaianic s-au descoperit picturi pe pereţi care reprezintă scene din viaţa zeului
Budha. Regiunea a fost declarată patrimoniu mondial UNESCO.

Fig.2 Templul din peștera Ajanta si Valea Waguma cu Ajanta

În secolele IX - XIV, se ridică multe temple în aer liber a căror arhitectură devine tot mai complexă.
Un exemplu este templul de la Khajuraho, cu o înălţime de 38 m, decorat cu o enormă operă de sculptură.
Situate în centrul Indiei, într-un mic orăşel numit Khajurajo, renumitele “temple ale iubirii”, expresie ale unei
civilizaţii străvechi, au transformat acest loc într- un important punct turistic al acestei ţări. Templele din
Khajuraho au fost construite între anii 950 şi 1050 era noastră, în timpul dinastiei Chandel, ele fiind
considerate apogeul arhitecturii indiene din această perioadă. La început au fost construite în total un număr
de 85 de temple, din care doar aproximativ 22 s-au mai păstrat până în zilele noastre. Mult timp aceste
temple au fost lăsate în voia sorţii, ele fiind redescoperite abia în secolul XX.

Fig.3 Templul de la Khajuraho

2
7.3 Japonia

Continuatoare a tradiţiilor chineze, arhitectura japoneză şi-a urmat drumul propriu, realizând
construcţii de dimensiuni mai reduse (comparativ cu monumentalismul artei chineze). Utilizând cu precădere
lemnul ca material de construcţie, edificiile nipone se caracterizează printr-un rafinat joc al detaliilor
decorative sau arhitecturale.
Dacă lumea artei europene este caracterizată de o succesiune de stiluri, în Orient se pleacă de la o
formă de bază care urmează a fi dezvoltată în cele mai variate forme, fiind apoi înregistrată o stagnare;
această stagnare nu se datorează incapacitaţii japonezilor de a creea forme mai evoluate, ci din dorinţa
locuitorilor ţării Soarelui-Răsare de a păstra ceea ce este tradiţional. Forma artistică cea mai elaborată, care
merge mână în mână cu motivaţia spirituală, este arhitectura budistă.
Strălucirea arhitecturală a Japoniei vechi atinge apogeul prin construcţiile religioase ale budismului.
Conceptul budist permite, fără limitări, dezvoltarea arhitecturală până la înflorirea fantezistă şi barocă a
amănuntelor decorative şi îngăduie dimensionarea, adeseori nefirească, a lăcaşurilor de cult. Explozia de
imaginaţie, bogăţia combinaţiei de culori, folosirea generoasă a formelor celor mai diverse, fac din arta
arhitecturală budistă o lume complexă, copleşitoare, fastuoasă, menită să frapeze privirea, să stăpânească
prin înfăţişare gândurile credincioşilor.
Iniţial arhitectura budistă a avut un rol pur spiritual, apoi s-a extins şi în arhitectura de palat, ajungând
să le ofere japonezilor o variantă extrem de originală în domeniul militar. Castelul japonez prezintă atât o
funcţie de apărare (masivitate, rezistenţă), cât şi forme zvelte împodobite în deplină concordanţă cu regulile
estetice chinezeşti (modalitate unică în lume) – în acest domeniu capodopera incontestabilă este castelul
Himeji. Un necunoscător, în afară de soclul imens de piatră pe care se află înălţate castelele oferind aspectul
de „greu abordabil”, nu poate realiza faptul ca acel castel este nu numai un bastion de apărare ci şi o
eventuală reşedinţă imperială.
Budismul nu este singurul caz din lume când principile pe care le proferă credinţa contrastează cu
formele impetuoase pentru lăcaşul de rugăciune. În arhitectura religioasă o importanţă deosebită se acordă
templelor, a căror analiză corectă poate pleca numai de la ansamblul Hōryūji (nu pentru că este cea mai
veche construcţie în lemn păstrată în lume, ci pentru că documentar se ştie că reprezintă exact stilul
chinezesc al vremii).

Printre capodopere putem menţiona:

1. Templul mănăstirii Höryuji

2. Palatul imperial din Kyoto

3. Templul Phoenix din Uji de lângă Kyoto

4. Pavilionul de aur din Kyoto (ars în 1950), monument clasic al arhitecturii japoneze.

1. Templul mănăstirii Höryuji este situat lângă fosta capitală Nara, unde se păstrează cele mai
vechi edificii de lemn din lume (începutul secolului al VII-lea e.n.)
Ansamblul de la Hōryūji, considerat leagănul artei japoneze, fondat în 607 de împărăteasa Suiko,
prin cele câteva structuri originale care se mai păstrează, trece drept unul din cele mai vechi edificii de lemn
din lume. Spre deosebire de construcţiile ridicate în China, dispoziţia clădirilor în cadrul ansamblului nu
urmăreşte o simetrie riguroasă, caracterizăndu-se printr-o libertate de compoziţie mai accentuată.

3
 Pagoda are o formă deosebită, fiind prevăzută cu acoperişuri încovoiate, de ţiglă în patru pante,
având o înălţime de 33,5m; în interior construcţia este consolidată printr-un stâlp înalt şi puternic din lemn,
care străbate toate nivelurile; destinaţia sa era de a oferi construcţiei o stabilitate mărită, protejând-o contra
cutremurelor care bântuie atât de des Japonia.

Fig.4 Templul mănăstirii Höryuji (Nara)

2. Palatul Imperial din Kyoto (Kyoto Gosho), resedinta a Familiei Imperiale pana in 1868, cand
capitala s-a mutat la Tokyo este astazi un ansamblu impresionant, refacut de nu mai putin de opt ori de-a
lungul istoriei sale – din cauza incendiilor repetate. Poate fi admirat in Parcul Imperial din Kyoto, fiind unul
dintre simbolurile nationale ale Japoniei. Cei care vor sa descopere Japonia isi pot incepe vizita de aici, unde
sub indrumarea ghizilor pot vedea splendoarea traditiilor si arhitecturii clasice nipone.
Constructia palatului a fost terminata in jurul anului 750, cand era potrivit surselor de epoca mult
diferita fata de ansamblul ce poate fi admirat astazi. Cladirea de astazi a fost terminata in 1855, in stilul
perioadei Heian. Alaturi de Resedinta Imperiala, ansamblul Palatului Imperial include si alte cladiri:
Shishinden (sala de ceremonii), Seiryoden, Kogosho (sala unde se reuneau membrii Curtii Imperiale),
Ogakumonsho (biblioteca), mai multe locuinte pentru Imparateasa, aristocrati si oficiali, cladiri administrative
etc.
În Kyoto, se afla nu mai putin de 17 situri UNESCO (13 temple budiste, 3 sanctuare shintoiste si un
castel).

Fig.5 Palatul imperial din Kyoto

3. Templul Phoenix din Uji de lângă Kyoto

În perioada Edo pavilionul lui Amida, clădirea principală a templului, a căpătat numele de Pavilion al
păsărilor Phoenix. Se crede că denumirea este datorată celor două păsări Phoenix de pe acoperişul Sălii
Centrale, precum şi faptului, că forma clădirii se aseamănă cu o pasăre în zbor. Aici se poate observa deja

4
prelucrarea originală a tradiţiilor chineze şi părăsirea canoanelor rigide existente. Templul a fost iniţial
construit ca un palat de agrement, în anul 1053 fiind însă adaptat pentru a servi drept spaţiu de rugăciune.
Această originală construcţie laică are în plan forma păsării fantastice phoenix, cu două „aripi” laterale şi cu o
galerie în formă de „coadă”. Utilizarea pe scară largă la construcţia acestei clădiri, a sculpturilor complicate în
lemn, a plăcilor de bronz ajurate şi ornamentate cu gravuri foarte fine, a lacului auriu şi negru şi a
încrustaţiilor cu sidef, dovedeşte cât de dezvoltat era rafinamentul caracteristic pentru această perioadă, al
artei de la curte, reflectată în construcţiile laice. E o construcţie decorată luxuriant, intenţionând să reproducă
imaginea unui palat, aşa cum japonezii acelori timpuri îşi închipuiau Paradisul budist.
Pavilionul este compus din sala centrală (dimensiunile: frontală -- 14,2 m, laterală -- 11,8 m), două
galerii laterale simetrice în forma literei "L" (lungimea segmentului mare -- cca 9 m, celui mic -- cca 5,5 m) şi o
galerie din spate (lungimea 18,4 m). Clădirea este acoperită cu ţiglă japoneză. Pe acoperiş se pot observa
două statuete Phoenix.
În Pavilion se află o colecţie de artă a sectei Jodo-Shu (literal pământ pur) din perioada Heian,
inclusiv sculptura lui Amida şi 52 de statuete a Bodhisattva (în prezent 26 din ele sunt expuse în muzeul
templului).

Fig.6 Templul Phoenix din Uji de lângă Kyoto

4. Pavilionul de aur din Kyoto

Acest pavilion a fost clădit din voinţa celui de-al treilea shogun din familia Muromachi. Acesta a
renunţat la sarcinile sale oficiale (dar nu şi la putere) în favoarea fiului său în 1397şi la vârsta de 37 de ani a
devenit preot. Templul acesta era locul său de retragere din lume. Iniţial, aici avusese el vila sa la munte. În
incinta zonei templului, la malul unui lac, a fost clădit un pavilion din lemn încoronat cu o pasăre Fenix din
bronz şi poleit cu foiţă de aur, lucru care i-a adus numele de Pavilionul de Aur. Clădirea pavilionului se ridică
pe trei nivele, fiecare nivel având un alt stil de arhitectură. Astfel, primul nivel are elemente de reşedinţă
aristocratică în stilul shinden, ce de-al doilea nivel are caracterul locuinţei unui războinic în stilul buke, iar cel
de-al treilea nivel este un templu zen.
Adept entuziast al preotului Soseki aparţinând cultului zen, Yoshimitsu hotărâse ca la moartea sa
construcţiile ce constituie complexul acesta să devină un templu cu Soseki ca abate. Pavilionul de Aur a fost
păstrat intact de-a lungul secolelor până în anul 1950, când un preot tânăr, gelos pe frumuseţea lui, i-a dat
foc. A fost reconstruit în 1954, iar în 1987 a fost şi poleit cu foiţă de aur, aşa încât noi cei de azi îl putem
admira în splendoarea lui de odinioară.

5
 Fig.7 Pavilionul de aur din Kyoto

8. Arhitectura islamică

O primă caracteristică a construcţiilor monumentale islamice o constituie concepţia unitară privind

spaţiul destinat cultului religios. Arta ornamentului ocupă un loc deosebit în decorarea construcţiilor. Acesta
era alcătuit din motive geometrice sau florale denumite arabescuri. Arabesc se numeşte un tip de motiv
ornamental, de origine arabă, pictat sau sculptat, alcătuit exclusiv din combinaţii de linii, de motive
geometrice şi forme vegetale (plante stilizate), dispuse după un anumit ritm, simetric de o parte şi de alta a
unui ax.

Fig.8 Arabescuri din mozaic în Cupola Stâncii

Moschea este un lăcaş de cult, pentru musulmani, unde aceştia se roagă şi se întrunesc în scopul
unor activităţi de educaţie religioasă. Fiecare moschee are un imam care conduce rugăciunile.
Arhitectura moscheilor diferă de la o zonă la alta deoarece au fost împrumutate elemente
arhitecturale specifice zonei de amplasare.

6
 Cupola Stâncii, cunoscută şi sub numele greşit de Moscheea Omar, este un sanctuar islamic, unul
din cele mai cunoscute locuri în Ierusalim. A fost construit în 687 şi 691 de califul Abd al-Malik, fiind cea mai
veche construcţie islamică funcţională din lume.

Fig.9 Cupola Stâncii din Ierusalim

Arhitectura din perioada dinastiei Omeiazilor are ca monumente reprezentative Moscheea Omeiazilor
din Damasc şi Marea Moschee din Córdoba. În timpul dinastiei Abbasizilor, se construiesc: Moscheea Al-
Azhar şi moscheea Ibn-Tulun din Cairo, precum şi moscheea Kalean din Buhara.
Arhitectura şi tehica construcţiilor arabe au exercitat o influenţă importantă asupra artei monumentale
din regiunile în care s-a răspândit religia şi cultura islamică. Astfel, în Africa de Nord şi Peninsula Iberică, s-au
dezvoltat oraşele Córdoba, Sevilla, Granada, Marrakech, Rabat. Printre edificiile monumentale specifice
perioadei secolelor XI-XIII din aceste regiuni, putem menţiona: Alcazarul din Sevilla, Palatul Alhambra din
Granada, moscheea El Mansur din Marrakech.
Influenţa islamică s-a manifestat şi în Asia. La Samarkand s-au construit o serie de moschei şi
mausolee, printre care se remarcă moscheele din piaţa Reghistan, construite de Ulugh Beg. În India, arta
islamică atinge apogeul prin celebrul monument Taj Mahal. În Iran, se remarcă Moscheea şahului, palatele
Ali-Kapu şi Cil-Sutun, toate din Isfahan.
În spaţiul otoman, printre monumentele mai celebre putem menţiona: Moscheea Selimiye de la
Adrianopol, Moscheea Albastră, Palatul Top Kapi.
Deoarece tradiţia islamică, conform învăţăturii lui Mahomed, interzice reprezentarea animalelor şi a
figurii umane, atât a lui Allah şi a profetului Mahomed, cât şi a tuturor marilor profeţi ai religiilor creştină şi
mozaică, deci şi a lui Iisus ori a lui Moise, pe zidurile moscheilor nu apar chipuri omeneşti, ci singura
decoraţie a moscheilor sunt numai imagini decorative, aşa-numitele arabescuri, formate din linii geometrice,
flori şi frunze împletite simetric.

Taj Mahal este un monument în oraşul Agra, India. A fost construit de împăratul Shah Jahan drept
mausoleum pentru soţia sa, Mumtaz Mahal. Clădirea a fost construită între 1630 şi 1653.
În 1983 Taj Mahal a devenit parte din patrimoniul mondial UNESCO şi rămâne şi până astăzi printre
cele mai vizitate şi faimoase monumente din lume. Construcţia Taj Mahal-ului a demarat în 1631 şi a durat 22
de ani. Se spune că 20 de mii de oameni ar fi fost trimişi să muncească aici. Materialele erau aduse din
întreaga Indie şi din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce numără 1000 de elefanţi.

7
 Fig.10 Taj Mahal, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură islamică

9. Evul mediu european

9.1 Arhitectura bizantină

Arta bizantină s-a dezvoltat pe teritoriile Imperiului Bizantin începând cu anul 476 până în anul 1453.
Arta bizantină s-a dezvoltat din arta Imperiului Roman, care la rândul ei, a fost influenţată de arta
Greciei Antice. O estetică complet nouă va marca arta bizantină. Noua estetică avea ca principală însuşire
"abstractizarea". Dacă arta clasică era marcată de încercări de a creea reprezentări ce imitau realitatea cât
mai veridic, arta bizantină pare a abandona aceste încercări în favoarea unei abordări mai simbolice.
Imperiul Bizantin se refera în mod convenţional la Imperiul Roman de Răsărit pentru a numi Imperiul
Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol.
De la tradiţia romană sunt preluate cu precădere construcţiile religioase: mănăstiri, biserici, baptisterii
şi biserici-necropolă.
În perioada bizantină timpurie (în special sub conducerea lui Iustinian), arta cunoaşte o perioadă de
înflorire, reprezentată în arhitectură prin construcţiile monumentale din Constantinopol (biserica "Sf. Sofia") şi
din Ravenna (Bazilica San Vitale).
Biserica "Sf. Sofia" din Constantinopol a fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol, apoi
moschee, astăzi muzeu în Istanbul, Turcia. Prima biserică (basilica) de pe acest loc a fost construită de
Constantin cel Mare, în 325 dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Theodosiu al II-lea în 415,
biserica a fost din nou arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea şi-a primit forma finală în 537 sub
împăratul Iustinian I. Era foarte importantă pentru Ortodoxismul timpuriu şi pentru Imperiul Bizantin, fiind
primul exemplu de arhitectură bizantină. Interiorul său decorat cu mozaice, coloanele de marmură şi
acoperişul sunt de o mare importanţă artistică. Templul însuşi era atât de bine decorat artistic încât se crede
că Iustinian ar fi zis (Solomon, te-am depăşit!). Sfânta Sofia este de fapt o basilică cu cupolă; planul bazei
fiind tot cel basilical. Pe dinafară are aspectul unui dreptunghi (aproape patrat de 77 x 71,70m). Atenţia e
atrasă de marea cupolă centrală de deasupra navei centrale, încadrată de două semi cupole, şi șase cupole
mai mici. Cupola centrală e o adevărată minune arhitectonică, atât prin mărimea ei (diametrul de 31 m), cât şi
înălţimea la care e ridicată (54m), datorită căreia pare suspendată în văzduh, luminată de cele 40 ferestre de
la baza ei. Catedrala era o construcţie remarcabilă, domul este unul dintre cele mai mari, cu doar câţiva
centimetri mai mic decât domul Pantheonului. Ultima ceremonie creştină a fost ţinută la data de 29 august
1453. În prezent oficialităţi ale Patriarhiei Ecumenice şi ale Sfântului Scaun întreprind demersuri pentru
restituirea Sfintei Sofia către Biserica Ortodoxă.

8
 Fig.11 Biserica "Sf. Sofia" din Constantinopol

Basilica San Vitale din Ravenna, unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii
bizantine din Europa Occidentală. Ea este cunoscută pentru asemănarea cu moscheele secolului al VI-lea şi
înscrisă, împreună cu alte monumente din Ravenna în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Fig.12 Biserica San Vitale si Împăratul Iustinian

Bisericile, mai ales cele mari, impresionau prin dimensiuni, măreţia cupolei, bogăţia ornamentelor.
Astfel, arta mozaicului atinge la bizantini o splendoare fără precedent, fiind utilizate materiale ca: marmură,
sidef, aur, argint, pietre preţioase.
Specifice perioadei bizantine mijlocii sunt: bazilica San Marco din Veneţia, biserica Sf. Sofia din Kiev,
Sf. Sofia din Novgorod, biserica mănăstirii Hosios Lukas din Focida.

Bazilica San Marco din Veneţia este cea mai cunoscuta si mareata dintre bisericile Venetiei, cat si
unul dintre cele mai elocvente exemple de arhitectura bizantina. Basilica San Marco din Venetia, inchinata
Sfantului Apostol Marcu, cunoscuta si sub denumirea de "Domul din Venetia", este catedrala patriarhala din
Venetia, Italia. Aceasta mareata catedrala este situata in piata cu acelasi nume - Sfantul Marcu - adiacenta si
atasata Palatului Dogilor. Incepand cu anul 1807, basilica venetiana a fost folosita si drept scaun patriarhal
de catre patriarhul venetian, arhiepiscopul arhidiocezei romano-catolice din Venetia. Datorita infatisarii sale
opulente, a mozaicurilor bizantine aurite cat si a statuilor sale ca simbol al prosperitatii si fortei venetiene din
secolul al XI-lea, basilica San Marco a fost supranumita pe drept cuvant si "Chiesa d'Oro", adica "Biserica de
Aur".

9
 Fig.13 Bazilica San Marco din Veneţia

În perioada bizantină târzie, sub dinastia Paleolog, s-au construit: palatul Paleologilor din
Constantinopol, mănăstirile din Salonic, Muntele Athos, Trapezunt, biserica mănăstirii Chora din
Constantinopol, biserica Pantanassa din Mistra.
În Italia, stilul bizantin pote fi exemplificat prin bazilicile Bazilica San Marco din Veneţia, San Paolo
fuori le Muri, Santa Maria Maggiore.
În ţara noastră, influenţe bizantine putem găsi la Mănăstirea Curtea de Argeş.
Mănăstirea Curtea de Argeş a fost construită de Neagoe Basarab (1512 - 1517) pe locul vechii
mitropolii. După unele refaceri parţiale şi întregiri în timp ale ansamblului sau, vătămată şi de un puternic
incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeş a fost refăcută - astfel după cum se vede astăzi - de arhitectul
francez André Lecomte du Noüy şi de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de
restaurare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost isprăvită în anul 1885 şi sfinţită la 12 octombrie
1886.

Fig.14 Mănăstirea Curtea de Argeş

10
9.2 Arhitectura romanică

În secolele XI şi XII, Europa creştină a dat naştere unei noi şi prolifice forme de artă: arta romanică.
În această perioadă, marile biserici şi catedrale au devenit un tezaur, adăpostind sculpturi splendide, picturi
murale şi manuscrise iluminate.
Donaţiile provenite de la credincioşii care vizitau raclele care conţineau moaştele sfinţilor au adus
Bisericii un venit substanţial. Într-adevăr, pelerinajele, efectuate cu scopul de a vedea relicvele sfinte au
devenit atât de frecvente încât a fost necesară construirea unor clădiri care să adăpostească în siguranţă
articolele nepreţuite şi care să permită expunerea lor cât mai atractiv posibil. Astfel, Biserica a devenit un
patron semnificativ al artelor acelor vremuri, comandând nu doar lucrări noi de arhitectură ci şi alte lucrări de
artă, cu teme predominant religioase – printre care picturi sau icoane. Cea mai mare parte a lucrărilor de
sculptură şi de arhitectură realizate în această perioadă medievală timpurie au fost executate într-un stil care
aminteşte de Roma antică.
Pe teritoriul României romanicul apare preponderent în Transilvania, unde se pot vizita interesante
monumente construite în acest stil.
Expresie artistică a societăţii feudale, stilul romanic s-a dezvoltat în secolele X - XIII, pornind de la
trăsăturile specifice artei carolingiene, ale artei antice romane şi de la unele influenţe bizantine. În această
perioadă de instabilitate, un accent deosebit cade pe edificarea cetăţilor, simbol al puterii nobililor, dar şi
necesitate (apărarea împotriva invaziilor). O data cu creşterea rolului monahismului, se construiesc multe
mănăstiri, exemple: mănăstirea Cluny din Franţa, Santiago de Compostella din Spania şi Monreale din Italia.
Secolul al XI-lea a fost relativ calm în Europa, urmând invaziei vikingilor, a arabilor musulmani şi a
hunilor nomazi care, în final, s-au stabilit pe teritoriul actualei Ungarii. Vremurile liniştite au adus şi o perioadă
de refacere economică, dar şi o creştere a interesului acordat arhitecturii.
Principalele susţinătoare ale arhitecturii erau mănăstirile care, în acea perioadă, depăşeau numărul
de 2000. Familiile înstărite doreau şi ele să-şi etaleze poziţiile pe care le ocupau în societate, făcând
numeroase donaţii locaşurilor sfinte. Astfel, încercau să le garanteze o carieră clericală fiilor lor. Unii
considerau acest fapt şi ca pe o formă de asigurare spirituală, care le garanta răsplata în viaţa de apoi.
Noile biserici erau mult mai mari. Mărturiile istorice existente nu-i amintesc pe zidarii care le-au
construit ci doar pe cei care le-au comandat. Se ştie că au existat oameni care erau cunoscuţi ca pietrari. Ei
pregăteau piatra şi încrustau motivele decorative elaborate. Între timp, constructorii ridicau clădirea propriu-
zisă. Cunoştinţele matematice erau limitate la acea vreme, astfel că se recurgea adesea la experimentări
(uneori eronate) pentru a determina cantitatea şi dimensiunea exactă a stâlpilor necesari susţinerii bolţilor.
Trăsătura cea mai izbitoare a bisericilor şi catedralelor romanice este masivitatea şi utilizarea
frecventă a arcurilor curbe pentru ferestre, uşi sau arcade. Acelaşi principiu al construcţiilor semicirculare a
fost aplicat şi pentru acoperişul de piatră, care a înlocuit în cele mai multe biserici lemnul; bolta in leagan (ca
un arc rotund continuu) sau pe cea a bolţii ogivale (ce consta din două bolţi în leagan care se intersectau).
Stâlpii masivi, rotunzi, şi pereţii groşi ai clădirilor romanice erau necesităţi structurale până la descoperirea
tehnicilor perfecţionate, asociate cu stilul gotic târziu, ce permiteau preluarea tensiunilor, unele dintre acestea
(mai ales bolţile ogivale) fiind utilizate chiar şi în perioada precedentă.
Marele avânt pe care l-a cunoscut arhitectura romanică s-a datorat unor noi şi foarte puternice ordine
monahale, cum ar fi cel al cluniacilor sau al cistercienilor. Multe construcţii aveau o arcadă (un culoar
construit în jurul bisericii) pentru pelerini.
Bisericile romanice au un aspect sever şi auster. Zidurile groase, cu ferestre mici, dau impresia de
masivitate şi robusteţe. Ca plan de construcţie este utilizat frecvent cel în formă de cruce. Exemplificări:
capela din Aachen, bisericile Saint Benoît-sur-Loire, Saint Trophime, Sainte Madeleine, Catedrala din Worms,
Catedrala din Mainz, Catedrala din Speyer, Bazilica Sant'Ambrogio din Milano, Bazilica San Marco din
Veneţia, Domul din Pisa, Turnul Londrei, catedrala Santiago de Compostela. În România avem ca exemplu
Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia.

11
 Bisericile din perioada romanică erau pline de culoare, fiind intens decorate cu sculpturi pictate şi
fresce, dar şi cu icoane bogat împodobite.
Călugării care realizau Bibliile decorate, Psaltirile (Cartea Psalmilor) sau cărţile de rugăciuni
considerau munca lor ca pe un act de devoluţiune religioasă.
Cu toate că cele mai multe biserici din perioada romanică erau construite din piatră, constructorii
acestora aveau totuşi nevoie şi de lemn pentru a construi schelele necesare înălţării anumitor tipuri de bolţi
sau arcade.
Catedrala romanică din Santiago de Compostela, Spania, este un celebru loc de pelerinaj,
deoarece se crede că adăposteşte rămăşiţele apostolului Iacov. La fel ca multe alte biserici construite în
această perioadă, şi ea are o structură în cruce, cu turnuri care străjuiesc intrarea vestică.
Catedrala sau Domul Sfintei Maria (n.r. Il Duomo di Santa Maria Assunta) se afla, impreuna cu
Turnul din Pisa, in piata cu acelasi nume si este biserica principala a orasului Pisa. Capodopera absoluta a
stilului romanic, catedrala reprezinta dovada clara a prestigiului si bogatiei pe care le atinsese Republica
marinareasca a Pisei in perioada sa de aur.
Constructia Domului Sfintei Maria a fost inceputa in 1064 de catre arhitectul Buscheto si pana la
ultimele inteventii din secolul al XVIII-lea, a trecut prin numeoase etape de constructie si renovare, motiv
pentru care contine elemente stilistice clasice, lombardo-emiliene, bizantine si islamice.

Fig.15 Domul din Pisa

Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail, situată în interiorul cetăţii Alba Iulia, este cel mai
valoros monument de arhitectură romanică din Transilvania. Construcţia edificiului a început în secolul al XI-
lea. La mijlocul secolului al XII-lea au fost ridicate navele transversale. Catedrala a fost distrusă parţial de
marea invazie tătară în anul 1242. Edificiul a servit drept catedrală a Episcopiei Transilvaniei, iar de la
concordatul interbelic dintre România şi Sfântul Scaun serveşte drept catedrală a Episcopiei Romano-
Catolice de Alba Iulia. În nava laterală de sud se află sarcofagul lui Ioan de Hunedoara, guvernator al
Ungariei, cel al fiului său, Ladislau de Hunedoara, iar în nava nordică se află sarcofagul reginei Izabella şi cel
al lui Ioan Sigismund, primul Principe al Transilvaniei şi Rege (titular) al Ungariei. În absida navei laterale
nordice pot fi observate câteva fresce din epoca Renaşterii. Lăcaşul deţine două recorduri la nivel naţional:
este cea mai veche catedrală din ţară, şi deasemenea cea mai lungă catedrală din România (81,35 m în ax).

12
 Fig.16 Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail

Turnul Londrei sau Turnul Alb este cea mai veche construcţie din Londra, aflată pe malul nordic al
Tamisei, a cărei construcţie a fost începută de Wilhelm Cuceritorul în jurul anului 1076. William al II lea
terminat munca pe care a început-o Wilhelm Cuceritorul şi, în 1097, a construit un zid de împrejmuire a
turnului. Dar responsabil pentru aspectul pe care îl are astăzi Turnul Londrei este regele Henric al VIII-lea,
care a ridicat şi turnurile de pe colţurile pereţilor care împrejmuiesc Turnul.
De-a lungul timpului a servit ca fortăreaţă, dar şi ca reşedinţă regală (ultimul care a locuit acolo a
fost regele Carol al II-lea). Aici s-a aflat Monetăria, Observatorul Astronomic şi timp de 300 de ani turnul a fost
chiar sediul Grădinii zoologice regale. Totuşi cea mai cunoscută parte a acestei fortăreţe medievale este
închisoarea - în subteranele sale petrecându-şi ultimele clipe reprezentaţii familiilor engleze căzute în
dizgraţia regelui. Aici şi-a pierdut viaţa arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket; tot aici a avut loc şi
execuţia Annei Boleyn, a doua soţie a regelui Henric al VIII-lea. De aceea se crede că Turnul este locul cel
mai adesea bântuit de spirite. Potrivit legendei, noaptea, pe coridoarele şi prin încăperile Turnului bântuie
spiritele celor întemniţaţi şi condamnaţi la moarte pe nedrept, mai cu seamă spiritul Annei Boleyn.

13
 Fig.17 Turnul Londrei

9.3 Arhitectura gotică

Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele, precum şi cu
alte biserici din aproape toată Europa în timpul perioadei medievale, începând cu secolul al XII-lea şi
încheind cu anii 1500. Ca o situare mai exactă în timp şi spaţiu, cele mai importante opere arhitecturale
gotice acoperă perioada 1140 - 1500, fiind construite din România până în Portugalia şi din Slovenia până în
Norvegia, Suedia şi Finlanda. A fost precedată de arhitectura romanică şi a fost succedată de arhitectura
renascentistă, o transformare a stilului romanic, odată cu Renaşterea, începută în Florenţa secolului al XV-
lea.
Catre mijlocul secolului al XII-lea, in plina epoca de dominatie a romanicului, isi face aparitia un
nou stil in arhitectura. Numele i-a fost dat de oamenii veacului al XVII-lea, care dispretuiau aceasta arta,
vazuta ca o arta "barbara", "gotica" de la numele celor mai cunoscuti "barbari" ai sfarsitului antichitatii. In
realitate, arta gotica a dat Europei capodopere comparabile cu cele mai mari creatii ale geniului uman.
Monumentele romanice le pareau arhitectilor secolului al XII-lea greoaie, masive si intunecate,
datorita ferestrelor putine si inguste. Arhitectii goticului au revolutionat viziunea spatiala a romanicului prin
doua inventii: ogiva si arcul de sustinere (arc butant). Bolta semicirculara este inlocuita cu o bolta in forma de
arc de cerc frant, sau ogiva, la care presiunea verticala este mult mai redusa.

14
 Mesterii inaltau pe patru coloane, dispuse in plan patrat, cate doua perechi de arcuri in ogiva;
fiecare arc este sustinut de doua coloane diagonal opuse. Prin multiplicarea acestor grupuri de arcuri se
putea obtine o constructie foarte solida, capabila sa sustina, prin incrucisarea de ogive, bolta edificiului,
oricare ar fi dimensiunile ei. Arcurile de sustinere, cealalta inventie, sprijina, din exterior, peretii inalti ai navei
centrale, alaturi de contraforturi, pentru a contrabalansa presiunea laterala a boltilor.
Aceste solutii au ingaduit o noua organizare a spatiului bisericii, in care planul cu o nava este cel
mai raspandit. Una dintre gloriile catedralelor gotice este turnul de inaltime ametitoare, al carui varf impunge
bolta cereasca. Multe catedrale aveau mai multe turnuri, dar unele dintre ele au ramas neterminate din lipsa
de fonduri, cum ar fi in Belgia catedrala din Anvers.
Două dintre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt, sau ogiva, care
este de fapt o intersecţie longitudinală a doua bolte clasice ale stilului romanic, şi arcul de susţinere al ogivei,
aşa numitul arc butant. Un al treilea element definitoriu, care apare la multe clădiri gotice, nefiind însă
omniprezent, este rozeta, prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale.
Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, apărut din necesitatea de da o altă dimensiune
verticală clădirilor. Goticul flamboaiant, adică goticul târziu, a fost faza de apogeu artistic a goticului care s-a
remarcat prin exagerarea abundenţei detaliilor, în parte pentru a diminua greutatea pe care clădirile gotice o
impuneau, respectiv pentru a încerca o salvare a stilului.

Fig.18 Elemente ale stilului gotic

Fig.19 Exemple de arhitectură gotică

15
 Goticul poate fi considerat cea mai îndrăzneaţă invenţie în domeniul arhitecturii occidentale. Spre
deosebire de romanic, goticul este un stil predominant urban. Ne aflăm într-o perioadă de dezvoltare a
oraşelor care se eliberează de autoritatea nobiliară. Construcţiile gotice devin astfel un simbol al puterii şi
autonomiei oraşelor. Cea mai reprezentată construcţie este catedrala.
Aplicarea pe scară largă a arcelor ogivale, precum şi arcului butant a făcut ca zidurile portante să fie
înlocuite printr-un schelet de rezistenţă. Prin folosirea de turnuri, fleşe, arcuri şi arcade frânte (în ogivă),
edificile cresc foarte mult pe verticală. Utilizarea stâlpilor înalţi şi a ferestrelor ample dau construcţiilor un
aspect mai zvelt.
Exemple:
 Franţa (considerata patria goticului): Notre-Dame de Paris, catedralele din Chartres, Reims, Amiens
 Anglia: catedralele din Canterbury, Catedrala de la Salisbury, Catedrala Westminster
 Germania: catedrala din Freiburg, Domul din Köln
 Spania: catedralele din Burgos, León, Sevilia
 Italia: domurile din Siena, Milano, Florenţa, Veneţia

Catedrala Notre-Dame (în română Catedrala Doamna Noastră, cu referire la Sfânta Fecioară).
Prima cărămidă de fundaţie a fost pusă în anul 1163. În 1182, episcopul Maurice de Sully a sfinţit altarul, dar
construcţia catedralei a durat din 1163 până în 1345. Construcţia clădirii cu cinci nave s-a terminat prin
lucrările de pe faţada vestică, iar pe la mijlocul secolului al XIII-lea, prima capodoperă a stilului gotic timpuriu
era gata. Cu toate că desenele iniţiale şi strana evocau încă stilul romanic, aici s-au aplicat pentru prima oară
soluţii arhitecturale specifice stilului gotic.
Fațada dantelată şi cele două turnuri patrulatere de câte 69 m fiecare radiază echilibru. Intrarea în
catedrală se face prin trei potţi bogat ornamentate, care evocă simbolurile goticului târziu. Impresia spaţială
în interiorul bisericii este copleşitoare, zidurile ei se înalţă pe trei rânduri de coloane. De proporţii impozante,
130 m lungime, 45 m lăţime, 35 m înălţime, unde încap până la 10.000 de persoane. Nava principală este
împodobită cu statui şi picturi.
Notre-Dame este considerată cea mai întunecată catedrală dintre marile catedrale gotice, dar, pe
bună dreptate, lumina care se filtrează prin rozetele colorate conferă sentimente mistice în penumbra severă.
Catedrala Notre Dame din Paris este vizitată de circa 13 milioane de persoane anual, ceea ce
înseamnă o medie zilnica de 30.000 de oameni. În zilele cu afluenţa ridicată, pricinuită de sărbători sau
evenimente importante, se poate ajunge chiar şi la 50.000 de oameni. Vorbind despre vitralii, trebuie să
amintim de cele trei roze ale catedralei, care reprezintă una din marile opere de artă ale creştinătăţii. Roza de
sud, numită şi La Rose du Midi, este un dar din partea regelui Ludovic al IX-lea al Franţei şi este consacrată
Noului Testament.

Fig.20 Catedrala Notre-Dame

Catedrala Notre Dame din Chartres a fost înscrisă în anul 1979 pe lista patrimoniului cultural
mondial UNESCO. Catedrala Chartres este situata in orasul cu acelasi nume, la o distanta de aproximativ 80

16
de kilometri de Paris, fiind considerata una dintre cele mai reusite modele de arhitectura gotica din Franta.
Constructia unei noi cladiri pe fundatiile romanice a inceput in anul 1145. Planul catedralei este cruciform,
avand o nava lunga de 28 de metri si scurte transepte in aripile de sud si nord. Capatul estic este
semicircular, prezentand o serie de cinci capele. Nava spatioasa are o inaltime de 36 de metri, oferind o
privire neintrerupta din capatul verstic pana in absida estica, acoperita de magnificul dom. Vitraliile
extraordinare ale catedralei dateaza din secolul al XIII-lea, scapand cu bucurie din razboaiele religioase ale
secolului al XVI-lea. Se spune ca acestea constituie cea mai mare colectie de vitralii medievale, in pofida
modernizarii din anul 1753, cand un cler gresit intentionat a inlocuit o parte din acestea. Dintre cele 186 de
vitralii originale, au supravietuir doar 152. Acestea sunt renumite pentru culoarea lor albastra.

Fig.21 Catedrala din Chartres (1194 - 1260)

17