Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Vanatoare
Vanatoare
*
Vânătoare
* Notă: Acest material reprezintă un suport de curs destinat exclusiv asigurării pregătirii studenţilor
la disciplina „Vânătoare”. În nici un caz materialul nu este destinat publicării sau distribuirii in acest
format, deoarece nu s-ar respecta prevederile referitoare la drepturile de autor.
INTRODUCERE
Rolul principal al gestiunii cinegetice este acela de a permite obţinerea, în folosul societăţii,
a unui maxim de efecte favorabile, prin punerea în valoare a populaţiilor speciilor de animale
sălbatice care fac obiectul vânătorii, în conformitate cu prevederile legilor specifice.
Situaţia obiectivă rezultată din dezvoltarea actuală a societăţii umane impune obţinerea
acestor efecte în condiţii deosebite, determinate de o creştere accentuată a influenţelor antropice
negative asupra mediului înconjurător, de intensivizarea metodelor de producţie agricolă vegetală şi
animală şi de necesitatea producerii unor cantităţi cât mai mari de material lemnos prin tendinţa
generală de practicare a unei silviculturi, pe zi ce trece, mai intensive.
Această realitate implică necesitatea fundamentării gestiunii speciilor de interes cinegetic pe
cunoştinţe bio-ecologice şi economice cât mai temeinice şi mai cuprinzătoare.
Realizarea unei asemenea cerinţe presupune, din partea specialiştilor implicaţi în
managementul vieţii sălbatice, cunoaşterea cât mai amănunţită a modului de viaţă al speciilor de
importanţă vânătorească şi a relaţiilor dintre populaţiile acestor specii şi celelalte elemente ale
ecosistemelor din care fac parte.
Numai o cunoaştere aprofundată a aspectelor menţionate, poate să conducă, în timp, la o
valorificare eficientă şi cu continuitate a populaţiilor speciilor de interes vânătoresc în condiţii de
armonizare a intereselor gestiunii respective cu interesele ramurilor de bază ale culturii solului:
agricultura şi silvicultura.
Speciile de importanţă vânătorească, aflate în libertate pe teritoriul României, sunt cuprinse
din punct de vedere sistematic în încrengătura Vertebrata, supraclasa Tetrapoda şi aparţin a două
unităţi de bază ale acestei supraclase : clasa Aves (păsări) şi clasa Mammalia (mamifere).
Pe lângă valoarea faunistică, estetică şi cinegetică, speciile de vânat aparţinând ambelor
clase prezintă o importanţă deosebită sub aspect economic. Datorită faptului că marea majoritate a
speciilor de mamifere sunt sedentare, aplicarea unor măsuri de îmbunătăţire a managementului
speciilor aparţinând acestei clase trebuie să devină o prioritate în strategia cinegetică naţională.
Caracteristicile particulare ale populaţiilor speciilor de vânat care se dezvoltă în cuprinsul arcului
carpatic le conferă o valoare cinegetică de excepţie, a cărei recunoaştere europeană este deja
consacrată. Ecosistemele în cuprinsul cărora evoluează populaţiile speciilor de interes cinegetic din
Carpaţi, mai puţin influenţate de activităţile antropice specifice, reprezintă un cadru corespunzător
cu influenţă deosebită asupra posibilităţii punerii în valoare a acestor populaţii prin vânătoare.
Dintre mamiferele care constituie obiectul vânătorii, sub aspect economic, cea mai mare
importanţă o prezintă speciile de ungulate, specii asupra cărora acţiunile de cultură cinegetică se pot
aplica cu efecte deosebite.
Speciile de ungulate care se regăsesc în fauna sălbatică a României sunt cuprinse în trei
familii aparţinând ordinului Artiodactyla : familia Suidae, familia Cervidae, şi familia Bovidae.
Fără a subaprecia valoarea economică a speciilor de răpitoare cuprinse în Supraordinul
Carnivora, considerăm că gestiunea lor trebuie orientată, în primul rând, în sensul menţinerii unui
echilibru ecologic natural precum şi a conservării unor valori faunistice deosebite pe care multe
dintre acestea le reprezintă.
Speciile de rozătoare cuprinse în supraordinul Rodentia prezintă de asemenea o importanţă
deosebită, managementul lor fiind mai uşor de aplicat datorită potenţialului de înmulţire relativ
superior.
Aspectele teoretice şi practice ale cunoştinţelor necesare aplicării în condiţii optime a
măsurilor manageriale din domeniul cinegetic reprezintă o componentă importantă a formării
viitorilor specialişti în silvicultură.
Lucrarea de faţă a fost elaborată în scopul îndrumării şi formării deprinderilor profesionale
a studenţilor Facultăţii de Silvicultură Suceava potrivit programei disciplinei „Vânătoare”, în
vederea pregătirii lor pentru asigurarea în condiţii optime a obiectivelor gospodăririi vânatului din
cuprinsul fondurilor cinegetice.
Scopul său principal este acela de a contribui la formarea cât mai completă a viitorilor
ingineri silvici prin prezentarea în mod cuprinzător a cunoştinţelor legate de biologia speciilor de
interes cinegetic şi de activitatea de management cinegetic.
Apreciem că însuşirea corectă a acestor cunoştinţe printr-un studiu aprofundat va permite
viitorilor ingineri silvici să depăşească cu relativă uşurinţă “şocul de adaptare“ cu ocazia încadrării
de către agenţii economici care desfăşoară activităţi specifice de producţie, cercetare sau proiectare
în domeniul cinegetic.
Lucrarea a fost elaborată pe baza cunoştinţelor dobândite în activitatea practică şi prin
folosirea unui material ştiinţific vast, selecţionat din cele mai recente surse bibliografice naţionale şi
internaţionale ca urmare a sintetizării şi cristalizării acestor cunoştinţe în activitatea didactică.
Majoritatea aspectelor tratate în lucrare au făcut obiectul desfăşurării cursului de vânătoare şi
lucrările practice prezentate la 18 serii de studenţi ai Facultăţii de Silvicultură Suceava.
Considerând numărul restrâns al lucrărilor de sinteză privind practica cinegetică
corespunzătoare stadiului actual al cunoştinţelor din acest domeniu şi posibilitatea folosirii lucrării
şi de alte categorii de specialişti interesaţi de aspectele tratate în lucrare, în cadrul unor capitole s-au
făcut referiri mai aprofundate asupra aspectelor prezentate, referiri care depăşesc cadrul restrâns al
programei de învăţământ.
Cu speranţa că activitatea în domeniul cinegetic, începută încă de pe băncile Facultăţii de
Silvicultură şi Exploatări Forestiere Braşov şi desfăşurată cu continuitate începând din anul 1975 în
producţia silvică, în sistemul A. G. V. P. S. din România şi în cadrul Facultăţii de Silvicultură
Suceava, a contribuit la selectarea şi prezentarea de o manieră corespunzătoare a tematicii abordate,
autorul rămâne recunoscător specialiştilor care vor contribui pe calea unor sugestii şi observaţii
critice la diversificare tematică şi la îmbunătăţirea conţinutului lucrării în eventualitatea elaborării
unei noi ediţii.
Capitolul 1. Vânatul, mediul său de viaţă şi organizarea vânătorii
Delimitarea fondurilor cinegetice se face, pe cât posibil, pe limite naturale (culmi, văi, ape)
sau pe limite artificiale stabile (autostrăzi, şosele, căi ferate, canale de irigaţie, linii de înaltă
tensiune, etc.). Din consideraţii fireşti, fondurile de vânătoare sunt arondate de regulă cu respectarea
limitelor unităţilor de producţie şi a limitelor teritoriale ale ocoalelor silvice. Sunt delimitate în acest
fel circa 2150 fonduri cinegetice cuprinzând în jur de 22 milioane ha suprafaţă productivă cinegetic,
din care circa 6,36 milioane hectare de pădure.
La nivelul anului 2008 (luna mai) efectivele optime stabilite de Ministerul Agriculturii,
Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi efectivele reale evaluate pentru speciile de vânat nerăpitor sunt
prezentate în tabel. La aceeaşi dată efectivele evaluate la speciile răpitoare erau de 6795 urşi, 3811
lupi, 1766 râşi şi 7362 pisici sălbatice.
Efectivele de vânat nerăpitor
Cerb Cerb Capră Potâr- Cocoş de
Specia Căprior Mistreţ Iepure Fazan
nobil lopătar neagră niche munte
Efectiv
32270 3908 129494 6032 37175 1036236 277178 196672 7665
optim
Efectiv real
35415 5283 160622 6445 58988 1084364 344948 181150 8949
2008
Legenda
acţiune directă;
EFECTIVE OPTIME acţiune indirectă
EFECTIVE
analiză;
REALE răspuns.
PLANIFICAREA PLANIFICAREA
RECOLTEI DE VÂNAT MĂSURILOR DE
OCROTIRE
IMPLICAŢII
Industria de arme şi muniţii
Vestimentaţie de vânătoare
SOCIALE
Organizaţii de vânătoare
Vânătoare fotografică
Accesorii vânătoreşti
Interes pentru vânat
Vânătoare turistică
Armonie naturală
Educaţie
Blănuri
Turism
Carne
Artă
Piei
„oglinda”
Atunci când există un dimorfism sexual evident, elementele specificate se detaliază pentru
ambele sexe. Ca şi la mamifere, la descrierea speciilor greutatea şi elementele dimensionale se
concretizează atât pentru exemplarele adulte cât şi pentru puii sub un an.
Elementele dimensionale şi greutatea se prezintă sub formă de intervale.
Pentru o descriere mai complexă, greutatea exemplarelor adulte se poate prezenta şi sub
aspectul variaţiei sezoniere precizându-se perioadele de maxim şi de minim. Menţionarea acestor
aspecte este necesară datorită faptului că, în decursul anului, la majoritatea speciilor de păsări se
semnalează o variaţie semnificativă a greutăţii, determinată de factorii de mediu (disponibilităţile de
hrănire, variaţia temperaturii, a stratului de zăpadă etc.) sau de caracteristicile comportamentale
(activitatea sexuală, clocitul, creşterea puilor, năpârlitul, migraţia etc.)
Detalierea descrierii morfologice se efectuează prin precizarea elementelor caracteristice
diferitelor regiuni corporale. Precizările au în vedere exprimarea mărimii, formei şi culorii acestora,
precum şi raportul dintre mărimea lor şi cea a regiunilor corporale adiacente.
Un rol important în descrierea păsărilor îl reprezintă formaţiunile pielii, altele decât penele,
respectiv: forma mărimea şi culoarea ciocului, forma şi culoarea solzilor de pe tars sau degete,
pintenii, ghearele, anumite formaţiuni cornoase sau tegumentare caracteristice (placa frontală, cerc
orbital, cir etc.), prezenţa glandei uropigiene etc.
Denumirea regiunilor corporale şi a penajului este prezentată în figura 4 având ca model raţa
mare (Anas platyrhynchos L.).
Penele sunt formaţiuni caracteristice clasei Aves a căror prezenţă asigură păsărilor
principalul mijloc de deplasare, zborul, precum şi protecţia faţă de elementele mediului. Penele sunt
formaţiuni tegumentare cu regenerare periodică prin procesul de năpârlire. După formă şi
funcţionalitate, la păsările mature se diferenţiază penele de contur, puful şi penele filiforme. La
dropioi, corvide şi la păsările răpitoare se întâlnesc de o parte şi de alta a ciocului pene reduse la
rahis şi câteva barbule denumite vibrize sau peri.
Penele de contur sunt penele vizibile care acoperă corpul şi determină atât forma cât şi
culoarea păsărilor. Penele de contur sunt alcătuite dintr-o axă cornoasă centrală pe care sunt inserate
lateral două rânduri de lamele fine numite barbe ramificate la rândul lor în barbule care se menţin
unite prin intermediul unor mici cârlige numite radiole. Partea bazală a axului penei se numeşte
calamus fiind formată dintr-un cilindru gol şi relativ transparent care se prinde în piele. Partea cea
mai lungă a axului se numeşte rahis, este plină, în patru muchii şi se subţiază către vârf. Partea lată a
penei se numeşte stindard.
După rolul funcţional şi modul de dispunere distingem ca pene de contur: remigele,
rectricele şi tectricele.
Remigele sunt penele mari ale aripilor care asigură deplasarea prin zbor. În funcţie de
punctele de inserţie şi de mărime se diferenţiază: remige primare, secundare şi terţiare. Remigele
primare sunt inserate la nivelul falangelor şi oaselor metacarpiene, cele secundare sunt prinse la
nivelul antebraţului în lungul cubitusului iar cele terţiare la nivelul braţului în lungul humerusului.
Remigele primare sunt în număr de la 8 la 16, în mod curent 10 sau 11 iar cele secundare de la 9 la
40.Baza remigelor este acoperită de tectricele majore sau tectricele supraalare mari, egale în număr
cu remigele. Acestea sunt acoperite la rândul lor de tectricele supraalare mijlocii. Urmează apoi mai
multe rânduri de tectrice (de regulă trei) minore sau micile supraaalare. Corespunzător tectricelor
supraalare pe partea inferioară a aripilor se situează tectricele subalare.
Rectricele sunt penele mari din coadă care guvernează direcţia de zbor. Sunt inserate pe
ultimele vertebre caudale, pot fi mişcate, strânse sau răsfirate în evantai după necesităţile zborului.
Numărul acestora poate varia de la 10 la 24 mai frecvent fiind prezente în număr de 12. Baza
rectricelor este acoperită de tectricele supracaudale şi subcaudale.
Puful este alcătuit din pene foarte mici cu axa nerigidizată şi cu barbule fine neunite între
ele.
2.2. Anatomia (din greacă, ana = prin, tome = tăiere / secţionare ) este ramura biologiei care
studiază forma şi structura organismelor în ansamblul lor şi legăturile dintre organele interne ale
acestora.
Unitatea anatomică descriptivă este organul, parte a corpului animal formată din acelaşi tip
de ţesuturi şi care îndeplineşte o funcţie fiziologică distinctă. Organele se grupează în sisteme şi
aparate.
Sistemul este constituit dintr-o grupare de organe cu coordonare funcţională, dispuse în
ansamblul corpului animal, în care predomină un anumit tip de ţesut (sistemul osos, sistemul
muscular, sistemul nervos etc.), şi care îndeplinesc o funcţie fundamentală a organismului.
Aparatul reprezintă o grupare de organe strâns legate între ele, formate din tipuri de ţesuturi
asemănătoare şi care îndeplinesc o funcţie distinctă în cadrul organismului animal (aparatul
circulator, aparatul excretor, aparatul digestiv etc.).
Sistemul osos (scheletul) este constituit din oase de diferite tipuri şi mărimi, articulate între
ele (fix sau mobil) cu rolul de a susţine corpul animalului
Encefalul la mamifere
1-emisferă cerebrală; 2-cerebel; 3- măduva spinării; 4-trunchi cerebral; 5-glanda epifiză (pineală); 6- glanda hipofiză.
Sistemul nervos este alcătuit din totalitatea centrilor de comandă şi a căilor de transmitere a
impulsurilor nervoase prin organism. Impulsurile nervoase sunt transmise centripet de la organele
senzoriale la centrii nervoşi şi centrifug de la centrii nervoşi la organele de execuţie.
Principalele componente ale sistemului nervos central sunt creierul, cerebelul, bulbul
rahidian şi măduva spinării. De la nivelul măduvei spinării pornesc nervii principali cu ramificaţii
către organele funcţionale.
Cele două emisfere cerebrale coordonează activităţile vitale ale organismului.
La păsări creierul este neted iar la mamifere prezintă mai multe pliuri denumite
circumvoluţiuni. Cerebelul controlează echilibrul, tonusul muscular şi coordonarea mişcărilor.
Glanda epifiză intervine în dezvoltarea organelor sexuale şi a ciclului reproductiv şi
realizează controlul ritmurilor circadiene. Glanda hipofiză coordonează activitatea sistemului
endocrin şi ritmul de dezvoltare individuală prin secreţia hormonilor de creştere.
Măduva spinării asigură legătura dintre organele corpului şi encefal prin ramificaţiile
nervoase situate la diverse nivele.
Cu excepţia simţului tactil realizat prin ramificaţiile nervoase de la nivel medular, celelalte
simţuri (auzul, văzul, mirosul, gustul) au conexiune directă cu creierul.
În asigurarea funcţionării organismului animal, sistemul nervos este divizat în sistemul
nervos motor (simpatic) şi sistemul nervos vegetativ (parasimpatic).
Sistemul nervos motor este constituit dintr-o reţea ramificată în întreg organismul
animalelor. Acesta este format din căile nervoase principale şi este conectat cu organele motrice şi
cu cele senzoriale. Prin legătura permanentă cu receptorii senzoriali din organism, sistemul nervos
realizează percepţia rapidă a tuturor condiţiilor de mediu existente la un moment dat, precum şi
variaţiile temporale ale acestora.
La nivelul pielii se găsesc localizaţi numeroşi corpusculi tactili care au o concentraţie mai
mare la extremităţile corpului.
Receptorii senzoriali ai animalelor sălbatice sunt extrem de fini. Prin acuitatea simţurilor
indivizii îşi asigură atât supravieţuirea cât şi dezvoltarea vieţii sociale în interiorul populaţiilor.
Văzul este asigurat de cei doi ochi cu structură adaptată captării fluxului luminos din mediul
ambiant. Dispunerea ochilor este diferită la păsările de pradă faţă de celelalte. La sitar, gâscă, raţă,
fazan, cocoş de munte, potârniche, ochii sunt dispuşi lateral realizând un câmp vizual superangular
care le permite observarea pericolului din proximitate. La păsările de pradă ochii sunt dispuşi
frontal asigurând posibilitatea focalizării imaginii în zona explorată.
Acuitatea vederii la păsări este foarte mare permiţând observarea prăzii sau observarea
pericolului de la distanţe foarte mari. Mobilitatea ochiului în orbită este redusă, fiind suplinită de
mobilitatea superioară a gâtului. Vederea „înainte” este binoculară, păsările sesizând bine distanţele,
iar vederea „laterală” este monoculară fiind surprinsă cu prioritate mişcarea.
Mamiferele au văzul relativ mai slab decât cel al păsărilor, adaptat modului de viaţă.
Erbivorele au, în general, ochii dispuşi lateral, realizând un câmp vizual larg care le permite
observarea pericolelor (cerb, căprior, capră neagră, muflon, iepure). Mamiferele care îşi desfăşoară
activitatea pe lumină slabă (activitate nocturnă, crepusculară, aurorală), cum ar fi mistreţul, ursul,
viezurele, au văzul relativ mai slab dezvoltat. În schimb, felinele (râsul, pisica sălbatică) au ochii
adaptaţi la diverse condiţii de lumină, putând regla mărimea fluxului luminos ce ajunge la nivelul
retinei prin micşorarea sau mărirea pupilei.
Auzul este asigurat de senzorii dispuşi în urechea internă. Undele acustice sunt captate de
urechea externă şi conduse prin cea medie către urechea internă. Mamiferele care îşi desfăşoară
activitatea în spaţii deschise au auzul foarte fin. Cervidele, bovidele au posibilitatea orientării
separate a pavilionului urechii pentru captarea direcţională a zgomotelor. La păsări auzul este relativ
mai slab decât la mamifere.
Mirosul este foarte bine dezvoltat la mamifere, contribuind la depistarea resurselor de hrană,
la căutarea partenerilor, la identificarea pericolelor sau la căutarea prăzii. Celulele olfactive sunt
situate la nivelul mucoasei nazale.
Canidele şi ursidele care se hrănesc atât cu pradă vânată cât şi cu cadavre au simţul
mirosului deosebit de dezvoltat. În schimb felidele care vânează preponderent la pândă şi nu se
hrănesc cu cadavre au mirosul mai slab dezvoltat având în schimb văzul şi auzul extrem de fin. De
asemenea, mistreţul are un miros foarte fin care compensează vederea mai slabă, putând depista
hrana sub litieră sau chiar în sol.
La păsări mirosul este mai slab dezvoltat, receptorii olfactivi fiind poziţionaţi pe ultimul
dintre cornetele nazale.
Gustul este asigurat de receptori gustativi. La păsări aceştia sunt dispuşi în zona terminală a
limbii, pe marginea limbii şi pe cerul gurii. La mamifere receptorii gustativi sunt situaţi pe limbă şi
pe cerul gurii. Simţul gustului serveşte preponderent la selectarea hranei.
La masculii mamiferelor serveşte şi la identificarea feromonilor secretaţi în urină în perioada
de estru a femelelor.
Pipăitul este realizat de organele tactile situate în regiunea buzelor sau a orificiilor nazale
servind la selectarea hranei. La unele specii precum iepurele, râsul sau pisica sălbatică, sunt
prezente fire de păr lungi – mustăţi – care permit sesizarea direcţiei curenţilor atmosferici.
Aparatul circulator al păsărilor şi mamiferelor este constituit din inimă, artere, vene care
asigură circulaţia şi capilarele la nivelul cărora este realizat schimbul de substanţe. Inima este
tetracamerală asigurând circulaţia dublă şi completă a sângelui.
La păsări, inima este dispusă median în zona pectorală iar cârja aortică este întoarsă spre
dreapta.
La mamifere inima este dispusă excentric în partea stângă în treimea inferioară a zonei
pectorale, imediat înapoia membrelor anterioare, în unghiul format de omoplat cu humerusul
(figura). Cârja aortică este îndreptată spre stânga.
Aparatul respirator diferă la păsări faţă de mamifere.
La păsări aparatul respirator este alcătuit din trahee şi plămâni. Plămânii sunt relativ mici cu
multe canale de comunicare. Anexat plămânilor se găsesc o serie de 5-11 saci umpluţi cu aer.
Aceştia nu au funcţie respiratorie propriu-zisă ci constituie rezerva de aer oxigenat şi încălzit care
asigură ventilaţia plămânilor. La locul de bifurcare al traheii se găseşte sirinxul, un organ cu rol în
emiterea sunetelor. Din trahee aerul ajunge în plămâni. Plămânii comunică cu sacii aerieni (provin
din dilatarea bronhiilor). Sacii aerieni comunică cu oasele pneumatice. La inspiraţie aerul pătrunde
mai întâi în plămâni de unde este trimis prin canale în sacii aerieni. La expiraţie, aerul aflat în sacii
aerieni revine în plămâni prin acelaşi sistem de canale. Schimbul de oxigen şi dioxid de carbon are
loc la nivelul capilarelor pulmonare. La porumbel, de exemplu, suprafaţa desfăşurată a capilarelor
de schimb reprezintă 175 cm2 /gram corp comparativ cu omul la care aceasta reprezintă doar 13 cm2
/ gram corp.
Potenţialul respirator superior permite corpului păsărilor să funcţioneze la temperaturi mai
mari decât la mamifere, de circa 37,8 - 44,60C.
Mamiferele au plămânii bilobaţi cu o mărime relativ mare având o structură alveolară
complexă şi ramificaţie dihotomică. Branhiile se ramifică în mod repetat în bronhiole iar la capătul
bronhiolelor finale se află alveolele înconjurate de o reţea de capilare sangvine.
Aerul pătrunde în plămâni prin orificiile nazale unde este purificat, umezit şi încălzit la
nivelul mucoaselor nazale. Din cavitatea nazală aerul trece prin faringe în trahee şi de aici în
branhii. Schimbul de gaze (oxigen şi dioxid de carbon) are loc la nivelul alveolelor.
Procesele respiratorii se produc sub coordonarea sistemului nervos vegetativ prin contracţia
şi extensia muşchilor intercostali şi a diafragmei.
Sistemul limfatic se suprapune peste sistemul sanguin şi este constituit din vase limfatice,
ganglioni limfatici şi capilare limfatice. Vasele limfatice sunt dificil de observat deoarece sunt de
calibru foarte mic şi au pereţii subţiri şi transparenţi. Limfa este un lichid incolor eliberat de sânge
care se acumulează în ţesuturi, şi este preluat de sistemul limfatic şi transportat la inimă. Limfa
filtrată este deversată în sânge prin vena cavă superioară. Ganglionii limfatici sunt formaţiuni
asemănătoare unor glande și sunt dispuşi pe traiectul vaselor limfatice. Ei asigură filtrarea limfei şi
produc limfocite care sunt deversate în limfă. Limfocitele au un rol important în apărarea împotriva
infecţiilor. În funcţie de specie ganglionii sunt diferiţi ca număr şi ca formă (figuri).
Sistemul sanguin şi sistemul limfatic la mamifere Ganglioni limfatici din zona bazinului la căprior
1-capilare limfatice; 2-capilare sanguine; 3-plămâni; 4-inimă; 5- (după Collin B.)
aortă; 6-vena pulmonară; 7-artera pulmonară; 8-atriu stâng; 9- 1-artera aortă; 2-ganglioni sublombari; 3-ganglion
ventricul stâng; 10-atriu drept; 11-ventricul drept; 12-vas limfatic; precrural; 4-centura pelviană; 5-artera femurală
13-ganglion limfatic; 14-vana cavă superioară; 15-vena cavă
inferioară.
La mamifere ganglionii sunt de formă rotunjită sa ovoidă având o culoare variabilă, de la gri
la brun. La organismele animale care prezintă anumite maladii ganglionii se pot mări şi pot deveni
hemoragici (pesta porcină) sau purulenţi (tuberculoză).
Elementele nocive, microorganismele patogene care pătrund în organe sunt transportate de
către vasele limfatice la ganglioni unde sunt filtrate, captate şi distruse. După ce traversează
ganglionii limfatici, lichidul limfatic ajunge în două vene colectoare: canalul toracic şi vena
limfatică dreaptă, ambele deschizându-se în vana cavă superioară (figură).
Aparatul digestiv prezintă caracteristici diferite între diferite grupe de păsări şi de mamifere
în funcţie de modul de hrănire şi de tipul hranei.
La păsări, aparatul digestiv (figură) este alcătuit din cavitatea bucală, esofag, stomac,
intestine şi glandele anexe (ficatul şi pancreasul).
Cavitatea bucală (ciocul) este alcătuită din maxilarul superior (maxila) şi maxilarul inferior
(mandibula) care sunt formaţiuni cornoase înserate la scheletul craniului. Ciocul nu prezintă dinţi,
reţinerea hranei realizându-se prin deplasarea mandibulei într-un singur plan dorsoventral. În fundul
gâtului este dispus organul gustativ, limba, care are o consistenţă cărnoasă, este puţin mobilă, având
forme şi mărimi variabile în raport cu modul de hrănire al păsării.
La păsările cu hrănire preponderent carnivoră sau granivoră, în cavitatea bucală se deschid
glandele mucoase (salivare) de forma unor membrane. Substanţele secretate de acestea servesc la
fixarea insectelor ce constituie hrana, la clădirea cuiburilor sau la umectarea hranei.
Esofagul este constituit dintr-un tub relativ lung ce prezintă o porţiune lărgită sub formă de
pungă denumită guşă care este situată la baza gâtului, între clavicule. La nivelul guşii hrana este
stocată şi, prin secreţiile glandulare specifice, începe procesul de digestie. De la nivelul guşii hrana
trece în stomacul glandular unde enzimele secretate acţionează asupra hranei continuând procesul
de digestie. Mai departe hrana trece în stomacul musculos – pipota. Aceasta este prevăzută cu un
sistem muscular bine dezvoltat, protejat la interior de o crustă cheratinoasă foarte rezistentă. În
interiorul pipotei, unele păsări stochează grăunţi de nisip sau pietricele de diferite mărimi
(gastrolite) care contribuie la triturarea hranei.
La păsările răpitoare părţile nedigerabile de hrană formate din oase, păr, pene, cochilii, se
stochează şi sunt rejectate sub formă de cocoloaşe denumite ingluvii.
Intestinul este format dintr-un tub lung şi sinuos, partea anterioară, mai lungă, fiind
intestinul subţire la nivelul căruia se deschid canalele glandelor digestive. La acest nivel are loc
preluarea în sânge a substanţelor nutritive rezultate din digestie. Partea finală a intestinului este
intestinul gros.
La începutul canalului rectal se deschid două cecumuri care funcţionează ca porţiuni de
absorbţie a apei şi a alimentelor digerate. La nivelul lor se produce o fermentaţie bacteriană
specifică. Fermenţii descompun celuloza reziduală în compuşi elementari asimilabili.
Tubul digestiv se deschide în cloacă. Tot în cloacă se deschide şi oviductul precum şi
ureterul.
Ca glande digestive anexe păsările prezintă ficatul şi pancreasul.
Ficatul serveşte ca rezervă al surplusului de glicogen şi substanţe grase şi secretă bila
necesară în procesul de digestie.
Pentru dezvoltarea echilibrată a organismului şi întreţinerea metabolismului păsările au
nevoie de hidraţi de carbon (glucide), lipide, proteine şi minerale, elemente procurate din hrana
caracteristică vârstei şi modului de hrănire.
În general, la păsări, procesul de digestie şi de asimilaţie se produce în mod activ, resturile
neasimilabile fiind eliminate rapid.
La mamifere aparatul digestiv este diferit de la o familie la alta în funcţie de modul de
hrănire (erbivoră, carnivoră, omnivoră).
La majoritatea mamiferelor aparatul digestiv este constituit din cavitatea bucală, faringe,
esofag, stomac, intestin subţire, intestin gros, cecum şi glande anexe (glandele salivare –
submaxilare, sublinguale, parotide - ficatul şi pancreasul).
Cavitatea bucală are un rol mai important decât la păsări, la nivelul acesteia având loc
triturarea hranei şi amestecarea ei cu secreţiile glandelor salivare. La nivelul cavităţii bucale
acţionează garnitura dentară a maxilei şi a mandibulei care produce ruperea hranei. La unele
mamifere (carnivore, rozătoare) deplasarea mandibulei are loc într-un singur plan dorso-ventral, iar
la altele (rumegătoare) mobilitatea mandibulei se manifestă şi în plan lateral.
Stomacul la rumegătoare; circuitul primar şi secundar al hranei în stomac (după Boisoubert şi Boutin)
1 – ierbar; 2 – ciur; 3 – foios; 4 – cheag; 5 – esofag; 6 – pilor; 7 – intestin subţire; a – ingestie (cavitatea bucală –
ierbar); b – regurgitare (ierbar – foios – cavitatea bucală); c – reingestie (cavitatea bucală - foios); d – digestie (foios
– cheag - intestine).
Limba este de natură musculară şi este foarte mobilă. Pe parte de deasupra prezintă
numeroase papile gustative, iar dedesubt glandele salivare sublinguale. Tot în cavitatea bucală se
deschid şi glandele submaxilare şi cele parotide.
Forma şi numărul dinţilor diferă în funcţie de modul de hrănire. La carnivore un rol
important îl au caninii şi carnasierele, iar la ierbivore incisivii şi dinţii jugali (premolari, molari).
La erbivorele rumegătoare (cervide, bovide) stomacul este complex, constituit din patru
camere: rumen - ierbar, ciur - reticulum, foios - omasum, cheag – abomasum. La carnivore (lup,
râs) şi la omnivore (mistreţ, urs) stomacul este unicameral. La erbivorele rumegătoare stomacul este
foarte voluminos iar digestia se produce lent, în timp ce la carnivore stomacul este relativ mic iar
digestia se produce mai rapid.
La omnivore stomacul unicameral cuprinde mai multe zone distincte – esofagiană, cardiacă,
fundică, pilorică. Fiecare dintre aceste zone este caracterizată prin glande digestive care secretă
anumite enzime de descompunere a hranei.
Stomacul se continuă cu intestinul subţire şi cu cel gros, care se termină la nivelul rectului.
Aparatul digestiv se termină prin anus.
La majoritatea rozătoarelor care consumă hrană vegetală bogată în celuloză, la limita dintre
intestinul subţire şi cel gros se află un rezervor de fermentaţie denumit cecum.
La carnivore şi omnivore ficatul are un rol deosebit prin secreţiile biliare care se acumulează
la nivelul vezicii biliare. De aici, aceste secreţii sunt transferate în intestin în funcţie de faza
procesului de digestie.
Aparatul excretor asigură eliminarea din sânge a substanţelor neasimilabile şi este
constituit din rinichi, uretere, vezică urinară şi uretră.
La păsări ureterele se deschid direct în cloacă de unde secreţiile sunt ejectate împreună cu
excrementele. Urina păsărilor este bogată în uraţi şi acid uric. În cloacă ajunge sub formă de soluţie
apoasă iar prin resorbţia apei la nivelul pereţilor cloacei urina se concentrează şi formează o
concreţiune solidă albă care se elimină odată cu materiile fecale.
La mamifere ureterele se deschid în vezica urinară în care urina este stocată temporar şi
eliminată la diverse intervale prin ureteră.
Aparatul genital (reproducător) este diferit la păsări faţă de mamifere.
La păsări aparatul genital masculin se compune din două testicule, canalele epididimale şi
canalele deferente care se deschid în cloacă la nivelul urodeumului.
Testiculele sunt situate în regiunea posterioară a cavităţii abdominale lângă lobul anterior al
rinichilor. În epocile de activitate sexuală testiculele îşi măresc volumul şi produc elementele
sexuale masculine (spermatozoizi) care sunt stocate la nivelul epididimului.
La unele specii din familiile Anatide şi Anseride, masculii au un organ de copulaţie format
dintr-un diverticul al peretelui ventral al cloacei.
Aparatul genital al femelelor este redus la un singur ovar şi un oviduct. Ovarul este situat la
nivelul părţii anterioare a rinichiului, lângă coloană. Ovarul drept, de regulă, se atrofiază la
începutul dezvoltării embrionare, rămânând funcţional doar cel stâng.
Oviductul se deschide în cavitatea abdominală printr-o pâlnie încreţită, iar în cloacă la
nivelul urodeumului. De-a lungul oviductului, pe peretele interior se deschid glandele care secretă
învelişul oului. Acesta este constituit dintr-un disc germinativ acoperit de vitelus nutritiv abundent
(gălbenuşul – celulă uriaşă care se formează şi se dezvoltă în ovar). La rândul său, gălbenuşul este
învelit cu un strat de citoplasmă (vitelus formativ) care cuprinde nucleul şi este delimitat de
membrana vitelină. Aceasta din urmă este acoperită de albuş delimitat de membranele cojii şi de o
coajă calcaroasă.
După desprinderea din ovar, celula ou trece în traiectul oviductului unde este acoperit de
învelişurile caracteristice. Glandele din pereţii oviductului secretă albuşul, iar prin rostogolirea
oului în oviduct se formează două coloane spiralate (şalaze), care asigură pe de o parte poziţia
centrală a gălbenuşului în interiorul oului, iar pe de altă parte poziţia discului germinativ în partea
superioară a oului. Astfel ancorat de membranele cojii, gălbenuşul şi ulterior embrionul este ferit de
şocuri. Porţiunea finală a oviductului secretă peste albuş o membrană dublă iar apoi coaja
calcaroasă.
Oul are formă de paraboloid de rotaţie asimetric. La capătul mai rotunjit cele două
membrane care acoperă albuşul sunt despărţite şi formează o cameră cu aer.
Fecundaţia este internă. La speciile care nu prezintă organ de copulaţie, fecundarea se
produce prin apropierea cloacelor celor două sexe şi transferul materialului seminal de la mascul la
femelă.
Embrionul se formează din gălbenuş având ca stimul temperatura ambientală. Albuşul
serveşte în primul rând la protejarea embrionului de şocuri şi deshidratare, iar ulterior prin apa şi
substanţele albuminoase contribuie la hrănirea embrionului în dezvoltarea sa.
Ouăle se dezvoltă într-o anumită perioadă caracteristică speciei, succesiv, astfel încât să nu
mărească prea mult greutatea femelei reducându-i capacitatea de zbor. Numărul de ouă depuse de
femelă se numeşte pontă şi este caracteristic pentru fiecare specie în parte. Majoritatea speciilor de
păsări răpitoare depun 1-2 ouă, columbidele câte două de două ori pe an, paseriformele 5-10 ouă
(gaiţa, coţofana, cioara grivă), iar galiformele pot depune 10- 20 de ouă (fazanul, potârnichea,
cocoşul de munte). Păsările de talie mare şi răpitoarele au o singură pontă pe an, iar păsările de talie
mai mică pot depune două sau chiar trei ponte anual.
La mamifere, aparatul reproducător este format dintr-o pereche de gonade, conductele
genitale şi organele de copulaţie. Aparatul reproducător la masculi este format din două testicule,
două spermiducte şi organul copulator. Testiculele au formă ovoidă şi sunt alcătuite din canalicule
seminale care generează elementele sexuale masculine – spermatozoizii. Canaliculele seminale
converg spre o parte a testiculului formând epididimul care la rândul său se continuă cu canalul
deferent. La nivelul acestui canal se deschid glandele veziculare iar în sinusul urogenital prostata şi
glandele lui Cowper. Împreună cu spermatozoizii secreţiile glandulare formează lichidul spermatic
(sperma). Organul de copulaţie este penisul, organ erectil care are în componenţă corpii cavernoşi
ce asigură erecţia prin umplerea cu sânge.
La unele familii (canide, urside, mustelide) în interiorul penisului, axial, există un os penian,
de formă şi dimensiuni caracteristice speciei. La majoritatea mamiferelor, testiculele masculului
adult sunt coborâte în afara cavităţii abdominale, într-o pungă denumită scrot. Comunicarea cu
cavitatea abdominală se face prin zona inghinală.
Aparatul genital femel este format din două ovare, conductele genitale, uter şi organele
genitale externe. Ovarele se formează în regiunea lombară şi rămân permanent în cavitatea
abdominală. În ovare se dezvoltă elementele sexuale feminine – ovulele, care la maturaţie se
deplasează prin oviducte (trompe) de unde sunt conduse spre uter.
Fecundarea se produce la nivelul trompelor de unde ovulul fecundat coboară şi se fixează în
cavitatea uterină. Aici începe dezvoltarea embrionului. La mamiferele care fac obiectul vânătorii
(mamifere vivipare) uterul se continuă cu vaginul care recepţionează penisul în momentul
împerecherii.
Sistemul endocrin (glandular) este constituit din glandele cu secreţie internă. Glandele
endocrine secretă hormoni direct în sânge. Hormonii au rol în reglarea unor mecanisme fiziologice
care asigură funcţionarea organismului.
Din categoria glandelor endocrine fac parte tiroida, protiroida, epifiza, hipofiza şi glandele
suprarenale (placentă şi corpul galben). Secreţii glandulare hormonale sunt produse de către ovare şi
testicule (hormoni sexuali), precum şi de pancreas (insulina) şi timus (hormon de creştere).
Un rol deosebit îl prezintă glanda hipofiză care este situată la baza encefalului. Aceasta, prin
hormonii secretaţi controlează funcţionarea celorlalte glande endocrine. Glanda pineală (epifiza)
este o altă glandă cu implicaţii majore în asigurarea activităţilor specifice ale animalelor. Astfel,
glanda pineală are rol în reglarea activităţii circadiene şi sezoniere, fiind stimulată fotoperiodic ceea
ce determină secreţia anumitor hormoni declanşând reacţii comportamentale specifice.
2.3. Fiziologia studiază funcţiile organelor prin care se manifestă şi se menţine viaţa în
forma individuală.
Pentru existenţa vieţii în forma individuală şi transmiterea sa unei noi generaţii, toate
organele individului trebuie să-şi îndeplinească în permanenţă funcţiile vitale.
În ordine cronologică, evoluţia individului este asigurată de următoarele funcţii vitale
principale:
- gonadogeneza;
- fecundaţia;
- embriogeneza;
- naşterea;
- creşterea şi dezvoltarea;
- hrănirea;
- reproducerea.
Prin corelarea caracteristicilor morfofiziologice, descrierea şi identificarea speciilor se face
pe baza unor caracteristici particulare denumite constante biologice.
La păsări descrierea se face prin: mărimea taliei, forma generală, lungimea gâtului, forma
capului şi a ciocului, anvergura aripilor, culoarea generală, culoarea anumitor părţi ale corpului
(aripi, „oglinzi”, culoarea ciocului, a capului, a anumitor pene etc.), silueta de zbor.
Caracteristicile biologice ale păsărilor se referă şi la perioada de şedere pe teritoriul
României (deosebindu-se păsări sedentare, oaspeţi de vară, oaspeţi de iarnă şi păsări de pasaj),
perioada de ouat, numărul de ouă din pontă, numărul de ponte din sezon, durata clocitului, perioada
de năpârlire, longevitatea etc.
Păsările sedentare (cocoşul de munte, potârnichea, fazanul, ciorile, gaiţa) îşi desfăşoară
întreg ciclul de viaţă pe teritoriul României, cu o mobilitatea mai redusă sau mai intensă. Păsările de
pasaj (sitarul, specii de raţe, specii de gâşte) parcurg teritoriul României primăvara în direcţia
generală Sud – Nord iar toamna în sens invers de la Nord spre Sud. Deplasările sunt realizate în
grupuri mai mari sau mai mici. În procesul deplasării păsările folosesc anumite zone geografice mai
favorabile sub aspectul resurselor de hrană de pe traseu dar şi a formelor de relief. S-au stabilit aşa
numitele trasee sau coridoare de migraţie a căror cunoaştere este fundamentală pentru protejarea sau
exploatarea eficientă a populaţiilor respective.
OI
Primăvara
Toamna
P
Primăvara
Toamna
S
Primăvara
Toamna
OV
Categorii de păsări care se pot întâlni pe teritoriul României în funcţie de perioada de şedere
S – păsări sedentare, P – păsări de pasaj, OV – oaspeţi de vară, OI – oaspeţi de iarnă
„Oaspeţii de vară” sosesc primăvara, cuibăresc pe teritoriul României, cresc puii şi împreună
cu noua generaţie migrează către sud în perioada de toamnă.
„Oaspeţii de iarnă” cuibăresc şi cresc puii în zonele mai nordice ale continentului de unde
coboară în timpul toamnei pe teritoriul ţării. Aici iernează, iar primăvara se întorc în zonele de
cuibărit.
La mamifere descrierea se efectuează prin precizarea mărimii taliei precizându-se lungimea
totală a corpului (LTC), lungimea cozii, înălţimea la greabăn, forma corpului, forma capului,
lungimea membrelor, culoarea părului, (generală şi zonele cu coloraţie specifică), forma şi mărimea
urmelor (tipar şi pârtie).
Dintre constantele biologice se pot menţiona formula dentară, epoca de împerechere,
numărul de pui la o naştere şi numărul de naşteri dintr-un an, durata gestaţiei, numărul mamelelor,
epoca fătărilor, perioada de năpârlire, longevitatea etc.
Mamiferele care fac obiectul managementului cinegetic sunt sedentare pe teritoriul
României. Unele dintre ele pot să efectueze deplasări pe distanţe destul de mari, în general în
căutarea unor zone cu resurse de hrană mai bogate. Este cazul urşilor care se concentrează toamna
de la până la 20-60 km în zone cu livezi de pomi fructiferi sau în zonele cu fructificaţie abundentă
la fag şi cevrcinee. Şi mistreţii pot face deplasări de până la 40 - 50 km în căutarea unor zone cu
fructificaţie abundentă la fag sau cvercinee. Aceste deplasări au însă un caracter sezonier şi nu
prezintă o regularitate strictă care să le confere caracteristici de migraţie.
Sub aspectul rezistenţei la factorii de mediu, speciile pot fi: eurobionte şi stenobionte.
Populaţiile speciilor eurobionte se manifestă prin rezistenţă mare la factorii de mediu dând
posibilitatea speciilor respective să formeze un areal întins şi relativ continuu. Aceste specii pot
ocupa cele mai variate biomuri manifestând o mare plasticitate ecologică – vulpea, iepurele,
mistreţul, cioara etc.
Populaţiile speciilor stenobionte nu se pot dezvolta decât în cuprinsul anumitor biomuri,
speciile respective având areal mai restrâns şi adeseori insular – ursul, capra neagră, cocoşul de
munte etc.
Între populaţiile care se dezvoltă în diferite ecosisteme se stabilesc diverse relaţii biotice.
Cele mai importante dintre acestea sunt dictate de necesitatea asigurării resurselor de hrană, fiecare
populaţie căutând să-şi asigure existenţa prin exploatarea altor populaţii.
La nivelul ecosistemului sunt populaţii care asimilează materia vie din resursele date de
mediu, respectiv producătorii. Aceştia sintetizează materia vie pe baza luminii solare prin procesul
de fotosinteză, consumând bioxidul de carbon din aer și apa cu elementele minerale din sol. Plantele
verzi sunt consumate de către consumatorii primari care, la rândul lor devin hrană pentru
consumatorii secundari sau terţiari. Organismele moarte sunt transformate în materie organică de
către descompunători.
La nivelul ecosistemului se formează prin sistemul de asigurare a hranei lanţuri trofice şi, în
final piramida trofică.
Analiza şi înţelegerea modului de formare şi de compunere a lanţului trofic reprezintă un
element fundamental în gestiunea cinegetică. Populaţiile de erbivore, rozătoare şi o bună parte din
speciile de păsări se hrănesc cu materia vegetală acumulată prin fotosinteză de către producătorii
primari.
Clima zonei geografice în care este situată România se caracterizează prin alternanţa
anotimpurilor. Din această cauză activitatea producătorilor primari este limitată în decursul anului.
Majoritatea plantelor au o perioadă anuală de creştere după care frunzele care au desfăşurat
procesele de asimilaţie îşi încetează funcţiile, se ofilesc şi cad. De asemenea plantele din categoria
răşinoaselor au o activitate fiziologică foarte redusă în timpul iernii. Prin urmare, începând de la
nivelul consumatorilor primari lanţul trofic nu este uniform, situaţia de penurie alimentară
survenind în sezonul hibernal. De cele mai multe ori lipsa hranei care se manifestă pe parcursul
acestui sezon se suprapune cu un regim de temperaturi foarte scăzute care măresc consumul de
energie şi prin urmare şi necesarul de hrană. În plus, stratul de zăpadă înalt limitează posibilitatea de
acces a animalelor la resursele şi aşa reduse de hrană.
Măsurile de gestiune cinegetică trebuie să suplinească prin diverse metode această carenţă
generală a lanţului trofic din ecosistemele aparţinând fondurilor cinegetice. Ele vizează unele
modificări la nivelul ecosistemului menite să-i mărească disponibilităţile de hrănire sau intervenţii
directe ale gestionarului cu hrană complementară corespunzătoare necesităţii metabolice ale
vânatului.
Relaţiile dintre diferite specii din ecosistem se pot manifesta prin:
- neutralism, specii care nu se concurează reciproc şi nu se deranjează sub aspectul modului de
hrănire şi de adăpost (urs - vulpe);
- competiţie, specii care se concurează în primul rând sub aspectul accesului la hrană (lopătar -
căprior);
- cooperarea (simbioza), specii care se sprijină reciproc în exploatarea resurselor de hrană;
- antagonism, specii care se bazează una pe exploatarea celeilalte (relaţia jertfă - prădător).
Sub aspectul gestiunii cinegetice, cel mai important aspect este analiza şi influenţa relaţiilor
de antagonism.
Caracteristic pentru gestiunea cinegetică din România este prezenţa populaţiilor de specii
carnivore mari (urs, lup, râs) care au o influenţă directă, în principal asupra populaţiilor de erbivore.
De asemenea, prezenţa unui contingent important de vulpi, a căror dezvoltare este favorizată de
acţiunile de tratare preventivă a rabiei, afectează populaţiile de iepuri şi potârnichi. La prădătorii
naturali menţionaţi se adaugă prezenţa unui număr mare şi dificil de cuantificat de câini hoinari şi
pisici hoinare.
Controlul numeric al efectivului de prădători este un element deosebit de important în
vederea dezvoltării unei gestiuni cinegetice durabile şi eficiente.
Populaţia este o formă funcţională de existenţă a speciei. Populaţia de vânat este element
constitutiv a biocenozei, formată din suma indivizilor ce aparţin aceleiaşi specii. În cadrul
ecosistemului populaţia are o funcţie bine stabilită prin relaţiile intraspecifice. Ea se constituie într-
un sistem biologic supraindividual fiind caracterizată printr-o anumită organizare a vieţii sociale şi
este structurată pe clase de vârstă şi pe sexe.
Ca sistem biologic, populaţia are capacitate de autoreglare a parametrilor funcţionali astfel
încât să-şi asigure existenţa şi dezvoltarea de sine stătătoare pe timp nelimitat, atâta vreme cât
factorii externi se încadrează în anumite limite. În acest sens, pentru desfăşurarea normală a
relaţiilor sociale dintre indivizi şi asigurarea existenţei populaţiilor, sistemul se defineşte prin
congruenţele dintre indivizi (Botnariuc 1976):
- congruenţa dintre pui şi mamă/părinţi;
- congruenţa dintre sexe;
- congruenţa dintre indivizii de acelaşi sex;
- congruenţa legată de activitatea gregară.
Populaţia se defineşte prin parametrii biostatistici care îi permit să reacţioneze în mod
dinamic în timp în sensul adaptării la condiţiile mediului de existenţă.
Principalii parametrii ai populaţiei sunt: efectivul, densitatea, natalitatea şi mortalitatea,
longevitatea şi structura (pe sexe şi clase de vârstă).
Indivizii populaţiilor naturale sunt caracterizaţi prin diversitate genetică şi polimorfism
fenotipic, elemente care asigură funcţionarea mecanismelor de selecţie intraspecifică şi evoluţia în
timp a populaţiei. Sărăcirea genetică a populaţiei reduce capacitatea de adaptare şi de supravieţuire
a acesteia.
Structura populației. În dinamica dezvoltării şi evoluţiei populaţiei, indivizii care o compun
nu sunt identici între ei diferind prin elemente fundamentale cum sunt sexul, vârsta şi zestrea
genetică. Raportul dintre sexe şi repartizarea indivizilor pe categorii de vârstă sunt elemente
definitorii ale structurii populaţiei. La nivelul populaţiei raportul dintre sexe atât la noii născuţi cât
şi la totalitatea indivizilor este o caracteristică structurală fundamentală. Împreună cu natura
comportamentului sexual acest raport asigură rata potenţială de înmulţire a populaţiei. O populaţie
cu raportul sex ratio în favoarea femelelor poate realiza temporar o rată anuală potenţială de
înmulţire mai mare, pe când un raport sex ratio în favoarea masculilor asigură vitalitatea de
perspectivă a populaţiei prin mecanismele selecţiei sexuale intraspecifice.
La nivelul populaţiei de vânat indivizii se diferenţiază şi sub aspectul vârstei, repartizarea lor
pe ani fiind inegală în structura populaţională, cu predominarea numerică a indivizilor de vârste
mici. Contingentul din anul curent este cel mai numeros. Pe măsura înaintării în vârstă, sub
presiunea factorilor de mediu, an de an, acesta pierde o parte dintre indivizi, ultimele pierderi
producându-se la limita longevităţii ecologice a indivizilor. Motivat de această evoluţie, diagrama
de repartizare a indivizilor pe vârstă (în ani) are în general o formă apropiată de cea triunghiulară.
15
2
14
13
♂ 12
11
♀
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
Structura ţel a claselor de vârstă la o populaţie de cerb nobil din Carpaţi cu 160 de indivizi şi vârsta maximă de 15 ani
Triunghiul diagramei de repartizare este cu atât mai ascuţit cu cât longevitatea ecologică a
indivizilor este mai mare. Pentru populaţiile de vânat supuse gestiunii cinegetice este importantă
menţinerea structurii pe clase de vârstă cât mai aproape de structura naturală.
La populaţiile nou formate se poate menţine temporar o structură cu preponderenţă în
exemplare tinere prin modificarea structurii naturale pe sexe în favoarea femelelor.
În vederea simplificării diagramelor de vârstă motivat de dificultatea de stabilire a vârstei în
terenul liber, pentru nevoile practice se definesc patru categorii de vârstă:
- puii de sub un an;
- tineretul până la vârsta de reproducere;
- exemplare adulte (apte de împerechere);
- exemplare bătrâne.
Preponderenţa primelor două categorii în structura populaţiei caracterizează o populaţie cu
potenţial de dezvoltare şi evoluţie normală. Preponderenţa exemplarelor vârstnice indică o populaţie
în declin.
Efectivul este numărul total de indivizi dintr-o populaţie. Mărimea efectivului este dată de
capacitatea de reproducere specifică (potenţialul de înmulţire) şi de capacitatea de suport a
ecosistemului.
Efectivul populaţiei se află într-o dinamică permanentă caracteristică ciclului anual de
dezvoltare. Acest efectiv poate fi minim (stoc de reproducţie) înaintea începerii perioadelor
naşterilor la mamifere sau ecloziunii ouălor la păsări şi maxim după terminarea acestor perioade.
După terminarea naşterilor sau ecloziunii ouălor, sau chiar înainte, se înregistrează pierderi din
cauza presiunii factorilor de mediu. Statistic, cele mai numeroase pierderi afectează anual categoria
noilor născuţi.
În afară de variaţia anuală, ca urmare a acţiunii factorilor mediului populaţia realizează şi
variaţii ciclice, la 4 ani, la 6 ani sau la 10 ani. Atunci când factorii de mediu se schimbă în mod
radical efectivul poate suferi variaţii neregulate, fie prin scădere, fie prin creştere, după caz.
Densitatea populaţiei reprezintă numărul total de indivizi raportat la unitatea de suprafaţă.
Mărimea densităţii este direct proporţională cu favorabilitatea ecosistemului în raport cu exigenţele
speciei. În raport cu fluctuaţiile efectivului, în mod firesc există o fluctuaţie anuală şi ciclică a
densităţii populaţiei. Independent de variaţiile efectivului, densitatea populaţiei prezintă şi o
variabilitate sezonieră dictată de modificările capacităţilor de hrănire la nivelul ecosistemului.
Natalitatea şi mortalitatea. Natalitatea potenţială este reprezentată prin numărul maxim de
indivizi care pot fi produşi anual de către populaţie în condiţiile normale de existenţă, în raport cu
structura pe sexe şi pe clase de vârstă a acesteia.
În mediu natural natalitatea potenţială nu se poate realiza din cauza presiunii factorilor
mediului (condiţii climatice, disponibilitatea hranei, acţiunea prădătorilor, acţiunea antropică
negativă etc.).
În gestiunea cinegetică se operează mai frecvent cu noţiunea de natalitate ecologică,
respectiv numărul de indivizi produşi în condiţiile concrete ale ecosistemului analizat.
Mortalitatea este reprezentată de suma pierderilor anuale produse în efectivul populaţiei din
diverse cauze. În condiţiile în care mortalitatea se produce din cauza vârstei înaintate şi a declinului
fiziologic individul respectiv a realizat longevitatea fiziologică. În cadrul populaţiilor de vânat care
evoluează în ecosisteme naturale în prezenţa factorilor de prădare sau în cadrul populaţiilor supuse
gestiunii cinegetice, de regulă indivizii nu ajung la longevitatea fiziologică, factorii amintiţi
limitându-le durata de viaţă. În aceste condiţii putem exprima speranţa de viaţă a individului prin
mărimea longevităţii ecologice.
Pentru populaţiile de vânat mare la care ţelul de gestionare este obţinerea de trofee este
foarte important ca longevitatea ecologică să fie superioară vârstei ţel de realizare a trofeelor de
valoare maximă.
Raza anuală
Raza zilnică
Raza sezonieră
3.1. Generalităţi
Speciile de interes vânătoresc diferă de la o regiune a globului la alta şi sunt considerate ca
atare prin tradiţiile locale, interesul pentru valorificare sau, în cazul majorităţii statelor, prin
reglementări legislative.
Apartenenţa unei specii la categoria celor de interes vânătoresc se află într-o dinamică
relativă fiind dictată de posibilitatea, sau de necesitatea protejării speciei respective sau de modul de
evoluţie a populaţiilor speciei în cadrul unui teritoriu dat.
Prima listă a speciilor de interes vânătoresc cu aplicabilitate unitară pe teritoriul României a
fost stabilită prin Legea vânătoarei din 1921. Înainte de 1918, pe cuprinsul Regatului României
speciile de interes vânătoresc au fost stabilite prin Legea asupra poliţiei vânatului din anul 1891 şi,
ulterior, prin Legea asupra poliţiei vânatului din anul 1906.
Pe cuprinsul provinciilor româneşti care au fost până la 1918 în componenţa imperiilor
vecine Regatului României s-au aplicat reglementările în materie de vânătoare specifice fiecăruia
dintre aceste imperii.
La data actuală lista speciilor de interes vânătoresc de pe teritoriul României este stabilită
prin Legea fondului cinegetic şi protecţiei vânatului nr. 407 / 2006, cu completările şi modificările
ulterioare.
Speciile de vânat din România fac parte din două clase de vertebrate: clasa Mammalia şi
clasa Aves. Unităţile taxonomice superioare sunt prezentate în figura .
SUBPHYLUM GNATHOSTOMATA
vertebrate cu fălci
SUPRACLASA TETRAPODA
vertebrate cu patru picioare
Atât mamiferele cât şi păsările s-au desprins din reptilele dispărute în urmă cu circa 160 –
170 milioane de ani, în era Mezozoică (Brehm A. E., 1922)
Clasa Mammalia
Mamiferele constituie o clasă cu organizare superioară faţă de celelalte animale vertebrate.
Ele formează un grup omogen de vertebrate homeoterme, având corpul mai mult sau mai puţin
protejat de un înveliş pilos. Printre caracterele de superioritate, menţionăm: craniul alcătuit dintr-un
număr redus de oase, având doi condili occipitali; mandibula formată numai dintr-un singur os -
dentarul - ce se articulează direct cu craniul, fără intermediul osului pătrat; în urechea medie se
găsesc trei oscioare: ciocanul, nicovala şi scăriţa.
Majoritatea mamiferelor sunt animale terestre o mică parte fiind adaptate mediului acvatic.
Câteva specii sunt adaptate la zbor.
Mamiferele sunt animale vivipare, şi îşi hrănesc puii cu lapte secretat de glandele mamare.
Ele sunt amniote şi alantoidiene, embrionul dezvoltându-se până la naştere sub protecţia unei
formaţiuni membranoase plină cu lichidul specific.
Pielea mamiferelor este compusă din două straturi distincte: epiderma şi derma, stratul
epidermic putând genera anumite formaţiuni cornoase (perii, solzii, ghearele, unghiile şi coarnele)
şi glandulare (glandele sebacee, sudoripare şi mamare). Dintre producţiunile cornoase, caracteristic
mamiferelor este părul, alcătuit din celule cornoase moarte, care poate fi de două feluri: părul de
contur, mai lung, relativ drept şi aspru şi puful. Părul de contur dă culoarea şi asigură rezistenţa
blănii iar puful, de regulă mai scurt şi ondulat, asigură izolarea termică a corpului. Unele mamifere
au peri ţepoşi dar flexibili (coama porcului mistreţ), ori spinoşi, ţepeni, rigizi, cum sunt cei de pe
spatele ariciului sau al porcului spinos. Părul de contur din anumite zone ale corpului poate avea
mărimi şi formă diferite alcătuind coama, coada, barba, pensula, etc. O parte dintre mamiferele
acvatice(cetaceele) sau zburătoare (chiropterele) sunt total lipsite de păr, ca rezultat al adaptării lor
la viaţa exclusiv acvatică sau la zbor. Unele mamifere au pe corp formaţiuni cornoase de aspectul
solzilor reptilieni (Manis) sau plăci cornoase dublate de plăci osoase care formează o adevărată
cuirasă (Dasypus).
Pielea mamiferelor formează diferite tipuri de glande cu funcţii de întreţinere a învelişului
pilos (glande sebacee), de termoreglare şi excreţie (glande sudoripare) sau cu funcţii odorifice şi
feromonale. Ultimele pot fi active permanent sau periodic. Ele prezintă o importanţă deosebită
pentru reglarea relaţiilor intra specifice. Un rol deosebit de important îl au glandele mamare, glande
cu activitate periodică. Aceste glande produc laptele necesar dezvoltării puilor.
Membrele mamiferelor au aceiaşi structură ca la toate vertebratele tetrapode. În general, ele
sunt conformate pentru mers. Modificarea membrelor la mamifere este în corelaţie cu mediul şi cu
modul în care se face deplasarea. În legătură cu adaptarea mamiferelor la diferite medii de viaţă,
membrele au suferit o serie de modificări atât în ceea ce priveşte orientarea, cât şi reducerea sau
sporirea numărului de oase. La chiroptere, drept rezultat al adaptării la zbor, membrele anterioare s-
au transformat în aripi.
Unele mamifere terestre (gradiente) calcă pe toată suprafaţa tălpii, formată din metacarpiene,
metatarsiene şi falange. Acest tip de mers plantigrad este greoi. Mersul plantigrad este cel mai
primitiv; din el au derivat diferite tipuri de locomoţie specializată, ca: locomoţia prin salt, mersul
digitigrad, locomoţia arboricolă şi cea bipedă, locomoţia hipogee, etc. Alte mamifere mai bune
alergătoare şi săritoare calcă numai pe falangele degetelor, talpa fiind ridicată. Acestea se numesc
digitigrade. Cele mai bune alergătoare şi săritoare calcă numai pe ultimele falange ale degetelor,
îmbrăcate în copite. Ele formează grupul unguligradelor poziţionate sistematic în supraordinul
Ungulata. Unele unguligrade calcă pe 4 şi 5 degete (proboscidieni), altele pe 3 degete (rinocerii); o
parte pe două degete, iar altă parte pe un singur deget (ecvide). Mamiferele care calcă pe unul sau
trei degete (număr impar) se numesc mesaxone sau perisodactile, iar cele care calcă pe un număr
par se numesc paraxone sau artiodactile.
Scheletul mamiferelor se deosebeşte de cel al celorlalte vertebrate tetrapode prin micşorarea
numărului oaselor datorită contopirii lor în complexe osoase. Scheletul capului se articulează de
prima vertebră, atlas, prin doi condili occipitali. Mandibula este formată dintr-un singur os, dentalul
şi se articulează cu craniul neural la nivelul osului scvamos
Coloana vertebrală este diferenţiată în cele 5 regiuni caracteristice reptilelor şi păsărilor, cu
următoarele modificări. Zona cervicală este compusă din 7 vertebre, oricât de lung ar fi gâtul. Zona
toracală este compusă de regulă din 13 vertebre( 9-25) de care sunt articulate coastele. Pe partea
ventrală, o parte din coaste se articulează cu sternul, formând coastele adevărate, iar altele, numite
coaste false, nu mai au legături cu sternul. Zona lombară se compune de regulă din 6-7vertebre iar
cea sacrală din 5( 2-6) de regulă concrescute în osul sacrum. Regiunea caudală este alcătuită dintr-
un număr variabil de vertebre(1-47) cu dimensiunile descrescătoare şi cu o mobilitate superioară. La
unele mamifere vertebrele caudale prezintă tendinţa de contopire în osul coccis.
Pe faţa ventrală a toracelui se află sternul.
Centura scapulară prezintă următoarele caracteristici: osul coracoid este redus şi fuzionat cu
omoplatul, formând apofiza coracoidă; el rămâne dezvoltat şi articulat de stern numai la
monotreme. Claviculele nu există la toate mamiferele. Ele lipsesc sau este mult reduse la
alergătoare sau foarte bune înotătoare (ungulate, pinipede, cetacee, carnivore) şi s-au păstrat
dezvoltate la tipurile care execută cu membrele anterioare mişcări complexe.
Centura pelviană este articulată la coloană la nivelul osului sacrum şi este compusă din
oasele ileon ischion şi pubis. Împreună cu sacrumul acestea formează bazinul. Oasele pubiene,
orientate antero-ventral faţă de sacrum sunt sudate între ele, pe linia mediană, formând simfiza
pubiană.
Dentiţia mamiferelor este specializată în raport cu modul de hrănire. Ea este heterodontă,
fiind diferenţiată în: incisivi, canini, premolari şi molari. La majoritatea mamiferelor dinţii primari(
de lapte) se înlocuiesc o singură dată. Dentiţia de lapte (din tinereţe) este înlocuită cu dentiţia
definitivă, care nu mai poate fi înnoită. Dentiţia la care are loc acest schimb este de tip difiodont, în
opoziţie cu tipul monofiodont, la care dentiţia de lapte nu se schimbă niciodată (marsupiale).
Forma, structura şi numărul dinţilor s-au modificat în funcţie de regimul alimentar şi modul de
articulare a mandibulei.
În cursul evoluţiei, pe coroana molarilor au apărut formaţiuni numite tubercului (cuspide).
După forma şi orientarea tuberculilor se deosebesc mai multe tipuri de molari:
1. Tipul secodont: cu tuberculi acuţiţi, tăioşi şi comprimaţi lateral, aşezaţi pe un singur
plan longitudinal; este caracteristic pentru carnivore.
2. Tipul bunodont: suprafaţa coroanei are puţini tuberculi scurţi, conici, rotunjiţi sau
ascuţiţi; este caracteristic pentru suide, primate, etc.
3. Tipul lofodont: tuberculii se comprimă de-a latul măselelor (în formă de lame) şi sunt
legaţi prin creste transversale (rozătoare, proboscidieni, etc.).
4. Tipul selenodont este caracterizat prin tuberculi în formă de creste semilunare orientate
longitudinal pe suprafaţa coroanei (rumegătoare).
O dentiţie completă poate avea până la 44 de dinţi dispuşi după formula:
În timpul evoluţiei mamiferelor, numărul dinţilor s-a micşorat, însă forma lor s-a diferenţiat
fiind adaptată in funcţie de modul de hrănire.
Respiraţia mamiferelor este pulmonară.
Inima este tetracamerală cuprinzând două atrii şi două ventricule. Din ea pleacă un singur
arc aortic, cel stâng, iar sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, circulaţia fiind dublă şi
completă.
Diafragma dezvoltată este ca un perete musculos, transversal. Ea separă complet cavitatea
toracică de cea abdominală.
Sistemul nervos este mai bine dezvoltat iar comportamentul mai complex decât la toate
vertebratele. Emisferele cerebrale, mult dezvoltate, au la mamiferele inferioare (monotreme)
suprafaţa netedă, iar la cele superioare, prin creşterea mare a substanţei nervoase, aceasta s-a
încreţit, determinând o serie de cute neregulate numite circumvoluţiuni cerebrale (giri).
Glandele genitale la mascul - testiculele – sunt deplasate spre extremitatea posterioară a
corpului şi sunt aşezate într-o pungă tegumentară, numită scrotum. Glandele genitale la femelă,
ovarele, rămân în cavitatea abdominală. Odată cu formarea embrionului, în uterul matern apar şi
anexele embrionare: amniosul şi alantoida. Amniosul, saculiform şi plin cu lichid amniotic,
înconjură embrionul, protejându-l contra şocurilor. Alantoida face legătura între embrion şi peretele
uterului, şi ia parte la formarea placentei care serveşte la nutriţia embrionului.
Mamiferele au o largă răspândire geografică, fiind întâlnite pe întreg globul, cu excepţia
zonelor interioare ale Antarcticii. Marea majoritate a mamiferelor sunt terestre, unele subterane
(cârtiţa), altele sunt semiacvatice (focile, morsele, castorii), altele acvatice (balenele, delfinii), iar
altele zburătoare (liliecii). La momentul actual clasa Mamifere cuprind circa 4200 de specii.
Speciile de mamifere de interes vânătoresc de pe teritoriul României sunt euteriene clasate
din punct de vedere sistematic în nouă familii cuprinse în trei supraordine: Rodenţia, Carnivora şi
Ungulata. Organizarea sistematică a acestora este prezentată în figură.
Clasa Mammalia
Subclasa Theria
Infraclasa
Eutheria
Subordinul Subordinul
Suiformes Ruminantia
Clasa Aves
Clasa Aves este reprezentată de vertebrate tetrapode, homeoterme (cu temperatura corpului
constantă), adaptate pentru zbor. Clasa cuprinde circa 8600 specii. Corpul păsărilor se compune din
cap trunchi, membre şi coadă. Membrele anterioare sunt transformate în aripi iar cele posterioare
servesc la mers, la staţionat, iar la multe specii de păsări şi pentru înot. Tegumentul este constituit
dintr-o epidermă subţire , stratificată, care produce numeroase formaţiuni specifice. Cele mai
importante formaţiuni ale epidermei sunt penele care acoperă cea mai mare parte a corpului
păsărilor dându-le acestora formele şi culorile caracteristice. In zonele ne acoperite cu pene
epiderma prezintă straturi externe formate din celule moarte( ceromă), de regulă cu coloraţii
caracteristice. Dintre celelalte formaţiuni tegumentare amintim, penele, ciocul, gheare, solzi, etc. O
formaţiune caracteristică este “diamantul” care se dezvoltă pe teaca superioară a ciocului şi care
serveşte la procesul eclozării. La păsările adaptate traiului acvatic epiderma formează la baza
penelor cozii glanda uropigiană, cu o secreţie se substanţe grase folosite pentru gresarea penelor. In
jurul cloacei se întâlnesc glande care secretă un mucus caracteristic de protecţie. In urechea externă
sunt întâlnite de asemenea glande care secretă cerumenul. Corpul păsărilor este în general acoperit
cu pene, formaţiuni cornoase epidermice cu rol de protecţie mecanică şi termică. Totalitatea lor
formează penajul.
Penele sunt formaţiuni caracteristice speciilor cuprinse în clasa Aves a căror prezenţă
asigură păsărilor posibilitatea de deplasare prin, zbor, precum şi protecţia faţă de elementele
mediului. Penele sunt formaţiuni tegumentare cu regenerare periodică prin procesul de năpârlire.
Penele au o structură chimică asemănătoare cu cea a solzilor reptilieni, a unghiilor şi părului
de la mamifere. După formă şi funcţionalitate, la păsările mature se diferenţiază penele de contur,
puful şi penele filiforme. La dropioi, corvide şi la păsările răpitoare se întâlnesc de o parte şi de alta
a ciocului pene reduse la rahis şi câteva barbule denumite vibrize sau peri.
Penele de contur sunt penele vizibile care acoperă corpul şi determină atât forma cât şi
culoarea păsărilor. Penele de contur sunt alcătuite dintr-o axă cornoasă centrală pe care sunt inserate
lateral două rânduri de lamele fine numite barbe ramificate la rândul lor în barbule care se menţin
unite prin intermediul unor mici cârlige numite radiole. Partea de la bază a axului penei pe care nu
sunt prinse barbe se numeşte calamus. Aceasta este formată dintr-un cilindru gol şi relativ
transparent având la partea inferioară o parte mai subţiată şi cu capul rotunjit prevăzut cu un por
central. Prin intermediul calamusului pana se prinde în piele iar prin porul terminal se asigură fluxul
sanguin necesar creşterii şi dezvoltării sale. Partea cea mai lungă a axului prevăzută cu ramificaţii
cornoase se numeşte rahis, este plină, în patru muchii şi se subţiază către vârf. Partea lată a penei de
la începutul formării ramificaţiilor până la vârf se numeşte stindard.
După rolul funcţional şi modul de dispunere distingem ca pene de contur: remigele,
rectricele şi tectricele.
Remigele sunt penele mari ale aripilor care asigură deplasarea prin zbor. În funcţie de
punctele de inserţie, şi de mărime se diferenţiază: remige primare, secundare şi terţiare. Remigele
primare sunt inserate la nivelul falangelor şi oaselor metacarpiene, cele secundare sunt prinse la
nivelul antebraţului în lungul cubitusului iar cele terţiare la nivelul braţului în lungul humerusului.
Remigele primare sunt în număr de la 8 la 16, în mod curent 10 sau 11 iar cele secundare de la 9 la
40. Baza remigelor este acoperită de tectricele majore sau tectricele supraalare mari, egale în număr
cu remigele. Acestea sunt acoperite la rândul lor de tectricele supraalare mijlocii. Urmează apoi mai
multe rânduri de tectrice (de regulă trei) minore sau micile supraalare. Corespunzător tectricelor
supraalare pe partea inferioară a aripilor se situează tectricele subalare.
Rectricele sunt penele mari din coadă care guvernează direcţia de zbor. Acestea sunt inserate
pe ultimele vertebre caudale, pot fi mişcate, strânse sau răsfirate în evantai după necesităţile
zborului. Numărul rectricelor poate varia de la 10 la 24 mai frecvent fiind prezente în număr de 12.
Baza rectricelor este acoperită de tectricele supracaudale şi subcaudale.
Penele sunt acţionate de muşchii cutanaţi putând fi ridicate , culcate sau răsucite potrivit
nevoilor de zbor sau de protecţie termică.
Sub penele de contur se dezvoltă puful caracteristic alcătuit din pene foarte mici cu rahisul
flexibil, şi barbele fine orientate divergent şi ne unite între ele. Pătura constituită de puf asigură sub
tectrice un strat de aer uscat cu rol de protecţie termică
Penele filiforme sunt pene reduse la rahis şi câteva barbule dispuse în vârful acestuia.
Foliculul acestora se uneşte cu cel al penelor de contur formând un grup de pene. Numărul penelor
filiforme asociate poate fi de la 1 la 10.
Penajul puilor imediat după ecloziune şi a exemplarelor juvenile diferă faţă de cel al
exemplarelor mature. Acesta este format din puf şi pene filiforme puţin diferenţiate. La păsările
poligame înaintea perioadei de împerechere penajul masculilor suferă unele modificări ale
coloritului în sensul dobândirii unor culori mai vii, penaj care constituie aşa zisa “haină de nuntă”.
Penajul păsărilor se schimbă periodic prin procesul năpârlirii. Perioada de năpârlire se
situează după cea de împerechere. La unele păsări năpârlirea se produce rapid (circa 2 săptămâni în
cazul raţelor sălbatice) timp în care pasărea îşi pierde capacitatea de zbor. La păsările răpitoare
năpârlirea se produce treptat astfel încât pasărea îşi păstrează în permanenţă capacitatea de zbor,
indispensabilă supravieţuirii.
În timpul clocitului, o parte din penele năpârlite ale păsărilor sunt folosite pentru izolarea
termică a cuibului şi protejarea ouălor. Prin năpârlire păsările îţi refac capacitatea de zbor
înlocuindu-se penele tocite rupte sau deteriorate cu altele noi pe deplin funcţionale.
Scheletul păsărilor este constituit din oase aplatizate sau goale pe dinăuntru, care reduc
greutatea corpului. Caracteristică păsărilor este dezvoltarea deosebită a sternului de care sunt fixaţi
muşchii principali ce asigură zborul.
Speciile de păsări de interes vânătoresc de pe teritoriul României sunt grupate în 7 ordine
cuprinzând mai multe familii prezentate sistematic în figură.
Clasa Mammalia. Philum veartebrata
Mamiferele constituie o clasă cu organizare superioară faţă de celelalte animale vertebrate.
Ele formează un grup omogen de vertebrate homeoterme, având corpul mai mult sau mai puţin
protejat de un înveliş pilos.
Mamiferele sunt animale vivipare, cu excepţia monotrematelor, şi îşi hrănesc puii cu lapte
secretat de glandele mamare. Ele sunt animale amniote şi alantoidiene
Tegumentul lor produce numeroase formaţiuni cornoase (perii, solzii, ghearele, copitele,
coarnele şi unghiile) şi glandulare (glandele sebacee, sudoripare şi mamare). Dintre producţiunile
cornoase, caracteristic mamiferelor este părul, care poate fi rar sau des, aspru sau lânos. Unele
mamifere au peri ţepoşi dar flexibili (coama porcului mistreţ), ori spinoşi, ţepeni, rigizi, cum sunt
cei de pe spatele ariciului sau al porcului spinos. În sfârşit, o parte dintre mamifere sunt total lipsite
de păr (cetacee), ca rezultat al adaptării lor la viaţa exclusiv acvatică. Unele mamifere au pe corp
formaţiuni cornoase de aspectul solzilor reptilieni (Manis) sau plăci cornoase dublate de plăci
osoase care formează o adevărată cuirasă (Dasypus).
Membrele mamiferelor au aceiaşi structură ca la toate vertebratele tetrapode. În general, ele
sunt conformate pentru mers. Modificarea membrelor la mamifere este în corelaţie cu mediul şi cu
modul în care se face deplasarea. În legătură cu adaptarea mamiferelor la diferite medii de viaţă,
aceste membre au suferit o serie de modificări atât în ceea ce priveşte orientarea, cât şi reducerea
sau sporirea numărului de oase. Astfel, la cele acvatice (cetacee) sunt scurte. La sirieni, membrele
posterioare sunt orientate înapoi şi unite cu regiunea caudală a corpului, alcătuind înotătoarea
posterioară. La pinipede, degetele au un număr mare de falange, unite în palete înotătoare. La
chiroptere, drept rezultat al adaptării la zbor, membrele anterioare s-au transformat în aripi. Oasele
lor sunt lungi şi subţiri, cu deosebire metacarpienele şi falangele, care sunt unite printr-o membrană
numită patagium. Această membrană mai cuprinde membrele posterioare şi coada.
Ordinul - Fam. Phasianidae
Galliformes - Fam. Tetraonidae
Unele mamifere terestre (gradiente) calcă pe toată suprafaţa tălpii, formată din
metacarpiene, metatarsiene şi falange. Acest tip de mers plantigrad este greoi. Mersul plantigrad
este cel mai primitiv; din el au derivat diferite tipuri de locomoţie specializată, ca: locomoţia prin
salt, mersul digitigrad, locomoţia arboricolă şi cea bipedă, locomoţia hipogee, etc. Alte mamifere
mai bune alergătoare şi săritoare calcă numai pe falangele degetelor, talpa fiind ridicată. Este tipul
digitigrad. Cele mai bune alergătoare şi săritoare calcă numai pe ultimele falnge ale degetelor,
îmbrăcate în copite. Este tipul unguligrad. Unele unguligrade calcă pe 4 şi 5 degete (proboscidieni),
altele pe 3 degete (rinocerii); o parte pe două degete, iar altă parte pe un singur deget (ecvide).
Mamiferele care calcă pe unul sau tre degete (număr impar) se numesc mesaxone sau perisodactile,
iar cele care calcă pe un număr par se numesc paraxone sau artiodactile.
Scheletul mamiferelor se deosebeşte de cel al celorlalte vertebrate tetrapode prin micşorarea
numărului oaselor datorită contopirii lor în complexe osoase.
Scheletul capului se articulează de atlas prin 2 condili occipitali. Coloana vertebrală este
diferenţiată în cele 5 regiuni caracteristice reptilelor şi păsărilor, cu următoarele modificări.
Regiunea cervicală este compusă din şapte vertebre, oricât de lung ar fi gâtul. Numai la leneş
(Bradipus) se găsesc 9 vertebre cervicale iar la lamantin (Trichechus) 6 vertebre. Regiunea dorsală
are 9-25 vertebre, de care se articulează coastele. Pe partea ventrală, o parte din coaste se
articulează cu sternul, formând coastele adevărate, iar altele, numite coaste false, nu mai au legături
cu sternul. Regiunea lombară este formată, de regulă, din 6-7 vertebre mari. Regiunea sacrală,
embrionar are numai două vertebre, număr care se păstrează la adulţii marsupialelor. La celelalte
mamifere, se mai adaugă, din regiunea lombară sau caudală, una sau mai multe vertebre. Din
această regiune se leagă osul ilion al centurii pelviene. Regiunea caudală este alcătuită dintr-un
număr variabil de vertebre.
Pe faţa ventrală a toracelui se află sternul. La talpide, chiropter, etc., sternul prezintă o
creastă de care se prind muşchii pectorali, foarte dezvoltaţi.
Centura scapulară prezintă următoarele caracteristici: osul coracoid este redus şi fuzionat cu
omoplatul, formând apofiza coracoidă; el rămâne dezvoltat şi articulat de stern numai la
monotreme. Clavicula nu există la toate mamiferele. Ea lipseşte sau este mult redusă la alergătoare
sau foarte bune înotătoare (copitate, pinipede, cetacee, carnivore) şi s-a păstrat dezvoltată la tipurile
care execută cu membrele anterioare mişcări complexe.
La centura pelviană osul ilion are o poziţie anterioară faţă de ischion şi pubis. Oasele
pubiene, situate antero-ventral, sunt sudate între ele, pe linia mediană, formând simfiza pubiană,
datorită căreia centura pelviană formează un bazin închis. La monotreme şi marsupiale se mai
găsesc în plus două oase epipubiene sau oase marsupiale.
De o deosebită importanţă la mamifere este dentiţia. Ea este heterodontă, fiind diferenţiată
în: incisivi, canini, premolari şi molari. La majoritatea mamiferelor dinţii se înlocuiesc o singură
dată. Dentiţia de lapte (din tinereţe) este înlocuită cu dentiţia definitivă, care nu mai poate fi înnoită.
Detiţia la care are loc acest schimb este de tip difiodont, în opoziţie cu tipul monofiodont, la care
dentiţia de lapte nu se schimbă niciodată (marsupiale). Ornitorincul adult, balena, tatuul n-au dinţi;
totuşi şi la aceste mamifere se observă dinţi în stadiul embrionar. Forma, structura şi numărul
dinţilor s-au modificat în funcţie de regimul alimentar şi modul de mişcare al fălcilor.
În cursul evoluţiei, pe coroana molarilor au apărut formaţiuni numite tubercului (cuspide).
După forma şi orientarea tuberculilor se deosebesc mai multe tipuri de molari:
1. Tipul secodont: cu tuberculi acuţiţi, tăioşi şi comprimaţi lateral, aşezaţi pe un singur plan
longitudinal; este caracteristic pentru carnivore.
2. Tipul bunodont: suprafaţa coroanei are puţini tuberculi scurţi, conici, rotunjiţi sau ascuţiţi;
este caracteristic pentru suide, primate, etc
3. Tipul lofodont: tuberculii se comprimă de-a latul măselelor (în formă de lame) şi sunt
legaţi prin creste transversale (rozătoare, proboscidieni, etc.).
4. Tipul selenodont este caracterizat prin tuberculi în formă de creste semilunare orientate
longitudinal pe suprafaţa coroanei (rumegătoare).
O dentiţie completă are până la 44 de dinţi conform formulei:
3+3 1+1 4+4 3+3
I--------,C --------, Pm--------, M---------
3+3 1+1 4+4 3+3
În timpul evoluţiei mamiferelor, numărul dinţilor s-a micşorat, însă forma lor s-a complicat.
Respiraţia mamiferelor este pulmonară.
Inima este împărţită în două atrii şi două ventricule. Din ea pleacă un singur arc aortic, cel
stâng, iar sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, circulaţia fiind dublă şi completă.
Diafragma dezvoltată este ca un perete musculos, transversal. Ea separă complet cavitatea
toracică de cea abdominală.
Sistemul nervos este mai bine dezvoltat iar comportamentul mai complex decât la toate
vertebratele. Emisferele cerebrale, mult dezvoltate, au la mamiferele inferioare (monotreme)
suprafaţa netedă, iar la cele superioare, prin creşterea mare a substanţei nervoase, aceasta s-a
încreţit, determinând o serie de cute neregulate numite circumvoluţiuni cerebrale (giri). Ca urmare a
dezvoltării celor două emisfere cerebrale au apărut şi cele două formaţiuni de legătură dintre ele:
fornixul sau trigonul cerebral şi corpul calos. Se asemenea, mezencefalul are patru tuberculi
(cvadrigemeni) care lipsesc la monotreme.
Glandele genitale la mascul - testiculele - se deplasează spre extremitatea posterioară a
corpului şi sunt aşezate într-o pungă tegumentară, scrotum. Glandele genitale la femelă, ovarele,
rămân în cavitatea abdominală. Ouăle mici, oligolecite, sunt reţinute în uter pentru dezvoltare,
excepţie făcând monotremele, care depun ouă telolecite (sunt ovipare). Celelalte mamifere sunt
vivipare. Odată cu formarea embrionului, în uterul matern apar şi anexele embrionare: amniosul şi
alantoida. Amniosul, saculiform şi plin cu lichid amniotic, înconjură embrionul, protejându-l contra
şocurilor. Alantoida face legătura între embrion şi peretele uterului, ia parte la formarea placentei
care serveşte la nutriţia embrionului. Astfel, placenta este o anexă embrionară formată din două
părţi, de origine diferită: una embrionară reprezentată prin vilozităţile coriale şi alta uterină,
reprezentată prin peretele uterin din dreptul vilozităţilor coriale. La monotreme nu există placenta,
ele fiind ovipare, la marsupiale placenta există, dar corionul nu formează vilozităţi, legătura între
embrion şi uterul matern se face numai prin intermediul vaselor de sânge, excepţie făcând genul
Perameles care posedă un început de placentă. Mamiferele au o largă răspândire geografică, fiind
întâlnite pe întreg globul, cu excepţia zonelor interioare ale Antarctidei. Numai prototerienele şi
metaterienele au o răspândire limitată la Australia şi regiunea neotropicală, dar populează toate
mediile de viaţă. Marea majoritate a mamiferelor sunt terestre, unele subterane (cârtiţa), altele sunt
semiacvatice (focile, morsele, castorii), altele acvatice (cetaceele), iar altele zburătoare (liliecii).
Mamiferele actuale cuprind circa 4500 de specii.
Familia Cervidae
Mamifere cu corpul alungit, elegant bine proporţionat. Gâtul puternic. Capul ascuţit, de
regulă la masculi cu coarne osoase pline şi ramnificate, neacoperite de teacă. Ochii mari şi vioi, la
colţurile interne cu gropiţe lacrimale. Urechile subţiri, drepte şi foarte mobile. Picioarele subţiri,
înalte, cu copite ascuţite. În regiunea analo-fesieră cu o pată caracteristică, cordiformă, numită
"oglindă", bine delimitată de culoarea corpulu. Reprezentată prin numeroase specii ce trăiesc în
turme, răspândite pe întreg globul, cu excepţia Australiei. La noi trăiesc 3 specii.
Cerb nobil
Culoarea părului: Culoarea ambelor sexe este vara roşcată – brună, iar iarna cenuşie –
brună. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni, constituie un mijloc de apărare contra
duşmanilor, fenomen numit homocromie. Oglinda (o pată de culoare deschisă în regiunea cozii)
este vizibilă atât iarna, cât şi vara la ambele sexe şi este de culoare alb – gălbuie. Năpârlirea are loc
de două ori pe an: primăvara şi toamna. Cea de primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie durând
aproximativ 20 - 25 zile. Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, terminându-se în luna octombrie.
Dar nu la toţi indivizii năpârlitul începe şi se termină la aceeaşi dată.
0 1 3 3
Dentiţia: Formula dentară a cerbului este: I C P M = 34
3 1 3 3
Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior; în cel superior în loc de incisivi are o
bordură elastică, cu care poate prinde şi rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi. Caninul
din maxilarul inferior are forma incisivilor şi este lipit de aceştia, încât lasă impresia unui al 4-lea
incisiv; cel din maxilarul superior nu are smalţ, aşa încât cu timpul capătă o culoare închisă. Acest
dinte este considerat trofeu. Aşezarea dinţilor în maxilar şi denumirea lor se prezintă în figură.
Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Denumirea
părţilor componente ale coarnelor de cerb se arată în figură.
Primul rând de coarne începe să crească la viţeii de un an, având forma unor suliţe Creşterea
lor are loc dintr-un cilindru frontal şi cad în fiecare an, în primăvară, la cerbii bătrâni mai devreme,
iar la cei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului că stratul
despărţitor al coarnelor de cilindrul frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică atingere.
Coarnele au diferite denumiri: cerb suliţar când are coarne neramificate (a), cerb furcar când
în afară de prăjină, la fiecare corn mai are câte o ramură (cea a ochiului) (b), cerb de 6 (c), care are
câte trei ramuri la fiecare corn, cerb de 8 (d), 10 (e), 12 (f) etc. cum se vede în figură.
În cazul când numărul de ramuri la cele două prăjini este acelaşi, exemplu 8 şi 8, trofeul se
va numi de 16 par, iar dacă nu este egal, exemplu la o prăjină are 8 ramuri, iar la cealaltă 7, sau mai
puţine, se va numi trofeu de 16 impar. Ramura lupului se numeşte aceea care este situată între
ramura mijlocie şi coroană, dar care nu face parte din coroană.
Coroana poate avea diferite forme, în afară de acestea există infinite variaţii.
Raportul numeric normal dintre sexe este de 1:1, cel mult 1:1,5. În ceea ce priveşte
raportul între sexe, la cerbul nobil. Dacă ar predomina ciutele (spre exemplu raportul ar fi 1:3),
consecinţele ar fi o înmulţire exagerată, iar prin depăşirea efectivului optim, o scădere a greutăţii
corporale şi a greutăţii coarnelor, o degradare a calităţii efectivului, deoarece nefiind concurenţă
între tauri, ar ajunge să se reproducă şi cei slabi. Dacă ar predomina masculii (exemplu raportul ar fi
3:1). consecinţele ar fi lupte acerbe între tauri în perioada boncănitului, unii dintre ei, poate de
viitor, căzând victime, neliniştirea terenului prin lupte continue, instabilitate; emigrarea din teren a
taurilor, poate dintre cei puternici.
Longevitatea:În privinţa longevităţii cerbului părerile sunt împărţite, dar se trage concluzia
că atât la masculi cât şi la femele, longevitatea este de circa 20 ani, nefiind exclus să existe şi
indivizi de vârstă mai înaintată. În natură rar este atinsă această vârstă.
Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic. De regulă cerbul bătrân are glasul
gros, mugeşte rar şi scurt, iar când este un cerb puternic şi sigur de ciutele pe care le posedă, doar
mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subţire şi mugeşte îndelungat. Când este gonită de
cerb, cerboaica brăhneşte scurt, iar în situaţii de pericol emite un brăhnet prelung.
Simţurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul şi văzul.
Urmele cerbului: Înfăţişarea tălpii piciorului cerbului se arată mai jos
“Urma taurului se deosebeşte de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma - tipar a
taurului este mai rotundă şi mai mare ca a ciutei, are o poziţie înclinată faţă de direcţia de mers şi
are vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma – tipar a ciutei este mai lunguiaţă decât a
taurului şi are o poziţie paralelă faţă de direcţia de mers, unghiile aceluiaşi picior au lungimi diferite
şi sunt mai îndepărtate între ele decât la taur”.
Urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi.
Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul iar pe pământ se
imprimă şi pintenii.
Alte caracteristici ale urmelor:
- Lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic şi la ciută 57 cm, iar la
mistreţul mascul de 3 ani 42 cm. Lungimea se măsoară de la vârful copitei piciorului dinapoi până
la vârful copitei piciorului dinainte;
- La ambele sexe, unghia exterioară a copitei este cu ceva mai lungă decât cea interioară, deci
văzând o urmă, se poate şti de la care picior provine.
Deosebirea dintre urmele cerbilor şi cele ale mistreţilor este aceea că la cerb pintenii sunt
aşezaţi mai sus şi lasă amprenta sub formă rotundă, pasul fiind mai lung decât la mistreţ.
Excrementele permit să se facă deosebire între mascul şi femelă. La taur, diametrul
excrementelor este mai mare decât la ciută, la un capăt au un mic con (un vârf), iar la celălalt o
uşoară scobitură. La femelă, diametrul este mai mic, la un capăt are tot un vârf în formă de con, însă
la celălalt, are formă convexă. Deosebirea între sexe se poate face şi după felul cum urinează:
masculul urinează înaintea picioarelor dinapoi, pe când femela în urma acestora.
Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere (cel puţin 5.000 ha),
liniştite, deci fără sau cu puţine aşezări omeneşti, cu sol fertil, deci bogate în hrană, străbătute de
ape curgătoare şi cu mocirle bune pentru scăldători. Condiţiile de hrană sunt mai bine îndeplinite de
pădurile de foioase sau amestec de foioase şi răşinoase, cu enclave cultivate agricol sau cu poieni,
cu arborete având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă şi lăstari, cât şi
arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost, precum şi arborete de vârstă înaintată producătoare
de jir, ghindă sau alte fructe de pădure. O mare parte din hrana cerbului o constituie frunzele
arborilor foioşi, de aceea pădurile de răşinoase pure nu sunt un mediu ideal. Lipsa foioaselor poate
fi compensată aici, în parte, de salcia căprească, plopul tremurător, socul, scoruşul care se găsesc în
subarboret. Pentru adăpost, servesc arboretele de vârstă mijlocie, ca şi cele de vârstă înaintată, dar
cu subarboret. În condiţiile ţării noastre ar putea trăi şi la şes, însă aici nu există păduri de întinderi
mari, liniştite; de aceea a fost nevoit să se retragă la munte, încât, azi adevărata patrie a cerbului este
muntele, existenţa lui la câmpie fiind o excepţie. Cerbul este azi un vânat de pădure.
Reproducerea: Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva mai
devreme la câmpie unde temperatura este mai ridicată. Vânătorii numesc această perioadă muget,
boncănit sau boncăluit.
Ciutele ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16 - 17 luni, unele chiar mai târziu. Masculii
sunt apţi de reproducţie la 5 - 6 ani. Durata sarcinii este de 34 săptămâni, după care ciuta fată câte
un sau doi viţei şi numai excepţional câte trei. Circa 51% din ciute fată în luna mai, 44% în iunie şi
5% în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare.
Hrana cerbului este vegetală şi constă, în perioada de vegetaţie, din plante erbacee şi frunze
de arbori, inclusiv lujeri în creştere şi iarna din plantele erbacee care au mai rămas verzi, apoi din
lujeri, muguri, coajă de arbori. Consumă şi licheni, în care scop iarna cerbii cercetează parchetele în
curs de exploatare. Cerbul găseşte hrană abundentă, de calitate bună, în parchetele exploatate, în
poieni şi în terenurile agricole din apropiere. Hrana este săracă, aproape nulă, în arboretele de vârstă
mijlocie (40 - 60 ani), mai ales de răşinoase bine închise, în care pe sol nu există pătură erbacee.
Existenţa în păduri a salciei căpreşti, a socului, plopului tremurător, scoruşului, murului, zmeurului
măreşte valoarea pădurii ca sursă de hrană. În anii cu fructificaţie de jir sau ghindă cerbul populează
şi pădurile de dealuri găsind hrană din belşug. Calitatea hranei poate fi mult îmbunătăţită de om prin
culturi speciale pentru vânat (ogoare). Situaţia hranei se înrăutăţeşte când omul, prin crearea de
arborete pure, în special de răşinoase, schimbă compoziţia floristică a pădurii. S-a stabilit că în
perioada de circa 4 1/2 luni cât durează creşterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1‚3 -
2,3 kg acid fosforic şi 1‚7 - 2,9 kg calciu pe care trebuie să le găsească în hrana pe care o consumă.
Această cantitate de fosfor şi calciu este necesară pentru formarea unor coarne de 6 - 10 kg greutate.
Pagubele cauzate de cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât şi în păduri şi se produc
de obicei atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depăşită, precum şi în cazul unor
concentrări cauzate fie de necesitatea procurării de hrană, fie de tulburarea liniştii.
Iarna, prin roaderea lujerilor şi a cojii arborilor poate afecta vizibil regenerările forestiere şi
plantaţiile pomicole din locurile de concentrare. Primăvara poate cauza prejudicii prin călcarea
semănăturilor şi a culturilor de cartofi, ori prin dezgroparea acestora cu picioarele. Vara şi toamna,
le poate continua prin consumul selectiv de hrană în culturile de grâu, de ovăz şi de porumb, dar şi
în plantaţiile de meri, de peri şi de pruni.
Având în vedere că în cazul fondului luat în studiu efectivul optim nu este atins, pagubele
produse de cerbi sunt practic destul de neînsemnate în raport cu suprafaţa populată. Acolo unde se
constată prejudicii însemnate se vor lua unele măsuri, cum sunt: menţinerea efectivelor la un nivel
normal şi într-o structură optimă, asigurarea liniştii în pădure, conservarea resurselor naturale de
hrană, interzicerea păşunatului cu animale domestice în fondul forestier, alungarea cerbilor din
zonele periclitate, precum şi administrarea de hrană complementară pentru atragerea acestora în
zone limitrofe.
Duşmani şi boli: Duşmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu seamă iarna când
stratul de zăpadă este gros şi a prins scoarţă la suprafaţă, în care cerbul se scufundă, dar lupul nu.
Viţeii sunt atacaţi şi de câinii de la turmele de vite. Râsul şi ursul cauzează mai rar pagube. Nu
trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală.
La boli, ca şi la intemperii, cerbul sănătos rezistă destul de bine, datorită vigorii sale. Dintre
boli, se menţionează: Antrax-ul, Cephenomia rufibarbis, Hipodermoza. În fondurile de vânătoare de
pe terenuri umede, poate fi întâlnită gălbeaza (Fasciolo hepatica şi Dicrocoelium).
Măsurile care trebuiesc luate pentru a avea un efectiv de cerbi sănătos şi satisfăcător
numeric şi calitativ, sunt: paza contra braconajului, combaterea duşmanilor cerbului, în primul rând
a lupilor şi câinilor hoinari, îmbunătăţirea condiţiilor de hrană, pentru a se ajunge, în toate fondurile,
la efectivul optim, reducerea efectivelor în fondurile suprapopulate şi selecţia prin împuşcare.
Metode de a vâna cerbul: Se aplică metodele: la pândă şi apropiatul. Vânarea se face cu
armă ghintuită, de la calibrul 7,6 mm în sus.
Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului într-
un punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Pânda prezintă posibilităţi mai reduse
decât apropiatul: te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o
suprafaţă mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr
mai mare de cerbi.
Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Prezintă următoarele
avantaje: şansele de a putea împuşca sunt mai mari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafaţă
mai mare de teren şi se pot vedea mai multe piese de vânat; vânătorul este în mişcare şi are
satisfacţia apropierii de vânat, fără să fie observat; cercetează mereu alte şi alte colţuri din natură;
este pus mereu în alte şi alte situaţii de a trage, deci varietate de satisfacţii. Dezavantajele metodei
sunt: este mai obositoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă pe teren accidentat;
presupune existenţa unui minimum de cărări de vânătoare care să permită apropierea fără zgomot;
cere experienţă pentru a nu speria vânatul. Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai
grea, dar şi cea care oferă satisfacţiile cele mai mari.
Imitarea glasului cerbului în perioada boncăluitului, de către vânător sau însoţitorul său, nu
este o metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat.
Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de boncăluit. Sezonul de vânătoare
începe însă mai devreme, la 1 septembrie, şi se termină mai târziu, la 15 decembrie pentru tauri şi,
respectiv, la 15 februarie pentru ciute şi viţei. Iată câteva măsuri de care este bine de ţinut seama la
vânarea cerbului carpatin: “Se impune a fi reţinut că aproximativ 70% din cota de recoltă la tauri şi
100% în cazul femelelor trebuie extrase selectiv. În plus, pentru gestionarea raţională a speciei,
trebuie extrase exemplarele de selecţie înainte şi la începutul perioadei de boncănit, iar cele de
trofeu în a doua jumătate a acestei perioade sau mai târziu. O altă perioadă favorabilă selecţiei este
după cârduire (15 noiembrie – 15 decembrie), când prin comparaţie se poate alege mai corect.”
Valorificarea cerbilor: Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele:
coarnele şi caninii. Carnea este produs secundar. În cazul valorificării prin vânători din alte ţări,
aceştia primesc, în schimbul sumei plătite, numai trofeele, carnea rămânând să fie valorificată de
deţinătorul fondului.
Trofeul (coarnele) trebuie să fie păstrat şi montat corect cu maxilarul superior întreg,
precum, şi cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn (nu numai partea cu molarii şi premolarii, ci şi
cea cu incisivii). Carnea se lasă să se răcească şi numai după aceea se manipulează.
Căpriorul (Capreolus capreolus L.)
Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu, iar femela
căprioară; puiul, până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă). Ţapii cu coarne simple,
neramificate, care au împlinit un an se numesc suliţari sau ţăpuşari, cei cu câte două ramuri la un
corn – furcari.
Lungimea corpului (cap + trunchi): toate cărţile de specialitate dau pentru căpriorul indigen
lungimea corpului de 95 – 135 cm, coada de abia 2 – 3 cm care practic nu se vede, dar se simte la
pipăit, iar înălţimea la greabăn de 65 – 75 cm.
Căprior
Ecologie. Lopătarul este o specie mediteraneană, originară din Asia Mică. Specia a fost
colonizată de către romani în Peninsula Iberică, Galia şi insulele Britanice în secolele 3 şi 4 d. Ch.
În Europa centrală a fost aclimatizat în secolul XVI, iar în prezent este răspândit insular în toată
Europa.
Populaţiile naturale ale lopătarului existente cândva pe cuprinsul ţării noastre s-au stins în
decursul evoluţiei din pricina evoluţiei climatului în perioada ultimelor glaciaţii. Cercetări recente
atestă existenţa lopătarului în neoliticul superior.
Descoperirile arheologice confirmă faptul că lopătarul s-a menţinut, cel puţin în sudul şi
sud-vestul ţării, în stare sălbatică până în evul mediu. Existenţa acestor populaţii de cerb lopătar este
pusă pe seama colonizărilor din perioada dominaţiei romane.
La nivelul anului 2000 efectivele de lopătari din România se ridicau la circa 6000 de
exemplare, din care cei mai mulţi în judeţele Arad, Timiş, Olt, Argeş. Hărţi cu răspândirea teză
goicea
Biotopul este deosebit de cel al cerbului nobil, şi este constituit din păduri cu poieni din
zona de câmpie şi coline joase cu suprafeţe de până la 2000 de ha, între care se intercalează terenuri
agricole.
Dacă nu este deranjat (de activităţile antropice, răpitoare) este fidel locului de trai
Etologie
Reproducerea. Femelele de lopătar ajung la maturitate sexuală la vârsta de un an şi cinci
luni, iar masculii la doi ani şi jumătate.
Reproducerea are loc mai târziu decât la cerbul nobil, între 15 octombrie şi 15 noiembrie.
Perioada de rut este cunoscută sub numele de boncăluit, dar boncăluitul lopătarului nu are
intensitatea şi frumuseţea celui a cerbului nobil, fiind mai slab şi monoton. Perioada este marcată de
lupte aprige între tauri.
Perioada de gestaţie este de 33 de săptămâni după care, în mai – iunie ciuta fată un viţel, rar
doi. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare.
Gregarismul lopătarului este mai accentuat decât la celelalte cervide de la noi, putându-se
forma cârduri de până la 60 de indivizi.
Hrana cerbului lopătar constă în constă din plante erbacee şi frunze de arbori, inclusiv lujeri
în creştere, lucernă, trifoi, ovăz, rapiţă, mazăre, frunza de sfeclă, jir, ghindă, mere şi pere pădureţe,
etc. În general, este mai puţin pretenţios la hrană.
Sarea îi este absolut necesară.
Densitatea de efectiv nu este reglementată prin ultimele instrucţiuni, dar se apreciază că este
cuprinsă între 20 şi 100 indivizi la 1000 ha, în funcţie de bonitatea terenului.
Cuantumul pagubelor cauzate depinde de densitatea efectivului şi de cantitatea de hrană. În
general, acestea sunt mici dacă nu este nevoit să se concentreze în anumite puncte de hrănire.
Duşmani şi boli. Lopătarul este relativ rezistent la boli dar sensibil la complexul prădător.
Lupul, râsul, câinii hoinari şi braconierii sunt duşmanii cei mai importanţi.
Metode de a vânătoare. Vânătoarea se face în baza unei autorizaţii individuale emisă de
gestionar. Se utilizează armă cu ţevi ghintuite, calibrul cel puţin 6,5 x 57 (greutate mai mare de
7,0g). Metodele de vânătoare care se pot aplica: la pândă şi dibuit.
Elan
Masculii îşi pierd coarnele toamna târziu, după sezonul de rut. O nouă pereche de coarne va
creşte primăvara . Creşterea coarnelor durează între trei şi cinci luni. Ele se numără printre organele
cu cea mai rapidă creştere din lumea animală. Iniţial au un strat de piele ce se descuamează când
coarnele ajung spre dimensiunea maximă.
Dacă masculul este castrat, îşi va pierde coarnele pe care le posedă şi îi vor creşte o nouă
pereche de coarne atipice, deformate, pe care le va purta tot restul vieţii.
În medie, un adult are între 1.8-2 m înălţime la umărul anterior. Masculii cântăresc între 380-535 kg
iar femelele între 270-360 kg.
Un elan adult are puţini inamici, dar o haită de lupi poate fi o ameninţare, în special pentru
femelele cu pui. Tigrul siberian şi Ursul grizzly sunt cunoscuţi ca duşmani naturali ai elanului, cu
toate că urşii mai frecvent fură elanii ucişi de lupi, decât să-i vâneze ei înşişi.
Elanul este vânat în toate ţările unde trăieşte în mod natural. Henry David Thoreau în “The
Maine Woods”, descrie gustul cărnii de elan “asemănător cu cel de vită, dar mai aromat; uneori ca
viţelul”. În timp ce carnea are un conţinut de proteine asemănător altor sortimente de carne roşie
(ex. vită, cerb şi ren), conţinutul de grăsimi este scăzut iar grăsimile existente sunt majoritar
nesaturate.
În Finlanda s-a descoperit că cei care consumă carne de elan, în special ficat şi rinichi
prezintă un nivel crescut de cadmiu în sânge. În timp ce carnea de elan contribuie foarte puţin la
creşterea cantităţii de cadmiu din organism , consumul de ficat şi rinichi cresc semnificativ nivelul
de cadmiu, marii consumatori ai acestor organe fiind expuşi la toxicitatea acestui metal greu.
Picturile pe stânci şi cele rupestre demonstrează ca elanul era vânat în Europa încă din
Epoca de Piatră. Săpăturile arheologice de la Alby, Suedia lângă Stora Alvaret au dezgropat coarne
de elan în rămăşiţele unei locuinţe de lemn datată 6000 î.C.
Domesticirea elanului a fost încercată în U.R.S.S în perioada interbelică. Primele
experimente au fost neconcludente, dar prin înfiinţarea unei ferme de elani la Pechora-Ilych în 1949
a fost creat un program, la scară mică, de domesticire, implicând cercetări de selecţie a animalelor
pe baza caracteristicilor individuale. Din 1963, programul a continuat la ferma de elani de la
Kostroma , care deţinea un număr de 33 elani domestici în 2003
Familia Bovidae
Capra neagra (Rupicapra rupicapra L.)
Morfologie. Capra neagra prezintă o lungime a corpului in jur de 110-130 cm si o înălţime la
nivelul greabănului de circa 70-85 cm. Lungimea cozii poate ajunge pana la 10-15 cm. Greutatea
corporala a unei capre negre poate atinge 40-60 kg. Blana de vara a caprei negre, scurta si moale,
este aproape in totalitate de culoare maro-roşcat, in timp ce iarna, ea devine maro-ciocolatie si este
formată din fire de par de protecţie, groase si lungi de 10-20 cm, ce acoperă un strat profund, de
puf, dens. Regiunile ventrale ale corpului (abdomenul, fata interna ale membrelor, pieptul) sunt mai
deschise la culoare.
Capra neagră
Coama de culoare închisă si formată din peri lungi pleacă de la ceafa prelungindu-se pe linia
spinării si terminându-se la coada. Picioarele sunt, in general, de culoare mai închisa. Maxilarele,
obrajii si partea superioara a nasului caprei negre sunt alb imaculat. De la nivelul ochilor spre bot,
se sesizează o dunga neagra. Coarnele negre si ascuţite sunt prezente la ambele sexe, ridicându-se
vertical din vârful capului si arcuindu-se spre spate in treimea lor superioara. La masculi, coarnele
sunt mult mai groase si mai arcuite in comparaţie cu femelele. Coarnele caprelor negre pot atinge o
lungime de pana la 32 cm.
Etologie. Capra neagra, sfioasa si sperioasa, îşi face rareori simţita prezenta. Animal diurn,
capra neagra îşi desfăşoară majoritatea activităţilor in timpul zilei, retrăgându-se la asfinţit in locuri
greu accesibile pentru prădători.
Ca si in cazul altor vieţuitoare, in comunităţile de capre negre se stabileşte o ierarhie.
Femelele si tineretul alcătuiesc turme de 5-30 indivizi numite ciopoare, in timp ce masculii adulţi
sunt solitari. Tinerii masculi rămân alături de grupul format in jurul mamei pana la vârsta de 2-3
ani, urmând ca mai apoi sa trăiască nomadic pana se maturizează complet in jurul vârstei de 8-9 ani,
când devin ataşaţi de un teritoriu propriu.
Semnalele de alarma sunt reprezentate de şuieraturi, sforăituri si bătăi din picioare. In timpul
rutului de toamna (jumătatea lui octombrie-decembrie), masculii reproduc un mormăit sau un
grohăit, pentru a-si delimita domeniul. Masculii adversari se izbesc cu coarnele, se hăituiesc unul pe
altul pentru a decide cine câştiga accesul la femele. Masculii in perioada de rut îşi desemnează
teritorii, pe care si le marchează cu substanţe odorante eliminate de o glanda situata înapoia
coarnelor lor.
Ecologie. Capra neagra este regăsita cu predilecţie in regiunile stâncoase si pe pajiştile
alpine din Europa, in special, in Carpaţi (Retezat, Parâng, Făgăraş, Bucegi), Pirinei si Alpi.
In timpul lunilor de vara, cârduri de capre negre cutreiera pajiştile alpine de la altitudini de peste
1800 metri, delimitându-si domenii de câteva zeci hectare. Odată cu apropierea iernii, caprele negre
migrează la altitudini mai joase, unde se pot adăposti in regiunile împădurite, rămânând cu toate
acestea in apropierea pantelor stâncoase. Când sunt in pericol sau sunt avertizate de alţi semeni,
caprele negre se retrag cu repeziciune in locurile cel mai puţin accesibile, executând salturi de pana
la 2 metri înălţime si 6 metri lungime. Extrem de sprintene si rezistente, caprele negre pot calatori
pana la 50 km/ora pe terenurile abrupte sau accidentate.
Capra neagra se hrăneşte cu diferite ierburi, lucerna, licheni, muşchi, foioase si lăstari.
Caprele negre pot consuma o multitudine de plante care sunt otrăvitoare pentru om, cum ar fi tisa,
degeţelul roşu si mătrăguna, dar evita urzicile si feriga.
Reproducerea. Maturitatea sexuala este atinsa diferit in funcţie de sex, masculii la 3 ½-4 ani,
iar femelele la circa 2 ½ ani. La capra neagra, perioada de gestaţie este de 170 zile (circa 6 luni).
De regula, femela da naştere unui singur pui si mai rar, la 2-3. Naşterea puilor are loc de cele mai
multe ori primăvara târziu, in lunile mai-iunie, iar majoritatea iezilor nou-născuţi îşi pot urma
mama, imediat după fătare. Daca mama este ucisa, alte femele ii iau locul, îngrijând iezii. Înţărcarea
iezilor se face după 6 luni.
Coarnele caprei negre cresc in lunile de vara in fiecare an. In perioada de iarna, coarnele nu
mai cresc, ceea ce induce formarea inelelor de corn, evidente si definitive. Prin numărarea inelelor
formate pe coarne, este posibila estimarea vârstei animalului. Bineînţeles, ca aceste metode sunt
greu de aplicat pe teren chiar si pentru cei experimentaţi. Coarnele cresc intr-un anumit ritm si
urmăresc un anumit model, pe segmente, rămânând pe toata durata vieţii animalului, neapărând
fenomenul de înlocuire ca in cazul altor cornute. Dezvoltarea segmentelor celor mai mari se
produce in primii 4 ani de viata ai caprei negre, urmând ca apoi sa apară segmente mai mici. Prin
numărarea segmentelor de dimensiuni mari si apoi a inelelor se poate determina vârsta aproximativa
a exemplarului recoltat sau capturat.
La exemplarele din liber se ţine cont de faptul că la masculi, coarnele sunt mult mai arcuite
(recurbate la 1800) si mai lungi decât la femele (recurbare la 1200). Totuşi, aceasta metoda este greu
de aplicat in teren, in special daca acest lucru este făcut de o persoana fără experienţa si exista
câţiva indivizi pentru a fi comparaţi. Poate exista, de asemenea, o variaţie considerabila a acestei
caracteristici făcând ca identificarea corecta numai pe baza aspectului coarnelor sa fie dificila.
O alta metoda care se poate aplica in teren este examinarea mărimii grupului. Grupurile mari de
capre negre sunt aproape sigur formate din femele, in timp ce exemplarele solitare sau grupurile de
2-3 exemplare sunt cel mai probabil masculi. Femelele sunt mai mici si mai mici decât masculii.
Încă o data, si aceasta metoda este dificil de aplicat in teren, mai ales daca sunt câteva exemplare
care pot fi comparate.
Speranţa de viata la capra neagra este de 14-22 ani, dar s-au întâlnit si exemplare mult mai
longevive.
Muflon
Masculul denumit berbec, poarta in regiunea gatului si a pieptului par mai lung, un fel de
barba. Femela se numeşte oaie iar puiul miel.
Coarnele berbecului sunt de regula lungi, groase in forma de spirala si cu deschidere mare,
caracteristici ce-i conferă calitatea de trofeu. Femela are coarne scurte, de circa 10cm,ca si oaia
domestica, îndepărtate spre cap, coarnele cresc pana la sfârşitul vieţii.
Longevitatea variază in funcţie de condiţiile de mediu, duşmani si boli, fiind intre 15-20 de
ani.
In caz de alarma berbecul scoate un şuierat slab, iar femela si mielul, un mârâit, ca si oaia
domestica. Muflonul are toate simţurile foarte dezvoltate si vânătorul greu se poate apropia de el.
Prefera hrana naturala formata din plante variate aflate in pădure si rareori iese la câmp, in amurg si
noaptea, deoarece se teme foarte mult de om.
Primăvara, când solul se acoperă cu vegetaţie abundenta,este perioada de fătare a mieilor,de
regula 1-2 mai rar 3. Abia născuţi mieii sunt capabili sa urmeze turma pretutindeni, sărind in jurul
mamelor chiar la o ora după naştere. Pana la venirea iernii,mieii nu se hrănesc decât cu laptele
mamelor lor, după care işi căuta hrana expunându-se duşmanilor asemeni părinţilor lor.
In timpul păşunatului ,in caz de primejdie turma este înştiinţata printr-un behăit scurt al
santinelei de veghe si imediat întreaga turma rămâne nemascata, mijloc extrem de eficace pentru a
rămâne neobservata intr-un teren unde culoarea muflonilor se confunda cu mediul înconjurător.
Duşmanii muflonului sunt:lupul,rasul, câinii hoinari si vulpea (pentru miei).
Metoda de vânătoare este cea la pânda si mai ales prin apropiere, muflonul fiind un vânat
vigilent,care observa de departe price mişcare, încât împuşcarea lui este destul de dificila.
Trofeul muflonului îl constituie coarnele, la evaluarea cărora lungimea si deschiderea se măsoară cu
precizie de 0,5cm,iar circumferinţele de 0,1cm. Lungimea coarnelor se măsoară începând de la baza
si pana la vârf, urmărind linia lor curba exterioara. Se măsoară ambele coarne si se face media,iar
pentru fiecare cm din aceasta lungime medie se acorda un punct.
Zimbrul
Corpul zimbrului european este acoperit cu un păr gri-maro care se armonizează cu peisajul
înconjurător. Partea din fata a corpului este acoperita cu un par lung, care formează aşa numita
barba, în partea de jos. Parul din spate este scurt.
Zimbrii de ambele sexe au câte o pereche de coarne localizate sus pe cap, dar capetele
acestora sunt aduse mai mult în interior în cazul femelelor adulte decât în cel al masculilor. La
naştere, puii au par de culoare roşiatica si sunt mai degrabă mici, între 16 si 35 kg.
Iniţiativa refacerii in România a acestui fond faunistic preţios al pădurilor din Munţii
Carpaţi, ce adăposteau odinioară numeroase turme, a început acum 46 de ani, când la 12 noiembrie
1958 o pereche de zimbri a fost adusa din Polonia în pădurea Slivut-Hateg, judeţul Hunedoara.
În prezent, zimbrul european se găseşte doar în captivitate si anume 3 rezervaţii aparţinând
Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva (Vânători-Neamţ, Hateg- Slivut si Neagra-Bucsani ). De
asemenea, se găsesc si în Gradina Zoologica Târgovişte si Gradina Zoologica Bucureşti. Odată cu
înfiinţarea Parcului Natural Vânători-Neamţ din cadrul Direcţiei Silvice Piatra Neamţ se trece
practic si în tara noastră la etapa unui management adecvat a populaţiilor pentru reintroducerea în
libertate. Un studiu făcut în anul 1998 de câtre Societatea Zoologica din Londra confirma daca mai
era nevoie viabilitatea ecositemelor forestiere din Munţii Neamţului pentru viata zimbrului în
libertate. Pe acesta baza, la nivelul administraţiei parcului au început acţiunile pentru atingerea
acestui obiectiv ambiţios, reintroducerea zimbrului în libertate. Obiectivul major este acela de a
realiza un Centru de Reproducere si Management al Zimbrului pe o suprafaţa de aproximativ 107
ha, cu toate utilităţile necesare: ţarcuri de carantina, ţarcuri de acomodare, ţarcuri de preeliberare,
laborator biologic, etc.
De asemenea, in iernile aspre si geroase, unii zimbri din Rezervaţia Bucovinskaia (Ucraina)
traversează graniţa hălăduind în nordul ţinuturilor sucevene aflate la o distanta de aproximativ 80
km de Rezervaţia Dragos-Voda Vânători-Neamţ.
Rezervatia Neagra-Bucsani, subunitate a Direcţiei Silvice Târgovişte, a fost înfiinţata în anul
1980, având o suprafaţa destinata ţarcurilor de 162 ha în pădurea Neagra între pârâirile Crivat si
Neagra din zona Bucsanilor, cu o clima de zona de câmpie piemontana si dealuri mijlocii. În acest
moment în rezervaţie se afla un număr de aproximativ 32 exemplare de zimbri.
Rezervatia Hateg-Slivut, subunitate a Direcţiei Silvice Deva, se mândreşte cu faptul de a fi
primul loc de pe teritoriul României, unde zimbrul european si-a făcut reapariţia. Acest fapt s-a
întâmplat acum 46 de ani, la 12 noiembrie 1958, când o pereche de zimbri a fost adusa din Polonia.
Rezervaţia cinegetica în care pot fi întâlniţi si alţi reprezentanţi ai faunei carpatine are o suprafaţa de
787,4 hectare, din care 489,2 ha parcul cinegetic propriu-zis, iar 298,2 ha fiind zona tampon. În
acest moment în rezervaţie se afla un număr de 4 exemplare de zimbri.
Capra ibex
Este un animal tipic alpin, trăind pana la înălţimi de 4000 m, se hrăneşte cu ierburile din
golurile alpine, cu licheni si cu muşchi.
Activitatea ei este diurna, iar împerecherea are loc iarna, in lunile decembrie - ianuarie,
perioada de gestaţie fiind de 5 luni după care naşte unu sau doi iezi. Cel mai dezvoltat simt este
văzul, având o acuitate vizuala excelenta. Manifesta un instinct de asociere in grupuri, fiind fidela
fata de locurile de trai, deci foarte rar va părăsi locurile in care s-a născut.
Duşmanii naturali sunt ursul, lupul si rasul.
Mistreț
Vierul de peste 7 ani se numeşte vier capital sau solitar, în unele părţi de ţară masculul
bătrân numindu-se şi stingher.
Iată care sunt denumirile complete, pe categorii de vârstă. Ca termen de trecere dintr-o
categorie în alta acelaşi autor consideră data de 1 aprilie, indiferent dacă s-a împlinit sau nu o vârstă
rotundă.
Urme mistreț
“Vierul, adică mistreţul de parte bărbătească, pune piciorul de înapoi când umblă pe urma
celui de dinainte, însă puțin mai afară pe dreapta; scroafa, din contra, îl pune cam înăuntru, pe
stânga. “
Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari şi conţin resturi din
hrană de pădure (jir, ghindă, rădăcini).
Biotop: Mistreţul este un animal de pădure şi numai excepţional trăieşte în stuf, pe plaur sau
pe insulele din Delta Dunării. Pădurile de foioase îi asigură ghinda şi jirul, hrana lui de bază,
precum şi alte fructe de pădure: mere, pere, cireşe pădureţe, alune etc. Arboretele de răşinoase îi
oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana, decât prin rădăcini şi unele fructe de arbuşti. Desişuri se
găsesc şi în pădurile de foioase, dar mai puţin apte. În desişuri stă peste zi şi le părăseşte seara în
căutare de hrană, pentru a reveni dimineaţa. Având nevoie de linişte, preferă pădurile de mare
întindere. În Delta Dunării, în special între Sulina şi Caraorman există mistreţi bine adaptaţi
condiţiilor de aici. În loc de jir, ghindă şi alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf şi papură, ca
şi alte plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală, şi trofee, îl satisfac pe deplin.
Temperatura scăzută iarna şi stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul
îngheţat nu poate râma ca să-şi procure hrana. Clima mai aspră justifică sporul anual mai mic. Are
neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle precum şi de apă potabilă.
Mistreţul se poate deplasa, pentru găsirea condiţiilor necesare vieţuirii (hrană, linişte şi
adăpost), pe distanţe de 30 – 40 km şi chiar mai mult, faţă de locul de baştină.
Răspândirea: Ţara noastră se găseşte la extremitatea sudică de răspândire a subspeciei
mistreţului european, considerată pe bună dreptate cea mai viguroasă dintre toate subspeciile de
porci mistreţi.
În cadrul arealului ocupat de mistreţi, hrana şi adăpostul, competiţia intra şi interspecifică,
prădarea şi parazitarea, sunt factori care influenţează distribuţia spaţială şi densitatea populaţională
a acestora.
Reproducerea: Normal maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieţii. În condiţii
excepţional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează şi înainte de
împlinirea unui an, încât fată cam la vârsta de un an. Împerecherea începe la sfârşitul lunii
octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină la începutul lui decembrie. Abundenţa hranei poate
să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie .
Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinşi fiind alungaţi. Momentul împerecherii
depinde de femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării
are loc noaptea şi în acelaşi fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreţii nu părăsesc adăpostul nici în
perioada de rut. Durata sarcinii este de 17 săptămâni, deci în martie - aprilie, fată circa 4 - 10 purcei.
Numărul poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de asprimea iernii precedente şi de abundenţa
ghindei sau jirului în toamna împerecherii. După ierni grele şi lipsă de fructificaţie la fag şi stejar
numărul de purcei este numai jumătate din cel al anilor cu condiţii mijlocii şi numai o treime din a
anilor buni. Mistreţul produce la început, în general, 4 – 6 purcei, ajungând în anii următori la loturi
până la 12 purcei. Tot acest autor afirmă că greutatea cu care intră în iarnă purcelul este cam
jumătate din greutatea viţelului de cerb, în aceeaşi perioadă.
Pentru fătat, femela se retrage într-un desiş liniştit, unde îşi face un culcuş scobit, căptuşit cu
muşchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt ameninţaţi de frig în aşa mare măsură cum s-ar crede,
deoarece mama are obiceiul să adune materiale dimprejur şi să le transporte în gură, creându-le
adăpost. Scroafa îşi apără cu dârzenie şi devotament purceii, contra duşmanilor.
“De la fătat şi până toamna târziu, purceii stau cu mama lor, devenind independenţi în
noiembrie, în timpul împerecherii. În noiembrie purceii precum şi godacii de un an şi jumătate se
contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se alătură şi vieri de 3 ani, eventual scroafe
sterpe sau care dintr-o cauză oarecare şi-au pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituite şi dintr-o
scroafă bătrână cu purcei, căreia i se alătură purcele de ale ei, care la rândul lor au fătat şi ele,
condiţia fiind însă ca purceii să fie cam de aceeaşi vârstă. Deci există şi cârduri formate din câte 2 -
3 scroafe cu purceii lor. Femelele se despart de cârd primăvara când îşi caută loc de fătat. Cârdurile
sunt formate deci din purcei, mistreţi în al doilea an al vieţii, scroafe mai bătrâne fie conducătoare
de cârd, fie sterpe şi, eventual vieri de 2 - 3 ani. Masculii mai în vârstă, de regulă, trăiesc izolaţi.”
Hrana naturală: Mistreţul este un animal omnivor. Alimentele consumate de mistreţi sunt
grupate în opt categorii şi anume: verdeţuri şi lujeri; rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi; fructe
cărnoase; fructe uscate şi seminţe forestiere; cereale şi seminţe din culturi agricole; nevertebrate;
vertebrate şi alte categorii alimentare.
În prima categorie, cea a verdeţurilor şi lujerilor, sunt incluse părţile aeriene ale diferitelor
ierburi din flora spontană şi cultivată, frunzele, mlădiţele şi mugurii diverselor specii de plante
lemnoase. Tot aici se iau în considerare şi muşchii şi lichenii, consumaţi doar în condiţii vitrege de
hrănire.
Rădăcinile, rizomii, bulbii şi tuberculii reprezintă o altă categorie de alimente folosite de
mistreţi pentru hrănire. Procurarea lor se face din sol prin râmare. În general această categorie de
hrană reprezintă hrana de bază doar în anii lipsiţi de fructificaţii forestiere.
Fructele cărnoase sunt în general sărace în proteine şi grăsimi, dar excelează prin conţinutul
bogat în hidraţi de carbon, săruri minerale şi vitamine. În funcţie de biotop şi anotimp, prezintă
interes: căpşunile şi fragii, cireşele, zărzărelele şi corcoduşele, prunele, merele şi perele, zmeura şi
afinele, cătina ş.a.m.d.
Din categoria fructelor nucoase şi seminţelor forestiere fac parte fructele situate în fruntea
preferinţelor mistreţilor şi anume ghinda şi jirul, alunele şi nucile, seminţele de carpen, paltin şi
arţar, ş.a.
Cerealele şi seminţele agricole prezintă importanţă în hrănirea mistreţilor din biotopul de
câmpie, şi într-o mai mică măsură, pentru cei din biotopurile de deal şi munte. Ca şi ghinda şi jirul,
cerealele şi seminţele uscate sunt deosebit de nutritive.
Nevertebratele, din categoria cărora fac parte viermii, moluştele şi artropodele, ca hrană,
sunt indispensabilă datorită aportului ridicat de vitamina B12. Literatura de specialitate citează cazul
unui mistreţ în stomacul căruia s-au găsit 2 kg de râme proaspăt consumate.
Vertebratele, incluzând peştii, batracienii, reptilele, păsările şi mamiferele, alcătuiesc o altă
categorie de hrană pentru mistreţi.
Alte categorii de hrană: Odată cu hrana adunată de la suprafaţa solului şi din sol, mistreţii
ingerează cantităţi mari de putregai, humus şi pământ. Partea organică din conţinutul acestora este
bine întrebuinţată şi influenţează în mod favorabil digestia. Mistreţii ling sarea cu aceeaşi plăcere cu
care o ling şi celelalte specii de vânat copitat.
Raza de mişcare, fidelitatea faţă de locul de trai: Mistreţul este animal de noapte. În
căutarea hranei iese din desiş seara şi se întoarce în adăpost dimineaţa. Sunt atraşi de pădurile cu
ghindă şi jir, unde se şi aşează, părăsind alte locuri unde au stat până atunci. Fluctuaţiile de efectiv,
în anumite fonduri de vânătoare, se explică prin abundenţa sau lipsa ghindei sau jirului. Existenţa pe
teren a mocirlelor apte pentru scăldători este o condiţie de menţinere a mistreţilor în acea pădure.
Iarna se culcă unul lângă altul pentru a nu pierde multă căldură; vara dorm la distanţă. Solitarii îşi
fac un culcuş săpat, bine căptuşit.
Pagube cauzate: Pentru pădure, mistreţul este mai mult folositor decât dăunător deoarece
contribuie la combaterea biologică a dăunătorilor animali, iar prin râmat, creează condiţii mai bune
pentru regenerarea naturală a arboretelor. Pagubele ar consta doar în dezrădăcinarea unor puieţi şi
consumarea ghindei din semănăturile directe.
Pentru culturile agricole şi păşuni mistreţul este dăunător, de aceea pentru a nu crea
conflicte, vânătorul trebuie să facă tot posibilul să ţină mistreţii departe de aceste culturi (porumb,
ovăz, cartofi). Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin ogoare de vânat în interiorul pădurii, pe
de altă parte prin reducerea densităţii. Acolo unde mistreţii cauzează pagube an de an, creând
dificultăţi deţinătorilor terenurilor de vânătoare, mistreţii trebuie împuţinaţi sau chiar lichidaţi.
Boli, duşmani: Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care
poate distruge 70 - 80% din efectiv. Duşmanii lui cei mai periculoşi sunt: urşii, lupii şi râşii. În lupta
cu ursul, de obicei acesta din urmă iese învingător, chiar dacă e vorba de un vier în plină putere.
Lupii îi ucid mai cu seamă, iarna, când sunt slăbiţi.
Mistreţul este prudent peste măsură, miop; se conduce după miros şi auz, simţuri extrem de
ascuţite.
Vânătoarea de mistreţi: Perioada legală de vânătoare a mistreţului este între 1 august şi 15 .
Acolo unde mistreţii produc prejudicii se pot împuşca şi în afara acestei perioade, cu aprobare
specială. Împuşcarea este permisă cu proiectile unice trase din arme lise sau cu arme cu glonţ, de la
calibrul 6,5 mm în sus. Mistreţul se vânează aplicând următoarele metode:
Goana este metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreţ. Goana la mistreţi se poate
efectua cu gonaşi sau cu câini.
Unii autori recomandă ca în parcelele de formă lungă în care trecătorile mistreţilor se cunosc
bine, să se aşeze 3 linii de vânători la distanţă de 200 - 300 m una de alta. În linia 1 să fie puşi
vânători pe care nu se poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentaţi. Mistreţii
vor trece, mai uşor peste linia 1, nu prea greu peste linia 2, dar în linia 3 vor cădea mulţi. Vor avea
satisfacţia mulţi vânători de a fi tras, iar rezultatul material va fi bun. Dacă ar fi o singură linie, iar
mistreţii ar nimeri pe la vânători slabi, goana ar fi compromisă. Pentru siguranţă, se pot pune 2-3
vânători şi la trecătorile din spate, deoarece unii mistreţi, mai ales solitarii au obiceiul să treacă
peste linia de gonaşi.
Pânda clasică la mistreţi se face în august, la porumb şi cartofi, unde mistreţii cauzează
pagube. Neajunsul acestei metode este că, fiind întuneric, nu se vede în ce se trage, aşa încât pe de o
parte se pot comite erori, împuşcându-se animale domestice, iar pe de alta se răneşte mult vânat,
care neputând fi urmărit noaptea, până a doua zi se alterează. O altă metodă este şi pânda la
hrănitoare:
” Încă de cu vară se pune hrană acolo unde se ţin mistreţii şi se completează cu regularitate
pe măsură ce se consumă. Când a început sezonul se face pânda în apropiere, trăgând când mistreţii
au venit la hrană şi mănâncă. După ce s-au obişnuit, vin la hrană înainte de a se însera, deci se poate
trage pe lumină. Este adevărat că vânatul nu trebuie împuşcat la hrănitori, însă în cazul de faţă nu
este vorba de hrănirea complementară din timpul perioadei critice din ianuarie - februarie, ci de o
nadă pusă tocmai în vederea vânătorii.”
Pânda la scăldătoare se practică dimineaţa când mistreţul se întoarce în pădure, venind de la
câmp, unde a mâncat. Este preferabil a se face un observator înalt la 40 - 50 m distanţă de la
scăldătoare, pentru ca vânătorul să nu fie simţit prin împrăştierea de vânt a mirosului. Împuşcarea la
scăldătoare este justificată numai când este vorba de combatere. Are avantajul că se practică ziua.
Pânda la arbori cu fructe. În anii când nu este fructificaţie generală de stejar şi fag, dar există
câţiva arbori care au avut ghindă, jir, eventual meri sau peri pădureţi, pânda se poate face în
apropierea acestora, bineînţeles luând toate măsurile de camuflaj şi linişte pentru a nu fi simţiţi. În
pădure mistreţii se mişcă şi înainte de a se întuneca. Aceste locuri cu hrană trebuie cunoscute.
Pânda la râmături. Mistreţii au obiceiul de a continua râmatul seara acolo unde au mai râmat
în dimineaţa precedentă. Dacă a fost identificată o râmătură proaspătă, se poate sta seara la pândă,
în apropierea ei.
Pândele descrise mai sus reuşesc numai dacă pe teren este linişte, iar vânatul nu este
tulburat. Ultimele trei au avantajul că se aplică ziua, deci nu se trage |a întâmplare, rănind vânatul şi
în acelaşi timp nu se împuşcă în dauna calităţii (purcei, femele).
Apropiatul, nu este o metodă aplicabilă mistreţului, acesta fiind în general animal de noapte.
Întâlnirile cu mistreţul, pe lumină, sunt rare şi întâmplătoare.
Vânătoarea pe urmă, este o metodă sportivă, frumoasă.
Mistreţul este rezistent la împuşcătură. Se întâmplă ca, atins fiind de un glonţ, după ce a
căzut şi se zbate, să se ridice şi să plece distanţă de kilometri, fără să mai poată fi găsit.
Valorificarea: Mistreţii împuşcaţi se alterează mai repede decât oricare alt vânat. De aceea,
eviscerarea trebuie făcută imediat. Când se împuşcă mai mulţi mistreţi odată atunci, la transport nu
trebuie să fie puşi în căruţă unul peste altul.
Trofee constituie atât colţii din ambele maxilare cât şi părul lung din coamă, eventual şi
pielea, preparată covor, cu capul montat întreg. Deoarece colţii armă intră adânc în maxilar chiar
două treimi din lungimea lor totală, se recomandă ca botul trebuie să fie tăiat cu 20 cm în dosul
colţilor aparenţi, pentru ca astfel fierăstrăul să nu le atingă rădăcina. Când pielea urmează să fie
preparată covor, se cere atenţie ca să nu se smulgă părul din coamă.
Supraordinul Carnivora
Caracteristicile esenţiale ale ordinului, caracteristici care au dus la crearea acestuia şi
încadrarea sa cu specii sunt:
1. pielea cu păr; cel mult amfibii; dentiţie heterodontă şi difiodontă;
2. membrele anterioare şi posterioare terminate cu gheare;
3. mamifere neadaptate la zbor (fără patagiu); înălţimea mandibulei în dreptul caninului
mai mică decât înălţimea mandibulei măsurată în dreptul ultimului molar;
4. urechile mai scurte decât două lăţimi. Incisivii superiori nu au formă de daltă,
lipseşte a doua pereche de incisivi de la faţa lor linguală;
5. două sau mai multe perechi de incisivi superiori; diastema absentă;
6. caninii superiori mari şi proeminenţi, precedaţi de trei perechi de incisivi mici; capul
rotund şi botul scurt.
Acest ordin curpinde aproximativ 260 de mamifere. Dantura lor este mai bine dezvoltată ca
la alte mamifere, în special caninii şi carnasierele. Creierul anterior este bine dezvoltat. Ele se
împart în mai multe familii, cele mai cunoscute fiind felidele, ursidele, mustelidele şi canidele.
Familia Ursidae
Ursul (Ursus arctos L.)
Denumiri: masculul — urs, femela — ursoaică, progenitura până la vârsta de un an — pui,
cei de 2 - 3 ani — urşi tineri sau ursaci.
Descriere: Deşi forma corpului şi mai cu seamă a capului, ca şi culoarea blănii, variază mult
de la un urs la altul, totuşi cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de părere că în Europa există o
singură specie de urşi.
Date biometrice: Mai jos se prezintă dimensiunile medii ale ursului.
Cum este normal, greutatea variază după anotimp, cea mai mare fiind toamna, înainte de a
intra în bârlog, când ursul îşi adună rezerve de grăsime pentru perioada de iarnă; cea mai mică este
primăvara, înainte de începerea vegetaţiei. Autorii nu indică la care perioadă se referă datele de mai
sus.
Culoarea blănii variază în limite largi: de la cenuşiu brun, brun închis până la aproape
negru. Unii urşi, în special mai tineri, au un fel de guler alb, care la cei mai mulţi dispare cu vârsta,
la unii se păstrează. De fapt nu este un guler, căci nu înfăşoară întreg gâtul, ci este vorba mai mult
de pete albe. Referitor la culoarea generală, cea mai frecventă este cea brună, de unde şi numele de
urs brun. Lungimea părului variază după anotimp: cea mai mare este din decembrie până în aprilie -
mai şi cea mai mică în iulie - septembrie. Lungimea părului iarnă este de 8 - 9 cm pe spate şi de 10 -
12 cm pe greabăn, vara este mai mică (pe spate 4 - 6 cm).
Formula dentară:
3 1 4 2
I C P M = 42
3 1 4 3
În ce priveşte proporţia dintre cele două sexe, se pare că sunt mai mulţi masculi decât femele.
Dimorfismul sexual este slab evident.
Longevitatea este de 20 - 30 ani. Unii autori sunt de părere că ursul poate atinge vârste mai
mari de 35 şi chiar de 40 de ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii relativ certe. După
mărime şi dentiţie, se pot face doar următoarele deosebiri: pui, urs tânăr, urs de vârstă mijlocie, urs
bătrân.
Glasul: când este surprins, scoate un sunet care seamănă a „pfui"; omul spune că 1-a scuipat
ursul. Când este deranjat de la mâncare, mormăie; atins de glonţ sau prins de câini, scoate un urlet;
între mamă şi pui există un mijloc de comunicare, un fel de grohăit. Dintre simţuri, cele mai
dezvoltate sunt mirosul şi auzul; văzul mai puţin.
Urmele: Ursul este animal plantigrad. Urmele lui nu pot fi confundate cu ale altui animal,
din cauza mărimii lor. Cele ale labelor dinapoi ale unui urs mare au, în medie, 22 - 24 cm lungime
putând ajunge şi la 28 cm. Urmele lăsate pe sol de picioarele dinainte sunt mai mici decât ale celor
dinapoi, deci invers ca la cervide. Atât la picioarele dinainte cât şi la cele dinapoi, are câte 5 degete.
Tălpile labelor dinainte şi dinapoi sunt arătate în figură, urma pârtie— c. Ursul pune piciorul
dinapoi în urma celui dinainte.
Urme urs
Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deşi pare animal greoi, totuşi aleargă bine şi
rezistă timp îndelungat.
Excrementele sunt semne sigure ale prezenţei sau trecerii ursului prin teren. Cantitatea lor,
într-un punct, constituie un oarecare indiciu asupra mărimii lui; culoarea şi resturile nedigerate (coji
de jir, seminţe de zmeură sau mure etc.) sunt semne despre hrana consumată.
Biotop: Ursul este un animal al pădurilor întinse şi liniştite, neumblate sau cât mai puţin
umblate de om. Mediul sau de trai trebuie să cuprindă stâncării sau mari doborâturi de vânt
(arborete), în care să-şi poată amenaja bârlogul. Dacă toamna la munte nu se găseşte hrană
suficientă, (jir, fructe de scoruş etc.) atunci coboară la dealuri până în apropierea aşezărilor
omeneşti (500 - 600 m altitudine) în căutare de mere şi pere pădureţe sau chiar livezi cultivate. Este
un animal fidel locului sau obişnuit de trai. În anii când în zona fagului, există fructificaţie de jir,
ursul se deplasează puţin; peste zi stă adăpostit în desiş, iar noaptea se duce în pădurea bătrână
pentru mâncare şi la un pârâu pentru apă. În general, ursul îşi păstrează trecătorile, dacă nu este
deranjat. Ursul poate parcurge uneori distanţe mai mari de 100 km. De mare importanţă pentru
menţinerea ursului într-un teren sunt desişurile unde el se adăposteşte peste zi. Cele mai bune locuri
de trai sunt acelea unde, în apropierea adăpostului, ursul are şi sursă de hrană.
Răspândire şi efective: Aria ursului în ţara noastră se întinde pe 2,8 milioane hectare,
ocupând întreg lanţul Carpaţilor, din Maramureş până în estul Banatului, precum şi în Munţii
Apuseni. Răspândirea lui este condiţionată, în principal de linişte, hrană şi loc bun pentru bârlog,
inclusiv desişuri pentru adăpostul de peste zi.
Reproducerea: Maturitatea sexuală o are la vârsta de 3 - 4 ani; perioada de împerechere
durează din aprilie până în iunie, excepţional şi mai târziu; durata sarcinii este de 7 - 8 luni; fată în
ianuarie - februarie 1 - 3 pui, de regulă 2, care îşi deschid ochii numai după 28 — 35 zile. În
momentul fătării, puii sunt mici în raport cu mărimea mamei; au 20 - 25 cm lungime şi 400 - 500 g
greutate. Aceasta este o adaptare la condiţiile grele de hrană ale mamei în timpul iernii, când este
nevoită să se mulţumească cu consumul rezervei de grăsime adunată toamna. Puiul de urs carpatin
suge la început aproximativ 200 g lapte în 24 de ore, ajungând ca la vârsta de 90 de zile să aibă
greutatea de 5 kg. De aici încolo începe faza lacto-omnivoră, care durează până spre toamnă. Puii
devin independenţi la vârsta de un an şi jumătate sau doi ani. Ritmul de creştere a puilor este mare:
la un an ating 25 - 50 kg, iar la 2 ani circa 100 kg.
Nu este sociabil. Duce o viaţă singuratică cu excepţia femelei cu pui.
Hrana: Ursul este omnivor, dar în hrana sa predomină elementele vegetale. Primăvara,
paşte iarbă; vara mănâncă fructe de pădure : zmeură, mure, afine; toamna jir şi ghindă, în anii când
există; în lipsă de jir şi ghindă, coboară la dealuri unde găseşte mere şi pere pădureţe, eventual
livezi de pomi, în care face pagube. Toamna, după coborârea turmelor de oi, pot fi văzuţi urşi
păşunând otava grasă din jurul stânilor. La hrana vegetală, s-ar putea adăuga ciupercile şi rădăcinile,
apoi ovăzul şi porumbul în lapte. În ce priveşte hrana animală, ursul mănâncă larve de furnici, râme,
insecte, în care scop răstoarnă bolovani şi trunchiuri de arbori; consumă miere de albine, nu numai
de la stupii sălbatici, ci şi de la cei din crescătorii, cauzând astfel unele pagube.
O latură aparte a problemei hranei ursului o constituie aşa numiţii “urşi carnivori”. Fapt este
că urşii atacă animale domestice scoase la păşune în munţi: oi, vite cornute, apoi cai, măgari şi porci
de la stâni. Iarna, urşii care nu au intrat în bârlog, urmăresc şi reuşesc să prindă mistreţi, cerbi,
căprioare. Ori de câte ori aceşti urşi obişnuiţi cu carne întâlnesc cadavre le consumă. Urşii carnivori
sunt mai uşor de capturat decât cei care nu consumă preponderent carne.
Ursul este animal, prin excelenţă, de noapte. Iese la mâncare după ce se întunecă şi se
înapoiază înainte de a se face ziuă. Peste zi umblă numai în terenurile liniştite, precum şi în
perioada împerecherii.
Alte obiceiuri: Un obicei cunoscut al ursului este retragerea în bârlog, iarna, când zăpada se
aşează într-un strat gros. Cauza este greutatea sau chiar imposibilitatea de a-şi procura hrana în
cantitate suficientă; cea vegetală, câtă a mai rămas, este acoperită de zăpadă; cea animală este
puţină şi greu de găsit din cauza mersului anevoios. Bârlogul constă dintr-o adâncitură în stâncă sau
în pământ, în coasta muntelui; o scorbură într-un arbore cu diametru mare, o îngrămădire de arbori
doborâţi sau orice alt adăpost ales de preferinţă pe versantul sudic, însorit, ferit de vânt şi în
apropiere de apă. Îşi căptuşeşte bârlogul cu muşchi, frunze, iarbă uscată, cetină. Aici stă ursul 2 - 3
luni pe an, în funcţie de lungimea iernii şi grosimea stratului de zăpadă.
“Ursoaica gestantă intră în bârlog cu regularitate mai devreme, pregătindu-şi acest loc în
vederea fătatului. Pe cât e posibil, în apropiere să fie şi loc de păşune pentru primăvară, când iese
slăbită de iarnă şi de alăptatul puilor.
Masculul intră în bârlog mai târziu sau de loc dacă în acel an există fructificaţie bogată de
ghindă şi jir sau dacă stratul de zăpadă este mic. Ursul părăseşte bârlogul în martie - aprilie, în
funcţie de mersul vremii.
În timpul cât stă în bârlog, ursul se află într-un fel de stare de somn; nu mănâncă, ci trăieşte
din rezerva de grăsime adunată vara şi toamna. Primăvara iese slăbit. Această şedere se numeşte
somn de iarnă şi este o adaptare la condiţiile grele de trai, în care nu şi-ar putea procura hrana.
Acest somn de iarnă nu trebuie confundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează. Într-adevăr
hibernarea presupune o scădere a numărului respiraţiilor până la 2 - 5 pe minut, faţă de 60 - 90 de
respiraţii când animalele nu sunt în hibernare. Bătăile inimii sunt slabe, iar sângele circulă încet.
Temperatura corpului scade şi ea, foarte mult, până la 10˚C. Când se fac tăieturi în piele, ele nu
sângerează. În acest fel hibernează liliacul, popândăul, ariciul, marmota. Nu acesta este cazul
ursului, deoarece în timpul cât stă în somnul de iarnă, bătăile inimii nu-i scad deloc, circulaţia
sângelui este normală, temperatura corpului scade numai cu puţin, animalul se trezeşte uşor. De
altfel tocmai în această perioadă, ursoaica fată şi trebuie să-şi alăpteze puii în bârlog ţine curăţenie.
În măsura posibilului, îşi face bârlogul; în locurile cele mai greu accesibile omului, deci mai
liniştite. Dacă nu este deranjat, îşi păstrează bârlogul mai multe ierni în şir în raporturile cu omul,
este un animal paşnic. Nu-l atacă decât în trei cazuri: dacă este rănit, dacă ursoaica are pui şi se
teme că îi vor fi luaţi şi în fine dacă este deranjat când, foarte flămând, a dat de un cadavru şi
mănâncă. “
Pagube cauzează, în special, sectorului zootehnic. Prejudicii cauzează şi livezilor de pruni
din apropierea pădurilor. În căutare de hrană, urşii se urcă în pomi, rup tulpinile, îndoaie crengile
pentru a ajunge la fructe. Pădurii nu-i cauzează alte pagube decât cojitul unor arbori în perioada de
circulaţie a sevei, precum şi ruperea unor trunchiuri subţiri.
Dacă totuşi se constată pagube mai însemnate produse de urs, cum ar fi: atacarea animalelor
domestice, ruperea arborilor tineri sau cojirea lor, atunci se impun a se lua o serie de măsuri. Pentru
diminuarea pagubelor produse de urs trebuie dusă o politică cinegetică judicioasă, în sensul
menţinerii efectivelor de urşi apropiate de optimul terenului, dar şi într-o structură sănătoasă pe
categorii de vârstă. Hrănirea de abatere a atenţiei de la alte resurse alimentare, practicată vara la
punctele de nădire, dă rezultate deosebite. Chiar şi sperierea şi alungarea lor din anumite zone
predispuse atacurilor animalelor domestice, dau rezultate mulţumitoare.
Fluctuaţii la efectivele de urs ar putea exista numai în cazul recoltării intensive sau
nerecoltării. La boli nu este predispus, iar duşmani naturali de temut nu are, în afară de om. Poate
cădea victimă momelilor otrăvite şi capcanelor puse pentru lupi.
Vânarea: Fiind protejat prin convenţii internaţionale pentru faptul că este în real pericol de
dispariţie în Europa, în România, actual, ursul se vânează doar cu aprobare specială, bineînţeles
limitat şi motivat de situaţia de excepţie a efectivelor mari ale speciei. Ursul se poate împuşca
aşadar, în limitele şi condiţiile stabilite de ministerul de resort, în perioadele 15 martie – 15 mai şi 1
septembrie – 31 decembrie, cu armă cu glonţ, de la calibrul 7x64 S în sus. Deci legea îi asigură o
perioadă de ocrotire în timpul fătatului. Este interzisă împuşcarea ursoaicelor care au pui, deoarece
aceştia au nevoie să fie conduşi de mamă până la vârsta de 1,5 - 2 ani.
Ca metodă de vânătoare se aplică de regulă goana şi dibuitul. Metoda la dibuit dă rezultate
slabe, deoarece întâlnirea cu ursul, ziua, este problematică. Vânătoarea la bârlog este interzisă de
lege.
Goana. Când se aplică metoda de vânătoare la goană, trebuie cunoscute punctele de trecere
ale urşilor, iar ţiitorile să fie alese aici. Pentru a preveni atacarea vânătorilor de către urşii răniţi, se
obişnuieşte a se construi, la ţiitorile importante (puncte aproape sigure de trecere), platforme de
circa 2 m înălţime unde să fie aşezaţi vânătorii .
Pânda. Pentru metoda de pândă la cadavru - momeală pus de om, se amenajează un loc
special. În acest scop, se construieşte un observator înalt, acoperit şi închis, prevăzut şi cu o bancă
lată pentru dormit, iar la o distanţă de 30 - 40 m se pune hoitul, fixat, aşa ca să nu poată fi dus de
urs. Se recomandă ca, de preferinţă, observatorul să fie aşezat aşa fel în raport cu hoitul, încât
lumina lunii să o aibă vânătorul în spate, deci cadavrul să fie luminat. Hoitul se pune cu mult
înaintea zilei de vânătoare, cu scopul ca ursul să se obişnuiască a veni aici. Această metodă se
aplică, de regulă, primăvara, (aprilie - mai), iar cea la goană, toamna.
Pânda la cadavrul animalului ucis de urs este metoda cea mai recomandabilă dintre toate, dat
fiind că aplicând-o va fi ucis cu adevărat ursul stricător. Ursul are obiceiul de a acoperi cu frunze,
crengi, pământ, restul animalului omorât de el, pe care nu l-a putut consuma şi de a reveni după ce i
s-a făcut foame. Pânda are loc în apropierea acestui cadavru, la distanţă potrivită de tragere,
vânătorul fiind adăpostit de vedere şi având vântul favorabil. Aşezarea vânătorului la pândă se face
cu circa două ore înainte de înserat, deoarece, deşi ursul vine la cadavru de obicei noaptea, totuşi
uneori îl cercetează şi înainte de crepuscul.
Pânda la nadă, în momentul de faţă este interzisă.
Pânda la locurile de păşune (de obicei stâni părăsite, cu iarbă grasă) şi la zmeurişuri, ca şi
apropiatul, sunt metode care dau rezultate mai slabe decât cele precedente. Urmărirea ursului rănit
să fie făcută numai cu câine.
Valorificarea urşilor se face prin taxe de împuşcare care sunt percepute, în special de la
vânători turişti din alte ţări. Carnea se poate consuma, mai ales a urşilor tineri. Blana are mai mult o
valoare afectivă, pentru vânător, decât una comercială.
Importanţa vânătorească a ursului constă, pe de o parte în raritatea lui, iar pe de altă parte în
satisfacţia pe care o procură doborârea unui animal puternic.
Trofeele convenţionale sunt craniul şi blana, iar neconvenţional osul penian.
Multe blănuri de urs îşi pierd din valoare din cauză că imediat după jupuire, nu sunt tratate
corespunzător şi în consecinţă le cade părul. Pielea jupuită trebuie curăţată de carne şi grăsime, apoi
frecată bine cu multă sare. Labele trebuie curăţite, de asemenea, de carne, şi vărsată sare între oasele
lor, deoarece cele mai frecvente cazuri de cădere a părului aici se produc.
Familia Canidae
Lupul (Canis lupus)
Morfologie. Lupul (Canis lupus lupus) este un mamifer sălbatic, robust si suplu, de talie
mare. Dimorfismul sexual nu este pronunțat. Lupul este un animal digitigrad, calcând pe pernițele
degetelor, care sunt prevăzute cu unghii neretractile. Capul similar unui câine de talie mai mare este
prevăzut cu un bot lung (10 cm), triunghiular ornat cu mustăți, lungi si dese. Ochii sunt puțin oblici,
mai depărtați in comparație cu câinele, cu pupila rotunda. Urechile sunt mai mici, in comparație cu
câinele, ascuțite si purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltați. Gatul este puternic, ornat de un
guler in sezonul de iarna. Pieptul este puternic, adânc si suficient de lat. Coada este stufoasa, relativ
scurta si groasa. Picioarele puternice si musculoase sunt acoperite de par scurt. Picioarele anterioare
par mai înalte decât cele posterioare.
Urma este asemănătoare cu a unui câine de aceeași talie, dar ușor mai alungita. Degetele
sunt imprimate mai strâns, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate decât la câine.
Când sunt in haita, lupii calca unul pe urma celuilalt, astfel ca pe zăpada este greu de estimat
numărul membrilor haitei. Blana este de culoare de la alb-cenușiu (sur) pana la brun-cenușiu,
funcție de subspecie si de aria de răspândire. Ea se compune din doua tipuri de fire de par: unul
foarte des, lânos, moale, profund, de culoare gălbui-cenușie si altul, mai lung, aspru, având vârful
negru, numit spic si care da coloritul blănii. Exista o diferența intre învelișul pilos in sezonul estival
si cel din timpul iernii.
Lup
Blana de vară este mai închisa la culoare, mai scurta si mai rara, in timp ce cea de iarnă este
de culoare mai deschisa, mai lunga, mai deasa si cu puf abundent. In Romania, lupii prezintă o
culoare cenușiu cărunt. Lungimea corpului este de circa 1,5 m, la care se adaugă coada de circa 0,8
m. Greutatea corporala depinde in funcție de sex si de subspecie, fiind cuprinsa intre 30-50 kg, si in
mod excepțional pana la 70 kg.
Comportamentul In perioada împerecherii, lupii trăiesc in perechi si numai toamna târziu si
iarna, in haite. Spre deosebire de alte animale sălbatice, lupul este sociabil, trăind in haite formate
din perechea conducătoare, masculul si femela alfa, si puii din anul respectiv. In sezonul de iarna,
haitei i se adaugă si exemplarele din anii precedenți, înrudite, astfel ca o haita poate ajunge la 20-30
de membri. In fiecare haita exista o ierarhie care este respectata si numai in cazuri excepționale sunt
acceptați in haita lupi care nu sunt înrudiți cu perechea conducătoare, alfa. Apartenenta de o haita ii
face sa devina mai puternici si mai de temut. Trăiesc solitari doar lupii tineri, in căutarea unui
teritoriu. Sunt animale exclusiv nocturne. Lupii sunt extrem de precauți fata de om, pe care nu-l
ataca decât daca se simte amenințat, este rănit sau turbat. Vânătoarea se realizează de cele mai
multe ori in haita, putând vana chiar si animale mari (peste 500 kg). Lupul poate consuma pana la
10 kg de carne la o masa. Sunt animale care-si desemnează teritorii, mai mici sau mai extinse (de 10
ori mai mari decât ursul), in funcție de numărul membrilor haitei si de volumul de hrana. Comunica
cu semenii prin diferite sunete (urlete, scâncituri, lătraturi, etc.) sau prin diferite poziții ale corpului
si ale cozii. Spre exemplu, purtarea cozii in poziție verticala semnifica ca acel lup este seful haitei.
In momentul in care ataca, coada se afla in poziție orizontala.
Habitatul si aria de răspândire Lupul este răspândit in Europa, Asia, America de Nord,
Orientul Apropiat si Asia Centrala, întâlnindu-se in stepe, munți si rar in taiga. In Romania, lupii
sunt întâlniți in Delta Dunării, in zonele subcarpatice. Prefera zonele împădurite de multe, din
zonele subcarpatice, dar coboară si in regiunile de deal sau in râpele adânci cu mărăcinișuri, greu de
penetrat de către om. Lupul este un animal nomad, schimbându-si perpetuu locul de trai.
Hrănirea Animal carnivor in mod nativ. Se comportă atât ca vânător, cat si ca necrofag,
având un rol esențial in ecosistem, prin păstrarea echilibrului natural. Lupul consuma aproape orice
fel de vietate de la larve, broaște, reptile, pasări si ouăle acestora, rozătoare pana la mistreț, cerbi si
căprioare, oi, vite si chiar ursi. In căutarea hranei, lupii pot parcurge distante foarte lungi, chiar pana
la 100 km, intr-o noapte.
Aspecte particulare Simțurile sunt extrem de dezvoltate, dar, in special, mirosul si văzul,
astfel ca lupul poate vana la fel de bine atât noaptea (timpul preferat pentru vânătoare), cat si ziua,
dimineața sau in amurg. Are o mare rezistenta la durere si sunt neînfricați in lupta, dând dovada de
o inteligenta deosebita. La vânătoare folosește diferite tertipuri, de la învăluirea pe flancuri a prăzii
la mânarea treptata către zonele închise, unde este mai ușor de învins. Izbutește sa sesizeze si sa
ocolească capcanele. Lupul adult urla pe diferite tonalități, aceasta fiind o modalitate de comunicare
intre membrii haitei. Năpârlirea se produce, in general, toamna in zonele temperate. Viteza de
alergare poate depăși 60 km/h.
Reproducerea
• estrul (perioada de călduri) durează 5-7 zile;
• împerecherea are loc in lunile februarie-martie, după care masculul rămâne alături de
femela, formând o familie pentru a-si creste puii împreuna;
• gestația durează 62-63 zile (9 săptămâni), lupoaica dând naștere, in medie, la 4-6 pui/fătare;
• puii se nasc cu conductul auditiv închis si orbi, ochii deschizându-li-se dupa circa 2
săptămâni de la fătare. Alăptarea se face timp de 6 săptămâni, apoi puii sunt înțărcați;
• la vârsta de 3 săptămâni, puilor le apar dinții de lapte, iar la 15-28 de săptămâni, dinții de
lapte sunt complet schimbați cu cei permanenți.
Familia Felidae
Carnivore de talie mijlocie şi mare, cu picioare lungi, digitigrade, cu gheare retractile.
Puternice şi agere, feroce, cu mişcări uşoare, cu auzul şi văzul dezvoltate.
În urma carnasierei, numai pe maxilă, o măsea foarte mică.
Răspândită aproape pe toate continentele şi insulele mari. La noi două specii.
Râs (Lynx lynx)
Capul + trunchiul 80-100 (rar 130) cm; coada 11-26 cm; înălţimea în dreptul umerilor 60
cm; greutatea 35-40 kg. Buza superioară cu mustăţi din peri lungi şi băţoşi. Blana cu peri deşi şi
moi, alungiţi pe laturile capului, cu aspect de "favoriţi". Culoarea variază după vârstă, anotimp şi
individ. Obişnuit sur-roşiatică, dorsal pătată cu alb şi cu numeroase punctişoare roşii sau sur
întunecate pe cap, spate şi gât. Partea ventrală, partea anterioară a picioarelor, partea de sus a
gâtului, buzele şi partea din jurul ochilor albe. Faţa roşcată deschis. Urechile albe în interior, cu o
dungă neagră sau cafenie pe laturi. Coada de la vârf până la jumătate neagră, către bază neclar
inelată. Vara, blana mai mult roşcată, cu peri scurţi; iarna mai sură şi cu peri mai lungi, femela mai
roşcată şi cu favoriţii mai scurţi.
Formula dentară i3/3 c1/1 p2/2 m1/1.
Specie nordică, montană, la noi prezentă în Carpaţii Orientali. Predominant nocturn,
singuratic şi retras. Foarte agil şi feroce. Consumă numai hrană proaspătă, la mare nevoie şi hoitul
ucis de el. Atacă ciute de cerbi, căprioare, cocoşi de munte, iepuri şi chiar oi, juncane; când atacă,
rupe arterele şi linge sângele; din corp mănâncă mai mult ficatul, rinichii, inima. Împerecherea prin
februarie. După 9-10 săptămâni, femela naşte 2-3 pui, orbi, care văd după 9 zile.
Vânătoare este interzisă.
Familia Mustelidae
Formula dentară: 3.1.4-2.1 / 3.1.4-2.1-2 = 34-36-38. Caninii dezvpltaţi, cu marginea tăioasă.
Premolarii colţuroşi şi acuţiţi. Carnasierii inferiori cu câte două vârfuri, cei superiori cu un vârf şi
un tubercul. Animale foarte agere, iuţi şi sprintene, cu corpul mlădios şi simţurile fine. Omoară
mai multe animale decât pot consuma. Se hrănesc cu mamifere mici, păsări, ouă de păsări, broaşte,
peşti, insecte, melci, raci şi scoici; unele cu vegetale, în special fructe zemoase şi dulci. Femela
naşte 1-10 pui. Răspândită pe întreg globul, în afara Australiei.
Vidră / lutră (Lutra lutra)
Capul + trunchiul (60) 70-90 cm; coada 35-40 (50) cm; înălţimea la greabăn 30 cm, urechea
20-28 (30) mm; talpa posterioară 11-14 cm; greutatea 8-11 (15) kg. Femela este mai mică decât
masculul. Capul mic, turtit şi lat. Urechile rotunjite, scurte, puţin ieşite din blană, acoperite de un
opercul membranos. Ochii mici, aproape de colţurile gurii, cu pupila rotundă. Buzele groase, cea
superioară cu mustăţi. Nasul golaş, cu papile în reţea. Picioarele îi sunt scurte în raport cu corpul, au
câte 5 degete unite prin membrană de înot. La înot se foloseşte atât de picioarele dinapoi precum şi
de coadă. Degetele daesupra păroase, ventral nude. Blana cu peri moi şi mătăsoşi; cei moi la bază
cafenii deschis, către vârf cafenii întunecat; perii mătăsoşi cafenii întunecat, strălucitori.
Vidra
Spatele cafeniu întunecat şi lucios; ventral cafeniu deschis sau sur-cafeniu cu irizaţii
"verzui" pe gât şi laturile corpului. Pe bărbie, laturi şi pe mijlocul buzei superioare câteva pete
neregulate, albe sau albicioase. Irisul cafeniu-castaniu. Tinerii mai mult sur-cafenii. Se întâlnesc
foarte rar exemplare cu blana roşcată deschis, galbenă sau albă. Formula dentară: 3.1.4.1. / 3.1.3.2.
= 36. Longevitatea este de cca. 18 ani. Simţurile sunt foarte dezvoltate şi în egală măsură: văzul,
auzul şi mirosul.
Vânează adeseori în grup; este animal de amurg şi de noapte cu toate că poate fi văzut şi
ziua. Poate rezista sub apă 6 –7 minute fără să iasă la suprafaţă.Se hrăneşte cu peşti, broaşte, raci,
mamifere mici, acvatice. Răspândirea vidrei în Europa câr şi la noi depinde de posibilitatea
procurării hranei ei de bază: peştele. Tocmai de aceea biotopul vidrei îl constituie ţărmurile
împădurite ale apelor curgătoare şi stătătoare, fie ele de munte sau de şes.
Răspândită din Europa până în Asia centrală şi nordul Africii. La noi, localizată în deltă şi
pe lângă râurile de munte bogate în păstrăvi. Trăieşte în apă şi pe uscat, având vizuina cu două
intrări.
Bursuc / viezure (Meles meles)
Capul + trunchiul 62-70 (80) cm; coada 15-18 (20) cm; înălţimea la greabăn este de 30 cm,
urechea 45-50 mm; laba posterioară 10-11 cm; greutatea 10-20 kg. Blana cu peri lungi, gălbui la
bază, negri la mijloc, sur-albicioşi către vârf. Spatele alb-sur, înspicat cu negru, trecând în roşcat pe
laturile corpului şi coadă. Pe abdomen şi picioare negru-cafeniu. Capul şi gâtul dungate longitudinal
cu alb. Femela cu nuanţe mai deschise. Se întâlnesc foarte rar bursuci complet albi sau albi cu pete
castanii întunecate. Formula dentară: 3.1.4(3).1. / 3.1.4.2.=38 (36). Longevitatea este de circa 15
ani. În privinţa glasului manifestările sale sunt diferite: mormăie, pufăie când este atacat; în
perioada împerecherii scoate un ţipăt pătrunzător.
Viezure
Puii, mai ales în primele două săptămâni, sunt neajutoraţi, se ridică greu în picioare şi timp
de şase săptămâni sunt hrăniţi exclusiv de mama lor. Masculul nu participă la creşterea puilor.
Răspândit în toate regiunile păduroase din emisfera nordică. La noi, prin pădurile de foioase din
lanţul carpatic, prin scorburile şi crăpăturile stâncilor, prin cuiburile părăsite de păsările răpitoare
sau în cele de veveriţă. Se caţără cu uşurinţă pe copaci. Se hrăneşte cu iepuri, şoareci, veveriţe, cu
ouă, uneori fructe, miere de albine, insecte mari; distruge cocoşii şi găinuşele de munte. Mai mult
nocturn.
Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Jder de piatra / beică (Martes foina)
Capul + trunchiul 35-45 (50) cm; coada 20-25 (27) cm; greutatea masculului 1,7-2 kg iar a
femelei 1,1-1,5 kg. Blana cenuşie-castanie; gâtul şi pieptul albe.
Jder de piatră
Picioarele negre-cafenii. Răspândit mai mult în partea centrală şi estică a Europei. La noi
în zona de deal, preferând locurile stâncoase, clădirile părăsite, în preajma locuinţelor, rar în copaci.
Culcuşul prin grajduri, hambare, şoproane, sub grămezi de pietre sau stive de lemne.
Predominant nocturn. Hrana ca şi la jderul de copac; atacă cu sălbăticie găinile din poieţi, unde mai
mult distruge decât consumă, preferând sângele cald. Împerecherea prin iulie-august. Femela naşte
după 8-9 luni 2-4 pui, orbi, care văd după 14 zile.
Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Dihor de casă (Putorius putorius Mustela putorius)
Capul + trunchiul 35-38 (45) cm; coada (12) 15-19 cm; greutatea 0,7-1,3 kg. Blana pe spate
cafenie-castanie întunecat uniform şi pe mijlocul lui o dungă slabă roşcată-cafenie; pe laturi gălbuie.
Bărbia şi vârful botului albe-gălbui. Nasul închis la culoare. În urma ochilor, o pată albă-gălbuie,
slab delimitată, care se continuă în urma urechilor şi o dungă ştearsă de aceeaşi culoare. Urechile
cafenii cu margini albe. Mustăţile lungi, negre-cafenii. Culoarea variază de la individ la individ.
Foarte rar se întâlnesc dihori complet albi sau galbeni.
Dihor
Răspândit în toată zona temperată a Europei şi Asiei. La noi destul de comun, prin clăi de
grâu, grămezi de lemne, ruine, magazii de cereale, etc. Foloseşte şi vizuinile vulpilor sau ale
iepurilor de casă. Predominant nocturn. Se hrăneşte cu găini, porumbei, ouă, şopârle, şerpi, broaşte,
peşti. Împerecherea prin februarie-martie. Femela naşte, după 6 săptămâni, 3-6 pui, orbi, care văd
după 14 zile.Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Helge / hermină (Mustela erminea)
Capul + trunchiul 20-30 cm; coada 8-10 (11) cm; craniul la mascululul adult 43,4 mm, la
femela adultă 40-45 mm; greutatea 150-300 g. Corpul pare lung, deoarece gâtul şi trunchiul au
aceiaşi grosime. Picioarele scurte şi relativ subţiri. Talpa acoperită cu peri. Degetele au gheare
puternice. Coada subţiată către vârf. Botul uşor obtuz. Dinţii puternici. Urechile rotunjite la vârf,
destul de late, aşezate pe laturi şi mai îndărăt. Ochii uşor oblici, mici, strălucitori. Vara, dorsal, pe
laturi, pe picioare şi coadă cafenie-roşcată. Marginea buzei superioare, abdomenul, pieptul, gâtul,
partea internă a picioarelor albe-gălbui. Iarna complet albă, numai vârful cozii negru.
Răspândită în toată partea de nord a Europei, în partea centrală şi nordică a Asiei. La noi,
ssp. M. e. aestiva ceva mai mare decât specia tip; craniul la mascul peste 50 mm, la femelă 45 mm.
Destul de comună, prin câmpii, poieni, având culcuşul în găuri de hârciogi şi cârtiţe, prin crăpăturile
stâncilor, pe sub grămezile de pietre, iar iarna pe lângă locuinţe, prin poduri, coteţe, grajduri. Se
întâlneşte rar de la şes până la munte.
Hermelina
Se hrăneşte cu pui de ieruncă şi cocoş de munte, iezi de căprioară, şoareci, reptile, ouă.
Preferă carne proaspătă şi caldă. Împerecherea prin februarie. Femela naşte, după 5 săptămâni, 3-6
pui.Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Nevăstuică (Mustela nivalis)
Capul + trunchiul (11) 13-22 (24) cm; coada 4-7 cm; craniul 28-45 mm; greutatea (45) 75-
130 g. Aspectul şi culoare blănii se aseamănă cu cel de la Mustela erminea. La colţurile gurii câte o
pată mică, rotundă cafenie; uneori cu pete cafenii şi pe abdomen. În regiunile meridionale şi
temperate, culoarea blănii rămâne aproape tot timpul anului aceeaşi, iar către nord iarna devine
albă-cafenie, fără vârful cozii negru.
Nevăstuică
Răspândită în toată Europa, în vestul Asiei şi nordul Africii. La noi, ssp. M. n. nivalis destul
de comună, vara prin pajişti, poieni, iar iarna pe lângă aşezări omeneşti, prin grajduri, hambare,
mori; semnalată mai mult în Transilvania. Modul de viaţă, hrana şi reproducerea ca şi la Mustela
erminea. Ssp. M. n. boccamela foarte asemănătoare cu hermina, se găseşte în Dobrogea, Muntenia,
Transilvania. Răspândită în Europa mai mult în partea meridională.
Vânătoare 15 septembrie – 31 martie.
Supraordinul Rodentia
Ordinul Lagomorpha (Simplicidentata) (iepuri)
Este reprezentat prin mamifere rozătoare de talie mijlocie, caracterizate prin prezenţa a două
perechi de incisivi pe maxilar (duplicidentare) şi in spaţiu mare (diastema, şa) între ei şi măsele. Pe
mandibulă se găseşte o singură pereche de incisivi. Dentiţia definitivă are formula I 2/1, C 0/0, Pm
3/2, M 3/3 = 28. Toţi aceşti dinţi sunt lipsiţi de rădăcină şi au creştere continuă. Incisivii sunt
acoperiţi cu smalţ, mai gros pe faţa anterioară şi mai subţire pe cea posterioară. Mişcările
mandibulei sunt transversale.
Botul cu tufe de mustăţi (vibrize), mai ales pe buza superioară. Picioarele pentadactile, cele
posterioare mai lungi decât cele anterioare; degetele terminate cu gheare. Osul fibula este distal
fuzionat cu tibia. Bune alergătoare şi săritoare. Cecum-ul intestinal are un pliu (valvulă) spiralat.
Femela are 3-5 perechi de mamele pectorale şi abdominale, şi naşte, de obicei, mai mulţi pui.
Lagomorfele sunt răspândite în Europa şi America.
Din cele două familii actuale, Ochotonidae şi Leporidae, doar ultima este prezentă şi în fauna
noastră.
Familia Leporidae
Iepurele comun (Lepus europaeus)
Aspectul iepurelui este bine cunoscut de oamenii de toate vârstele, şi nu poate fi
confundat cu nici un alt animal.
Lungimea corpului este de 48—57 cm, la care se adaugă coada de 8—9 cm. Urechile au
lungimea de 12—17 cm si, ca o deosebire esenţiala fata de iepurele de vizuina, este faptul ca la
iepurele de câmp vârfurile urechilor sunt întotdeauna negre. Greutatea corpului are o medie mai
ridicata decât a iepurilor din alte tari, fiind de cca4 kg si, in mod excepţional, de 6 kg. Datorita
diferenţei de lungime dintre membrele anterioare si cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la
pas, ci numai in salturi, a căror întindere poate atinge 3 m. Nu exista caractere vizibile de dimorfism
sexual. Culoarea blănii variază foarte mult după loc si anotimp, nuanţa generala fiind cenuşie-
roşcata. Firul de păr este moale, dar rezistent, fiind cenuşiu la baza, alb-gălbui la mijloc si vârful
negru. Vibrizele sunt deosebit de lungi si de aspre, cu rol tactil. Tălpile picioarelor sunt bine
imbricate in păr.
Este răspândit din Delta până in golul de munte, deţinând din acest punct de vedere, al
amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vânat. Trăieşte în egala măsura in câmpul
agricol cultivat sau înţelenit, ca si in pădurile cu sau fără subarboret. Cea mai mare densitate o
înregistrează in cimpiile situate la altitudinea de 100—250 m. Evită locurile mlăştinoase, cu apă
stagnantă.
Manifesta un înalt grad de fidelitate fata de locul de trai, spaţiul în care este statornic
înscriindu-se intr-un cerc cu raza de cel mult 2 km.
Ca şi toate celelalte specii de mamifere de la noi (cu excepţia caprei negre), iepurele are
o activitate preponderent nocturnă.
Ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 7—8 luni. Se împerechează începând din luna
ianuarie, in iernile mai blânde. Cu ocazia împerecherii se observa masculul alergând si urmărind
îndeaproape femela, uneori fiind mai mulţi masculi angajaţi in urmărire, fapt pentru care adesea
au loc bătăi intre concurenţi. In timpul acestor încăierări, masculii se ridica pentru câteva clipe pe
labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte. După o gestaţie de 42 — 43 zi e, apar 2—4
pui, numiţi vătui, care cântăresc la fătare in medie 130 g fiecare. in cursul unui an pot avea loc
3—4 fătări, uneori prima generaţie ajungând sa se reproducă chiar in acelaşi an. Caracteristic
pentru iepure este fenomenul de superfetaţie, de suprapunere a doua generaţii. Cu alte
cuvinte, înainte de a fata o serie de pui, iepuroaica este capabila de împerechere. Acest
fenomen este întâlnit si la unele specii de rozătoare. Puii au corpul acoperit cu o blana
asemănătoare constitutiv cu cea a adulţilor, văd din prima clipa de la fătare si, in general,
sunt deosebit de vioi, iar după câteva zile se pot mişca in jurul cuibului. Acesta, o simplă
scobitura in pământ, este situat întotdeauna intr-un loc uscat. Alăptarea puilor durează cam 3
săptămâni, după care aceştia devin independenţi.
În timpul repaosului, iepurele îşi amenajează sumar un culcuş, o adâncitură in sol sau
zăpada, totdeauna cu capul in direcţia din care bate vântul. Se hrăneşte exclusiv cu vegetale,
ierburi, lujeri, frunze, muguri, coaja unor pomi fructiferi sau arbori tineri. Iepurele prezintă o
particularitate interesanta din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrana este eliminata
sub forma de excremente rotunde, aplatizate si umede, numite cecotrofe, care, conţinând încă
multe substanţe nutritive, sunt reînghiţite de animal si trecute încă o data prin întreg traiectul
digestiv. Excrementele finale au aceeaşi forma, dar sunt uscate. Este singurul mamifer de talie mica
de la noi care nu intra nici in hibernare, nici in somn de iarna si nici măcar intr-o vizuina, înfruntând
la suprafaţa solului toate intemperiile. Poate înota pe distante scurte, dar numai in caz de nevoie.
Auzul si mirosul sunt excelente, in comparaţie cu care văzul este slab. Capabil sa atingă o
viteza de 70 km pe ora, nu este cel mai rapid mamifer sălbatic de la noi, fiind depăşit pe distante
mari de râs si vulpe. in timpul deplasării, mai ales pe zăpada, iepurele lasă o urma caracteristica, de
forma literei Y, cu deschizătura in direcţia de mers, ca urmare a poziţiei membrelor posterioare in
momentul atingerii solului, înaintea celor anterioare.
Duşmanii iepurelui sunt extrem de numeroşi. in primul rând sunt clinii si pisicile hoinare,
nevăstuica si mai puţin lupul, râsul, vulpea. Pe lângă aceştia, pentru pui un mare pericol îl constituie
ciorile grive si coţofenele, precum si unele pasări răpitoare de zi. Este, de asemenea, vânat si de
unele pasări răpitoare de noapte, care vânează iepuri numai atunci când lipsesc şoarecii, hrana lor de
baza. Ca urmare exista o legătură directa intre creşterea efectivului de iepuri si cea de şoareci. Daca
adăugam la aceasta lista a duşmanilor si intemperiile care afectează mai ales prima generaţie,
primăvara, precum si o serie de boli (coccidioza bruceloza, staphylomycoza), unele provocate de
paraziţi pulmonari si intestinali, se poate vedea impotriva câtor duşmani trebuie sa lupte
specia ca sa poată supravieţui. Cercetările au arătat ca circa 62% din iepuri mor înainte de a împlini
vârsta de un an, 7% ajung până la vârsta de 2 ani, 6% până la vârsta de 3 ani si numai 3% ajung sa
atingă 4—7 ani. De aceea are mare nevoie de înţelegerea si ajutorul omului care, printr-o atitudine
corecta fata de aceasta extrem de populara specie, si prin combaterea duşmanilor săi, poate reduce
mult volumul pierderilor anuale. Conform legislaţiei, ce stabileşte regulile de vânătoare, se vânează
in sezonul cuprins intre 1 noiembrie si 31 ianuarie. Este căutat pentru carne si blana, utilizabila ca
atare in confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte sau pentru transformare in fetru utilizat la
palarii.
Denumirea ştiinţifica este Lepus europaeus transsijlvanicus, Mat-schie, 1901, ceea ce
înseamnă ca iepurele de la noi este o subspecie de sine stătătoare, adoptata de ştiinţa datorita
particularităţilor anatomo-morfologice care justifica definirea subspeciei.
Denumiri ştiinţifice vechi: Lepus capensis, Linne, 1758; Lepus europaeus, Pallas, 1778.
Numiri straine: engl. hare, broxn hare; fr. lievre ordinaire, litvr& brun; germ. Feldhase; it.
lepre comune, sp. liebre comun.
Iepure de vizuină
Picioarele dinainte sunt puternice si conformate pentru săpatul galeriilor, picioarele dinapoi
fiind insa mai scurte decât la iepurele comun.
Trăieşte in galerii si prefera soluri uşoare, nisipoase,pentru a sapa cu mai multa uşurinţa. Îşi
face galeria si vizuina in panta. Evita zonele cu ierni aspre si sol compact. Trăieşte in colonii de mai
multe familii, in galerii, fără a se incomoda reciproc. Lapinul nu se depărtează prea mult de galeria
de adăpost, amplitudinea mişcării fiind doar de câteva sute de metri.
Se reproduce exploziv in condiţii favorabile, cu vegetaţie multa in jurul galeriilor. Îşi
construieşte vizuina la adâncime, asigurând-o cu 8-10 galerii de acces.
Ajunge la maturitate sexuala la 6 luni, fata de 4-6 ori pe an având de fiecare data 2-10 pui,
pe care-i alăptează cu grija. Puii sunt orbi timp de 10 zile si fără par,devenind independenţi după 3-
4 săptămâni.
La noi aceasta specie de vânat nu s-a extins, condiţiile de creştere si dezvoltare nefiindu-i
prielnice decât in anumite situaţii.
Vânătoarea este identica cu a iepurelui de câmp.
Familia Sciuridae
Veveriţa (Sciurus vulgaris)
Capul + trunchiul 200-300 mm; coada 160-200 mm; urechea 25-35 (40) mm; greutatea 250-
400 g. Culoarea blănii variabilă, de la roşu cărămiziu la cafeniu întunecat şi negru; iarna cu peri
cenuşii; pieptul şi abdomenul albe-gălbui; foarte rar se întâlnesc exemplare complet albe.
Răspândită din partea centrală a Europei până în Asia. La noi, prin pădurile de foioase şi
conifere, fiind foarte activă ziua; urmărită de jder, face salturi de 4-5 m de la un arbore la altul. Se
hrăneşte cu seminţe de conifere, ghindă, nuci, alune, jir, muguri, fructe, din care îşi face rezerve şi
pentru iarnă; uneori consumă ouă şi pui de păsărele. Cuibul prin găuri de ciocănitori, scorburi sau
între două ramuri; nu hibernează propriu-zis, dar doarme zile în şir, ieşind din când în când după
hrană. În iernile foarte friguroase se refugiază prin podurile caselor de lângă păduri. Reproducerea
din martie până în toamnă. Femela naşte 3-8 pui în 1-3 serii.
După culoare, în ţara noastră se disting două varietăţi: veveriţa roşiatică (S. v. fuscoater),
semnalată mai mult prin pădurile de fag-stejar din Carpaţii Meridionali (Buzău, Oltenia, Banat),
iarna cu spate roşu-cafeniu, clar delimitat de cenuşiul laturilor corpului, şi veveriţa cafenie întunecat
(S. v. carpatichus), mai mult în zona montană, în pădurile de molid şi în special în partea de nord a
Carpaţilor Răsăriteni şi Maramureşeni.
Marmota (Marmota marmota L.)
Rozător mai mare decât un iepure care populează zona subalpină şi alpină. Culoare brun –
cenuşie. Are o greutate de 5 – 6 kg, mai mult toamna înainte de hibernare.
Animal tipic de zi care trăieşte în colonii în galerii săpate în pământ. Se împerechează în
aprilie – mai, iar femela fată 2 – 4 pui. Au auzul, mirosul şi văzul foarte dezvoltate.
Marmotă
Familia Myocastoridae
Nutria (Myocastor coypus)
Capul + trunchiul 470-500 mm; coada 300-350 (400) mm; urechea 30 mm; greutatea 7-8 kg.
Blana cu părul lung, dorsal cafeniu, ventral gălbui-cafeniu-roşcat; coada cilindrică, cu solzi negri.
Nutrie
Trăieşte în perechi, pe lângă apele lin curgătoare, aproape stătătoare, dar cu vegetaţie
bogată. Cuibul direct în apă, cu aspect de muşuroi, din resturi vegetale, sau în malul abrupt galerii
adânci de 5-6 m. Activă mai mult seara, ziua numai pe vreme noroasă. Se hrăneşte aproape exclusiv
cu vegetale, rar cu moluşte. Femela naşte 5-6 pui, de 3 ori pe an, pe car, cât sunt mici, îi poartă pe
spate. La noi semnalată din deltă şi de la Orşova (1959).
Familia Cricetidae
Hârciogul (Cricetus cricetus)
Capul + trunchiul (240) 260-330 (340) mm; coada 30-60 mm; greutatea 400-600 g. capul
mai mult sau mai puţin ascuţit. Picioarele scurte; degetele subţiri cu unghii scurte. Coada conică,
uşor trunchiată la capăt. Dorsal cafeniu-gălbui. Obrajii gălbui-ruginii, cu câte 3 pete mai mult sau
mai puţin gălbui. Urechea, în jurul ochilor şi baza cozii roşii-cafenii. Marginea urechii, buzele, o
dungă longitudinală ce trece peste beregată şi picioarele albicioase. În general, coloraţia variază
destul de mult, de la întunecat complet la deschis complet.
Răspândit din partea centrală a Europei până în Siberia. La noi mai mult în Moldova,
Muntenia şi Transilvania, prin regiunile de câmpie, stepă, unde îşi sapă galerii mai mult sau mai
puţin adânci (30-60 (80) cm), unde aranjează încăperi precis destinate pentru hrană, masă, dormit,
eliminarea fecalelor, atât vara, cât şi iarna. Foarte dăunător, consumând în medie 2-4 hectolitri
boabe de grâu pe an, făcând depozit pentru iarnă. Hibernează din octombrie până în martie.
Împerecherea prin aprilie-mai, după care sexele se despart şi trăiesc izolate. Femela naşte după 4-5
săptămâni 6-8 pui mici. A doua naştere prin iunie-iulie. În Câmpia Română şi în partea centrală a
Dobrogei ssp. Cr. cr. nehringi înlocuieşte în mare măsură specia tip, cu care se confundă din cauza
aspectului.
Clasa Aves
• Forma corpului este aerodinamică; învelişul extern, produs de piele, este alcătuit din pene,
fulgi şi puf.
• Membrele anterioare sunt transformate in aripi, iar cele posterioare cu piele solzoasa care ne
aminteşte de reptile.
• Maxilarele sunt acoperite de teci solzoase şi formează ciocul.
• Aparatul digestiv este alcătuit din cavitate bucala fără dinţi, guşă, pipotă musculoasă,
intestin subţire şi intestin gros, care se termina cu cloaca.
• Respiraţia este pulmonara; plămânii sunt in legătură cu 9 saci aerieni şi cu oasele
pneumatice.
• Temperatura corpului este constantă datorită respiraţiei şi circulaţiei active.
• Lipseşte vezica urinară
• Înmulţirea se face prin ouă, pe care le clocesc.
Ordinul Galliformes
Familia Tetraonidae
Cocoşul de munte (Tetrao urogallus)
Numit popular gotcan,iar femela gotca, cocoşul de munte este cea mai mare pasare dintre
cele trei specii de tetraonide care trăiesc in ţara noastră .
Biotopul cocoşului de munte îl reprezintă pădurile întinse de răşinoase, de la limita
vegetaţiei forestiere(1200-1500 m altitudine). Îi place sa aibă in preajma arbuşti producători de
fructe. Îl întâlnim in tot lanţul Carpatic. Se hrăneşte cu insecte, larve, fructe de pădure, ierburi,
seminţe de buruieni, muguri si răşinoase. Iarna hrana principală este formată din ace de conifere, iar
spre toamnă afine, merişoare, frunze de plop de munte.
Cocoș de munte
Masculul are o greutate de 3,5-5 kg,iar femela are o greutate cu 30-40 % mai puţin.
Greutatea corporală a masculului este mai mica in timpul rotitului. Între mascul si femelă exista o
mare diferenţa de culoare. Cocoşul are penajul de culoare închisa, de la distanta părând neagra;
penele de pe guşa sunt de culoare verzui-negricioase si bat înspre albastru, umărul aripilor este alb,
pielea din jurul ochilor roşie,coada neagra cu pete albe, neregulat distribuite. Ciocul seamănă cu cel
al răpitoarelor, fiind puternic si încovoiat. Tarsul este îmbrăcat cu pene pana la degete, care iarna
sunt prevăzute cu excrescente cornoase,in forma de pieptene,care ii măresc suprafaţa de mers pe
zăpada (aceşti pinteni se numesc vârzobi).
Femela nu este aşa de viu colorata;este mai mult ruginie cu pete negre, imitând mediul in
care trăieşte, fapt ce o scapă de multe ori de duşmani. S-ar putea confunda cu găina cocosului de
mesteacăn însă are o pata mai mare ruginie-închisa pe piept,si coada mai mare de forma circular
convexa.
Cocosul de munte nu este sociabil, trăind in apropierea găinilor numai in perioada de
împerechere, fiind o pasare poligamă. De creşterea puilor se ocupa numai femela. In rest cocosul
trăieşte singuratic. In timpul iernii sunt mai mult prin copaci,iar vara prefera zonele umede ,cu
muşchi,cu izvoare, desişurile si pantele însorite. Seara se urca sus in arbori,de obicei aceeaşi
arbori,unde au o craca aflata cam pe la mijloc. Aceşti arbori se recunosc după excremente de sub ei.
Excrementele au forma cilindrica groasa de 12 mm si se pot diferenţia de cele de găina.
Cocoşii de munte sunt fideli locului de trai, odată deranjaţi revin la locul de trai, eventual
daca se taie arborele se îndepărtează din zona.
Împerecherea cocosului de munte are loc intre 15 aprilie si 15 mai,fiind in toi intre 25 aprilie
si 5 mai,dar asta depinzând si de starea vremii de afara. Parada nupţiala este deosebit de
spectaculoasa, însoţita de dansuri ci cântece..
Aşa zisul cântec al cocosului de munte este format din doua fraze muzicale:prima seamănă
cu bătaia de toaca , cea de a doua cu sunetul produs de o tocila. In scurta pauza dintre ele se aude
uneori un sunet sec,ca cel produs de trasul unui dop dintr-o sticla. Prin deschiderea tare a ciocului
nu aude, astupându-i-se canalul auditiv,moment când este vulnerabil la prădători.. Începutul
ritualului are loc dimineaţa in copaci,apoi rând pe rând coboară pe zăpada unde îşi continua mersul
înfoiat, si aşteaptă găinile ,care se apropie tot mai mult odată cu ridicarea întunericului, răspunzând
printr-un cotcodăcit :”got-got-got”.
Uneori după coborârea lor din arbori, in preajma găinilor se aduna si doi trei cocoşi de
munte, care se proptesc piept in piept, se lovesc cu aripile si picioarele, pana când unii sângerează,
si in jurul lor se pot vedea o grămada de pene. Cei mai slabi ies din confruntare cu gaturi jumulite,
si pleoape pline de sânge.
După împerechere femela îşi face cuibul pe jos,intr-o adâncitura depunând 6-10 oua
incubaţia durând 27 de zile. Puii sunt nidifugi, având corpul imbricat in puf galben, cu pete negre pe
cap, pete brune pe spate si pe aripi.
Duşmanii cocosului de munte sunt:omul in principal, râşii, jderii, vulpile, mistreţii, câinii de
la stane, care distrug cuiburile. Cel mai înzestrat duşman rămâne jderul care pur si simplu vânează
cocosul la fel ca si omul. Adică se apropie de cocos in perioada cântatului, din aproape in aproape,
pana este in cea mai buna poziţie de atac. Cocosul in clipa lui de visare, nu observa jderul care sare
pe el, si ii musca jugulara, cazând amândoi deseori din copac, ca un ghem.
Vânătoarea la cocosul de munte este una dintre cele mai frumoase si pasionante, datorita atât
mediului in care are loc, cat si dificultăţii de apropiere a vânătorului. Se cere un efort deosebit din
partea vânătorului, având in vedere si condiţiile meteo si urcarea pana in golurile de munte.
Vânătorul urca după-amiaza spre locul de bătaie, sa cerceteze locurile de rotit, si sa asculte
sosirea cocoşilor de munte la culcare, momente semnalate prin zborul ce se aude de la distanta. De
fapt se face o recunoaştere a terenului. Retragerea de la locul de bătaie se face in cea mai mare
linişte, de preferabil după lăsarea întunericului, pentru a nu tulbura si alunga cocoşii.
Peste noapte vânătorul se retrage mai jos, intr-o coliba de preferabil, care sa fie in apropierea
bătăii, iar dimineaţa cu noaptea in cap trebuie sa ajungă înapoi in bătaie.
Apropierea se face tot in linişte, fiind atent la fiecare pas, si aşteaptă un semn de la cocosul
de munte. La fiecare strofa de cântec vânătorul înaintează, apoi se opreşte, indiferent in ce poziţie s-
ar afla, si aşteaptă sa cânte din nou. Apropierea poate dura 15-30 de minute, si se trage din arme cu
ţevi lise cu alice de 4mm-5 mm. Se poate vana si cu glonţ de calibru mic, dar aceasta vânătoare nu
reprezintă un act de bravura.
Este preferabila si etica vânătoarea cocosului de munte dimineaţa, deoarece atunci are loc
rotitul, ritualul si ne putem asigura la ce s-a tras si unde.
Pentru vânătoarea la cocos de munte este favorabil timpul senin, uscat. Lanterna este
indispensabila in asemenea ocazii, pentru urcat si coborât de pe munte. Nici bagajele nu trebuie sa
fie multe, iar hainele de preferabil sa fie rezistente la frig si umezeala.
Vânătoarea cocosului de munte se face pentru trofeul-neconvenţional, adică pasarea întreaga
naturalizata. Unii vânători mai aduna si gastroliţii, acele mici pietricele din pipota, pe care cocosul
le aduna pentru digestie. Gastrolitii sunt o adevarat amintire mai ales prin paleta vie de culori, si
consistenta (pietricele albe,albastre, roşii, bucăţi de coaja de alune,,etc).
Numărul mic de piese ce se vânează este destul de mic in comparaţie cu alte specii.
Frumuseţea cocosului de munte poate fi gustata si fără a trage cu puşca. Primăvara unii vânători sau
turişti urca sus la munte numai pentru acel spectacol de sărbătoare, si se mulţumesc cu o poza sau
chiar o strofa auzita din cine ştie care brad învecinat. Carnea deşi comestibila nu are valoare
culinara deosebita.
Cocos de mesteacăn (Lyrurux tetrix)
Este mai mic decât cocoşul de munte cu o lungime de 50-55 cm, greutate de cca. 1,5-2,0 kg.
Coada lungă de 11-13 cm, la masculi în formă de liră. Dimorfism sexual pronunţat. Masculi au
culoare neagră conturat pe aripi cu alb, iar sprâncenele roşii. Femelele asemănătoare cu ale
cocoşului de munte.
Specie răspândită în nordul Europei şi a Asiei. La noi este limita sudică a arealului, în nordul
Carpaţilor Orientali.
Familia Phasianidae
Fazanul (Phasianus colchius)
Masculul se numeşte cocos de fazan, iar femelei i se spune făzăniţa sau găina de fazan.
Fazanul este de culoare verde închisa pe cap si gat, bătând spre albastru metalic, in rest
fondul este rosu-închis, aripile brun-verzui,coada este cu dungi transversale închise.
Fazan
Atât in pădure, cat si in câmp agricol, fazanul in teren liber se hrăneşte cu vegetale, dar şi cu
muşte, fluturi, viermi, larve, miriapode, păianjeni, gândaci, melci, broaşte mici, pui de şoareci etc.
Fazanul comun are lungimea totala de 80cm, din care coada este 42cm. Greutatea
masculului este de 1-1,5kg (întreg), variind in funcţie de vârsta si de starea fizica intr-un anumit
moment. Făzăniţa este mai mica in greutate.
Glasul cocosului este un ţipat strident, pe care îl scoate seara când se urca in arbori sa
doarmă, in zori când coboară si in caz de pericol.
Maturitatea sexuala la fazan este la 10 luni si împerecherea poate avea loc in martie, îndată
ce vremea este calda. În timpul împerecherii găinile sunt cele care se aduna in jurul cocosului,
având loc si aici lupte cu rivalii.
Făzăniţa îşi face cuibul pe pământ intr-o adâncitură, unde adună ceva fire de iarba uscată si
eventual câteva pene. Stabilirea cuibului este fundamentală pentru soarta puilor. Depunerea ouălor
începe in funcţie de mersul vremii, cam 1-10 aprilie, si daca făzăniţa nu este supusa vreunei
agresiuni se termina in 3 săptămâni. Făzăniţele fac de regula 10-12 oua. Culoarea ouălor este
verzui-deschisă, unele fiind insa aproape brune. În momentul in care depunerea de oua este
încheiata, făzăniţa se desparte de cocoŞ si începe clocitul, perioada incubaţiei fiind de 24-25 de zile.
Puii părăsesc cuibul îndată după ieşirea din oua, hrana lor in prima perioada fiind predominant de
natura animală.
Fazanul are mulţi duşmani si nu ştie cum sa se apere de aceştia: pisicile hoinare si câinii
vagabonzi, coţofenele si ciorile le consuma ouăle, vulpea, dihorul, viezurele, pisica sălbatica,
nevăstuica, chiar si ariciul si mistreţul îi mănâncă ouăle si puii, dintre pasări răpitoare cea mai
periculoasa fiind uliul porumbar.
Metoda de vânătoare cea mai frecventă este goana la pădure, pentru asigurarea unei vânători
reuşite fiind necesar sa se respecte următoarele reguli: Goanele sa fie scurte de numai 200-300m,
înainte de vânătoare cu o zi sau doua sa se aşeze la hrănitori hrana obişnuita a fazanilor, sa fie cel
puţin doi gonaci la un vânător. Vânătoarea la fazani nu este recomandata in zile cu vanturi puternice
si zăpezi mari.
O vânătoare mult mai sportiva si mai frumoasa la fazani este aceea cu câinele de aret sau la
sărite, fără câine, mergând pe lângă mărăcinişuri, tufe, porumbişti etc.
Trofeul la faza îl reprezintă penele frumoase; adeseori este reţinut ca trofeu si neutralizat
întregul fazan.
Pasăre migratoare, soseşte în aprilie şi pleacă în septembrie şi poate fi uşor recunoscut după
sunetele specifice. Este specie de câmpie dar se poate întâlni până în zona montană inferioară.
Hrana este reprezentată de seminţe, larve, insecte etc.
Specie poligamă care îşi face cuibul pe sol şi depune 10-20 ouă uneori de două ori pe an.
Puii sun nidifugi.
Se vânează la picior sau cu câine aportor.
Potârnichea (Perdix perdix)
Potârnichea are lungimea totala a corpului de 310-330 mm, lungimea aripii de 148-162mm,
lungimea cozii de 80-95mm,anvergura de 510-535mm. Greutatea variază după anotimpuri, toamna
350-400g scăzând sensibil iarna.
Culoarea generala a penajului este cenuşie, iar culoarea roşcata a capului si guşei se găseşte
la ambele sexe. Masculul prezintă pe abdomen pene de culoare brun-castanie aşezate in forma unei
potcoave. Aceasta potcoava exista si la femele, mai puţin pronunţata. La majoritatea femelelor,
exista deasupra ochiului sau pe creştetul capului o pata deschisa, care la mascul lipseşte, acesta
având capul de culoare roşcată.
Longevitatea potârnichii nu este precis stabilita, acolo unde se vânează sau se prind
potârnichi vii, ele sunt recoltate aproximativ la vârsta de 1-3 ani.
Simţurile cele mai dezvoltate sunt auzul si văzul. Glasul adulţilor este un ţipăt specific, iar al
puilor un piuit slab. Urma potârnichii seamănă cu cea a fazanului, fiind însa mai mica.
Este o pasare a câmpiilor si colinelor cultivate agricol, cu vegetaţie variata care sa-i poată
oferii adăpost: tufişurile, grupurile de mărăcini, iarba uscata etc.
Specialiştii arata ca potârnichile pot fi întâlnite la dealuri cat si la munte. Solul cel mai
potrivit este cel nisipos, permeabil, fertil, nefiindu-i prielnice cele argiloase care ţin apa, dăunând
atât ouălor cat si mersului puilor. Potârnichea este foarte fidela locului de trai, fiecare stol având un
câmp de mişcare limitat (500m), zona care creste la 1-2 km numai iarna.
Cuibul pentru clocit îl face pe sol, intr-o adâncitura naturala si adăpostita, larga de 12-15cm
si adânca de 5-8cm, pe care o căptuşeşte cu iarba uscata si fulgi. Ouatul are loc in aprilie, intr-un
cuib putându-se găsi 10-15 oua, uneori chiar mai multe. Ouăle sunt mici, lungi de circa 3,5cm, de
culoarea smântânii mergând pana la tonuri de brun-deschis, uneori si cu nuanţe roşii. Durata
incubaţiei este de 24-25 zile si începe imediat după terminarea pontei.
Puii părăsesc cuibul imediat ce se usucă si se dezvolta destul de repede, in funcţie de hrana
existenta in apropiere. In primele doua săptămâni hrana puilor este exclusiv animala (viermi,
furnici). Cocosul ia parte la conducerea puilor pe teren si la creşterea lor. La doua săptămâni puii
pot sa se ridice in zbor la mica înălţime si pe distanta scurta. La trei luni penajul puilor seamănă cu
cel al adulţilor. Potârnichea merge pe jos de preferinţă deoarece are picioare musculoase, înălţându-
se in zbor numai in caz de nevoie, când este speriată. Când zboară scoate un fel de ciripit "cip-cip-
cip". Necesarul de apă şi-l asigura de regulă din hrană, iar in perioadele de secetă îndelungată se
îndreaptă către lunci, pe lângă ape, unde este mai multa umezeală.
Duşmanii principali sunt ciorile, coţofenele, dihorii, câinii si pisicile hoinare, ulii etc.
Metoda de vânătoare cea mai frumoasa si cea mai sportiva o consideram a fii cea la sărite
cu câinele la aret. Se vânează cu vântul in fata, pentru a da posibilitatea câinelui sa prinde uşor
mirosul potârnichilor. Se mai practică si metoda la fâşii, prin care mai mulţi vânători, fiecare
încadrat de doi gonaci, se aşează in linie, înaintând si trăgând in potârnichile ce se ridica imediat
dinaintea lor.
Carnea de potârniche este foarte gustoasa si foarte căutată.
Familia Anatidae
Subfamilia Anatinae
Raţa mare (Anas platyrhynchos) Lungime de 55-65 cm, greutate 0.9-1.5 kg. Dimorfism
sexual evident, masculii fiind viu coloraţi în comparaţie cu femelele. Masculii au capul şi gâtul
verzi despărţite de restul corpului printr-o dunga albă. Femelele sunt brun-gălbui. Două din penele
din coadă sunt răsucite.
Pasăre migratoare care în iernile uşoare rămâne la noi. Existenţa ei este legată prezenţa
bălţilor şi a vegetaţiei specifice.
Hrana este reprezentată de diverse plante acvatice dar şi de cereale, insecte, viermi, melci
etc. Specie monogamă care îşi construieşte un cuib simplu în scorburi, tufărişuri etc., depune 8-14
ouă verzui pe care le cloceşte 22-28 zile. Răţoiul rămâne în preajma cuibului sau caută alte raţe dar
participă la creşterea puilor. Puii sunt nidifugi.
Sarsela de vară (Anas querquedula)
Lungime de 35-39 cm, greutate 0,3-0,4 kg, masculul are capul negru cu dungi albe de la
ochi la ceafă. Femela gălbuie cu pete dese brune.
Sitar Becațină
Depune o ponta de cel mult 4 oua, rar când depune a doua si cu un număr mai mic de oua,
doar atunci când o pierde pe prima in totalitate. O particularitate este ca odată părăsit cuibul nu mai
revine la el. In caz de ameninţare îşi acoperă puii ce frunze sau ii ia in zbor ţinându-i strâns intre.
Se ştie faptul ca se întovărăşeşte in migraţie cu sprintenele codobaturi, apoi la munte se
spune ca au sosit atunci când se aude glasul mierloiului seara si la câmpie când încep sa cânte
ciocârliile. Nu sunt de ignorat nici indiciile din observarea florei spontane, adică in momentul când
irumpe floarea galbena de corn sau atunci când începe apariţia pufului pe matisorii de salcie. Apar
mai de timpuriu in sud si întârziind destul de mult in zonele muntoase, perioada de trecere fiind in
intervalul 10 martie-15 aprilie.
Cea mai interesanta vânătoare se desfăşoară la pânda de seara (sau dimineaţa). Se susţine ca
la aceste pânde se împuşca mai mult masculi, datorita faptului ca sitarii se împerechează in timpul
migraţiei. Panda de seara durează aproximativ o jumătate de ora si se accentuează pe măsura ce ziua
creşte. In locul de pânda se merge înainte de ora 7pm.
O alta metoda de vânătoare este cea la picior cu ajutorul câinelui pontator. Referitor la
muniţia cu care se trage este de la 2mm la 3 mm.
Becaţină comună (Gallinago gallinago)
Pasăre migratoare (de pasaj) care se poate întâlni în timpul verii în zonele umede de lunci,
tundră, etc., din Rusia până în Islanda. Migrarea are loc spre Africa şi sudul Asiei.
Cuibul îl face pe sol fiind bine camuflat.
Adulţii au 23-28 cm, cu o anvergura de 39-45 cm. Corpul este brun pestriţ pe deasupra şi
mai palid pe abdomen. Au o dungă întunecată, peste ochi, cu dungi pe creştet.
Se hrănesc pe sol în terenuri mlăştinoase viermi, râme, diferite insecte.
Când „face curte”, masculul zboară în cercuri după care se lasă în gol scoţând un sunet
specific.
Este pasăre foarte timidă stând foarte bine camuflată în vegetaţia specifică zonelor umede.
Are un zbor specific, in zigzag pentru a păcăli eventualii prădători.
Familia Columbidae
Porumbelul gulerat (Columba palumbus)
Are o greutate de maxim 0,5 kg, albastru pe cap şi gât cu două pete albe laterale, spatele
cenuşiu-albăstrui.
La noi este oaspete de vară sau de pasaj putând fi întâlnit în toate regiunile ţării.
Ca toate columbidele depune două ponte de câte 2 ouă, puii sunt nidicoli.
Trăieşte în stoluri, iernează în sudul Europei şi nordul Africii.
Porumbelul de scorbură (Columba oenas) are o greutate de maxim 0,4 kg, albastru pe cap
şi gât , spatele cenuşiu-albăstrui cu o pată verzuie pe pieptul roşcat. La noi este oaspete de vară sau
sedentar putând fi întâlnit în toate regiunile ţării. Ca toate columbidele depune două ponte de câte 2
ouă, puii sunt nidicoli.
Turturica (Streptopelia turtur)
Mai mic decât precedenţii, greutate maximă de 0,2 kg, pe gât cu dungi negre şi albe, spatele
brun ruginiu cu pete negre.
Oaspete de vară care poate fi întâlnit în toată ţara.
Ouăle le depune în cuiburi în arbori.
Guguştiucul (Streptopelia decaocto)
Specie adaptată la traiul în comunităţile umane care a devenit sedentară la noi după ce
arealul s-a extins din sudul Eurasiei. Pasăre mică cenuşiu-violacee cu o dungă neagră pe gât.
Familia Corvidae
Corbul (Corvus corax) este cea mai mare pasăre din ordinul Paseriformelor. Este probabil
pasărea cu cea mai mare amplitudine ecologică între toate păsările lumii.
Întâlnit încă din vechime în Europa, Africa, Asia şi America, iar după unele atestări mai
recente şi în Australia, corbul uimeşte şi prin faptul că supravieţuieşte în zone de mare asprime, din
cele deşertice până în cele polare. Această capacitate este explicată prin inteligenţa sa, corbul având
cel mai mare indice de inteligenţă între toate zburătoarele.
Lungimea sa este în jur de 65-70 cm, depăşind cu mult ciorile, cu care neştiutorii îl confundă
adesea. De asemenea, este în general de un negru uniform, lucios şi accentuat, cu vagi nuanţe de
albastru-metalic. Are coadă rombică, aripi puternice, cu anvergură medie şi profunzime. Zboară
foarte bine, ajungând la înălţimi de peste 2000 metri; la nevoie planează vreme îndelungată. În
zonele de munte, atunci când este în zbor planat, turiştii neexperimentaţi confundă corbul cu
acvilele sau vulturii, deşi are anvergura evident mai mică şi coloritul mult mai închis (negru).
Ciocul este lung, uşor încovoiat şi puternic, iar ghearele de pasăre de pradă.
Corb
*) - U. F.- unitate furajeră –echivalentul energiei realizate prin digestia cantităţii de 1 kg de orz cu
umiditatea 15 % ( circa 1,880 kcal.)
-P. B. D. –Proteină brută digestibilă
-Ca -Calciu
-P -Fosfor
În terenurile agricole deficitare în resurse de hrană sau unde se remarcă lipsa posibilităţilor
de adăpost se recomandată înfiinţarea de culturi speciale destinate hranei vânatului precum şi
amenajarea de remize pentru hrană sau remize mixte, pentru hrană şi adăpost. În fondul forestier se
rezervă anumite suprafeţe destinate special hranei vânatului. Aceste suprafeţe se menţin fie ca
păşuni sau fâneţe naturale ori ameliorate, fie se cultivă cu plante preferate de speciile principale de
vânat care se dezvoltă în zonele respective. Suprafeţele respective se întreţin prin curăţare anuală, se
însămânţează anual sau periodic şi se cosesc cel puţin o dată pe an pentru a produce otavă.
Suprafeţele destinate hranei vânatului la care mărimea, orografia terenului şi natura solului
permit, se cultivă agricol cu plante preferate de vânat: sorg, porumb, mei, secară, rapiţă pentru
fazani; trifoi, lucernă sparcetă, porumb sfeclă furajeră pentru cervide; cartofi, napi, porumb pentru
mistreţi; varză furajeră, lucernă, sparcetă, pentru iepuri, etc.
Calitatea hranei constituită din fânuri naturale sau din plante cultivate depinde în mare
măsură de modul de uscare şi de păstrare, de asemenea de stadiul fenologic de dezvoltare la
momentul recoltării. Păioasele se recoltează înainte de formarea spicului iar trifolienele în
perioadele de înflorire. Uscarea fânului trebuie făcută prin ridicarea de pe sol pe garduri, stative
speciale sau prepeleci. Acolo unde mărimea şi natura suprafeţelor permite recoltarea mecanizată,
fânul poate fi conservat şi în baloţi speciali din material plastic.
Un rol important în hrana complementară a vânatului îl au frunzarele. Acestea se recoltează
din speciile preferate de vânat în lunile iunie-iulie, funcţie de zona altitudinală, înainte de maturarea
completă. Speciile recomandate sunt salcia căprească, răchita, socul, frasinul, teiul, plopii, paltinul,
stejarii, alunul, scoruşul, zmeurul, murul, etc. Lujerii cu frunze nu trebuie să fie prea mari, maxim
5-6 cm grosime şi 50-70 cm lungime. Frunzarele se recoltează pe vreme uscată, după amiază când
umiditatea este minimă. Lujerii se leagă în snopi mici de până la 5-6 kg şi se usucă la umbră în
adăposturi special amenajate sau în depozitele pentru fân. Se păstrează la adăpost ferite de
umiditate.
Nutreţul verde poate fi şi însilozat în silozuri permanente din beton sau în silozuri
improvizate pe terenuri uscate. Plantele furajere de însilozat se toacă mărunt, se amestecă cu
frunzare în proporţie de peste 50% şi se depozitează în groapa de siloz foarte bine presate.
Materialul însilozat se protejează cu folie de plastic şi se acoperă cu un strat de pământ de 75-100
cm.
Un nutreţ de mare valoare nutritivă se obţine prin recoltare urzicilor în stadiul premergător
formării seminţelor. Uscate în mod corespunzător urzicile se păstrează în fânare sau în hrănitori de
capacitate mare ferite de umezeală .
Fânurile şi frunzarele se păstrează în depozite mari construite în zonele cu bună
accesibilitate a mijloacelor de transport . Pentru a fi consumate de vânat acestea se amplasează în
hrănitori special construite pentru fiecare specie. Hrănitorile se construiesc sau se amplasează în
locuri însorite frecventate de vânat şi cu vizibilitate cât mai mare.
Furajele suculente recoltate se depozitează în pivniţe sau în gropi special amenajate în teren
uscat unde se acoperă de asemenea cu un strat de 75-100 cm. de pământ pentru a fi ferite de îngheţ.
Furajele suculente nu se servesc vânatului în perioadele cu temperaturi sub zero grade.
Porumbul, ghinda jirul se păstrează în adăposturi speciale ferite de umiditate şi bine
ventilate astfel încât să nu mucegăiască.
Concentratele granulate speciale care se pot produce pentru hrana cervidelor, urşilor sau
muflonilor trebuie folosite cu prudenţă în hrana vânatului. Compoziţia şi calitatea componentelor
trebuie certificată şi garantată de producător. În nici un caz nu se admite hrănirea după expirarea
termenului de valabilitate al produselor. Concentratele se păstrează numai în ambalajele originale în
încăperi ferite de umiditate şi bine aerisite. Se servesc în troci sau în jgheaburi adăpostite de ploaie.
Raporturile individului cu habitatul sunt permanente. Anumiţi factori biotici sau abiotici
(variaţiile bruşte de temperatură sau temperaturile extreme, lipsa precipitaţiilor sau precipitaţii în
exces, prădători naturali, etc.) influenţează în mod negativ dezvoltarea acestuia sau pot limita
dezvoltarea sa. Pentru a reduce influenţele nefavorabile ale factorilor ecologici vânatul are nevoie
de adăpost. Condiţiile de adăpost pe care ecosistemul le poate oferi populaţiilor de vânat sunt
fundamentale pentru existenţa acestora.
Adăpostul vânatului este realizat în primul rând de diferite tipuri de vegetaţie. Un număr
redus de specii îşi găsesc adăpost în sol prin săparea de vizuini în terenurile uscate cu textură
corespunzătoare (viezure, vulpe, enot, urs, lapin, etc.). Chiar şi acestea îşi caută pentru vizuină
locuri acoperite cât mai bine de vegetaţia arbustivă sau de pădure. Ca şi în cazul hranei,
disponibilităţile ecosistemului pentru adăpost variază de la un anotimp la altul. Vânatul are nevoie
permanentă de adăpost, vara pentru a se feri de căldurile excesive sau de ploile torenţiale iar iarna
de viscole şi temperaturi scăzute. Adăpostul îl fereşte de asemenea de elementele complexului
prădător şi de influenţa directă a omului.
Condiţiile optime de adăpost diferă de la o specie la alta; păsările de apă găsesc un adăpost
excelent în stufărişuri în timp ce fazanul, prepeliţa potârnichea se adăpostesc cel mai bine în
fâneţele naturale sau în culturile agricole. Cerbul, ursul, lupul, mistreţul ierunca sau cocoşul de
munte îşi găsesc adăpostul sub scutul pădurii. Starea arboretelor, amplasarea în teritoriu a
plantaţiilor şi regenerărilor naturale, oferă un tablou concludent al condiţiilor de adăpost din pădure.
În lipsa acestor condiţii se pot efectua tăieri pentru stimularea instalării seminţişului natural în
zonele potenţial frecventate de vânat sau plantaţii cu arbuşti în zonele mai slab productive sau la
lizierele pădurii.
Lipsa posibilităţilor de adăpost în terenurile agricole trebuie suplinită prin înfiinţarea de
remize permanente pentru adăpost. Suprafaţa acestor remize poate fi de la un sfert de hectar până la
câteva hectare în funcţie de posibilităţile din teren. Se pot folosi în acest sens terenurile mai puţin
productive agricol, viroage, ravene etc., terenuri care oricum nu sunt folosite agricol. Vegetaţia
arbustivă existentă (tufărişuri mărăcinişuri) , etc. trebuie protejată şi ameliorată sub aspectul
compoziţiei. În compoziţia perdelelor forestiere de protecţie este necesar să se introducă specii
arbustive apte să asigure adăpost vânatului, concomitent cu resurse de hrană constituite din fructe şi
seminţe. În lipsa vegetaţiei forestiere este recomandabilă lăsarea unor suprafeţe de culturi agricole
nerecoltate pe perioada de iarnă: porumb, floarea soarelui, etc.
În zonele inundabile este necesară asigurarea posibilităţilor de supravieţuire a vânatului prin
înfiinţarea unor movile de salvare, cultivate cu plante apte să asigure temporar hrana şi adăpostul
vânatului. De asemenea, pe aceste movile se pot amplasa sărării sau puncte de hrănire a vânatului.
Când fondul de vânătoare are o repartizare uniformă a densităţi vânatului se consideră o singură
categorie de densitate cu relaţia:
E = S×
∑ n unde E reprezintă efectivul;
∑s
S – suprafaţa productivă;
∑ n - suma pieselor din suprafeţele de probă;
∑ s - suma suprafeţelor de probă.
Metoda eşantionajului se aplică la speciile de vânat mic – iepure, fazan, potârniche.
La amplasarea suprafeţelor de probă şi la executarea lucrărilor se vor avea în vedere următoarele:
- distribuţia în teritoriu să fie cât mai uniformă;
- suprafeţele de probă se reprezinte proporţional toate categoriilor de folosinţă a terenului;
- forma lor să fie dreptunghiulară şi mărimea de 50 sau 100 Ha.
- suprafeţele de probă să prezinte repere naturale sau artificiale fixe care să permită
identificarea sigură a lor.
- distanţa dintre pieţele de probă să fie suficient de mare pentru a se evita înregistrări multiple
ale aceluiaşi exemplar.
Planificarea recoltei de vânat se face după finalizarea lucrării de evaluare, în funcţie de
raportul dintre efectivul evaluat şi efectivul optim al fiecărei specii, considerându-se şi creşterea
numerică a populaţiilor prin sporurile anuale.
Mărimea recoltei anuale de vânat ( R ) este data de relaţia: R = E - Eo + S, în care: E
reprezintă efectivul real, Eo efectivul optim iar S sporul mediu anual.
Considerând că sporul anual se determină pe categorii altitudinale de bază ( câmpie, deal, munte,),
atunci când un fond de vânătoare cuprinde suprafeţe care se încadrează în mai multe categorii de
altitudine, sporul mediu anual se determină ca medie ponderată cu suprafaţa a sporurilor fiecărei
categorii altitudinale.
La vânatul mic se recomandă efectuarea unei evaluări de verificare, înaintea începerii
sezonului de vânătoare, urmând ca cifra de recoltă stabilită în primăvară să fie corectată cu evoluţia
reală a efectivelor.
La vânatul mare, în afară de numărul pieselor de extras se stabileşte şi structura recoltei pe
sexe şi pe categorii de vârstă, urmărindu-se conducerea structurii reale a populaţiei către structura
optimă, stabilită potrivit ţelului de gospodărire. Se recomandă ca recolta anuală să fie realizată
preponderent prin extragerea exemplarelor de selecţie cu accentul pe exemplarele din categoria de
vârstă juvenilă la care aprecierea calităţii şi a stării de dezvoltare este relativ uşor de realizat.
P=A+B+C+D
Cu valoarea P astfel obţinută se stabileşte categoria de bonitate (I, II, III sau IV) şi, prin interpolare,
densitatea la 1000 de ha. Pentru speciile de răpitoare densitatea este stabilită pentru 10 000 ha.
Limitele punctajului pentru categoriile de densitate sunt prezentate în tabelul 13.6.
Punctaj P = A + B + C + D
Categoria de bonitate
Densitatea
Efectivul optim
Cheile de diagnoză ecologică astfel stabilite exprimă efectivele optime ale fiecărei specii în
ipoteza valorificării integrale a capacităţii cinegetice de către specia respectivă. În situaţia
existenţei unor specii concurente, se determină punctajul fiecăreia considerându-se specie principală
cea care obţine punctajul maxim. Dacă se doreşte menţinerea în teren a două sau mai multe specii
concurente la hrană (exemplu specii din Familia Cervidae, din efectivul optim al speciei principale
se scade efectivul speciilor secundare utilizând indici de echivalenţă ecologică.
Aceştia sunt: iepure şi fazan – 1, căprior – 5, capră neagră – 6, mistreţ – 12, cerb lopătar –
14, urs şi cerb nobil – 25.
Efectivul optim se determină prin multiplicarea densităţii optime cu suprafaţa productivă
cinegetic a fondului de vânătoare respectiv. Se consideră suprafaţă productivă cinegetic pentru
unele specii numai suprafaţa păduroasă – urs, mistreţ, cerb nobil, lopătar, căprior, iar pentru iepure
suprafaţa păduroasă plus terenurile agricole. Pentru capra neagră suprafaţa productivă este
considerată aceia care cuprinde golul alpin şi o suprafaţă din pădurea limitrofă golului alpin
corespunzătoare la 10 % din acesta sau mai mare în situaţiile în care condiţiile locale de teren
permit dezvoltarea populaţiilor de capră neagră, exemplu: stâncării în interiorul pădurii.
Se observă că, pentru modificarea bonităţii unui fond de vânătoare nu se pot influenţa
grupele de factori A şi B. În schimb, administratorul şi gestionarul fondurilor de vânătoare poate
acţiona asupra factorilor C – de cultură cinegetică, dar mai ales asupra factorilor antropici negativi.
Datorită modificării în timp a factorilor care sunt luaţi în considerare în cheile de diagnoză
ecologică, efectivele optime se revizuiesc de regulă la o perioadă de 10 ani. În cazul în care
ecosistemele incluse în fondul de vânătoare suferă modificări semnificative ale unora dintre factorii
ecologici de influenţă ca urmare a unor evenimente neprevăzute (doborâturi masive, incendii,
defrişări masive modificări ale folosinţei terenurilor pe suprafeţe mari, etc.), revizuirea efectivelor
optime se efectuează şi la perioade mai mici.
Caracteristicile muniţiei folosite pentru vânatul mare (O.M.A.A.P. Nr. 264 /2003)
Caracteristicile muniţiei
Nr.
crt. Specia de vânat Calibrul minim Lungimea minimă Greutatea minimă
al proiectilului unic (mm.) a tubului (mm.) a proiectilului unic (gr.)
1 Căprior 5,6 43 3,24
2 Capră neagră şi muflon 5,6 50 4,08
3 Mistreţ şi cerb lopătar 6,5 57 7,00
4 Cerb comun 7,0 57 11,02
5 Urs 7,0 64 12,96
Cartuşe cu glonţ recomandate la vânatul mare european
magnum.– 9,3 x 64
375 H Holland
270 – 7 mm
magnum.
Holland
– 8,68 S
0 1 2 3 4 5 6 7
Căprior • • •
Capră neagră, • • •
muflon, ibex
Mistreţ cerb, • • • •
elan
Urs • • • •
Zimbru • • •
Pentru vânătoare se recomandă muniţia cu glonţul expansiv sau semi
blindat (RWS, Torpedo, Silvertip)
AUTOMATE CU AUTOMATE CU
AUTOMATE ŢEVI LISE ŢEVI
GHINTUITE
CU ÎNCHIZĂTOR
(PUMP-GUN) POMPĂ
ÎNCORPORAT
CARABINE CU
ARME CU O SINGURĂ ŢEAVĂ
LEVIER
ŢEAVĂ
ARME CU ŢEVI BASCULANTE
- MIXTĂ CU ŢEVI
ARME CU DOUĂ SAU MAI MULTE ŢEVI
- DRILING
ARME CU DRILING CU ŢEVI DRILING CU
TREI ŢEVI - EXPRES DRILING
LISE ŢEVI GHINTUITE
- BOCK DRILING
DRILING SUPRAPUS
ARME CU VIERLING
PATRU
ARME CU JUXTAPUSE
ÎNCHIZĂTOR
FIXE
Raportul vânător-vânat
a) Protejarea vânatului
Vânatul trebuie mai întâi de toate protejat şi aceasta din motivul simplu al conservării
biodiversităţii, dar şi pentru că patrimoniul cinegetic reprezintă o valoare naţională care nu poate fi
cuantificată.
Măsurile de protejare specifice gestiunii cinegetice se cunosc: interzicerea vânătorilor în
anumite perioade din an, ţinerea sub control al complexului prădător, asigurarea unor zone de
refugiu, asigurarea hranei complementare, recoltarea exemplarelor tarate etc.
Din punct de vedere etic trebuie evitate vânătorile în cerc sau U, nu se va trage în iepurele
din covru şi nici în fazanul sau potârnichea care aleargă şi nici în vânatul surprins dormind. Nu se
trage în femela gestantă şi nici în cele care conduc pui. În astfel de situaţii intervine autocontrolul şi
cumpătarea. Bineînţeles că vânătorii începători în special au ambiţia unui număr cât mai mare de
piese. Acesta, aşa cum s-a mai arătat, poate duce la greşeli, în special prin ignorarea normelor de
protecţia muncii.
Tot lipsă de etică o reprezintă şi împuşcarea din pătul a cerbului la sărărie. Corect şi etic este
ca vânătorul să urmărească cerbul, să îl ajungă, să îl analizeze şi dacă este cazul să dea drumul la
foc. Abia în acest mod se obţine un trofeu adevărat.
Înclinarea spre abuzuri trebuie înfrânată lăsând să primeze raţiunea, bunul simţ şi dragostea
pentru sălbăticiunile pădurii.
b) Competiţia vânător - vânat
Din punct de vedere etic, vânatul trebuie considerat un adversar şi în nici un caz un duşman
privit cu ură. Competiţia dintre vânător şi vânat trebuie ar să fie una dreaptă., fiecare dintre
adversari având arme redutabile: omul are arma de foc, binoclul, luneta, diferite chemători şi mai
multă sau mai puţină pricepere; vânatul este dotat cu cele mai ascuţite simţuri care întrec de zeci de
ori pe cele ale vânătorului, dar uneori şi cu colţi şi gheare.
Trebuie spus că din această competiţie vânatul îşi poate pierde ceea ce are mai de preţ – viaţa,
pe când vânătorul poate avea cel mult o dezamăgire trecătoare.
Vânatul nu intră de bunăvoie în această întrecere, el urmăreşte doar să-şi apere viaţa şi să
trăiască în linişte în mediul său. Vânătorul este cel care atacă, în marea majoritate a cazurilor
riscând doar să se aleagă cu orgoliul rănit. Bineînţeles că există situaţii nefericite când integritatea
fizică a vânătorului este afectată de mistreţul sau ursul rănit .
Totuşi, pe de o parte avem un animal care trebuie să se salveze singur, iar pe de altă parte o
mulţime de vânători, gonaşi şi câini. Lupta este inegală.
Din acest motiv normele de etică vânătorească prevăd să nu se exploateze situaţii în care
vânatul este lipsit de unele din mijloace de apărare (mistreţii prinşi în zăpadă într-o vale
prăpăstioasă, pânda la stogul de paie unde vin potârnichile flămânde, capra neagră care s-a încuiat
în zidul de piatră etc.). Asemenea situaţii trebuie judecate ca atare, iar vânătorul adevărat va coborî
arma de la ochi.
c) După executarea tirului
După executarea tirului pot exista trei situaţii:
Vânatul a căzut „în foc”, vânătorul fiind în acest caz biruitor într-un mod etic.
Vânatul a plecat nefiind rănit, caz în care vânatul a câştigat competiţia şi trebuie respectat
pentru asta. Lăsând la o parte amărăciunea nepriceperii sau a neşansei, vânătorul trebuie să fie
bucuros pentru că vânatul a scăpat nevătămat.
Vânatul a plecat rănit. Această situaţie este foarte neplăcută şi este cel mai puţin de dorit.
Vânătorul adevărat îşi face reproşuri şi are remuşcări iar bucuria vânătorii dispare. Apare
remuşcarea, părerea de rău şi mila la gândul vietăţii care se chinuie fiind sortită să moară după zile
chiar. Vânătorul este dator să plece în căutarea vânatului rănit. Căutarea vânatului rănit este o
lucrare anevoioasă şi de multe ori periculoasă şi se pot puncta trei situaţii:
- La vânătoarea în grup restrâns la vânatul mic, vânătorul caută singur eventuala piesă rănită.
- La vânătoarea colectivă la vânat mic, pentru a nu întârzia desfăşurarea acesteia, sarcina de
căutare o au paznicii de vânătoare sau unii gonaşi mai pricepuţi.
- La vânatul mare vânătorul trebuie să ia parte efectiv la căutare însoţit de un camarad sau de
paznic. Este o laşitate să trimiţi doar paznicul în urmărirea ursului sau mistreţului rănit şi
periculos când tu ai creat situaţia neplăcută. În asemenea situaţii este foarte indicată folosirea
unor câini specializaţi.
d) După vânătoare
Vânatul împuşcat căzut „în foc” sau găsit după urmărire trebuie respectat şi considerat
adversarul care a pierdut partida.
Ţinuta vânătorului în faţa vânatului împuşcat trebuie să fie una de cinstire.
Câteva clipa de tăcere şi chiar o adevărată părere de rău se impun în faţa vânatului căzut.
Această scurtă ceremonie cerută de etica vânătorească poartă numele de „priveghiul vânatului”.
La vânatul mic, la sfârşitul zilei de vânătoare se face tabloul vânatului, acesta fiind înşirat
frumos pe pământ după specie.
În aceeaşi idee de respect nu este voie a se trece peste vânatul căzut, nu se loveşte cu piciorul, nu se
pune piciorul pe vânat, nu se înjură şi nu se loveşte cu bâta. Asemenea atitudini nu sunt demne şi
discreditează tagma vânătorească.
Batjocorirea vânatului prin fotografierea sa în diferite ipostaze (de ex. cu pălărie)
degradează calitatea de vânător.