Chemarea și misiunea Patriarhului Avraam

Pr. Mihalcea Cristinel, Parohia Draghești

Dupa câteva generaţii de la potop, lumea s-a înstrăinat din nou de Dumnezeu. Urmarea
propriile plăceri şi satisfacţii, neluând în seamă golul sufletesc din ce în ce mai mare. Mulţimea
de zeităţi de lemn, aur şi argint la care se închina erau substitute menite să-i înrobeasca pe
oameni şi să mascheze cumva o neîmplinire spirituală. Dar cineva trebuia să ducă mai departe
steagul mântuirii şi să păstreze vie credinţa în Dumnezeul cel adevărat, să facă să trăiască
genealogia fiilor Luminii. Astfel că Dumnezeu l-a ales pe Avraam. El este omul din care avea să
se nască un popor mare, cu misiunea de a transmite omenirii mesajul cerului1.
Cu capitolul 12, prima carte din Biblie începe istoria strămoşilor lui Israel şi anume cu
Avraam. Protopărintele neamului evreiesc se trage din Sem, pe care Dumnezeu îl binecuvântase
prin gura lui Noe. Linia de descendenţă a lui Avraam din Sem este: Sem-Arpacsad; Selah, Ebor,
Peloz, Regu, Segur, Nahor, Terah-Abram, Aşezarea acestei familii, cel puţin pentru Nahor şi
Terah, părinţii lui Avraam, după textul biblic, a fost Ur Kaşdim, adică ţara Chaldeilor.
Din aceste ținuturi a ieşit Terah cu rubedeniile sale spre a merge în Canaan, dar pe drum a
murit în ţinuturile Haran, din Mesopotamia. Aici, Avraam a fost chemat de Dumnezeu ca să-şi
părăsească patria şi rubedeniile şi să meargă într-o ţară care-i va fi dată ca o nouă patrie (Fac. 12,
1). Din textul Cărţii Facerea nu ştim pentru ce Avram a trebuit să se despartă de rudenia lui, dar
din Iosua 24, 2-14 aflăm motivul, şi anume pentru că în familia părinţilor lui Avram era
înrădăcinat cultul idolatru. Chiar Terah, tatăl lui Avraam, slujea zeilor. Acest rit idolatru consta
din închinarea la soare şi lună, precum şi din cultul focului, care pe timpul acela era răspândit
peste tot.2
Ieşirea lui Avraam din ţinutul Chaldeii era imperioasă ca astfel să se păstreze în picioare
credinţa într-un singur şi adevărat Dunmezeu. Avram ascultă de porunca lui Dumnezeu şi, însoţit
de Lot, pleacă către Canaan.

1
Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Patriarhii Biblici, Ed. Sigma, București, 2008, pag. 29.
2
Pr. Prof. Dr. Athanase Negoiță, Istoria Religiei Vechiului Testament, Ed. Sophia, București, 2006, pag. 39.

1
 De Avraam, ca de un al treilea începător al căii de mântuire, se leagă revelaţia divină. Ca
o recompensă pentru sacrificiile la care avea să se supună, Dumnezeu îi face lui Avraam patru
promisiuni măreţe, aşezate într-o gradaţie ascendentă.
Precum citim în Sfânta Scriptură, aşa a fost chemat, prin vocea dumnezeiască Avraam să-
şi părăsească locul de baştină şi casa părintească, renunţând la legăturile sufleteşti faţă de toţi ai
săi. I-a zis Domnul: „Ieşi din pământul tău şi din neamul tău, şi din casa tatălui tău” (Fac. 12, 1).
Şi a luat Terah pe Avram, fiul său, şi pe Lot, fiul lui Haran şi nepotul său, şi pe Sarai,
nora sa şi femeia lui Avram, fiul său, şi a plecat cu ei din Urul Caldeii, ca să meargă până în ţara
Canaanului (Fac. 11, 31).
Data aproximativă la care a avut loc evenimentul este anul 1850 Î.Hr.. Cadrul geographic
era stepa din jurul oraşului Ur, în câmpia deltei Eufratului, pe malul Golfului Persic3.
Ur era o cetate-Stat înconjurată de vegetaţie luxuriantă, aşa cum erau de altfel toate
oraşele importante ale Mesopotamiei centrale şi meridionale. Bogăţia agricolă era obţinută prin
construirea unui sistem de irigaţii complicat, format dintr-o reţea de canale care se alimentau din
apele fluviului Eufrat. Aici se cultivau mai ales cereale. Dincolo de aceste câmpuri irigate, se afla
o porţiune de păşune într-o zonă semi-deşertică, zonă pe care, probabil, agricultorii o cedaseră
păstorilor rătăcitori, care îşi întindeau corturile acolo unde găseau hrană pentru turmele lor.
Să ne imaginăm că într-o zi, păstorii lui Terah şi ai fiului acestuia, Avram, adună turmele
şi strâng corturile. Nişte corturi negre, făcute din piei de capre. Măgarii transportă bagajele.
Clanul era prea sărac pentru a avea în proprietate cămile. Nu aveau nici cai, pentru că aceştia
aveau să apară în Orientul Apropiat peste vreo trei sute de ani.
În vreme ce păstorii lui Terah făceau aceste pregătiri de plecare, agricultorii din câmpia
învecinată continuau să lucreze după metoda agricultorilor din Mesopotamia: lucrau pământurile
şi acţionau cu îndemânare sistemele de irigaţie, comandând deschiderea sau închiderea acestora.
Nimeni nu dădea nici o atenţie grupului de păstori care plecau spre alte locuri. Nimeni nu-şi
imagina că acest clan de păstori săraci purta în sine destinul spiritual al lumii.
Avram, pentru că numele său așa era pus prima dată - cu un singur „a”, s-a născut în
ţinutut Ur. Aici a crescut şi s-a format, înainte de plecarea spre Caldeea. Sunt convins că
civilizaţia aceasta mesopotaniană a marcat profund spiritul său, modul său de a fi, cât şi
psihologia sa.

3
Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Patriarhii Biblici, pag. 21.

2
 Dacă citim textele biblice, constatăm că evreii nu s-au preocupat serios de situaţia
topografică a acestei cetăţi numită Ur-ul Caldeii, care este tratată superficial, fără prea mare
interes. Se prea poate ca această vocabulă ebraică să desemneze oamenii de dincolo de Fluviu,
adică „păstorii de pe malul stâng al Eufratului”. Şi pentru că datele oferite de Vechiul Testament
sunt insuficiente, pentru o documentaţie mai serioasă să vedem cum se prezenta istoria
Orientului în vremea aceea. Ruinele oraşului Ur se ridică astăzi în centrul uriaşului deşert, în
Mesopotamia de Jos. Pe vremea lui Avram, aici, în delta fluviului Eufrat, se înălţa un oraş
orgolios şi puternic, una dintre acele cetăţi-State cu o arhitectură religioasă colosală. Câmpiile
care înconjurau aceste cetăţi erau se pare mai fertile chiar decât acelea din delta Nilului. Numai
că aici inundaţiile se petereau într-un mod brutal, devastator, distrugând casele, oamenii, turmele,
culturile. De aceea, canalizarea era imperios necesară, în această zonă, Eufratul a fost încorsetat
între două enorme ridicaturi de teren, stăvilind apele să se reverse, mai ales la sfârşitul iernii.
Numai că oamenii au constatat că nu este suficientă lucrarea aceasta şi că nu puteau lăsa
apele fluviului purtătoare de fermentul fertilizator să ia drumul Golfului Persic. Au imaginat
atunci un plan de captare a apelor, de reţinere a acestora în bazine uriaşe, de stocare. După care,
în funcţie de nevoi, se trecea la distribuirea apei în câmpie printr-un sistem complex de canale,
de aparate, de rigole, toate cu scopul de a duce fertilitatea în toată zona.
Nu semiţii sunt cei care au conceput şi realizat această planificare agricolă. Oamenii din
neamul lui Avram nu au nimic de-a face cu această valorificare a Sumerului. Promotorii acestei
politici economice sunt sumerienii, populaţie care a precedat cu mai bine de o mie cinci sute de
ani venirea semiţilor în această regiune.4
De la Ur la Haran erau mai mult de o mie de kilometri, pe care Terah şi ai lui i-au parcurs
în mers lent, ritm impus de turmele lor, fără nicio grabă.
Cartea Facerii ne-a lăsat numele şefului de clan şi al familiei acestuia: patriarhul era
Terah; el a avut trei fii: Avram, Nachor şi Aran. Aran a murit la Ur, înainte de plecarea caravanei
şi a lăsat în urma lui un fiu, Lot, căruia soarta avea să-i rezerve un loc important în istoria
poporului său; Nachor se pare că a rămas şi el la Ur şi avea să părăsească Sumerul ceva mai
târziu. Înţelegem că Terah a plecat cu familia fiului său Avram şi cu Lot, nepotul său. 5 Soţia lui
Avram se numea Sarai şi era sora lui după tată, dar după legea sumero-akkadiană unirea aceasta

4
Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Patriarhii Biblici, pag. 23.
5
Pr. Prof. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2002, p. 56.

3
era perfect legală. Era vorba de un mic clan, modest de nomazi: mai mult decât o familie, dar
mai puţin de un trib.
Plecarea lui Avraam din Haran este primul act de credinţă din partea lui, act de care
depinde şi viitorul decendenţei sale. Ar fi putut fi împiedicat şi de bătrâneţe şi de alte multe
piedici, dar a rupt toate lanţurile, şi, ca un tânăr, ca un bărbat în putere, ca un om pe care nu-l
împiedică nimic, aşa a pornit cu grabă să împlinească porunca Stăpânului. Au au mers până la
Haran şi s-au aşezat acolo (Fac. 11, 31).
Dacă clanul lui Terah s-a oprit la Haran trebuie că a avut un motiv foarte serios. Mai întâi
ar fi faptul că, după un traseu atât de mare şi de greu, turmele trebuiau să se odihnească mai mult,
într-o zonă cu păşune grasă şi suficientă. Drumul până în ţara Canaanului era la fel de lung
(aproape o mie de kilometri). Se poate ca păstorii să fi dorit să refacă turmele, ori lucrul acesta
însemna timp.
După ce Terah a murit, Avram ajunge şeful tribului. Este vorba de un şef care nu
reprezintă o sumplă autoritate laică. Şi la semiţii nomazi, şeful este responsabilul politicii
economice şi militare a clanului sau tribului şi este considerat ca deţinător al unor puteri
supranaturale. Cu alte cuvinte, cei din clanul lui îl consideră în stare să poruncească lunii şi
soarelui şi chiar norilor, atunci când seceta este puternică. Este uşor să înţelem că acest şef-
magician al păstorilor nomazi anunţă apariţia preoţilor - regi ai Orientului în viitoarele triburi
care se vor stabili aici; de aici ideea a trecut şi în Occident - este vorba de instituţia regilor de
drept divin, modelul fiind Ludovic al XlV-lea, Regele-Soare al Franţei.
Cât despre sceptrul pe care, mai târziu, David, Solomon şi alţi suverani antici şi moderni
aşezaţi pe tronurile lor îl ţin în mâna dreaptă, aflăm aici, în vremea lui Avram, prototipul: la
origine este vorba de bastonul păstorului şef al clanului. Cârja episcopală îşi are tot aici originea.
La semiţii nomazi, toiagul reprezintă însemnul puterii: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag
de cârmuitor” (Fac. 49, 10).
Mai mult, toiagul şefilor semiţi este dotat cu puteri magice. În plină epocă israelită,
vedem şefii săpând puţuri cu toiagul, adică aflând cu acesta pătura subterană de apă necesară
vieţii clanului (oameni şi animale): „Fântâna pe care principii au săpat-o, pe care mai-marii
poporului au deschis-o cu sceptrul, cu toiegele lor!” (Num. 21, 18). Aşa că, după moartea lui
Terah, Avram va lua toiagul acestuia de şef al tribului sau al clanului.6

6
Dicționar Biblic, Oradea, 1999.

4
 Iată că Dumnezeu se revelează lui Avram. El îi vorbeşte, îi porunceşte să părăsească
Haran şi să se îndrepte către un ţinut pe care El urma să i-l indice (Facere 12, 1). Acest prim
contact dintre Dumnezeu cel Veşnic şi Avram este prezentat de Biblie cu o rapiditate uşor
deconcertantă. Fără nici o îndoială, povestirea este impregnată de o indiscutabilă nobleţe. Citind
fragmentul acesta avem impresia că redactorul capitolului consideră acest episod ca făcând parte
dintr-o tradiţie religioasă şi naţională, încât au fost suficiente doar câteva cuvinte pentru evocarea
momentului.
Momentul acesta marchează cea mai mare revoluţie spirituală a umanităţii: proclamarea
unui Dumnezeu unic; proclamarea unui Dumnezeu sfânt; întemeierea unei legi morale cu
caracter progresiv, care să-i permită omului să urce treptat către o morală tot mai înaltă. Desigur,
contemporanii lui Avram nu aveau nici cea mai mică idee în sensul acesta.
Nimeni nu putea gândi la vremea aceea la un Dumnezeu unic. Pretutindeni, în Orientul
Apropiat şi Mijlociu, pe alte continente chiar, se afirmase politeismul tipic. Hinduşii, sumerienii,
semiţii din Arabia, din Babilon, din Canaan, egiptenii, populaţiile Africii sau ale Asiei,
îndepărtatele civilizaţii ale Americii, toţi oamenii pământului invocau o infinitate de zeităţi.
Pentru ei, copacul era o zeitate, muntele, fluviul, marea, de asemenea. Ori, iată că acestui păstor
neştiutor de carte, lipsit de cunoştinţe teologice i se revelează, fără nicio pregătire prealabilă,
Dumnezeu Cel Unic.7
Astăzi, după circa patru mii de ani de la Avram, conceptul de „Dumnezeu unic” este un
lucru familiar inteligenţei noastre. Dar în vremea patriarhului, era o noţiune total de neînţeles,
inaccesibilă spiritului uman. Nici nu este greu de înţeles lucrul acesta dacă ne gândim că existau
aproape cinci mii de zeităţi în Babilonia şi mii de alte zeităţi în Egipt. 8 La semiţi, de asemenea,
există o adevărată colecţie de idoli, ficşi sau portabili, la care se închina fiecare după mintea lui.
Aveau să apară, însă, preoţii care vor pune ordine, încercând o oarecare ierarhizare a elementelor
acestui panteon. Aşa se face că apar zeităţi principale ale unor oraşe sau chiar regiuni. Dar, nici
în acest caz nu poate fi vorba despre un „zeu unic”, ci zeitatea principală este însoţită de o
adevărată curte regală de alte zeităţi secundare dar foarte numeroase. Este foarte greu să ne
imaginăm cum s-a făcut saltul de la politeism la monoteism. Cert este că Dumnezeu a vorbit lui
Avram, acesta a ascultat şi a acceptat fără nici o ezitare să se supună poruncii venite de sus. Din

7
Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Patriarhii Biblici, pag. 27.
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic din data de 22.10.2021.

5
momentul acesta, între Avram şi contemporanii săi - îi includem aici şi pe preoţii cei mai
evoluaţi din Sumer sau Egipt - avea să apară o separaţie netă.
Dumnezeu care S-a făcut cunoscut lui Avram la Haran este desemnat cu numele de Iahve
în Cartea Facerii. Biblia ne povesteşte cu detalii precise cum Dumnezeu i-a făcut cunoscut
numele Său - Iahve - lui Moise, pe muntele Sinai: Zis-a iarăşi Moise către Dumnezeu: „Iată, eu
mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi... Dar de-
mi vor zice: Cum îl cheamă, ce să le spun? Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: „Eu sunt Cel
ce sunt”. Apoi i-a zis: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!” Apoi a zis
Dumnezeu iarăşi către Moise: „Aşa să spui fiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul părinţilor noştri,
Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta
este numele Meu pe veci; aceasta este pomenirea Mea din neam în neam!” (Ieş. 3, 13-15).
Acestea se petreceau pe la anul 1230 î.Hr., iar epoca lui Avram se situează pe la anul 1850 Î.Hr.
Deci, Avram a trăit cu circa şase sute ani înaintea lui Moise şi nu a putut cunoşte numele de
„Iahve”. Şi, cu toate acestea, numele Iahve este întâlnit la fiecare moment al istoriei patriarhului.
Nu se poate ca el să fi cunoscut şi să fi pronunţat numele de Iahve. Să admitem contrariul
ar însemna să continuăm anacronismul scribului, care aparţinea unei epoci mult posterioare celei
a patriarhului. Şi atunci, care a putut fu numele pe care Avram L-a dat lui Dumnezeu al său? Să
fi fost „Elohim” Dumnezeu sau mai degrabă Dumnezeii? Denumirea ne face să simţim
politeismul, fiind foarte folosită în Orientul Apropiat pentru toţi idolatrii atunci când doreau să
numească fiinţele misterioase care vizitau izvoarele, înălţimile, crestele munţilor. Să fi fost „El
Schaddai” - Stânca? Numirea aceasta este întâlnită în Cartea Facerii în cinci rânduri. Folosită şi
în alte cărţi, este tradusă de Vulgata prin „Dumnezeu atotputernic”. La fel este tradusă şi de
Septanta (Septuaginta).
În cursul perioadei dintre Avram şi Moise, Dumnezeu Cel Veşnic îşi spune singur
numele: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ieş. 3,
15). Vom ajunge la următoarea concluzie: în vremea fiului lui Terah, şi chiar mai multe generaţii
după acesta, Dumnezeu a fost Cel Nenumit, Cel care vorbeşte, Acela care porunceşte, Acela
Căruia îi este cunoscută existenţa şi puterea, dar Căruia nu i se cunoaşte Numele. Tradiţia aceasta
va fi încorporată în creştinism, care îl numeşte cu numele de Dumnezeu scris cu majusculă.

6
 Trebuie amintit faptul că toate zeităţile semite, babiloniene sau egiptene aveau un nume:
Marduk, Enlil, Nannar, Osiris etc. La Haran, Dumnezeu a vrut să apară lui Avram fără să-i facă
cunoscută personalitatea Sa intimă.
După aceea a zis Domnul către Avram: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa
tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu” (Fac. 12, 1).
Când au plecat din oraşul lor, Haran, Sarra avea 65 de ani iar Avraam 75, Sara era de o
frumuseţe rară. Este menţionată ca atare printre cele mai frumoase patru femei din Biblie: Sara,
Abigail, Rahab şi Estera. De asemenea, este prima dintre cele patru mame ale poporului evreu.
Să evaluăm situaţia lui Avram la vremea când Dumnezeu i s-a făcut cunoscut şi i-a
poruncit să plece, iar el pe dată s-a supus. „Pământul tău, „neamul tău”, „casa ta” va spune
Domnul. Pământul, era vorba de o regiune cu iarbă multă, unde patriarhul avea multe neamuri şi
mulţi aliaţi. În mai multe locuri din Biblie vom găsi precizarea că toţi aceşti arameeni aveau grijă
să ia soţii din triburile de păstori de acelaşi sânge cu ei. Ori, era necesar - din motive religioase -
ca Avram să fie separat de acest neam de idolatri cu care el se afla în contact permanent.
„Casa tatălui tău” nu înseamnă o construcţie, căci Avram şi familia lui nu au trăit
niciodată într-o casă zidită, ci doar în corturi. „Casa ta” este pentru regiunea Paddam Aran,
pentru grupul său etnic, toate rudele lui care se stabiliseră în stepă în jurul puţurilor de apă, care
mărturiseau aceeaşi tradiţie. Să nu uităm o precizare pe care am făcut-o deja şi anume faptul că
cetatea Haran se afla sub protecţia zeului-lună Nannar, acelaşi care era protectorul cetăţii Ur,
situată la capătul celălalt al Mesopotamiei.
Şi atunci, pentru a modela sufletul lui Avram după dorinţa Sa. pentru a face din el un
„preot” al Său, pentru a putea face să i se deschidă, în mod progresiv, ochii şi inima pentru
cunoaşterea Sa, Dumnezeu cel Veşnic pare să fi decis să-l separe pe Avram, atât cât se putea, de
clanul său şi să-l trimită într-o regiune de semi-deşert, unde omul ales să trăiască într-o
singurătate foarte folositoare unei formări spirituale.
Şi Eu voi ridica din tine un popor mare (Fac. 12, 2), îi va promite Dumnezeu lui Avram
poruncindu-i să pornească spre sud. Cum să fie vorba de un popor mare atâta vreme cât Avram
nu avea copii? Sarai, soţia lui, era sterilă. Se putea presupune că trimiterea era făcută la Lot,
nepotul său, care, după normele arameene, putea perpetua numele. Numai că atunci acest popor
nu ar fi putut fi considerat ca fiind „ieşit” din Avram, cel puţin în sensul literal al expresiei.

7
 Binecuvânta-voi pe cei care te vor binecuvânta, iar pe cei care te vor blestema îi voi
blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile (Fac. 12, 3). Este o altă promisiune pe
care Dumnezeu o face lui Avram, poate spre a-l convinge să se supună şi să părăsească regiunea
şi neamul său de idolatri. Dumnezeu a vorbit, iar Avram s-a supus şi a pornit în direcţia
Canaanului, Palestina de astăzi. Astfel începe istoria poporului ales, aflat de la început sub
protecţia lui Dumnezeu Cel Unic şi Veşnic.
Pr. Mihalcea Cristinel, Parohia Draghești

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2016;
2. Cârstoiu, Protos. Conf. Dr. Justinian, Patriarhii Biblici, Ed. Sigma, București,
2008;
3. Ciudin, Pr. Prof. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Ed. Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;
4. Dicționar Biblic, Oradea, 1999;
5. Negoiță, Pr. Prof. Dr. Athanase, Istoria Religiei Vechiului Testament, Ed. Sophia,
București, 2006.

Surse electronice:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic din data de 22.10.2021.