1.5.

PROPRIETĂŢILE METALELOR ŞI ALIAJELOR

1.5.1. Generalităţi şi clasificarea proprietăţilor
Metalele şi aliajele constituie baza materială a tehnicii, iar domeniul de folosire este determinat
de proprietăţile lor.
Cunoaşterea temeinică a proprietăţilor şi a factorilor de care depind are o importanţă deosebită
pentru utilizarea optimă a materialelor. Folosirea diferitelor metale şi aliaje în industria
constructoare de maşini, în electrotehnică, în electronică etc., se sprijină nemijlocit pe valorile
proprietăţilor materialelor metalice determinate prin încercări industriale standardizate, care pot fi
încercări de laborator sau probe tehnologice uzinale.
Proprietăţile materialului folosit influenţează în mod determinant calculul de rezistenţă şi
calculul procesului tehnologic de prelucrare, precum şi indicaţiile de garanţie în funcţionare şi de
fiabilitate ale organului de maşină proiectat. Se deosebesc patru grupe de proprietăţi: fizice,
chimice, mecanice şi tehnologice.
1.5.2. Proprietăţile fizice. Aceste proprietăţi caracterizează natura metalelor. Principalele
proprietăţi fizice ale metalelor şi aliajelor sunt:
 greutatea specifică (γ) definită ca fiind greutatea unităţii de volum dintr-un material, adică
γ =G/V exprimată în N/m3; Densitatea metalelor mai importante, împreună cu încă câteva proprietăţi
fizice mai deosebite, este indicată în tabelul 1.2;
 temperatura de topire (punctul de topire, t în °C, T în K) este temperatura la care, sub
acţiunea căldurii, la presiunea atmosferică, un metal pur trece din stare solidă în stare lichidă. În
cazul aliajelor există un interval de topire. Din punctul de vedere al temperaturii de topire, metalele şi
aliajele se împart în: uşor fuzibile (se topesc la o temperatură mai coborâtă, de aproximativ
200-800°C) şi greu fuzibile (se topesc la peste 800°C). Dintre metalele cunoscute, cel mai greu se
topeşte wolframul (3377°C) şi cel mai uşor potasiul la 63°C;
 căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară ridicării temperaturii cu un grad a
unui kg dintr-un material. Ea se exprimă în J/kg*grd.;
 căldura latentă de topire (sau solidificare) reprezintă cantitatea de căldură necesară topirii
unui kg din materialul respectiv şi se exprimă în J/kg. Căldura specifică şi căldura latentă de topire,
pentru metalele mai importante, sunt date tot în tabelul 1.2, aceste date fiind necesare, de exemplu, la
calculul cuptoarelor de încălzire sau topire a metalelor;
 coeficientul de dilatare termică liniară (α) reprezintă cantitatea cu care se dilată în lungime 1
cm din acel corp, când i se ridică temperatura cu 1°C. Se determină cu relaţia: α = ∆l/l0∆t în care: 10
este lungimea iniţială; ∆l - creşterea în lungime la o creştere a temperaturii cu ∆t. Lungimea totală a
corpului dilatat va fi: l = l0 + ∆l =l0(l + α∆t). În intervalul (0-100)°C acest coeficient pentru fier este

40
 1,17∙10-5, pentru aluminiu 2,39∙10-5; cel mai scăzut coeficient de dilatare este la aliajul cu 64% Fe şi
36% Ni numit invar 0,15∙10-5, fiind folosit pentru construcţia instrumentelor şi a aparatelor de
precizie, iar cele mai ridicate la Pb 2,83∙10-5, Zn 2,98∙10-5şi Cd cu 3,08∙10-5;
 conductivitatea termică reprezintă cantitatea de căldură care trece prin două suprafeţe
paralele de 1m2 ale materialului, distanţate la unitatea de lungime şi avînd o diferenţă de temperatură
de un grad, într-o secundă. Metalele, în comparaţie cu nemetalele, sînt foarte bune conducătoare de
căldură. În industrie, în funcţie de rolul lor, sunt folosite atât materialele bune conducătoare de
căldură (ex. Cu şi Al), cât şi materialele termoizolante, cu conductivitate termică redusă (vată de
sticlă, anumite tipuri de cărămidă refractară sau izolatoare etc.);
 conductivitatea electrică este proprietatea metalelor şi aliajelor de a conduce curentul electric
şi se exprimă în S/m (Siemens/m). Cele mai conductibile metale, în ordine descrescîndă, sunt: Ag,
Cu, Au, Cr, Al, W etc. Slab conductibile sînt: Fe, Hg, Pb, Ti. Conductivitatea electrică scade cu
conţinutul de impurităţi, cu gradul de deformare plastică la rece şi cu ridicarea temperaturii. De
asemenea, la temperaturi foarte scăzute, aproape de 0 K (-273°C), la metale şi aliaje apare fenomenul
de supraconductivitate, unde rezistivitatea scade aproape pînă la zero;
 forţa termoelectromotoare este diferenţa de potenţial electric, care apare la. extremităţile
libere a două fire metalice de natură diferită, sudate împreună, dacă capătul sudat este încălzit.
Această caracteristică ajută la fabricarea termocuplelor pentru măsurarea temperaturilor înalte
(Pt-PtRh, până la 1600°C ş.a.);
 proprietăţile magnetice, foarte importante pentru industria electrotehnică, sunt următoarele:
permeabilitatea magnetică, inducţia remanentă, forţa coercitivă, susceptibilitatea magnetică,
magnetostricţiunea la saturaţie, temperatura Curie etc.

1.5.3. Proprietăţile chimice. Aceste proprietăţi exprimă capacitatea metalelor şi aliajelor de a

rezista la acţiunea diferiţilor agenţi externi, cum sînt medii corosive, agenţi atmosfericii, (temperaturii
înalte. Dintre proprietăţile chimice amintim:
 Rezistenţa la coroziune este proprietatea materialelor de a rezista faţă de substanţele chimice
şi faţă de agenţii atmosferici. Distrugerea prin coroziune se poate produce pe cale chimică sau
electrochimică. Rezistenţa la coroziune este hotărîtoare în alegerea materialelor pentru utilaje, în
special în industria chimică. Necesităţile în acest sens sînt satisfăcute de o gamă largă de oţeluri şi
fonte inoxidabile dar şi de folosirea unor metode de protecţie antiocorosivă cum sunt: galvanizarea,
metalizarea cu metale rezistente la coroziune, placarea, tratamente termochimice protectoare,
vopsirea şi lăcuirea, brunarea, fosfatarea etc.;
 Refractaritatea este proprietatea chimică a materialelor metalice de a-şi menţine relativ bine
caracteristicile mecanice la temperaturi ridicate şi de a nu forma, la suprafaţa lor, un strat de oxizi

41
metalici de profunzime sau exfoliant. Din această categorie se remarcă metalele şi aliajele refractare
şi superrefractare.

1.5.4. Proprietăţile mecanice. Proprietăţile mecanice ale metalelor şi aliajelor indică modul de
comportare a acestora sub acţiunea diferitelor forţe exterioare la care sunt supuse.
 Rezistenţa mecanică la rupere este proprietatea materialelor de a se împotrivi forţelor
exterioare care tind să le distrugă, fiind considerată ca cea mai importantă proprietate a materialelor.
Piesele metalice de maşini sunt supuse la diferite feluri de solicitări mecanice, cum sunt cele de
tracţiune (întindere), compresiune, încovoiere, răsucire (torsiune) etc. Pentru fiecare mod de
solicitare se determină limita de rezistenţă la rupere. Sub acţiunea forţelor exterioare, în interiorul
metalelor se creează o stare tensională internă, care caută să echilibreze solicitarea externă. În figura
1.20 este data schema solicitarii la intindere.
Daca forta de întinder F actioneaza perfect axial, atunci:

  0 ; T   ;   0,

iar din conditia de echilibru rezulta:

F  T     dA

unde: F este forta exterioara; T - efortul unitar;  - tensiunea normala;  - tensiunea tangențială; α -
unghiul direcției tensiunii T față de normala pe planul sectiunii; A - aria secțiunii transversale a barei.

Daca tensiunea T este uniform distribuită pe secțiunea A, adica  = const., atunci relatia de
mai sus devine:

F    dA    A și  
F
A

N/mm2 
În general insă tensiunea nu este uniform distribuită și atunci  reprezinta o tensiune medie.

Figura 1.20. Schema pentru solicitarea unei bare la întindere.

42
 Rezistenta la rupere este raportul dintre sarcina maxima (Fmax) și aria secțiunii inițiale (S0) a
epruvetei, supuse la întindere:

R r 
Fmax
S0

N/mm 2 
 Elasticitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma sub acţiunea forţelor
exterioare şi de a reveni la forma lor iniţială, după ce solicitarea care a produs deformaţia şi-a încetat
acţiunea. Majoritatea materialelor metalice sunt elastice, dar numai până la o anumită valoare a
solicitării, numită limită de elasticitate. Convenţional se admite că unele materiale, între anumite
limite, sunt perfect elastice. Practic s-a dovedit însă că nu există materiale perfect elastice şi că, în
urma unei solicitări, chiar numai de o valoare mică, au loc şi deformaţii permanente plastice foarte
mici. în general, dacă nu se depăşeşte aşa-numita limită de proporţionalitate (care are valoare mai
mică decât cea de elasticitate), atunci deformaţia este proporţională cu sarcina şi conform legii lui
Hooke, avem:


 E  const.


unde: σ este tensiunea medie; ε - deformaţia specifică medie; E - modulul de elasticitate sau modulul
lui Young. Prin definiţie, limita de proporţionalitate convenţională este efortul unitar, la care abaterea
de la proporţionalitate dintre tensiune şi alungire atinge valoarea de 10% (σ10), iar limita de
elasticitate convenţională este efortul, unitar la care alungirea remanentă atinge valoarea prescrisă de
0,01% (σ0.01).
 Rigiditatea este proprietatea materialelor de a se opune deformaţiilor elastice şi este contrară
elasticităţii. Mărimea care reflectă capacitatea materialelor de a se opune deformărilor elastice, deci
o măsură a rigidităţii, este modulul de elasticitate E.
 Plasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea sarcinilor exterioare,
fără a mai reveni la forma iniţială după îndepărtarea solicitării exterioare, rămânând astfel permanent
deformate. Din acest punct de vedere materialele metalice pot fi, fie plastice (ductile), fie fragile.
Materialele plastice se pot prelucra uşor prin deformare la rece sau la cald (laminare, forjare,
matriţare, tragere etc.) şi permit atenuarea concentrării locale a tensiunilor prin deformaţii plastice,
ceea ce duce la îndepărtarea pericolului de fisurare. În cazul materialelor fragile, care au tensiuni
interne, prin operaţia de deformare se provoacă creşterea acestor tensiuni care, la un moment dat,
depăşesc limita de rupere şi materialul se rupe fragil. Majoritatea metalelor şi aliajelor sînt plastice,
putând fi astfel uşor prelucrate prin deformare plastică (ex. oţelul, aluminiul, cuprul, plumbul) dar

43
sunt şi metale şi aliaje fragile (casante) cum sunt fontele cenuşii, fonta albă etc., care nu suportă
deformări plastice.
 Tenacitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la diferite eforturi, inclusiv la
cele dinamice (prin şoc), deformându-se mult înainte de rupere, ca de exemplu: oţelul moale, cuprul,
aluminiul, alama etc
 Fragilitatea este proprietatea materialelor de a se rupe brusc sub acţiunea sarcinilor, fără să
se deformeze plastic în prealabil. Este proprietatea opusă plasticităţii. Fragilitatea micşorează
rezistenţa materialelor la sarcini dinamice. Exemple de materiale fragile sunt: fonta cenuşie, oţelurile
călite, sticla, unele metale pure ca: Bi, Sb, Mg etc. De remarcat că fragilitatea nu este o proprietate
absolută a materialului, ea poate să apară sau să dispară în raport cu factorii care influenţează
procesul deformării. Astfel, W care la temperatura ambiantă este fragil, devine plastic şi ductil la
temperaturi înalte. O mare influenţă asupra comportării fragile o au concentratorii de eforturi
(crestăturile), precum şi viteza de deformare sau temperaturile joase.
 Duritatea este proprietatea materialelor de a opune rezistenţă la pătrunderea, în suprafaţa lor,
a unui corp din exterior, mai dur şi nedeformabil. Ea caracterizează rezistenţa la deformaţii
superficiale şi, respectiv, rezistenţa la uzare.
Factorii care determină duritatea sînt: natura materialului metalic (compoziţia chimică, forţele
de legătură metalice etc.), structura sa (reticulară, microscopică, macroscopică), temperatura, felul
solicitării (statică, dinamică) etc.
Se consideră macroduritate, cea determinată pe diferite straturi ale materialului sau zone ale
piesei metalice şi microduritate, determinată pe un grăunte cristalin sau strat intergranular.
 Rezilienţa (sau rezistenţa la şoc), este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la sarcini
dinamice. Rezilienţa caracterizează şi gradul de fragilitate al metalului.
 Fluajul este proprietatea materialelor metalice de a se deforma în timp, lent şi continuu, sub
acţiunea unei sarcini constante. Această proprietate variază cu temperatura şi de aceea este necesar
să se ţină seama de aceasta la proiectarea şi exploatarea maşinilor şi instalaţiilor care lucrează la
temperaturi mai înalte (cazane, turbine cu aburi, motoare cu reacţie, motoarele rachetelor ş. a.).
 Rezistenţa la oboseală este proprietatea materialelor de a suporta acţiunea unor solicitări
variabile repetate sau ciclice. Diferitele piese care se rup prin oboseală, funcţionează de obicei la
sarcini cu mult sub limita de rupere, uneori ne apărind nici o curgere prealabilă vizibilă. De obicei,
ruperea prin oboseală pleacă dintr-un punct (un mic defect de material, o crestătură) şi se dezvoltă
lent, pînă ce piesa, la un moment dat, cedează brusc.
 Rezistenţa la uzare este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la acţiunea de
distrugere prin frecare a suprafeţelor lor. Ea creşte paralel cu duritatea şi se poate îmbunătăţi prin
alierea metalelor, prin tratamente termice şi termochimice, prin tratamente mecanice (ecruisare), sau

44
prin acoperiri superficiale. Uzarea depinde foarte mult de ungere, de calitatea suprafeţei (netezime)
şi de condiţiile de rodaj.
1.5.5. Proprietăţile tehnologice şi de exploatare. Aceste proprietăţi se referă la capacitatea
de prelucrare a materialelor prin diferite procedee tehnologice. Din această grupă de proprietăţi fac
parte următoarele;
 Turnabilitatea este o proprietate complexă a metalului; un material va fi cu atât mai bun
pentru turnare, cu cât va avea o fluiditate mai bună (mai ales la piese complicate şi cu pereţi subţiri),
o contracţie mai mică la solidificare şi răcire (pericol de deformare, de fisurare, de formare a retasurii
în piesă etc.), o temperatură de topire mai scăzută (cuptoare de topire mai simple şi ieftine) şi o
tendinţă cât mai redusă de segregare (neomogenitate chimică în piesă);
 Maleabilitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a fi uşor prelucrabile la rece pentru
a fi transformate în foi subţiri, fără să se rupă sau să se fisureze. Metale maleabile sînt: Sn, Au, Cu,
oţelul moale, Ag, Al etc. Un indicator al maleabilităţii şi ductilităţii se poate considera şi alungirea la
rupere determinată prin încercare la tracţiune;
 Ductilitatea este proprietatea pe care o are un metal de a putea fi tras în fire subţiri prin
trefilare. Exemple de metale ductile sînt: cuprul, aluminiul, alama, oţelul moale etc.;
 Forjabilitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a putea fi prelucrate prin deformare
plastică la cald respectiv la rece, posedînd o rezistenţă la deformare cît mai mică, la temperaturi cît
mai joase, iar schimbările de formă şi dimensiuni prin deformare, să nu ducă la fisurare.
Forjabilitatea este influenţată de compoziţia chimică a materialului, temperatura şi viteza de
deformare;
 Sudabilitatea este proprietatea unor materiale metalice şi nemetalice, de a se îmbina prin
încălzire locală pînă în stare topită sau plastică, cu sau fără adaos de material, cu sau fără utilizarea
unor presiuni exterioare;
 Călibilitatea reprezintă proprietatea unor materiale de a deveni mai dure în urma răcirii lor
bruşte de la o anumită temperatură prescrisă, indicată şi prin adîncimea de pătrundere a călirii
(grosimea stratului durificat);
 Aşchiabilitatea (prelucrabilitate prin aşchiere) este proprietatea materialelor de a putea fi
prelucrate prin aşchiere (strunjire, frezare etc.) în produse semifabricate sau finite, cu eforturi cât mai
mici şi consum mic de energie şi de scule. Dacă se ţine seamă de structura metalelor, proprietăţile se
pot împărţi în două mari categorii: insensibile sau sensibile la defecte structurale şi de reţea.

45
 1.5.6. Solicitările chimice, fizice și mecanice în construcția de mașini și electrotehnică.
Acestea sunt urmatoarele:
a - solicitarile chimice sunt: solicitari de proces, care se produc la părțile active ale unor utilaje
destinate proceselor chimice de fabricație, mai precis definite, incât alegerea metalelor se face după
criterii funcționale; solicitări chimice de mediu, mai complexe, ele neputând fi definite decât prin
caracteristicile chimice generale (medii acide sau bazice, uscate sau umede);
b - solcitarile fizice stau la baza alegerii unor materiale pentru confecționare de conductori
electrici, piese magnetice etc. când se iau în considerație în primul rând proprietățile fizice
corespunzătoare: conductivitatea electrică, susceptibilitatea magnetică etc.;
c - solicitările mecanice se refera la efectele suportate de piesele metalice în procesul funcțional
cum sunt: cele de rezistența la starea de tensiuni creată, ca cele de păstrare a stabilității dimensionale
într-un subansamblu, ansamblu sau instalație fabricată.

46