RESUSCITAREA

CARDIO-
PULMONARA
ALS

DR.IUGA VIORICA
Medic Primar MedicinaGeneralǎ
Medic Specialist Medicina de Urgențǎ
SAJ Braila

1
 2021
CUPRINS:

I. STOPUL CARDIO-RESPIRATOR (SCR)……………. Pag.6

II. RESUSCITAREA CARDIO-PULMONARĂ (RCP)… Pag.9
Notiuni generale BLS (adult/copii)
- LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII……………………….. Pag.11
- SVB LA ADULT……………………………………. Pag.13
- DEFIBRILAREA AUTOMATĂ (DEA)……………. Pag.23
- PARTICULARITĂŢILE BLS LA COPII…………… Pag.27
- RCP LA NOU-NĂSCUŢI (LA NAŞTERE)…………. Pag.29
- ALS LA ADULT/COPII……………………………………. Pag.38
- SUPORTUL VITAL AVANSAT LA COPII………... Pag.73
- CĂI DE ADMINISTRARE A MEDICAŢIEI……….. Pag.78
- SUBSTANŢE (MEDICAMENTE) UTILIZATE ÎN RCP Pag.84
(ALS)…………………………………………….
III. DISPOZITIVE DE MASAJ CARDIAC,VENTILAŢIE ŞI Pag.94
ASPIRAŢIE…………………………………………
IV. DEZOBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE Pag.100
SUPERIOARE…………………………………………
V. ETICA RESUSCITĂRII - LIDER ŞI ECHIPĂ……….. Pag.103
VI. CONCLUZII…………………………………………… Pag.113
VII. BIBLIOGRAFIE……………………………………… Pag.114

2
 RESUSCITAREA
CARDIO-PULMONARĂ
PREŢUIEŞTE VIAŢA!
2021

În cadrul urgenţelor majore (numite şi de tip 0-1), stopul cardiorespirator (SCR) este şi
rămâne mereu una dintre provocările şi încercările grele la care este supusă echipa de intervenţii
de urgenţă.

Actuala pandemie de coronavirus COVID-19, pe lângă faptul că provoacă mulți pacienți

și decese, produce modificări importante în viața noastră de zi cu zi. Riscul de transmitere a
bolilor infecțioase de la pacient la resuscitator sau invers este foarte scăzut în cursul unei
resuscitări cardiopulmonare, dar în anumite medii sau în circumstanțe precum pandemia actuală
de coronavirus, aceste riscuri cresc foarte mult, ceea ce va necesita măsuri extreme de
PROTECȚIE și MODIFICĂ oricare dintre manevre.

Datele se schimbă rapid și mai multe organizații relevante din domeniul Reanimării și-au
publicat RECOMANDĂRILE pentru efectuarea RCP în timpul actualului COVID-19 Pandemie.

3
 ERC şi ILCOR, care sunt referința de bază pentru toată Europa, au indicat ȋn „Ghidul
ERC COVID-19”: Protecţia continuă să fie primul punct, cu adaptări în evaluarea căilor
aeriene și a ventilaţiei.

 ILCOR - Revizuirea publicată pe 30 martie, confirmată și dezvoltată în detaliu pe 20

aprilie, inițial sugerează DOAR COMPRESII și DEFIBRILATOR (la COPII, evaluează
VENTILAȚIA). Insistați să vă PROTEJAȚI!

 AHA - La fel ca restul, insistă asupra PROTECȚIEI, prioritizând COMPRESIUNILE și

DEFIBRILAREA (cu excepția copiilor) și în mediile cu echipamente pentru Resuscitare,
INTUBARE sau MASCĂ LARINGIANĂ pentru Ventilație.

 Resuscitation Council UK: PROTEJAȚI-VĂ bine, faceţi doar COMPRESII (și eventual
Defibrilaţi), cu excepția copiilor; dacă aveți de gând să folosiți o mască și balon Ambú,
este mai bine să o faceți 2 persoane.

 Consiliul Catalan de Resuscitare: PROTEJAȚI-VĂ cât mai mult posibil, fără ventilaţie
gură la gură.

4
 " Poate că o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă ! "

VIAŢA ARE PRIORITATE!

CONDUITA SALVATORULUI ÎN SITUAŢIILE DE URGENŢĂ

În situaţia în care salvatorul ajunge lângă o potenţială victimă, trebuie să urmeze câțiva
pași absolut necesari. Aceste etape sunt schematizate printr-un lanţ al primului ajutor.

Acesta reprezintă la rândul său prima parte din lanțul mult mai complex al supraviețuirii,
format din principalele elemente de resuscitare cardiorespiratorie a unei victime, recomandat în
noile ghiduri de resuscitare.

5
 DIAGNOSTICUL ŞI DEFINIŢIA STOPULUI
CARDIO-RESPIRATOR (SCR)

In toata lumea, atat in cadrul spitalicesc cat si in afara spitalelor, RCP este zilnic aplicata
pentru a salva viata oamenilor. RCP presupune o suma de ingrijiri medicale capabile sa
reanimeze, sa resusciteze sau sa sustina viata unui pacient aflat in stop cardiac sau respirator.
Functia mecanica a cordului si respiratia pacientului pot fi compromise sau sistate de un infarct
miocardic, inec, obstructia cailor aeriene cu un obiect strain sau de alte urgente medicale. Este
deosebit de importanta instruirea personalului medical in a recunoaste rapid urgentele medicale
si modalitatile corecte de interventie.

Ce este RCP ?

RCP constituie totalitatea manevrelor instituite atunci cand o persoana nu mai respira sau nu mai
are activitate cardiaca. Obiectivul RCP este de a asigura un debit circulator critic pentru
supravietuirea cardiaca si cerebrala prin propulsarea sangelui, ca transprtator de oxigen, spre
creier si cord.

De ce este necesara efectuarea RCP ?

RCP este efectuata pentru prevenirea instalarii leziunilor cerebrale si a decesului la persoanele
aflate in stop cardiac. Orice persoana care isi pierde starea de constienta poate necesita RCP. De
asemenea, confuzia, slabiciunea si durerea toracica pot semnifica iminenta instalarii stopului
cardiac. Dupa oprirea cordului,chiar si cateva minute de intarziere in initierea RCP pot
reprezenta diferenta dintre viata si moarte.

In urgentele cardiovasculare si in stopul cardiorespirator, cadrele medicale trebuie sa actioneze

prompt si competent. Presiunea psihologica asociata acestui tip de interventie poate provoca un
grad de anxietate cadrului sanitar, dar , cunoasterea manevrelor de urgenta confera incredere si
competenta practicianului in gestionarea urgentelor, satisfactia suprema ca a salvat o viata.

6
 Oprirea cardio-circulatorie (stopul cardiopulmonar) reprezintă sistarea activităţii
mecanice eficiente a cordului, cu suspendarea circulaţiei eficiente periferice. Datorită strânselor
interrelaţii fiziologice existente între activitatea sistemului cardiovascular şi a celui respirator
oprirea cardio-circulatorie se însoţeşte de regulă sau este urmată de oprire respiratorie.

Resuscitarea cardiopulmonară (RCP) reprezintă un sistem standardizat de manevre,

tehnici şi medicamente, care se aplică în cazul stopului cardiac şi/sau respirator şi care au drept
scop asigurarea transportului sângelui oxigenat la ţesuturi pentru protejarea funcţieiorganelor
vitale şi pentru crearea condiţiilor favorabile reluării circulaţiei spontane.

Diagnosticul SCR se suprapune şi se întrepătrunde cu manevrele de resuscitare de bază

(SVB), totul pentru a câştiga timp în încercarea de restabilire a funcţiilor vitale, cu scopul
scăderii afectării şi distrugerii ireversibile prin hipoxie a celulei cele mai sensibile şi mai
vulnerabile a organismului, neuronul.

Factorul timp reprezintă determinanta esenţială a succesului în resuscitarea

cardiorespiratorie şi recuperarea pacientului postresuscitare fără sechele (în special neurologice).
Instituirea promptă a manevrelor de resuscitare cardio-respiratorie oferă pacientului şansa
supravieţuirii fără sechele postresuscitare.

Aspectul clinic general: absenta celor trei semne vitale ("moarte aparentă“)

 lipsa conştienţei (nu răspunde la stimuli verbali sau tactili);

7
  lipsa respiraţiei (cercetată prin aplecarea capului salvatorului către faţa pacientului timp
de 2-10 secunde), sau alterarea gravă a respiraţiei (adică horcăit sau gasping);

 lipsa circulaţiei (a pulsului) - cercetată prin palparea unilaterală a pulsului carotidian

timp de 2-10 secunde.

Terminologia corectă pentru un bolnav la care se aplică măsurile de RCP într- o situaţie
de moarte iminentă este aceea de „resuscitat‟. Perioada de timp în care funcţiile vitale sunt
oprite, ȋnainte de apariţia leziunilor ireversibile ale organelor vitale (creier, cord, plămȃn), este
definită ca „moarte clinică” (aplicând prompt măsuri de RCP acestea îşi pot relua activitatea).

Ȋncetarea ireversibilă a funcţiilor vitale poartă numele de „moarte biologică”.

Respirația agonică (cu origine în trunchiul cerebral, care rămâne funcțional pentru câteva
minute după privarea de oxigen cauzată de stopul cardio-respirator) este o respirație lentă,
profundă și zgomotoasă – gasping. Prezența acesteia poate fi eronat interpretată ca o evidență a
circulației, însă aceasta se regăsește la 40% dintre victime în primele minute după stop.

Lipsa de răspuns la stimuli (pacient inconştient) și respirația anormală (absentă sau

ineficientă – gasping) sunt considerate principalele semne de stop cardio-respirator.

ETIOLOGIA STOPULUI CARDIO-RESPIRATOR (SCR)

Condiţii de apariţie ale stopului cardiac

1) Accidente acute:

- Cauze cardiace (accident coronarian acut, tahiaritmii

ventriculare maligne în diferite afecţiuni cardiace organice acute
sau cronice).

- Cauze extracardiace (traumatisme accidentale sau operatorii,

tulburări hemodinamice,

umorale sau hidroelectrolitice severe, asfixie, înec, electrocuţie,

hipotermii, intoxicaţii acute)

2) Etapă evolutivă finală a unor afecţiuni cronice ireversibile:

8
 • Neoplazii;

• Afecţiuni cardiace cronice;

• Afecţiuni pulmonare cronice;

• Afecţiuni neurologice cronice invalidante;

• SIDA.

RESUSCITAREA CARDIO-PULMONARĂ (RCP)

Există mai multe ghiduri şi protocoale internaţionale de RCP. Acestea cuprind:

1. Protocoale ce trebuie aplicate imediat după instalarea SCR chiar în lipsa asistenţei medicale
specializate - BLS ( Basic Life Support) = SVB (Suport Vital de Bază).

2. Protocoale de asistenţă medicală avansată ce trebuie aplicate de personal medical

specializat – ALS (Advanced Life Support) = SVA (Suport Vital Avansat).

SCR este o situaţie dramatică în faţa căreia trebuie adoptată o atitudine terapeutică de
urgenţă!

9
 Asigurarea ventilaţiei pulmonare şi a circulaţiei sanguine intră în măsurile elementare de
resuscitare cardiorespiratorie şi reprezintă faza I (Basic Life Suport) a protocolului de
resuscitare. Aplicarea corectă a acestor manevre în primele 5 minute de la instalarea SCR
dublează sau chiar triplează şansele de succes a resuscitării.

În majoritatea comunităţilor timpul scurs de la apelul de urgenţă până la sosirea echipei de

RCR este ≥ 8 min, interval în care pacientul depinde de primele 3 verigi ale lanţului
supravieţuirii!

Resuscitarea cardio-pulmonară precoce

Inițierea imediată a manevrelor de resuscitare poate crește rata de supraviețuire de 2 până la
4 ori. Se recomandă ca martorul cel mai familiarizat cu manevrele de resuscitare să înceapă
masajul cardiac extern și ventilațiile artificiale. În cazul în care niciunul din martori nu cunoaște
aceste manevre, dispecerul medical de urgență va da instrucțiuni doar pentru realizarea
compresiilor cardiace externe până la sosirea echipajului medical de urgență.

10
 Suportul vital de bază (SVB) sau Basic Life Support (BLS)
În cadrul resuscitării cardiopulmonare se defineşte ca un ansamblu de manevre efectuate
de orice persoană instruită pentru menţinerea respiraţiei şi circulaţiei adecvate a pacientului
aflat în SCR, fără a beneficia de nici un aparat medical până la venirea echipajului medical
specializat.

Rolul BLS în salvarea vieţii a fost definit de către Consiliul European de resuscitare cu
conceptul de „lanţ al supravieţuirii” alcătuit din patru verigi care îndeplinite cât mai rapid şi
corect cresc procentul supravieţuirii.

LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII
Conceptul "Lanţul supravieţuirii" reprezintă paşii vitali care trebuiesc urmaţi pentru o
resuscitare reuşită:

1. Recunoaşterea imediată a urgenţei şi apel pentru ajutor calificat (telefonează la 112).

2. Începerea manevrelor de resuscitare cât mai rapid; resuscitarea imediată poate dubla sau
tripla supravieţuirea după un episod de fibrilaţie ventriculară.
3. Defibrilarea cât mai rapidă: resuscitarea imediată şi defibrilarea poate determina o rată de
supravieţuire de 49-75 %. Fiecare minut de întârziere duce la scăderea supravieţuirii cu 10-15 %.
4. Asigurarea unui suport vital avansat adecvat.
Victimele unui stop cardio-respirator au nevoie de manevre de resuscitare în cel mai scurt
timp posibil. Resuscitarea asigură un debit cardiac mic dar esenţial către inimă şi creier. Aceasta
creşte probabilitatea transformării unei fibrilaţii ventriculare în ritm sinusal. Compresiile toracice
sunt deosebit de importante dacă nu poate fi aplicat un şoc în primele 5 minute după stop.

11
 Suportul vital de bază (SVB) reprezintă menţinerea libertăţii căilor aeriene, suportul
ventilaţiei şi circulaţiei fără ajutorul vreunui echipament cu excepţia dispozitivelor de protecţie.

Lanțul supraviețuirii este alcǎtuit din verigile de bazǎ necesare pentru a salva cel mai
mare numǎr posibil de pacienți aflați ȋn stop cardio-respirator (SCR), ȋn faza prespitaliceascǎ.

Prima regulă legată de riscurile RCP este siguranţa salvatorilor şi a victimelor

(viaţa acestora să nu fie pusă în pericol).

Resuscitarea cardiopulmonară presupune riscuri legate de locul desfăşurării şi riscuri

legate de victimă. Înainte de a se apropia de o victimă, salvatorul trebuie să se asigure că nu
există nici un pericol iminent care să provină din mediul înconjurător.
Primordial este necesar de eliminat factorul agresiv: de a evacua pacientul de sub
dǎrȃmǎturi, din apǎ, din ȋncǎpere arzȃndǎ sau din zona afectatǎ de substanțe toxice, din
automobil etc.
Este necesar de a aprecia repede şi corect starea pacientului!!!

Orice ȋntȃrziere reduce șansa victimei de a-și reveni!

De aceea trebuie acționat rapid și conform protocolului!

12
 PROTOCOLUL DE RESUSCITARE CARDIOPULMONARĂ
DE BAZĂ LA ADULT

Verificați starea starea de conștiență a victimei căzute:

• mişcați cu blândețe umerii victimei și întrebați cu voce tare: “Sunteţi bine?”

Inutile: Zdruncinarea violentă (periculoasă dacă sunt leziuni ale coloanei cervicale).

• Strigătele repetate.

• Pălmuirea, stropirea cu apă.

Dacă se mişcă / răspunde:

- lăsați victima în poziția în care ați găsit-o, dacă ați stabilit că nu există nici un alt pericol;

- încercați să aflați ce i s-a întâmpat și chemați ajutor dacă este nevoie (112);

- reevaluați cu regularitate ABC-ul resuscitării: A- airway (cale aeriană), B – breathing

(respiraţie), C- circulation (circulaţie).

13
 Pacientul care este inconştient, dar respiră şi are activitate cardiacă (puls) prezintă risc de
obstrucţie a căilor aeriene prin căderea bazei limbii pe peretele posterior al faringelui şi prin
secreţii sau vărsătură.

Pentru a reduce acest risc, se impune aşezarea victimei în

poziţia laterală de siguranţă.

Nivelul de conștiențǎ - Se evalueazǎ starea victimei: este conștient sau

inconștient?

14
 ȊN CONDIŢIILE SUSPICIUNII COVID 19

NU se va mai evalua respiraţia prin apropierea salvatorului de faţa victimei.

DOAR PRIVEŞTE !

Se va acoperi faţa victimei!

În cazul în care aceasta este inconștientă și nu respiră normal, se impune apelarea
112 și începerea resuscitării cardio-pulmonare prin compresii toracice.

Este obligatorie mentinerea unor cai aeriene libere. Aceasta nu presupune vizualizarea
continutului cavitatii bucale, trebuie sa asiguram pozitionarea pacientului cu fata in sus pe o
suprafata dura si dreapta pentru a alinia unghiul dintre cap si gat, astfel incat circulatia
fluxului de aer sa nu fie oprita(exemplu- limba pacientului).

ABC-UL RESUSCITĂRII
A. Airway: Eliberarea căilor aeriene - La o persoană cu stare de conştienţă absentă căderea
bazei limbii poate bloca căile aeriene superioare.

15
 Se elibereazǎ cǎile respiratorii prin hiperextensia capului și ridicarea bǎrbiei - se
plasează o mână pe frunte şi două degete sub mentonul victimei, se împinge cu blândeţe capul pe
spate.

 dacă se suspicionează o leziune cervicală se foloseşte manevra de subluxare a mandibulei

(nu se face hiperextensia capului) menţinând capul în poziţie neutră, în ax cu trunchiul.

Are ca scop:

 livrarea artificială de urgenţă a sângelui oxigenat către organele vitale pentru a evita
deteriorarea funcţională şi structurală;

 Evitarea modificărilor cerebrale ireversibile;

 Păstrarea şanselor de resuscitabilitate;

 Reluarea circulaţiei spontane.

Manevrele de eliberare a căilor aeriene (MECA) se aplică la orice pacient inconştient.

• MECA preced evaluarea respiraţiei spontane;

• MECA sunt menţinute în cursul evaluării respiraţiei spontane;

• Preced întotdeauna ventilaţia artificială;

• MECA sunt menţinute în cursul ventilaţiei artificiale

Existenţa mărcii traumatice impune menţinerea capului în

poziţie neutră (indiferentă).

B. Respiraţia: priveşte, ascultă şi simte (look, listen, feel)

Menţinînd deschise căile aeriene se verifică prezenţa respiraţiei:

- privind mişcările toracelui, DESCHIDEREA CĂILOR AERIENE

- ascultȃnd zgomotele respiratorii şi

- simţind fluxul de aer.

16
 Verificarea respiraţiei se face timp de
maximum 10 secunde. Este posibil ca imediat după oprirea cardiacă victima să aibă câteva
mişcări respiratorii de tip gasping care nu pot fi considerate respiraţie normală.

Dacă salvatorul are îndoieli asupra existenţei sau nu a respiraţiei va acţiona ca atunci când
ea nu există.

 Dacă victima respiră normal, dar este inconştientă va fi aşezată în poziţie laterală de
siguranţă, se va apela serviciul de urgenţă şi se va reevalua periodic victima.

 Dacă persoana nu respiră se apelează serviciul de urgenţă (de către altă persoană sau
chiar de salvator) şi apoi se continuă manevrele de resuscitare cu efectuarea compresiilor
toracice.
EVALUAREA RESPIRAÞIEI

17
C: Circulaţia – Compresiile toracice externe

Studiile arată că resuscitarea doar cu compresii toracice fără ventilaţie artificială este net
superioară lipsei de resuscitare, unele sugerând chiar că procentul de supravieţuire este
comparabil cu cel din resuscitarea utilizând şi ventilaţia artificială.

EVALUAREA CIRCULAŢIEI COMPRESIILE TORACICE

 Frecvenţa compresiilor trebuie să fie de 100/ min.

 Se întrerup compresiile numai dacă pacientul începe să respire normal.

 Se continuă resuscitarea:

- Pînă când soseşte personalul calificat.

- Victima începe să respire normal.

- Salvatorul este epuizat.

Dacă victima nu respiră sau respiră anormal:

• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, să găsească şi să aducă un DEA dacă acesta
este disponibil; sau, dacă este singur va folosi telefonul mobil pentru alertarea serviciilor de
urgenţă – salvatorul va părasi victima numai dacă nu are altă alternativă.

18
 • se încep compresiile toracice după cum urmează:

a) se îngenunchează lângă victimă;

b) salvatorul plasează podul unei palme pe centrul toracelui victimei;

c) podul palmei celeilalte mâini se plasează peste cea aflată pe torace;

d) se întrepătrund degetele mâinilor evitându-se compresia pe coastele victimei. Nu se

îndoiesc coatele. Nu se vor face compresii la nivelul abdomenului superior sau la nivelui
apendicelui xifoid.

e) salvatorul se va poziţiona vertical deasupra toracelui victimei şi va efectua comprimarea

sternului cu cel puţin 5 cm (fără a depăşi însă 6 cm);

f) după fiecare compresie îndepărtaţi presiunea exercitată pe torace fără a pierde contactul
între mâini sau între palmă şi stern; repetaţi compresiile cu o frecvenţă de cel puţin 100
pe min (fără a depăşi 120 pe min); (vezi ritmul melodiei „Stayin′alive”a formaţiei Bee
Gees).

g) compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp.

Omiterea respirațiilor este acceptată în cazul în care salvatorul nu are

cunoștințe cu privire la măsurile de acordare a primului ajutor sau în
circumstanțe precum pandemia actuală de coronavirus.

Compresiile toracice determină apariţia unui flux sanguin prin creşterea presiunii
intratoracice şi prin compresia directă a cordului. Chiar dacă pot produce o TAS de 60-80

19
mmHg, TAD este foarte mică iar tensiunea arterială medie la nivelul carotidei rareori depăşeşte
40 mmHg. Compresiile generează un flux sangvin mic, dar critic pentru cord şi creier, crescând
probabilitatea unei defibrilări reuşite. Acesta este deosebit de important dacă primul şoc este
administrat la mai puţin de 5 minute după colaps.

De fiecare dată când se reiau compresiile, mâinile salvatorului trebuie să fie aşezate în
centrul toracelui. Frecvenţa compresiilor trebuie să fie 100/min.

Toracele trebuie comprimat 4-5cm. După fiecare compresie toracele trebuie lăsat să
revină în poziţia iniţială.

Durata compresiei toracelui trebuie sa fie egală cu cea a decompresiei. Întreruperi cât mai
puţine. Puls palpapil la carotidă sau femurală nu înseamnă întotdeauna flux arterial eficient.

Nu se îndoaie coatele!

Nu se vor face compresii la nivelul abdomenului superior sau la nivelui

apendicelui xifoid!

20
Dacă pacientul nu respiră, se trece direct la compresiile toracice!

 Este important să se localizeze corect jumătatea sternului şi să se menţină poziţia

mâinilor în timp ce se efectuează compresiile toracice.
 Dacă mâinile sunt aplicate prea sus, compresiile toracice nu vor avea ca rezultat
comprimarea cordului, dacă mâinile sunt prea jos aşezate, forţa aplicată în urma
compresiilor poate produce leziuni hepatice iar dacă mâinile alunecă lateral, compresiile
nu sunt eficiente şi se pot produce fracturi costale şi leziuni pulmonare.
Dacă victima/pacientul nu respiră, trebuie să fie efectuată ventilaţia artificială. În timpul
acestor manevre, plămânii trebuie expansionaţi adecvat cu fiecare ventilaţie.

21
VENTILAŢIA (respiraţia artificială) – ventilaţia gură
la gură

După 30 de compresiuni toracice se efectuează două

ventilaţii gură la gură. Se menţin căile aeriene în poziţie deschisă, se
curaţă de eventuali corpi străini şi se pensează nasul cu indexul şi
policele. Salvatorul face un inspir după care îşi plasează gura etanş
pe gura pacientului efectuând expirul prin care introduce aerul în
căile aeriene ale victimei timp de 1secundă. Se urmăreşte expansiunea toracelui în timpul
insuflaţiei şi apoi are loc expirul pasiv. Dacă toracele nu expansionează înseamnă că există o
obstrucţie a căilor aeriene şi va fi necesară efectuarea manevrei de dezobstrucţie a căilor aeriene.

Ritmul ventilaţiei artificiale, atunci când se poate realiza corect este de 10-12
ventilaţii/minut, adică o respiraţie la fiecare 4-5 secunde, iar volumul de aer insuflat va fi de 6-7
ml/kgc (aproximativ 500-600 ml). Când calea aeriană este neprotejată, un volum curent de 1 l
produce distensie gastrică semnificativ mai mare decât un volum curent de 500 ml.
Hiperventilaţia este dăunătoare, deoarece creşte presiunea intratoracică, care scade
întoarcerea venoasă către inimă şi reduce debitul cardiac. Supravieţuirea este prin urmare redusă.
După două ventilaţii se continuă compresiile toracice în ritm de 30 compresiuni / 2
ventilaţii.

22
 Ȋn noile proceduri ȋn cadrul SVB, nu este necesară verificarea pulsului de către
persoanele fără calificare medicală, deoarece este mai greu de stabilit, importantă fiind prezenţa
sau absenţa respiraţiei!

DEFIBRILAREA ELECTRICĂ AUTOMATĂ,

COMPONENTĂ A LANŢULUI

SUPRAVIEŢUIRII
Deși crește semnificativ rata supraviețuirii după un stop cardio-respirator, disponibilitatea
defibrilatorului automat extern este limitată la locurile publice cu o densitate mare de persoane,
precum aeroporturi, gări, terenuri/săli de sport, malluri etc. Însă, 60-80% din stopuri survin la
reședință, iar șansa ca la sosirea echipajului de urgență ritmul să fie încă șocabil este mică.

Defibrilatorul automat extern - Este sigur și eficient, permițând defibrilarea precoce

înaintea sosirii echipajului de urgență. Compresiile toracice
trebuie continuate cu întreruperi minime în timpul administrării
șocului.
Apariţia defibrilatoarelor automate (DEA) face posibilă
utilizarea acestora şi de către persoane nemedicale (laice), cu o
instrucţie minimă anterioară.
Urmărirea fără întârziere a instrucțiunilor date de defibrilatorul automat extern este
esențială pentru salvarea victimei. Instrucțiunile urmăresc:

 Minimizarea întreruperii compresiilor toracice pentru analiza ritmului și timpul de

încărcare a defibrilatorului;

 Administrarea unui singur șoc, când este detectat un ritm

șocabil;

 Reluarea imediată a compresiilor după administrarea

șocului;

 Reanalizarea ritmului după 2 minute.

23
 DEFIBRILAREA AUTOMATĂ EXTERNĂ

Ȋn timpul scurs de la chemarea pȃnă la sosirea ambulanţei supravieţuirea victimei este

dependentă de resuscitarea cardiorespiratorie şi utilizarea defibrilatoarelor externe automate
(“automated external defibrillators” - AED).

Aparatul detectează activitatea electrică a cordului şi indică aplicarea defibrilării ȋn

cazul unui ritm şocabil. Poate fi folosit de orice persoană instruită ȋn RCP cu defibrilare
automată.

24
Imediat după sosirea DEA:

– se va porni DEA şi se vor ataşa padelele pe toracele dezgolit al victimei;

– dacă există mai mult de un salvator, RCP trebuie continuată atâta timp cât se
ataşează padelele;

– vor fi urmate imediat comenzile vocale sau cele afişate;

– salvatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima în timp ce DEA analizează

ritmul.

Dacă nu există indicaţie de şoc:

 salvatorul va începe imediat RCP cu un raport de 30 compresii toracice la 2 ventilaţii;

 va continua conform comenzilor vocale sau afişate.
Dacă există indicaţie de şoc:
 salvatorul se va asigura că nimeni nu atinge victima;
 va apăsa butonul de şoc urmând instrucţiunile;
 va reîncepe imediat RCP utilizând un raport de 30:2;
va continua conform comenzilor vocale sau afişate
comenzilor vocale sau afişate.

25
26
 Pȃnă cȃnd se efectuează suportul vital de baza ?
 pȃnă cȃnd victima prezintă semne de viaţă (respiraţie, puls, mişcări, grimase etc) -
pacientul se va aşeza ȋn poziţie laterală de siguranţă şi se va evalua periodic respiraţia,
pulsul, eventual conştienţa;

 pȃnă cȃnd soseşte echipajul de ambulanţă calificat; acesta va reevalua pacientul, va

continua manevrele RCP, aplicȃnd suportul vital avansat;

 pȃnă la epuizarea salvatorului.

Secvenţele de aplicare a BLS la copil sunt:

 evaluarea primară;

 asigurarea libertăţii căilor aeriene;

 respiraţia artificială;

 compresiuni toracice externe.

Copilul nu este un adult în miniatură. El are particularităţi anatomice ce vor determina

specificitatea bolilor. Sugarului şi copilului mic le sunt specifice bolile cu debut brusc şi
urgenţele.

Semnele stopului respirator sau insuficienței respiratorii totale

27
  Frecvență respiratorie rară (<10 / min);

 Tonus muscular flasc - inconștiență;

 Frecvență cardiacă redusă (<60 / min);

 Respirație sau puls slab, chiar absent.

SVB SUGAR INCONŞTIENT SVB COPIL

Nu ȋntrerupeţi resuscitarea până când:

 Copilul prezintă semne de viaţă (are grimase, se mişcă, deschide ochii, respiră normal sau
este palpat un puls bine definit cu o frecvenţă mai mare de 60 bătăi/ min);

 Ajutorul calificat soseşte şi preia cazul;

28
  Sunteţi epuizat.

RCP LA NOU-NĂSCUŢI (LA NAŞTERE)

Un număr relativ redus de copii necesită resuscitare la naştere. Dintre cei care necesită
asistenţă, majoritatea necesită doar asistare ventilatorie, o mică parte dintre ei necesită o scurtă
perioadă de compresii toracice externe ca masură complementară ventilaţiei. Necesitatea
resuscitării sau a asistării de către specialist la naştere este mai probabilă la copiii cu semne
intrapartum de suferinţă fetală, copiii născuţi cu vârsta gestaţională sub 35 de săptămȃni, cei
născuţi natural în prezentaţie pelvină şi cei din sarcini
multiple.

Controlul temperaturii

Goi şi uzi, nou-născuţii nu pot să-şi menţină temperatura într-o încăpere care pare
confortabilă din punct de vedere termic pentru un adult. Nou-născuţii cu suferinţă la naştere sunt
în mod particular vulnerabili. Expunerea nou-născuţilor la frig va determina scăderea presiunii
arteriale a oxigenului şi creşterea acidozei
metabolice.
Un copil foarte moale este cel mai probabil
inconştient şi va necesita suport ventilator. Ştergerea
nou-născutului produce de obicei o stimulare
suficient de importantă pentru a induce instalarea
respiraţiei. Evitaţi metodele mai viguroase de stimulare.

29
Dacă nou-născutul nu respiră după o scurtă perioadă de stimulare, va avea nevoie de măsuri
suplimentare de suport.
Orice copil sănătos este cianotic la naştere, dar coloraţia lui devine roz într-un ȋnterval de
30 secunde de la instalarea respiraţiilor eficiente. Nou-născutul fără fenomeme de asfixie la
naştere trebuie menţinut normotermic (36,5-37,5°C).

1. Respiră viguros sau plânge - Tonus bun.

- Frecvenţă cardiacă peste 100 bătăi/minut.
Acest copil necesită doar ştergere, înfăşare în scutece calde şi dacă se consideră potrivit,
aşezarea lângă mamă. Copilul va rămâne cald prin contact piele la piele cu mama sub o pătură, şi
poate fi pus la sân în acest moment.

2. Respiră ineficient sau este apneic - Tonus normal sau redus.

- Frecvenţă cardiacă sub 100 bătăi/minut.
Ştergeţi şi înfăşaţi. Starea copilului se va putea îmbunătăţi în urma ventilaţiei pe mască, dar
dacă frecvenţa sa cardiacă nu creşte corespunzător va necesita şi compresiuni toracice.

3. Respiră ineficient sau este apneic - Copil moale.

- Frecvenţ cardiacă scazută sau nedetectabilă.
- Deseori paloare, sugerând perfuzie slabă.

30
 Ştergeţi şi înfăşaţi. Acest copil necesită imediat asigurarea căii aeriene şi ventilaţie. Odată
realizate aceste manevre, nou-născutul va necesita probabil şi compresiuni toracice şi posibil
administrare de medicamente.

Resuscitarea NN se axează aproape în întregime pe managementul

respiraţiei, nu pe cel cardiac.

31
a) Siguranţa salvatorului.

b) Stabilirea nivelului de conştienţă → se sesizează plȃnsul, mişcarea nou-născutului.

c) Strigăm după ajutor.

32
 d) Eliberarea, verificarea şi asigurarea căilor aeriene:

- se aşează nou-născutul ȋn decubit dorsal, ȋn poziţie neutră a capului;

- se verifică timp de maxim 10 secunde respiraţia.

e) Dacă NU respiră:

 Dacă se asistă la naştere se va clampa şi ulterior tăia cordonul ombilical la cca. 10-20 cm
de peretele abdominal al fătului.

 Dacă e un singur salvator se ȋncep imediat 5 ventilaţii (ventilaţie cȃt un PUF, aerul din
gura salvatorului e suficient, maxim 1-1,5 secunde) !! Accesul la 112 ȋn situaţia de unic
salvator se realizează după 1 minut de RCP !!

 Dacă sunt doi salvatori, unul din ei realizează accesul la 112, ȋn timp ce al doilea
realizează cele 5 insuflaţii. Ventilarea se face gură la gură şi nas.

Se verifică funcţiile vitale. Se caută semne de viaţă timp de maxim 10

secunde. Dacă nu sunt semne de viaţă se trece la următorul pas.

f) Se ȋncep compresiile toracice:

- se folosesc două degete aşezate în treimea inferioară a sternului; sternul se ȋnfundă la o

adâncime ce corespunde la 1/3 din diametrul antero-posterior al toracelui, cu o frecvenţă de
minim 100 – 120/min. (raportul compresiuni/ventilaţii este de 3:1).

- dacă sunt doi sau mai mulţi salvatori poate fi folosită tehnica ȋncercuirii prin care unul
din salvatori cuprinde toracele nou-născutului cu mâinile astfel încât ambele police să fie
poziţionate pe stern.

33
34
Scorul Apgar

Tonusul muscular (activitatea) - se apreciază ȋn funcţie de mişcările active şi pasive:

2 – prezenţa mişcărilor active, tonusul muscular e bun;
1 – cȃteva mişcări de flexie a extremităţilor;
0 – hipotonie, musculatura este flască.

Frecvenţa cardiacă (puls) - se apreciază numărul de bătăi

cardiace pe minut:
2 – peste 100 bătăi cardiace pe minut;
1 – sub 100 bătăi cardiace pe minut;
0 – absenţa bătăilor cardiace.

Excitabilitatea reflexă (grimasă) - sau reflectivitatea, este răspunsul nou-născutului la stimuli

externi; se apreciază prin reacţia la introducerea sondei ȋn cavitatea nazală pentru dezobstrucţia
căilor respiratorii:
2 – ţipă, tuşeşte sau strănută;
1 – face o grimasă;
0 – nu reacţionează.

35
Culoarea tegumentelor (aspect) - este importantă deoarece ea relevă gradul de oxigenare a
sȃngelui:
2 – tegumente roz;
1 – roz la nivelul trunchiului şi cianotică (albastră) la extremităţi;
0 – tegumente palide sau cianotice (albastre).

Mişcările respiratorii şi tipătul (respiraţia) - se apreciază apariţia spontană a respiraţiei,

reflectată de un ţipăt sau plȃns viguros şi prezenţa mişcărilor respiratorii:
2 – mişcări respiratorii regulate, ţipăt sau plȃns viguros;
1 – mişcări respiratorii neregulate, plȃns slab;
0 – respiraţie absentă, nu plȃnge.
♦ 10, 9 sau 8 = nou-născutul este sănătos, are o greutate normală, de asemenea o adaptare
neonatală bună, care nu necesită ȋngrijiri deosebite, drept pentru care bebeluşul va fi transferat ȋn
secţia de nou-născuţi a unităţii medicale.

♦ 7 sau 6 = ȋn funcţie de deficienţele remarcate medicul poate recomanda oxigenoterapie sau

corectarea unor deficienţe pe care nou-născutul le prezintă, de exemplu hipoglicemie sau
hipocalcemie. Bebeluşul va fi evaluat din nou după cinci minute.

♦ 5 sau mai mic de 5 = nou-născutul prezintă o stare generală gravă pentru care sunt necesare
manevre de resuscitare, reanimare şi terapie intensivă. Şi ȋn acest caz, după manevrele efectuate
de către medici scorul este din nou calculat.

De retinut :

- semnele de insuficienta respiratorie iminenta includ : tahipneea, bataile aripilor nazale, tirajul
intercostal si sternal, geamatul expirator si balansul toraco-abdominal

36
 Dacă NN nu prezintă respiraţii spontane eficiente după o scurtă perioadă, se
trece la suportul respirator!

STIMULAŢI!!! Manevrele viguroase vor fi evitate!

- manevrele de uscare şi încălzire reprezintă manevre de stimulare a respiraţiei;
- stimulare tactilă la nivelul spatelui sau tălpilor;
Metode periculoase de stimulare:
- lovirea spatelui;
- compresia cavităţii toracice;
- flexia forţată a coapselor pe abdomen;
- dilatarea sfincterului anal;
- comprese sau băi cu apă fierbinte sau rece;
- scuturarea, zdruncinarea.

37
Eliberarea căilor aeriene
 Aşezaţi nou-născutul în decubit dorsal, cu capul în poziţie neutră. Menţinerea poziţiei
corecte a capului poate fi uşurată prin aşezarea unui rulou din scutec/pătură, de 2 cm
grosime, sub umerii copilului. La nou-născuţii cu tonus scăzut poate fi necesară ridicarea
mandibulei sau folosirea unei pipe orofaringiene de dimensiuni potrivite pentru a
deschide calea aeriană.
 Aspirarea este necesară doar dacă calea aeriană este obstruată. Dacă după primele etape
efortul respirator este absent sau inadecvat, ventilaţia plamânilor este următoarea
prioritate.
 La nou-născuţii la termen, începeţi resuscitarea cu aer. Semnul principal al unei distensii
pulmonare adecvate este o îmbunătăţire promptă a frecvenţei cardiace; dacă aceasta nu se
îmbunătăţeşte, evaluaţi mişcările peretelui toracic.
 Pentru primele ventilaţii, menţineţi presiunea iniţială timp de 2-3 secunde. Eficienţa
ventilaţiei pasive este demonstrată de obicei de o creştere rapidă a frecvenţei cardiace
care se menţine la peste 100 bătăi/minut.

La nou-născuţii cu tonus scăzut poate fi necesară ridicarea mandibulei sau folosirea unei
pipe orofaringiene de dimensiuni potrivite pentru a deschide calea aeriană. Aspirarea este
necesară doar dacă calea aeriană este obstruată.

38
 Suportul circulator prin compresiuni toracice este eficient doar în cazul în care
plamânii sunt expansionaţi. Administraţi compresiuni toracice dacă frecvenţa cardiacă este sub
60 bătăi/minut în ciuda ventilaţiei adecvate.
Cea mai eficientă tehnică de a realiza compresiunile toracice se obţine prin plasarea
policelor alăturate deasupra treimii inferioare a sternului, imediat sub linia imaginară care uneşte
cele două mameloane, cu restul degetelor înconjurând toracele şi susţinând spatele.

Menţinerea raportului 3 compresii/ 1 ventilaţie!

Folosiţi un raport de trei compresiuni la o ventilaţie, urmărind obţinerea a aproximativ

120 compresiuni pe minut, de exemplu 90 de compresiuni şi 30 de ventilaţii. Există avantaje
teoretice în a permite ca faza de relaxare să fie discret mai lungă decât cea de compresie.
Verificaţi ritmul cardiac după aproximativ 30 secunde şi apoi periodic.
 Dacã frecvenþa cardiacã este peste 60 bãtãi/minut se întrerup compresiile toracice.
 Dacă frecvenţa cardiacă este sub 60 bătăi/minut se administrează medicaţie.

Calitatea compresiunilor şi a respiraţiilor sunt mai important decât frecvenţa.

SUPORTUL VITAL AVANSAT (SVA) = (ALS)

Algoritmul ALS la adult reprezintă suma măsurilor care, suprapuse BLS-ului,
sunt menite să restabilească circulaţia sanguină spontană. Aici sunt incluse măsuri de
management al căilor respiratorii şi ventilaţia mecanică, pe de o parte, precum şi obţinerea
unui acces venos pentru administrarea medicaţiei specifice, monitorizare (cu sau fără
defibrilare) cu identificarea şi tratarea cauzei care a dus la stopul cardio-respirator, pe de altă
parte. Scopul final este acela de a restabili circulaţia sanguină spontană.

39
 Resuscitarea avansată necesită intervenţia unei echipe formate şi antrenate în
resuscitare, dotată cu echipamentele şi medicamentele necesare.

Echipa de resuscitare
Procesul de resuscitare este complex şi necesită o echipă formată din mai multe persoane,
fiecare instruită să desfăşoare oricare din tehnicile BLS sau ALS. Fiecare etapă a procesului de
resuscitare este importantă pentru salvarea pacientului. Şansa de succes este decisiv influenţată
de ordinea de desfăşurare a acestor etape.
Totul depinde de numărul membrilor echipei de resuscitare şi de pregătirea lor. În mod
normal, când echipa este completă, abordul venos şi intubarea se desfăşoară concomitent fără
întreruperea BLS.
Eficienţa RCP depinde de liderul de echipă, motiv pentru care lider de echipă va fi desemnată
persoana cu pregătirea profesională cea mai amplă.
Cel mai important obiectiv in resuscitare este supravietuirea pacientilor cu mentinerea unei
functii neurologice intacte. Cresterea sanselor de resuscitare in urgentele cardiopulmonare
necesita o buna integrare si coordonare a echipelor de interventie rapida si a procedurilor de
urgenta.
Echipa de resuscitare/ de Interventie Rapida/ Echipa Medicala Urgenta(MET) are
urmatoarele caracteristici :
- personal medical instruit in efectuarea ALS, desemnat pentru pentru a interveni in caz
de stop cardiac
- componenta : conducatorul echipei – responsabil de coordonarea interventiei si 3-5
membrii , desemnati pentru efectuarea urmatoarelor sarcini : efectuarea compresiilor
toracice, operarea monitor-defibrilatorului, mentinerea cailor aeriene libere, ventilare si
oxigenare, administrarea medicatiei specifice, observare/inregistrare.
Echipa de resuscitare :
- cadrele medicale detin cunostinte ,tehnici si experienta in furnizarea serviciilor medicale
de urgenta sau de terapie intensiva, efectueaza evaluarea rapida si stabileste strategiile de
tratament pentru a stabiliza pacientul, urmarind protocoalele pas-cu-pas pentru
gestionarea situatiei.

40
În stopul CR pot apărea următoarele grupe mari de ritmuri cardiace:

 Ritmurile şocabile: fibrilaţia ventriculară (FV), tahicardia ventriculară fără puls (TVP).

 Ritmurile nonşocabile: asistolia şi activitatea electrică fără puls (AEFP).

Principala diferenţă în managementul acestor două grupe de aritmii este răspunsul la

defibrilare. Manevrele ulterioare: masajul cacardiac extern (MCE), ventilaţia mecanică (VM),
abordul venos, administrarea de adrenalină, identificarea şi corecţia factorilor reversibili sunt
comune ambelor grupe. Algoritmul de resuscitare avansată are drept concluzie practica
defibrilării în cazul FV/ TVPşi lipsa ei de indicaţie în Asistolă şi AEP.

41
 Stopul cardiac este rezultatul dezvoltării unei aritmii incompatibile cu funcţia de
pompă (de exemplu: tahicardia ventriculară, fibrilaţia ventriculară sau asistola) sau poate fi
consecinţa unui ritm care deşi este compatibil cu funcţia de pompă nu produce debit
cardiac (stare numită disociaţie electromecanică sau activitate electrică fără puls).
Monitorizǎrile EKG au demonstrat că în 75% din cazuri aritmia precipitantă a stopului
cardiac este FV (fibrilaţia ventriculară) sau TV (tahicardia ventriculară) fără puls. Aceste aritmii
ventriculare maligne sunt precedate, de cele mai multe ori, de tahicardia ventriculară monomorfă
cu puls sau de extrasistole ventriculare.

În timp, tahicardia ventriculară evoluează spre FV şi/sau asistolă prin consumarea

rezervelor de energie ale miocardului, prin hipoxie şi acidoză progresivă.

EKG reprezintă suma potenţialelor de acţiune a tuturor fibrelor miocardice, care pot fi
înregistrate pe hârtie sau vizualizate pe ecran, cu o viteză constantă de 25 sau 50 mm/sec.
Înregistrarea se face în 12 derivaţii: 3 derivaţii bipolare, 3 derivaţii unipolare ale membrelor şi 6
derivaţii unipolare precordiale.

De retinut :

- este foarte important a se intelege ca ECG reflecta doar activitatea electrica si nu ofera
vreo informatie referitoare la lucrul mechanic al inimii;

- pacientii trebuie tratati in functie de simptomatologia lor si nu in functie de ECG;

42
Atenţie - Pulsul se verifică la carotidă, NU pe monitor.
• Activitatea electrică a inimii poate apare normală pe monitor, deşi pacientul este ȋn stop
cardiac (disociaţie electro-mecanică).

RITMURILE ŞOCABILE

TAHICARDIA VENTRICULARĂ

Este expresia unor depolarizări succesive de origine ventriculară (sub bifurcaţia hisiană),
definită prin existenţa a cel puţin 3 bătăi ventriculare consecutive, la o frecvenţă > 120
bătăi/minut. De obicei însoţeşte afectări organice (IMA, cardiopatii).

Pe EKG:

 aspect de unde monomorfe (dacă mecanismul de producere este eliberarea unor

impulsuri electrice dintr-un focar unic ventricular sau reintrarea unui stimul printr-un
circuit situat la nivel ventricular);

 aspect de unde polimorfe, dacă stimulii sunt eliberaţi din multiple focare ventriculare.

Complexele de depolarizare ventriculară au aspect mult deformat, în toate derivaţiile.

43
În funcţie de durata tulburării de ritm, clasificarea se face astfel:

1. TV nesusţinută (0,12sec. prin originea lor subhisiană) la intervale regulate sau

aproape regulate, cu o frecvenţă cuprinsă între 100/minut şi 250/minut. Identificarea
undelor P prezente cu o frecvenţă dată de nodul sinusal, independentă de cea a
complexelor QRS largi, traduce prezenţa disociaţiei atrio-ventriculare asociată
aproape întotdeauna TV.

2. În funcţie de morfologia complexului QRS clasificarea TV se va face în TV

monomorfă şi TV polimorfă.

O formă particulară de TV este torsada de vârfuri care are ca mecanism de producere

postdepolarizarea precoce în următoarele condiţii: QT lung (ce apare la administrarea în doze
toxice a fenotiazinelor, a antidepresivelor triciclice sau a haloperidolului, a antiaritmicelor de
clasă IA, IC şi III), bradicardie severă, boli cerebro-vasculare (AVC hemoragic), dezechilibre
hidro-electrolitice (hipocalcemie, hipomagnezemie, hipopotasemie), hipotermie, boli cardiace
(miocardită, cardită reumatismală, IMA).

44
 Imaginea EKG a torsadei de vârfuri este reprezentată de complexe QRS largi ce îşi
schimbă treptat polaritatea şi amplitudinea, şi au o frecvenţă de 200/minut.

FIBRILAŢIA VENTRICULARĂ

Rezultă din activitatea anarhică a mai multor centri ectopici dotaţi cu automatism şi
răspândiţi difuz în masa miocardului ventricular; aceşti centri îşi exacerbează automatismul
producând descărcări electrice zonale ce duc la contracţii parcelare ale miocardului, făcându-l
incapabil să-şi mai exercite funcţia de pompă.

La adult este cea mai comună tulburare de ritm la pacienţii cu SCR, poate fi precedată de un
episod de TV sau chiar tahicardie supraventriculară.

Electrocardiografic, se înregistrează un traseu cu unde neregulate cu o frecvenţă cuprinsă

între 150/minut şi 500/minut şi cu amplitudine variabilă, pe care nu se pot distinge complexe
QRS, segmente ST sau unde T.

45
 Etiologic, FV poate fi primară – aceasta apare pe un cord indemn, recunoscând ca
mecanism de producere hipoxia (frecvent întâlnită la copil) şi secundară – având drept mecanism
alterarea morfofuncţională a miocardului.

Diminuarea rezervelor de ATP este redată pe EKG prin transformarea unei FV cu unde
mari într-o FV cu unde mici, situaţie care se însoţeşte şi de o scădere a ratei de supravieţuire,
cauzată de refractaritatea la tratament în condiţiile epuizării rezervelor funcţionale.

46
 PROTOCOL FV/TV FĂRĂ PULS

Ciclul de resuscitare se reia şi se repetă atât timp cât pacientul ramâne în FV/TV fără
puls.

47
 Durata resuscitării în cazul FV/TV fără puls poate fi prelungită în funcţie de situaţia
clinică şi se poate obţine succesul resuscitării chiar după mai mult de 30 de minute de
resuscitare. FV/TV persistentă poate constitui indicaţie de intervenţie coronariană percutană sau
de tromboliză – în aceste cazuri, poate fi folosit un dispozitiv mecanic pentru RCP cu scopul de a
menţine un nivel calitativ al RCP pentru o perioadă prelungită.

Pe tot parcursul resuscitării în situaţia de FV/TV fără puls se identifică toate cauzele
reversibile posibile şi se tratează cele care sunt identificate.

De retinut : nu intarziati defibrilarea in cazul producerii stopului cardiac ; daca stopul cardiac s-
a produs si a avut o durata mai mare de 4-5 minute, efectuati manevre RCP timp de 2 minute
inainte de a defibrila.

RITMURILE NONŞOCABILE
Ritmurile nonşocabile sunt: activitatea electrică fără puls şi asistolia.

Dacă ritmul iniţial este AEFP sau asistolie, se încep manevrele de resuscitare cu raportul
dintre compresiile toracice şi ventilaţiile mecanice de 30:2. Ritmurile non-şocabile nu necesită
defibrilare! Dacă nu se poate deosebi o asistolă de o FV cu unde mici, nu se va încerca
defibrilarea (nu are succes), ci se vor continua compresiile toracice externe şi ventilaţiile, care
vor creşte amplitudinea undelor de FV, îmbunătăţindu-se şansele de defibrilare şi restabilire a
unui ritm de perfuzie.

ACTIVITATEA ELECTRICĂ FĂRĂ PULS

Pacienţii cu activitate electrică fără puls (AEFP) (denumită şi disociaţie electromecanică,

DEM) deseori prezintă contracţii miocardice, dar acestea sunt prea slabe pentru a produce o undă
de puls detectabilă. AEFP este deseori cauzată de afecţiuni reversibile şi poate fi tratată dacă
aceste afecţiuni sunt identificate şi tratate corect. Rata de supravieţuire a pacienţilor cu AEFP
este foarte mică dacă afecţiunea de bază nu este identificată sau nu poate fi tratată.

48
Dacă în timpul resuscitării unei asistole sau AEFP, ritmul se schimbă în FV, se trece pe
protocolul de FV.

49
PROTOCOL DE RESUSCITARE NON - FV/TV

Protocolul în AEP cuprinde RCP (compresiuni toracice şi ventilaţii 30:2) timp de 2

minute şi administrarea de adrenalină 1 mg la fiecare 3 minute, în paralel cu tratamentul
etiologic. În orice situaţie de activitate electrică fără puls succesul resuscitării este asigurat de
identificarea rapidă a cauzei şi de tratarea acesteia în urgenţă, în paralel cu manevrele de
resuscitare. Protocolul de resuscitare în AEP este acelaşi indiferent de cauză dar la fiecare ciclu
de resuscitare trebuie să ne gândim şi să excludem două din cele zece cauze.

Protocolul utilizat în cazul activităţii electrice fără puls va fi urmat atât timp cât
pacientul se afla în această situaţie, schimbarea ritmului de pe monitor necesitând reevaluare şi
abordarea altui protocol de resuscitare sau iniţierea terapiei postresuscitare dacă s-a obţinut
reîntoarcerea la circulaţia spontană.

ASISTOLA

Ritmul de SCR care traduce o lipsă totală a activităţii electrice a cordului are un
prognostic rezervat, rata de supravieţuire fiind doar de 1-2%. Electrocardiografic asistola este
reprezentată de o linie sinusoidală (nu izoelectrică) compusă din mici unde date de depolarizările
de mică intensitate ale musculaturii scheletice şi care adesea trebuie diferenţiată de F.V. cu unde
mici.

50
 Asistola apare când activitatea electrică a ventriculilor e complet absentă. Pe ECG nu se
pot discerne unde sau complexe QRS. Când apare ca şi ritm iniţial în SCR este precedată de
bradicardie, hipotensiune arterială şi este asociată de obicei cu afectare miocardică serioasă. Se
poate confunda cu FV cu unde mici, de aceea protocoalele includ defibrilarea dacă rămâne
incertitudinea privind excluderea FV.

ASISTOLA - PROTOCOL DE RESUSCITARE

 RCP 2 minute.

 Adrenalină 1mg iv la 3 minute sau 2-3mg pe sonda IOT.

 RCP 2 minute.

 ATROPINĂ 3mg iv doză unică sau 6mg pe sonda IOT.

 RCP 2minute + Adrenalină 1mg la 3minute.

51
 Ciclurile se repetă până la revenirea activităţii cardiace mecanice şi electrice sau până la
declararea insuccesului RCP (decesului).

Creșterea calității unor astfel de intervenții, având în vedere frecvența tot mai crescută a
ritmurilor non-șocabile, este din ce în ce mai importantă, deoarece oferă șansa de a creşte rata de
succes a resuscitării.

DEFIBRILAREA MANUALĂ

Definiţie: Defibrilarea constituie aplicarea unui şoc electric miocardului pentru a realiza
simultan depolarizarea tuturor sau a majorităţii fibrelor miocardice şi a permite prelungirea
controlului de către structurile naturale generatoare de impulsuri.

Defibrilarea este definită ca „terminarea fibrilaţiei” sau, mai precis, absenţa fibrilaţiei
ventriculare/tahicardiei ventriculare fără puls (FV/TV) la cinci secunde după livrarea şocului;
totuşi, scopul tentativei de defibrilare este de a restabili un ritm organizat şi o circulaţie spontană.

Defibrilare cardiacă este o metodă de tratament ce constă ȋn eliberarea dozelor terapeutice

de energie electrică cordului afectat de FV sau TV fără puls pentru a-l forța de a trece la un ritm
cardiac normal (șocuri electrice - curent electric cu o intensitate suficientă pentru a depolariza o
masă critică de miocard capabilă să restabilească o activitate electrică coordonată).

Defibrilarea manuală se efectuează de către personalul cu pregătire medicală: medic sau

asistent medical cu competenţe teoretice şi practice în defibrilarea manuală şi recunoașterea
manifestările EKG ale FV/TV fără puls pe monitor care necesită șoc electric.

52
Medicul de urgenţă /asistentul medical va asigura:

 atașarea electrozilor și identificarea ritmului EKG;

 conectarea şi încărcarea aparatului la energia necesară;

 aplicarea şocurilor cu energie conform algoritmului.

• Înregistrarea pe hârtie a ritmurilor de pe monitorul EKG se face automat la descărcarea

primului șoc electric;

• Scala de energie a defibrilatorului este din 2 în 2J până la 10J, apoi din 20 în 20J având
notate cu cifre vizibile 100, 200 și 360 J.

În defibrilarea manuală şocul va fi urmat imediat de compresii toracice timp de 2 minute,

fără a evalua ritmul sau pulsul central.

 dacă FV/TV fără puls persistă, după 2 minute de RCP se va aplica de fiecare dată un şoc
electric cu aceeaşi energie;

 nu există în cadrul RCP un număr maxim de şocuri;

 în cazul recurenţei FV/TV fără puls se va relua defibrilarea cu energia care a avut succes
anterior;

 după fiecare 2 minute de RCP se va evalua ritmul pe monitor;

Determinarea pulsului şi sistarea RCP se va face numai în prezenţa semnelor vitale.

53
DEFIBRILATOARELE MANUALE pot fi folosite pentru cardioversia sincronă.

Defibrilarea: administrarea unui şoc asincron, ȋn orice fază a ciclului cardiac.

Cardioversia: administrarea unui şoc sincron pe unda R a complexului QRS.

 Şocul monofazic: sarcina electrică este administrată ȋntr-un singur sens de la polul
negativ spre cel pozitiv, ȋn timp ce ȋn cazul şocului bifazic sarcina este transmisă de la
negativ la pozitiv şi ulterior de la pozitiv la negativ.

 Şocul bifazic: este mult mai eficient decȃt cel monofazic şi sunt necesare energii mai
joase.

54
TEHNICA MANEVRELOR DE DEFIBRILARE

1. Deschiderea ecranului monitorului-defibrilatorului.

2. Expunerea suprafeţei anterioare a toracelui (uscare, eventual îndepărtarea pilozităţilor în

exces).

3. Aplicarea gelului pe electrozi (padele) sau aplicarea cu contact ferm, fără bule de aer, a
electrozilor autocolanţi pe piele – subclavicular drept şi submamelonar stâng.

4. Alegerea nivelului de energie:

- La adult: 360J pentru aparat monofazic; 150-200J pentru aparat bifazic.

- La copil: 2-4J / Kg corp.

5. Apăsare pe butonul de încărcare (la defibrilatorul manual).

6. Vor fi urmate comenzile vocale sau cele afişate pe ecranul monitorului în cazul
defibrilatorului semiautomat.

7. Resuscitatorul se asigură vizual şi verbal (spune: " ATENŢIE! DEFIBRILEZ! ") că

nimeni nu atinge victima în timpul manevrei de analiză sau /şi defibrilare.

8. Apăsaţi ferm padelele pe piele (padela sternum sub clavicula dreaptă şi padela apex pe linia
axilară medie la nivelul spaţiului V intercostal, de preferat în zona fără ţesut mamar), apăsând
concomitent şi pe butoanele de eliberare a şocului electric extern.

55
9. Verificaţi pe monitor ritmul cardiac obţinut şi existenţa pulsului carotidian (pentru afirmarea
eficacităţii defibrilării). Se continuă compresiile şi ventilaţiile în cazul menţinerii FV.

Siguranţa defibrilării necesită respectarea următoarelor cerinţe:

• nu ţineţi ambele padele în aceeaşi mână;

• încărcarea padelelor o efectuaţi după aplicarea lor pe toracele bolnavului;

• în cursul aplicării şocului evitaţi contactul direct sau indirect cu bolnavul;

• înlăturaţi urmele de lichide de pe toracele pacientului;

• sursa de oxigen trebuie îndepărtată la cel puţin 1 metru de la locul defibrilarii;

 Pacient în stop cardiorespirator, poziționat în decubit dorsal, pe un plan dur, uscat, care să
nu fie conductibil;

 Minimalizarea impedanței transtoracice (dimensiunea electrozilor, utilizarea păturilor,

aplicarea șocului la sfârșitul expirului);

 Poziționarea padelelor pe toracele pacientului și identificarea ritmului de stop cardiac;

 Se selectează nivelul de energie necesar și se ȋncarcă aparatul prin apăsarea butonului de

încărcare. Semnalizarea sonoră informează despre terminarea încărcării și posibilitatea
administrării șocului;

 SEE se descarcă prin apăsarea simultană a butoanelor de pe padele

56
 MANAGEMENTUL CĂILOR AERIENE SUPERIOARE ÎN SVA

Managementul căilor aeriene este întotdeauna primul pas în asistenţa medicală a unei
victime. De cele mai multe ori pacienţii prezintă obstrucţia căii aeriene superioare secundar
pierderii stării de conştienţă. Numai ocazional aceasta poate fi cauză primară de SCR.

Managementul căilor aeriene se poate face cu:

- tehnici de bază (hiperextensia capului, ridicarea mandibulei, subluxaţia mandibulei)

specifice suportului vital de bază;

- tehnici adjuvante (pipa Guedel, canula nazofaringiană, ventilaţie pe mască şi balon cu

admisie de oxigen, aspiraţie);

- tehnici avansate (masca laringiană, combitubul, sonda traheală, cricotiroidotomia şi

puncţia cricotiroidiană şi o serie de alte metode: tubul laringian, ProSeal, etc.).

Pipa Guedel si pipa Bermann

57
 Canula oro-faringiană, cel mai frecvent denumită pipa Guedel, este un tub curbat din
material plastic; se introduce în cavitatea bucală a pacientului între limbă şi palatul dur. Acest tub
este prevăzut la extremitatea sa orală cu o margine dilatată pentru a împiedica alunecarea
dispozitivului în calea aeriană. Nu va fi utilizată la pacienţi constienţi (induce vărsături).

Are o valvă unidirecţională care direcţionează aerul expirat de pacient departe de

salvator; masca este transparentă şi permite vizualizarea eventualelor secreţii – sânge sau lichid
de vărsătură – care pot inunda căile aeriene; unele măşti au un conector care permite
administrarea de oxigen.
Când nu există conector, administrarea suplimentară de oxigen se poate face prin
introducerea tubului pe una dintre părţile măştii, cu asigurarea etanşeităţii adecvate pe relieful
facial (utilizarea ambelor mâini permite o etanşeizare maximă).
Utilizarea unor volume tidal mari sau a unor fluxuri inspiratorii exagerate duce la
dezvoltarea de presiuni crescute în căile aeriene, cu predispoziţie la inflaţie gastrică şi risc
subsecvent de regurgitare şi aspiraţie pulmonară.

58
 Asigurarea ventilaţiei artificiale ȋn SVA
 Mască şi balon Ruben;
 Sondă de intubaţie oro-traheală şi balon Ruben;
 Sondă de intubaţie oro-traheală şi aparat de ventilaţie mecanică.
Volumul curent (tidal) în cazul ventilaţiei pe
mască cu balon trebuie să fie de 700-1000 ml administrat în
2 secunde dacă se face ventilaţie cu aer atmosferic
(suficient cât toracele să se destindă în mod vizibil).
Atunci când se suplimentează cu oxigen, volumul poate
fi redus la 400- 600 ml administrat în 1-2 secunde
(suficient cât toracele să se destindă în mod vizibil).
În cazul lipsei protecţiei căii aeriene (de exemplu
ventilaţia pe mască), se recomandă folosirea de volume curente mici cu suplimentarea de O2
care să reducă riscul distensiei gastrice şi a regurgitării cu aspiraţie pulmonară. Până la
asigurarea căii aeriene, ventilaţia trebuie să se facă în mod sincron cu masajul cardiac extern (o
pauză în MCE pentru ventilarea pacientului).
Balonul şi masca de ventilaţie

Balonul este format dintr-un corp autogonflabil care la un capăt are adaptarea pentru
mască cu valvă unidirecţională iar la celălalt capăt adaptor pentru sursă de oxigen cu rezervor şi
valvă unidirecţională.

Pentru a ventila cu acest echipament în primul rând trebuie să se fixeze etanş masca de
ventilaţie pe faţa pacientului după care se comprimă corpul balonului şi aerul va intra prin gura şi
nasul pacientului.

59
 Are o valvă unidirecţională care direcţionează aerul expirat de pacient departe de
salvator; masca este transparentă şi permite vizualizarea eventualelor secreţii – sânge sau lichid
de vărsătură – care pot inunda căile aeriene; unele măşti au un conector care permite
administrarea de oxigen.
Când nu există conector, administrarea suplimentară de oxigen se poate face prin
introducerea tubului pe una dintre părţile măştii, cu asigurarea etanşeităţii adecvate pe relieful
facial (utilizarea ambelor mâini permite o etanşeizare maximă).
Utilizarea unor volume tidal mari sau a unor fluxuri inspiratorii exagerate duce la
dezvoltarea de presiuni crescute în căile aeriene, cu predispoziţie la inflaţie gastrică şi risc
subsecvent de regurgitare şi aspiraţie pulmonară.

60
 Asigurarea ventilaţiei artificiale ȋn SVA
 Mască şi balon Ruben;
 Sondă de intubaţie oro-traheală şi balon Ruben;
Sondă de intubaţie oro-traheală şi aparat de ventilaţie mecanică.

Volumul curent (tidal) în cazul ventilaţiei pe mască cu balon trebuie să fie de 700-1000
ml administrat în 2 secunde dacă se face ventilaţie cu aer atmosferic (suficient cât toracele să se
destindă în mod vizibil). Atunci când se suplimentează cu oxigen, volumul poate fi redus la 400-
600 ml administrat în 1-2 secunde (suficient cât toracele să se destindă în mod vizibil).
În cazul lipsei protecţiei căii aeriene (de exemplu ventilaţia pe mască), se recomandă
folosirea de volume curente mici cu suplimentarea de O2 care să reducă riscul distensiei gastrice
şi a regurgitării cu aspiraţie pulmonară. Până la asigurarea căii aeriene, ventilaţia trebuie să se
facă în mod sincron cu masajul cardiac extern (o pauză în MCE pentru ventilarea pacientului).

Balonul şi masca de ventilaţie

Balonul este format dintr-un corp autogonflabil care la un capăt are adaptarea pentru
mască cu valvă unidirecţională iar la celălalt capăt adaptor pentru sursă de oxigen cu rezervor şi
valvă unidirecţională.
Pentru a ventila cu acest echipament în primul rând trebuie să se fixeze etanş masca de
ventilaţie pe faţa pacientului după care se comprimă corpul balonului şi aerul va intra prin gura şi
nasul pacientului.

61
 Balonul de ventilaţie oferă posibilitatea ventilării eficace şi suplimentarea cu oxigen.
Folosind balonul fără rezervor concentraţia oxigenului în aerul ventilat nu depăşeşte 60%, iar cu
rezervor suplimentar de oxigen (care se ataşează la partea inferioară a balonului) se asigură o
ventilaţie cu oxigen de 90 % sau chiar peste.

Balonul de ventilaţie autogonflabil poate fi conectat la o mască facială, la o sondă de

intubaţie orotraheală sau orice dispozitiv alternativ, cum ar fi masca laringiană sau combitubul;
în absenţa oxigenului suplimentar, baloanele autogonflabile permit ventilaţia cu aer atmosferic
(21% oxigen); acest procent poate fi crescut până la 45% prin ataşare de oxigen direct la balon.

Dacă se poate ataşa un rezervor, la un flux de aproximativ 10L/min pot fi atinse

concentraţii de oxigen în aerul inspirat de aproximativ 85%.

Deşi ansamblul mască-balon permite ventilaţie cu concentraţii mari de oxigen, utilizarea

lui necesită un salvator instruit, fiind relativ dificilă menţinerea etanşeităţii măştii pe reliefurile
faciale şi menţinerea patenţei căii aeriene – cu o mână – în timp ce cu cealaltă mână se comprimă
balonul.

62
OXIGENUL

Se administrează oxigen ori de câte ori acesta este disponibil. O mască de oxigen
standard asigură o concentraţie a oxigenului în aerul inspirat de 50% cu condiţia ca fluxul să fie
suficient de mare. O mască la care este ataşat un rezervor poate asigura o concentraţie de oxigen
în aerul inspirat de 85% la fluxuri de 10-15 L/minut. Iniţial, se administrează cea mai mare
concentraţie de oxigen posibilă, care, ulterior este titrată sub controlul saturaţiei periferice
(pulsoximetrie) şi a gazelor arteriale.

Rezervor de oxigen

Balonul de ventilaţie este prevăzut şi cu rezervor de oxigen, ceea ce permite administrarea

unei concentraţii crescute de oxigen victimei. Constă dintr-o valvă şi un balon gonflabil, acesta
se ataşează la conectorul din spatele valvei de admisie.

Cu rezervorul montat astfel, oxigenul va umple atât ballonul de ventilaţie cât şi rezervorul. Are
scopul de a îmbogăţi concentraţia de oxigen a aerului inspirat sau a gazelor anestezice sau
analgezice.

Buteliile de oxigen

Oxigenul se găseşte comprimat în butelii la o presiune de 100 -150 atmosfere, iar aceste
butelii au diferite capacităţi. Ele trebuie să fie marcate cu o bandă de identificare de culoare
verde precum şi inscripţia ―Oxigen medicinal. În funcţie de debit o butelie poate asigura oxigen
pentru cel puţin 20 min., debitul fiind reglat printr-o valvă aflată pe reducţia buteliei.

Ȋn prezenţa oxigenului multe substanţe (grăsimi, hidrocarbonaţi) se aprind spontan, de

aceea este interzisă lubrefierea pieselor metalice sau a conductelor de oxigen precum şi plasarea

63
oricărui tip de flacără ȋn apropierea unei surse de O2. Conductele de oxigen sunt vopsite ȋn alb
(convenţie internaţională) pentru a nu crea confuzii cu alte gaze medicale (N2O).

Ȋnainte de administrare oxigenul trebuie saturat cu vapori de apă, de aceea administrarea

lui se face doar după ce este trecut printr-un umidificator cu apă distilată sterilă. Oxigenul se
administrează prin intermediul mai multor tipuri de dispozitive care pot asigura diferite
concentraţii de oxigen.

Sistemul de administrare a O2 se alege ȋn funcţie de starea clinică a pacientului şi

concentraţia de O2 care trebuie administrată.

Măştile Venturi permit administrarea unor concentraţii de O2 controlate (24, 28, 35,
40%) la un flux de oxigen mare (6-8l/min).

64
 Izoleta (cort de oxigen) asigură o concentraţie mare a oxigenului ȋn aerul inspirat, fluxul
de oxigen trebuie să fie suficient de mare (8-10l/min) pentru a asigura eliminarea CO2 expirat.

Calea nazofaringiană (tubul Wendl)

Constă în introducerea unui tub siliconat într-o narină până în orofaringe; contraindicată
în fracturi ale piramidei nazale, traumatisme faciale, suspiciuni de fractură de bază de craniu,
coagulopatii.

Construită din materiale moi, hipo-alergenice, efilată la unul din capete şi dilatată la celălalt este
relativ bine tolerată de pacienţii cu starea de conştienţă păstrată şi poate fi soluţia salvatoare la
victimele cu trismus sau leziuni oro-maxilofaciale. Dimensiunea canulelor nazofaringiene este
notată în milimetri, conform diametrului interior, iar lungimea creşte direct proporţional cu
diametrul.

Metodele tradiţionale de apreciere a dimensiunii necesare (compararea cu degetul mic

sau cu narina) nu se corelează cu particularităţile căilor aeriene şi prin urmare sunt metode
ineficiente. Pentru adulţi sunt indicate pipele cu diametrul de 6-7 mm.

Nu va fi utilizată la pacienţi cu fracturi medio-faciale.

Pentru intubaţia nazotraheală se va alege o canulă cu diametrul cu 0,5-1mm mai mic

decât al canulei care s-ar utiliza pentru intubaţia oro-traheală.

65
 Masca laringiană

Este formată dintr-un tub, sondă, care se

lărgeşte înspre partea distală. Această parte
distală are o formă triunghiulară confecţionată
dintr-un material moale, parte care printr-un tub de legatură poate fi umflată (aprox. 20 ml aer).

Sonda prezintă la exterior o gradaţie (dunga neagră) care reprezintă dimensiunea pană la care
sonda va înainta. Masca se inserează pînă la nivelul hipofaringelui, acoperă hipofaringele şi
direcţionează aerul către plamăni. Sunt de diferite dimensiuni iar folosirea lor este în funcţie de
greutatea pacientului.

Masca laringiană are în structura ei un tub cu diametrul de 8-10 mm şi un balon gonflabil de

formă eliptică. Odată umflat, balonul se mulează intim pe structurile anatomice, separând
complet calea aeriană de cea digestivă. Ventilaţia cu balon-mască laringiană este mult mai
eficientă decât cea cu ansamblul balon-mască de anestezie, deşi nu garanteză protecţie absolută a
căii aeriene.

66
 I-gel, este un dispozitiv supraglotic de unică folosinţă, fabricat dintr-un material moale
(elastomer termoplastic) compus dintr-o parte longitudinală prevazută cu un dispozitiv
antimuşcătură şi cu un tub pentru aspiraţie gastrică şi dintr-un manşon care realizează o foarte
bună etanşeitate la nivelul laringelui. Este uşor de inserat, necesită instrucţie minimă şi poate fi
utilizat de către personalul fără experienţă în intubaţia traheală.

Manşonul dispozitivului nu necesită a fi umflat; poate realiza o presiune de etanşeitate la

nivel laringian de 20-24 cm H2O. Scăpările aerice reduse ȋl fac ca teoretic să fie un dispozitiv
foarte atrăgător intraresuscitare.

INTUBAŢIA OROTRAHEALĂ (IOT)

Scopul manevrelor este asigurarea şi menţinerea libertăţii căilor aeriene şi realizarea

ventilaţiei. Cea mai bună metodă este INTUBAŢIA OROTRAHEALĂ (IOT) şi VENTILAŢIA
PULMONARĂ cu OXIGEN 100% pe sonda de intubaţie (cu balonul manual cu rezervor şi
admisie de oxigen) sau cu un aparat de ventilaţie mecanică.

Intubaţia orotraheală este un gest terapeutic folosit des în reanimarea prespitalicească, fiind
cea mai sigură şi eficientă manevră de eliberare şi

protecţie a CAS, având rolul de a asigura libertatea căilor aeriene şi de a preveni aspiraţia de
fluid în arborele traheo-bronşic.

De altfel, permite ventilaţia pacientului cu O2 100% şi folosirea ventilaţiei mecanice,

precum şi aspirarea căilor aeriene inferioare (altfel imposibilă) şi eventual administrarea
endotraheală a medicaţiei resuscitării.

67
Materiale necesare pentru intubaţia orotraheală (IOT)

68
 Salvatorul trebuie să pună în balanţă riscurile/beneficiile
intubaţiei şi nevoia de efectuare corectă a compresiilor toracice.
Tentativa de intubare impune întreruperea compresiilor toracice
dar, odată asigurată calea aeriană, ventilaţiile se pot desfăşura
fără oprirea compresiilor.

În anumite situaţii laringoscopia directă şi tentativa de intubaţie pot fi imposibil de

efectuat sau pot induce prin ele însele deteriorări în starea pacientului.

Asemenea circumstanţe includ epiglotita, patologia faringelui (flegmoane, tumori), trauma

cerebrală (unde laringoscopia poate conduce la creşterea importantă a presiunii intracraniene),
trauma vertebrală cervicală (gesturile intempestive pot transforma o leziune amielică în una cu
interesare mielică).

Sondele traheale moderne sunt fabricate din material plastic siliconat

hipoalergenic şi au în structura lor: un balon gonflabil situat la extremitatea distală a sondei (care
se gonflează prin intermediul unui tub extern prevăzut cu supapă unidirecţională), un balonaş de
control şi un racord situat la extremitatea proximală a sondei la care se va adapta balonul Ambu
sau tubulatura aparatului de ventilaţie mecanică. Valoarea imprimată cu caractere groase la
nivelul 1/3 distale a sondei arată valoarea în mm a diametrului intern al sondei.

69
 Permite ventilaţia pacientului cu O2 100% şi folosirea ventilaţiei mecanice, precum şi
aspirarea căilor aeriene inferioare (altfel imposibilă) şi administrarea endotraheală a medicaţiei
resuscitării.

Intubaţia endotraheală este cea mai utilizată în prezent. Avantajele majore ale acestei
tehnici sunt reprezentate de faptul că protejează căile aeriene împotriva aspiraţiei facilitând în
acelaşi timp ventilaţia şi oxigenarea, permite aspiraţia secreţiilor din căile aeriene inferioare,
previne distensia gastrică datorată ventilaţiei, protejează căile aeriene împotriva edemului
şi compresiei şi nu în ultimul rând constituie o cale de administrare a medicamentelor resuscitării
cardio-pulmonare în situaţiile în care nu se reuşeşte obţinerea unui abord venos. Dacă este
70
necesară, intubaţia trebuie efectuată cât mai rapid posibil şi va fi efectuată de cea mai
experimentată persoană din echipa medicală.

Dacă nu se reuşeşte intubaţia în cel mult de 30 de secunde se va întrerupe manevra şi se va

ventila pacientul cu mască şi balon.

Managementul căilor aeriene are întotdeauna prioritate. Se va ţine întotdeauna cont

de o eventuală leziune de coloană vertebrală cervicală în timpul manevrării pacientului. În
funcţie de evaluare se va decide dacă pacientul necesită management definitiv al căilor aeriene.
Pacientul intubat endotraheal va fi reevaluat frecvent.

Etapele intubaţiei endotraheale sunt următoarele:

- pregătirea echipamentului;

71
 - preoxigenare;

- administrarea medicaţiei;

- intubaţia endotraheală şi umflarea balonaşelor;

- încetarea manevrei Sellick;

- ventilaţia;

- auscultaţia toracelui pentru verificarea corectitudinii intubaţiei;

- plasarea capnografului;

- fixarea canulei de intubaţie;

- radiografie toracică pentru verificarea poziţiei canulei.

Alegerea dimensiunii canulei de intubaţie:

 Pentru adulţi cu constituţie mică: 7.0, 7.5;

 Pentru adulţi cu constituţie mare: 8.0, 8.5, 9.0;

 Pentru copii se foloseşte formula (16 + vârsta în ani)/4 sau se alege canula astfel încât
diametrul acesteia să corespundă cu diametrul degetului mic.

Intubaţia dificilă

Responsabilitatea de a asigura o ventilație adecvată pentru pacient este de o importanță

capitală.

Intubația înseamnă trecerea unei sonde printre corzile vocale, în trahee. Imaginea glotei
(orificiu triunghiular mărginit de corzile vocale albe), situată sub epiglotă. Numai după
vizualizarea glotei se poate trece sonda IOT prin orificiu ȋn laringe-trahee.

Gestionarea și stabilizarea căilor respiratorii este cea mai importantă procedură în

medicina de urgență și cu adevărat definește această specialitate. Nici un alt sistem al
organismului nu poate fi resuscitat cu succes, fără succesul a ceea ce frecvent numim “ IOT”.

72
Indicaţii IOT:

- stopul cardio-respirator;

- pacienți care nu ventilează în mod eficient: frecvența respiratorie <5/min sau >30/min.
Apare în cazul statusului astmatic sau edemului pulmonar acut.

- hipertensiunea intracraniană;

- traumă: GCS<8 sau GCS<12 și în scădere vizibilă, traumatisme cranio-cerebrale, faciale,

volete costale, arsuri la nivelul feței și căilor aeriene superioare, inhalare de fum;

- în cazul în care există risc de aspirație: pacienți comatoşi cu GCS<6, stomac plin, în cazul în
care este necesară spălatura gastrică la pacienții inconștienți;

- în intoxicațiile cu gaze și la înecați, la care este necesară furnizarea unei fracții de oxigen
maxime.

Avantajele IOT:

1. Eliberarea şi menținerea patenței căii aeriene.

2. Protejează căile aeriene față de aspirația de conținut gastric.

3. Permite ventilarea mecanică a pacientului, de durată și administrarea de oxigen 100%.

4. Permite aspirația traheală.

Dezavantajele IOT:

1. Necesită instruire specială și experiență.

2. Poate agrava o obstrucție aeriană de tipul epiglotitei.

3. Există riscul leziunilor locale: dinți, limbă, palat moale, boltă palatină, epiglotă.

4. Poate agrava eventualele leziuni ale coloanei cervicale

73
 SUPORTUL VITAL AVANSAT LA COPII

Decubit dorsal capul în poziţie neutră - rulou de scutec/pătură de 2 cm grosime sub

umerii copilului; la cei cu tonus scăzut poate fi necesară ridicarea mandibulei sau folosirea unei
pipe orofaringiene adecvate.

Aspirarea doar dacă este necesară (mucus, meconiu, cheaguri, vernix gros) şi numai prin
vizualizare directă; cu sondă flexibilă 14-16FG sau o sondă Yankauer conectate la aspirator
(presiunea de aspirare să nu depăşească -100mmHg).

Ventilația pe mască și balon se începe după 20 de minute de stimulare tactilă, dacă:

- nou-născutul nu respiră;

- sunt prezente gasp-uri;

- frecvența cardiacă < 100 / min.

Tehnica de ventilație va respecta următoarele condiții:

- persoana care va efectua ventilația se va așeza la capul nou-născutului;

- se alege o mască potrivită ca mărime, pentru a nu realiza compresiune pe trahee sau globii
oculari (bradicardie prin reflex vagal);

- balonul de ventilație va avea o capacitate de 250-750 ml, presiunea inițială exercitată pe

balon va fi de 30-40 cm H2, pentru a deschide alveolele. Ulterior, presiunea va fi mai mică.

- balonul va fi comprimat cu o frecvență de 40-60/min, respectând ritmul:

1- comprimarea balonului (inspir), 2-3 decompresia balonului (expir).

Concomitent cu efortul de ventilare se urmăresc mișcările pasive ale toracelui. Semnele

unei ventilații ineficiente sunt: absența murmurului vezicular și mișcarea asimetrică a cutiei
toracice.

74
În cazul ventilației inadecvate, se verifică:

- poziția capului;

- poziția și etanșeitatea măștii faciale;

- eventuala prezență a secrețiilor în orofaringe;

- presiunea de ventilație și eventual, creșterea ei.

Ventilația pe mască și balon se va face timp de 2 minute, cu evaluarea parametrilor la

fiecare 30 de secunde. Ventilaţia pe mască este aproape întotdeauna eficientă. Numai în
aproximativ 1 din 500 cazuri este necesară intubaţia.
Dacă după 2 minute de ventilație, respirația nu este prezentă, se trece la intubatia oro-traheală.
Această manevră nu trebuie să depășească 20 de secunde.
Aproximativ 95% din nou născuţii care au nevoie de ajutor îşi vor reveni într-un minut
sau două de la pătrunderea aerului în plămâni. Dacă nu se observă nici o mişcare toracică,
înseamnă că nu a fost ventilat corect.
Nu începeţi compresiunile toracice decât atunci când se observă mişcări ale
toracelui când se ventilează.
Atunci cȃnd ventilaţia pe mască este nesatisfăcătoare, masca laringiană reprezintă o
alternativă la intubaţia traheală (este recomandată atunci cȃnd nu se poate realiza ventilaţie cu
presiune pozitivă pe mască şi intubaţia traheală nu este posibilă sau nu s-a putut realiza).

75
Indicaţiile IOT:
 ventilaţia pe mască şi balon prelungită şi ineficientă;
 necesitatea unei ventilaţii prelungite;
 aspiraţie traheală (meconiu);
 necesitatea compresiunilor toracice;
 necesitatea administrării de Adrenalină;
 indicaţii speciale: prematuritatea, administrarea de surfactant, hernia diafragmatică.

Semne ale poziţiei corecte a sondei endotraheale:

 toracele se ridică la fiecare respiraţie;
 zgomote respiratorii prezente în ambele câmpuri pulmonare;
 fără distensie gastrică la ventilaţie;

 condens de vapori în interiorul sondei în timpul expirului;

 monitorizarea CO2.

76
 Defibrilatoarele externe automate (DEA) sunt sigure şi eficace când sunt utilizate la
copii mai mari de 1 an. Padelele pentru uz pediatric, sau program special de atenuare a şocului
electric livrat de aparat la 50-75 J, acestea sunt recomandate copiilor cu vârste între 1 şi 8 ani.

Dacă şocul electric atenuat sau un aparat manual cu intensitatea şocului reglabilă nu este
disponibil, un DEA nemodificat, pentru adulţi, poate fi folosit pentru copii mai mari de 1 an.

Există cazuri raportate de folosire cu success a DEA la copii mai mici de un an; în rarele
cazuri în care un ritm cardiac cu indicaţie de şoc electric apare la un copil mai mic de un an, se
poate utiliza DEA (de preferat cu doza atenuată).
 Pentru a reduce timpul de întrerupere al compresiilor în timpul utilizării DEA, acestea se
continuă în timpul aplicării şi încărcării padelelor sau a padelelor autocolante (dacă
dimensiunea toracelui copilului permite).
 Compresiile toracice se întrerup pentru foarte puţin timp când defibrilatorul este încărcat
şi gata de a livra şocul electric.

 Pentru a face trainingul în SVB şi SVA la adult cît mai simplu şi mai consistent, strategia
cu un singur şoc electric cu o doză de 4J/kg corp (de preferat bifazic, dar se poate utiliza
şi cel monofazic) se recomandă în defibrilarea la copil.

PLASAREA PADELELOR
• Poziţie antero-laterală, se aşează una ȋn spaţiul 4 sau 5 intercostal stȃng pe linia
medioaxilară iar cealaltă subclavicular dreapta, de partea dreaptă a sternului ȋn spaţiul 2 sau 3
intercostal drept.
77
 • Poziţie antero-posterioară, una este plasată ȋn dreapta sternului ca şi mai sus iar cealaltă
ȋntre coloana vertebrală şi scapula stȃngă.

1. Energia necesară defibrilării manuale (ILCOR 2015-CoSTR)

a. 2-4 J/kgc pentru primul şoc electric aplicat cu defibrilator manual mono sau bifazic
(AHA clasa IIb LOE CEO);

- ȋn cazul TV refractară – preferabil ȋnceperea cu 4 J/kgc;

b. nu există recomandare de consens ȋn privinţa celui de-al 2-lea sau următoarele şocuri (ERC
guideline 2015);

- 4J/kgc pentru primul şi următoarele şocuri (AHA Guideline 2015);

- 4J/kgc sau mai mult pentru următoarele, nu se depăşesc 10J/kgc sau doza maximă de
adult.

Medicaţia se utilizează atunci când:

- frecvența cardiacă < 60/min, în ciuda ventilației adecvate și a compresiilor toracice corect
efectuate;
- în caz de reanimare prelungită;
- dacă este prezentă acidoza metabolică.

78
 CĂI DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR ÎN
RCP
CALEA INTRAVENOASĂ

Drogurile pot fi administrate atât în sistemul venos periferic cât şi pe cateter central.
Chiar dacă peack-urile plasmatice sunt obţinute mai rapid în cazul administrării pe cateter
central, pentru a monta cateterul ar trebui întreruptă RCP ceea ce nu este corect. Drogurile
administrate în sistemul venos periferic ar trebui urmate de administrarea a cel puţin 20 ml de
fluid şi de ridicarea extremităţilor.

Accesul venos periferic

- trebuie obtinut imediat după primul şoc electric extern, ȋn vederea administrării medicaţiei
resuscitării.

- ȋn situaţii de excepţie, cȃnd accesul venos nu poate fi obţinut, unele medicamente se pot
administra intraosos.

Căi de administrare alternative - Sunt folosite excepţional, atunci când calea intravenoasă nu
este accesibilă.

1. Calea intraosoasă este folosită mai ales la copii dar poate fi folosită şi la adulţi. Drogurile
administrate intraosos ating o concentraţie plasmatică eficientă într-un timp comparabil
cu administrarea pe cateter venos central.

2. Calea traheală se foloseşte când calea intravenoasă sau intraosoasă nu este disponibilă. În
timpul RCP doza echipotentă de adrenalină administrată intratraheal este de 3-10 ori mai
mare faţă de doza administrată iv. Dacă se administrează intratraheal, adrenalina (3mg)
trebuie diluată în cel puţin 10ml apă distilată (apa distilată este preferată faţă de ser
deoarece asigură o absorbţie mai bună).

79
CALEA VENOASĂ PERIFERICĂ

1) Cateterizarea unei vene superficiale tributare sistemului cav superior; vena jugulară
externă reprezintă prin situarea sa superficială şi prin calibrul mare, o soluţie oricând la
îndemȃnă.
2) Abordul venos trebuie tentat dinspre distal spre proximal (de exemplu, hematomul produs
la nivelul plicii cotului face imposibil abordul venos al întregului antebraţ).
3) Se începe la membrele superioare, în fosa antecubitală (sau pe faţa dorsală a mîinii la
sugar şi copilul mic);
4) La pacientul pediatric aflat în stare critică se recomandă maximum 3 încercări de abord
venos periferic, în maxim 90 de secunde, efectuate de către personal experimentat, după
care, în caz de nereuşită, se trece la abordul intraosos.

80
Avantaje: reprezintă o tehnică simplă, se poate obţine într-un timp rapid; realizarea uşoară a
asepsiei (în RCP este permis şi abordul nesteril, cu condiţia schimbării liniei venoase, imediat
după succesul RCP); nu necesită întreruperea manevrelor de resuscitare.

Dezavantaje:

• timpul lung de intrare în acţiune a drogurilor, care poate fi optimizat prin administrarea
unui bolus de soluţie cristalină şi prin ridicarea membrului respectiv deasupra planului inimii.

• absenţa circulaţiei subdiafragmatic face din cateterizarea venelor membrelor inferioare o

manevră ineficientă (plasarea unui cateter pe vena femurală devine o manevră eficientă atunci
când acesta are o lungime care permite depăşirea diafragmului).

CALEA VENOASĂ CENTRALĂ

În cazul necesităţii abordului venos central rapid, se încearcă prima dată cateterizarea venei
femurale, la nivelul regiunii inghinale – prin:

- metoda Seldinger;

- denudare venoasă.

 Dacă nu se reuşeşte, se încearcă denudarea venoasă la nivelul venei safene profunde, la

nivelul gleznei.

 Dacă nu se reuşeşte, se încearcă a fi cateterizată vena subclavie (nu se ia în considerare

iniţial → acces limitat de managementul căii aeriene, de riscul de pneumotorace,
hemotorace, timp mai lung al metodei).

Avantaje - timpul scurt de intrare în acţiune al drogurilor.

Dezavantaje:

• este o tehnică complexă, necesitând timp, experienţă, dispozitive speciale, condiţii de

asepsie;

81
 • necesită întreruperea manevrelor RCP; există două situaţii în care întreruperea resuscitării se
face pe un interval de timp scurt, şi anume: abordul supraclavicular al venei subclavii şi posterior
al venei jugulare interne;

• cateterul poate fi interceptat de padelele defribilator-monitorului crescând riscul de

accidente la defibrilare (de exemplu, abordul subclavicular al venei subclavii drepte).

CALEA INTRATRAHEALĂ
Pacienţii care nu au acces vascular instalat şi necesită, de urgenţă, administrarea unor
agenţi farmacologici, pot beneficia, în cursul manevrelor de resuscitare, de două căi particulare
de acces către circulaţia sanguină centrală: administrarea endotraheală sau abordul intraosos.

Calea endotraheală (ghidurile actuale au redus recomandarea utilizarii ei) este calea de
ales în momentul întârzierii abordului venos central sau periferic (lipsa experienţei, hipovolemie
severă, hipotermie). Drogurile de resuscitare pot fi administrate şi pe sonda de intubaţie
orotraheală, însă concentraţiile plasmatice atinse prin utilizarea acestei căi sunt variabile şi
semnificativ mai scăzute decât cele atinse prin administrarea intravenoasă sau intraosoasă. Este
necesară o doză de adrenalină de 3-10 ori mai mare decât cea administrată intravenos pentru
atingerea unei concentraţii plasmatice similare.

Medicamente care NU pot fi Medicamente care pot fi

administrate endotraheal: endotraheal:

Amiodaronã Epinefrina
Bicarbonat de sodiu Lidocaina
Calciu Atropina
Naloxona

Administrarea endotraheală are drept dezavantaj faptul că nu permite administrarea unor

cantităţi de fluide, în scopul expansionării volemice şi nici a medicamentelor hidrosolubile,
deoarece acestea nu vor trece bariera alveolo-capilară. Pe cale traheală se pot administra numai
3-5 ml de ser fiziologic pentru a vehicula, pană la nivelul alveolelor, mici cantităţi de substanţe
folosite în resuscitare.

82
CALEA INTRAOSOASĂ
ILCOR recomandă, în cazul imposibilităţii abordului venos, administrarea medicamentelor
pe cale intraosoasă şi dacă nici acest abord nu este posibil, pe cale intratraheală. Cale intraosoasă
este utilizată frecvent în resuscitarea pediatrică dar poate fi folosită cu success şi la adult. Se pot
administra medicamente şi lichide.

La adult abordul intraosos se realizează prin puncţia cu un ac gros sau cu un trocar

Jamshidi la nivelul tibiei proximale (la 2cm proximal de maleola internă).

Locurile de puncție:

 tibie proximal

- adulți – la 3 cm (2 lățimi de degete) sub rotulă și la 2 cm (1 deget) medial, de-a lungul

porțiunii plate a tibiei;

- copii – la 1 cm (1 deget) sub rotulă și ușor medial la 1 cm, de-a lungul porțiunii plate a
tibiei.

 tibie distal

- aduți – la 3 cm (2 degete) proximal de maleola medială;

83
 - copii – la 1-2 cm (1 deget) proximal de maleola medială;

 humerus proximal

- adulți – marea tuberozitate, aflată la 1-2 cm deasupra capului chirurgical;

 femur distal - doar la copii – la 2-3 cm deasupra condilului femural.

- adulți – marea tuberozitate, aflată la 1-2 cm deasupra capului chirurgical;

Canularea intraosoasă are 3 contraindicaţii absolute:

1. Fractură a oaselor membrului respectiv (actuală sau recentă). De notat faptul că este
contraindicată abordarea tibiei dacă avem fractură de femur ipsilaterală.

2. Maladii osoase cum ar fi: osteogeneza imperfectă, osteopetroza.

3. Denudare recentă a marilor vase de la membrul respectiv (safenă, femurală).

ADRENALINA: se administrează intravenos, în doză de 10-30 micrograme/kgc (0,1-0,3

ml/kgc), din diluția 1/10.000; doza se poate repeta la 5 minute, până la un număr maxim de 3
doze. Administrarea pe sonda endotraheală nu este recomandată, dar dacă va fi necesar, dozele
vor fi de 50-100 micrograme/kgc.

Concentraţia de adrenalină 1/10000 se obţine adăugȃnd 9 ml ser fiziologic la conţinutul unei

fiole de Adrenalină = 1mg.

AMIODARONA (vs LIDOCAINA) : în cazul FV/TV fără puls refractare la aplicarea

şocului electric (ILCOR 2015 – CoSTR - new!)

 Amiodarona sau lidocaina se pot utiliza ȋn egală măsură pentru tratamentul FV/TV fără
puls refractare la defibrilare (AHA IIb, LOE C-LD).

 amiodarona 5mg/kgc bolus după cel de-al 3-lea şoc;

lidocaina 1mg/kg (max 100 mg/bolus) continuare 20-50 µg/kgc/min.

84
BICARBONATUL 4,2%: în stopul cardiac prelungit, refractar la terapie, bicarbonatul ar
trebui administrat doar după ce s-a asigurat o ventilaţie adecvată şi circulaţia este stabilă în urma
resuscitării. O doza de 1-2 mmol/kgc poate fi administrată intravenos, lent.

FLUIDE: se preferă soluţi izotone cristaline 10 ml/kgc.

Administrarea de fluide se ia în considerare atunci când se suspicionează pierderi de

sânge sau copilul pare a fi în stare de șoc (palid, perfuzie slabă, puls filiform) și nu răspunde la
alte măsuri de resuscitare. Se administrează soluții cristaline (ser fiziologic și Ringer lactat),
inițial un bolus de 10 ml/kgc și se repetă doza la nevoie; se pot administra și soluții coloide:
albumină umană, plasmă proaspătă congelată, sânge integral.

SUBSTANŢE (MEDICAMENTE) UTILIZATE ÎN RCP (ALS)

În stopul cardiorespirator există câteva medicamente folosite, care se administrează după

debutul resuscitării prin compresiuni toracice şi ventilaţii şi după aplicarea primului şoc electric
în FV/TV. În decursul anilor, nu toate şi-au menţinut indicaţia, altele au fost încercate ulterior în
diverse situaţii şi au dovedit eficienţă. Totuşi, există un număr limitat de medicamente care să
demonstreze beneficiul de necontestat la pacientul aflat în stop cardiac

OXIGENUL

Trebuie considerat el însuşi ca un medicament care, în stopul cardiorespirator trebuie

administrat continuu, vehicularea sa facându-se prin diferite forme de ventilaţie artificială.

Sursele de O2 pot fi foarte diferite, începând cu aerul expirat al reanimatorului (care conţine O2
în concentraţie 16-17%), aerul atmosferic administrat de exemplu pe masca cu balonet
autogonflabil (aerul atmosferic conţine O2 în concentraţie de 21%) sau diferite surse de O2 pur
(100% de preferat) cum sunt reţeaua de O2 a unităţii de terapie intensivă sau la nevoie o butelie
cu O2.

85
 Dovada oxigenării şi perfuziei adecvate se poate aprecia după: constricţia pupilelor
anterior midriatice, reapariţia coloraţiei roz a tegumentelor, revenirea ritmului sinusal în cazul
unor disritmii datorate hipoxiei. Dozele mari şi prelungite induc toxicitate pulmonară.

ADRENALINA (EPINEFRINA)
Prezentare: fiole a 1 ml 1%0 (1 mg);

Administrare: 1 mg iv., la fiecare 3 minute, indiferent de mecanismul ce a produs oprirea

cardiacă;

Acţiuni: adrenalina este un stimulator al sistemului simpatic, induce:

- vasoconstricţie arterială cu creşterea perfuziei cerebrale şi coronariene;

- creştere a frecvenţei ventriculare şi a forţei contractile.

 Indicaţii: este drogul de primă intenţie folosit în SCR de orice etiologie;

 Dozare: iv.1 mg (1ml) soluţia1:1000 la interval de 3 minute sau pe sonda endotraheală 3
mg soluţia1:10000;
 Supradozaj: tahicardie, ischemie miocardică, TV, FV.

86
 Efecte inotrop şi cronotrop pozitive. În postresuscitare adrenalina este un drog
proaritmogen determinȃnd recurenţa FV.

Adrenalina este o amină simpatomimetică cu acţiune directă pe alfa şi betareceptori; în

doza folosită la resuscitare stimulează receptorii alfa1 şi alfa2 ce produc vasoconstricţie crescând
rezistenţa vasculară sistemică, în urma căreia rezultă o creştere relativă a perfuziei cerebrale şi
coronariene. Pentru un cord care îşi reia activitatea mecanică, acţiunea adrenalinei pe receptorii
beta1 determină efecte inotrop şi cronotrop pozitive.

DOZĂ ADULT
 1mg (=1ml =1 fiolă) iv urmat de bolus de 20ml lichid perfuzat;
 2-3 mg diluată în 10ml ser fiziologic administrate pe cale endotraheală.
DOZĂ COPIL
 0,01 mg/Kgc bolus iv sau io;
 0,1 mg/Kgc diluat de două ori, IT.
Deşi este o soluţie salvatoare de vieţi, există şi riscuri, mai ales cȃnd vorbim de
administrare intravenoasă sau ȋn doze mari. Riscurile sunt mai mari pentru vȃrstnici, pacienţii cu
istoric de boală cardiacă ischemică, arteriopatii sau hipertensiune arterială, pacienţii care
urmează tratament cu antidepresive triciclice, betablocate sau inhibitori ai monoaminooxidazei.
De asemenea, utilizarea prelungită sau repetată a adrenalinei poate cauza hipertrofie cardiacă.

ATROPINA

Asistola este o condiţie care poate fi precipitată sau accentuată de un tonus vagal excesiv.
De aceea administrarea de rutină a unei singure doze maximale de 3mg atropină în asistolă şi
PEA este menţionată în ghidul din 2005.
Se poate folosi şi în bradicardii sinusale, atriale sau nodale la pacienţii hemodinamic
instabili în doza de 0,5 mg iv. Administrarea se repetă dacă este cazul, până la maxim 3 mg.
Dacă se administrează pe sonda endotraheală se foloseşte o doză de 6 mg.

87
Mod de acţiune:

1. Blochează activitatea vagală, antagonizează activitatea parasimpatică mediate de

Acetilcolină.

2. Creşte automatismul sinusal şi conducerea atrioventriculară, cu efect tahicardizant.

Nu sunt dovezi concludente că acest medicament are o valoare deosebită în SCR cu

asistolă (existând însă cazuri izolate de succes), motiv pentru care nu mai este inclusă ȋn
protocolul actual RCP-ALS.

AMIODARONA
Se administrează în RCP dacă tulburarea de ritm (FV/TV) persistă după al 3-lea şoc
electric, în doză de 300 mg diluat în 20 ml glucoză 5%, bolus iv. (linie centrală sau periferică
majoră).

Amiodarona: Prezentare: fiole a 5 ml cu 150 mg/fiolă.

Administrare: 300 mg amiodaronă iv. lent.

88
  Antiaritmic cu efect de stabilizare a membranei celulare, creşte durata potenţialului de
acţiune şi perioada refractară a miocardului.

 Uşor inotrop negativ - poate provoca hipotensiune şi bradicardie.

De asemenea se utilizează în TV hemodinamic stabilă în doza de 300 mg în 20–60

minute, apoi 900 mg în 24 ore, şi în alte tahiaritmii rezistente la terapia clasică.

XILINA (LIDOCAINA)
Se administrează în FV/TV fără puls refractară atunci când nu e disponibilă amiodarona,
în doza de 100 mg iv. (1-1,5 mg/kgc). Doza totală nu trebuie să depăşească 3 mg/kgc în prima
oră de administrare.

1. Antiaritmic prin stabilizarea membranei celulare şi creşterea perioadei refractare a

miocardului.

2. Scade automatismul ventricular cu efect bradicardizant.

3. Anestezic local.

INDICAŢII: FV/TV refractară la şoc electric, dacă nu e disponibilă amiodarona.

1 fiolă = 10ml = 240 mg substanţă

DOZĂ:

 100mg iv (1-1,5 mg/Kgc) în FV/TVP.

 Se poate repeta bolus de 50mg (maxim 2mg/Kgc în prima oră).

89
  Se poate continua pev 1-4mg/minut până la 24 ore.

BICARBONATUL DE SODIU

Încetarea schimbului gazos la nivel pulmonar şi trecerea la metabolism anaerob în SCR

duc la apariţia acidozei respiratorii şi metabolice. În SCR, cel mai bun tratament al acidozei este
reprezentat de compresiile sternale, beneficii suplimentare obţinându-se şi prin ventilaţie.

Bicarbonat de sodiu corectează acidoza, are efect inotrop pozitiv pe miocardul ischemic,
favorizȃnd eliberarea O2 spre ţesuturi.

• Prezentare: soluţie 84% = soluţie molară, flacon de 100 ml

• Administrare: Doză: 50 mEq = 50 ml (50 mmol) din soluţia

8,4% iv; se poate repeta doza după efectuarea gazelor
arteriale.

ACŢIUNI:

 Agent alcalin (creşte pH-ul), se utilizează în RCP

prelungite, după primele 20-30 minute.

 Creşte producţia de CO2.

 Secundar: hiperuremie, scade contractilitatea miocardică, interacţionează cu adrenalina la

nivelul liniei iv (nu se administrează pe aceeaşi perfuzie!).

INDICAŢII:

– ȋn prezenţa acidozei (pH< 7,1) şi a hiperpotasemiei;

– resuscitare care durează peste 20-25 min, a fost ȋncepută tardiv şi suboptimal;

– ȋn intoxicaţia cu antidepresive triciclice.

Se ia în considerare administrarea de bicarbonat de Na pentru a corecta o acidoză

metabolică severă (pH < 7,1).

90
 Se poate utiliza soluţia de bicarbonat de Na după 20-25 min de la oprirea cordului.

Administrarea de bicarbonat duce la producerea de CO2 care difuzează rapid în celulă

având drept urmare exacerbarea acidozei intracelulare (de aceea se impune creşterea ratei de
ventilaţie), efect inotrop negativ pe miocardul ischemic, deplasare la stânga a curbei de disociere
a oxihemoglobinei cu inhibiţie suplimentară a eliberării de oxigen către ţesuturi.

Dozare - Se administrează 1mEq/kgc.

 Nu este recomandată administrarea de rutină a bicarbonatului de sodiu în timpul RCP

(mai ales în prespital) sau după revenirea circulaţiei spontane (ROSC - Return of
spontaneous circulation).

 Este indicată administrarea de bicarbonat de sodiu în hiperkaliemia cu risc vital sau în

stopul cardiac asociat cu hiperkaliemie, în acidoza metabolică severă şi în supradozarea
de antidepresive triciclice.

 Se administrează 50mmoli (50ml din soluţia 8,4%), intravenos.

 Se repetă această doză dacă este necesar; ghidarea terapiei se face prin controlul gazelor
sanguine (fie sânge arterial, fie venos central).

MAGNEZIUL are indicaţie în FV refractară la defibrilare, asociat cu posibilă

hipomagneziemie, în tahiaritmii ventriculare, asociat cu o posibilă hipomagneziemie, torsada
vârfurilor sau intoxicaţii cu digoxin.

Se începe cu 2g sulfat de magneziu iv. periferic timp de 1-2 min cu posibilitatea de a

repeta doza după 10-15 minute.

Magneziul este un component important a multor sisteme enzimatice, în special a celor

implicate în producerea de ATP la nivel muscular. Joacă un rol important în transmiterea
neurochimică a impulsurilor nervoase: scade eliberarea de acetilcolină şi reduce sensibilitatea
plăcii neuromotorii.

91
Indicaţii :

• FV refractară la şoc electric când există suspiciunea unei hipomagneziemii asociate;

• tahiaritmii ventriculare când există suspiciunea unei hipomagneziemii asociate;

• torsada de vârfuri;

• toxicitatea digitalică.

Dozare:

 În FV refractară la şoc electric, se adminstrează o doză iniţială de 2g (4ml/8mmoli) sulfat

de magneziu 50%, pe o venă periferică în 1-2 minute;

 poate fi repetată după 10-15 minute. Preparatele de sulfat de magneziun diferă de la o ţară
la alta.

CLORURA DE CALCIU

Deşi joacă un rol vital în mecanismul celular ce determină contracţia miocardului, există
însă, foarte puţine date, care să susţină ideea oricărei acţiuni favorabile administrării de calciu în
majoritatea cazurilor de SCR. Concentraţiile ridicate din plasmă post administrare, pot avea
efecte dăunătoare asupra unui miocard ischemic şi pot împiedica recuperarea cerebrală, facând
din clorura de calciu un drog ce se va administra în SCR, numai atunci când este indicat în mod
specific. Calciul scade frecvenţa cardiacă şi poate precipita instalarea unei aritmii; în stopul
cardiac poate fi administrată intravenos rapid dar în prezenţa circulaţiei spontane se adminstrează
lent.
Fiole 10-20ml sau Fiole 2ml 2%; 4%

INDICAŢII: SCR cu AEP determinat de: hiperpotasemie, hipocalcemie, supradoză de blocante

ale canalelor de calciu.

Calciul şi bicarbonatul de sodiu NU se administrează

simultan pe aceeaşi linie venoasă.

92
Dozare - 10ml CaCl² 10% (6,8mmol) rapid iv; repetat la nevoie.

Dacă la nivelul miocardului normal calciul are un rol esenţial în cuplarea excitaţiei cu
contracţia, fiind un agent cu valenţe inotrop pozitive, în condiţii de ischemie miocardică, prin
alterarea pompei de calciu are loc acumularea acestuia în exces în citoplasma fibrelor musculare
unde exercită un efect toxic.

Din aceste motive, în prezent administrarea de calciu nu mai este indicată în asistolie şi
disociaţia electromecanică.

MIOFILINUL (AMINOFILINA, TEOFILINA)

Aminofilina se utilizează în asistolă sau bradicardia refractară la atropină în doza de 250 –

500 mg (5 mg/kg) iv.lent. Fiola = 10ml 10%

ACŢIUNI:

- Inhibă fosfodiesteraza.

- Creşte eliberarea de adrenalină.

- Vasodilataţie coronariană, stimulare cardiacă cu creşterea nevoii de oxigen a inimii

(coronarodilatator malign), scade presarcina, micşorează presiunea de umplere venoasă, dilată
arterele pulmonare.

INDICAŢII:

- SCR cu asistola.

- Bradicardii majore, refractare la atropine.

DOZA: 5mg/Kgc sau 250-500 mg iv lent.

Nu se va întrerupe masajul pentru administrarea acestor substanţe.

FLUIDE UTILIZATE ÎN RCP (ALS

INDICAŢII:
 SCR cu AEP determinat de hipovolemie (hemoragii masive, etc).

93
  Este absolut necesară o linie venoasă stabile în timpul RCP pentru administrarea de
medicamente.

ADMINISTREAZĂ: de regulă substanţe cristaline izotone (SER FIZIOLOGIC 0,9%,

SOLUŢIE RINGER), deşi nu s-a dovedit concludent beneficiul lor asupra coloidelor. Nu se
indică folosirea glucozei pentru că nu realizează umplerea volemică şi poate duce la
hiperglicemie postresuscitare.

Principalul obiectiv al îngrijirii postresuscitare este restabilirea completă a perfuziei

tisulare; însă doar o tensiune arterială în parametri optimi şi o îmbunătăţire a schimbului de gaze
la nivel tisular nu se asociază neapărat cu o supravieţuire mai bună.

Mai mult, aceşti parametri nu reflectă fidel restabilirea fluxurilor sanguine optime sau
reluarea funcţiei organelor periferice mai ales a teritoriilor spahnic şi renal, zone care contribuie
decisiv la dezvoltarea MSOF după un eveniment hipoxic-ischiemic cum este stopul
cardiorespirator.

Ȋn cele mai multe cazuri, acidemia asociată stopului cardiorespirator se corectează spontan
la restaurarea ventilaţiei şi perfuziei adecvate.

94
 DISPOZITIVE DE MASAJ CARDIAC
• RCP cu compresie-decompresie activă (active compression decompression CPR):
dispozitiv, care este ţinut în mână, echipat cu o cupă de sucţiune care ridică activ peretele toracic
anterior în timpul decompresiei; scăderea presiunii intratoracice în timpul fazei de decompresie
creşte întoarcerea venoasă şi debitul cardiac şi prin urmare creşte presiunile de perfuzie cerebrală
şi coronariană în timpul fazei de compresie.

• Valvă cu prag de impedanţă (impedance threshold device): este o valvă care limitează
intrarea aerului în plămâni în timpul fazei de revenire a compresiilor toracice; acest proces scade
presiunea intratoracică şi creşte întoarcerea venoasă.

• RCP cu piston mecanic (mechanical piston CPR): cu ajutorul unui piston montat pe o placă
şi acţionat cu gaz comprimat, produce comprimarea sternului.

• Lund University cardiac arrest system (LUCAS) CPR: este un dispozitiv de compresie
sternală, acţionat cu gaz, care încorporează şi o cupă de sucţiune pentru decompresie activă.

95
• RCP cu vestă (load-distributing band sau vest CPR): este un dispozitiv circumferenţial de
compresie toracică, care include o bandă constrictivă acţionată pneumatic şi o placă rigidă.

• RCP cu compresie-decompresie activă toraco-abdominală în fază (phased thoracic-

abdominal compression-decompression CPR): conţine un dispozitiv utilizat manual care
alternează compresile şi decompresiile toracice şi abdominale.

• Masajul cardiac direct minim invaziv (minimally invasive direct cardiac massage):
compresiile sunt realizate prin inseţia unui dispozitiv de mici dimesiuni, asemănător cu un
piston, printr-o incizie de 2-4cm în peretele toracic.

APARATE DE VENTILAŢIE MECANICĂ

Există foarte puţine studii care iau în consideraţie aspectele specifice ventilaţiei mecanice
în timpul SVA; unele dintre ele au sugerat că, în timpul RCP, numărul de ventilaţii este excesiv.
În contrast, ventilatoarele mecanice asigură un flux de gaz constant în timpul inspirului; volumul
administrat este dependent de timpul inspirator (un timp mai mare asigură un volum tidal mai
mare); deoarece, în timpul inspirului, presiunea din căile aeriene creşte, majoritatea
ventilatoarelor au limitatoare de presiune pentru scăderea riscului de barotraumă.

96
 Ventilaţia mecanică se realizează cu ajutorul unor dispozitive ce permit asistarea
respiraţiei (exemplu Medumat, ventilator Oxylog).

Manevrele de securizare a cailor aeriene superioare şi ventilaţia cu O2 100 % sunt

obligatorii în toate situaţiile de SCR (FV sau non FV), mecanica respiratorie şi oxigenarea
ţesuturilor fiind la fel de importantă ca şi restabilirea activităţii cardiace.

Mişcarea gazului spre şi dinspre plămân cu ajutorul unei surse externe conectată direct la
pacient (Balon, CPAP, ventilator - prin mască, prongsuri nazale, sondă endotraheală,
traheostomie). Se asigură suportul funcţiei pulmonare până când pacientul poate respira adecvat
fără ajutor. Procedura este complexă şi invazivă !!!!

OBIECTIVE
 Reducerea costului de oxigen al respiraţiei, prin punerea ȋn repaus a muşchilor
respiratori;
 Minimalizarea cheltuielilor energetice;
97
  Reexpansionarea pulmonară cu ameliorarea volumelor şi capacităţilor pulmonare;
 Asigurarea unei oferte inspiratorii adecvate de oxigen cu un volum şi o frecvenţă
suficiente pentru ameliorarea gazelor ȋn sȃngele arterial.
Comparativ cu alte metode de ventilaţie, utilizarea unui aparat oferă mai multe avantaje:

 la un pacient neintubat, salvatorul are ambele mâini ocupate pentru menţinerea poziţiei
corecte a măştii şi a alinierii căilor aeriene (cu o mână poate fi efectuată presiunea
cricoidiană în timp ce cealaltă mână menţine etanşeitatea măştii pe masivul facial);

 la pacientul intubat, salvatorul este liber pentru îndeplinirea altor sarcini; odată stabiliţi
parametrii de ventilaţie, asigură un volum tidal, o frecvenţă respiratorie şi o minut-
ventilaţie constante; este evitată astfel ventilaţia excesivă.

ASPIRATORUL DE SECREŢII

Aspiratorul este un echipament medical portabil sau fix, electric sau nu. Aspiratorul
portabil este indicat pentru toate urgenţele. Este utilizat în scopul îndepărtării secreţilor,
sângelui şi vomismentelor de pe căile respiratorii ale pacientului, pentru a-i asigura acestuia
transferul aerului spre / şi de la plămâni şi a-i facilita ventilaţia.

Pentru îndepărtarea secreţiilor din căile aeriene superioare (sânge, salivă şi lichid gastric) se
utilizează o sondă de aspiraţie rigidă cu orificii largi (Yankauer); aspiraţia se utilizează cu
prudenţă la pacienţii cu reflex de fund de gât prezent din cauza riscului de vărsătură.
 Nivelele de vacuum mai mari sunt ȋn general selectate pentru aspiraţia orofaringiană.
 Nivelele de vacuum joase sunt ȋn general selectate pentru aspiraţia traheală şi aspiraţia
nou-născuţilor şi copiilor.

98
 Aspiratorul portabil este indicat pentru urgenţele din afara spitalului, toate situaţiile ȋn
care pacientul este transportat pe distanţe mai lungi sau mai scurte.

Acumulatorul intern poate fi uşor ȋnlocuit fără utilizarea unor instrumente speciale.
Ȋncărcarea acumulatorului se face direct prin intermediul cablului de curent continuu sau
alternativ, fără utilizarea unui ȋncărcător separat.

ASPIRATORUL TIP LSU (Laerdal Suction Unit)

- Ideal pentru utilizarea portabilă: usor (4kg), compact.

- Simplu şi rapid de folosit: există un singur buton pentru utilizare (pornit/oprit, reglare vacuum).
Butonul e suficient de mare pentru a fi acţionat cu mănuşi de protecţie iar ȋnlocuirea
acumulatorului se face prin acţionarea unui buton, nefiind necesare unelte suplimentare.

- Rezistent: protecţie din cauciuc la colţuri, protecţie la cădere, protecţie specială a containerului
de secreţii (fixat astfel ȋncȃt să nu se desprindă de aparat la răsturnare), protecţie la stropii de apă
(poate fi folosit ȋn ploaie fără riscul unei defecţiuni).

- Flexibil: containerul de secreţii e uşor de manevrat, alimentarea se face de la acumulatorul

intern, de la o sursă de curent alternativ sau continuu fără accesorii suplimentare (cablurile de
alimentare sunt incluse ȋn varianta standard a aparatului).

99
SONDA YANKAUER
Pentru a uşura aspirarea căilor aeriene superioare ale unui pacient, dacă nu este vorba de un
traumatism, vom ȋntoarce capul pacientului lateral. Vom folosi sonda de aspiraţie rigidă de tip
Yankauer sau sonde de aspiraţie flexibile.

Ambele sonde pot fi folosite pentru aspiraţia orofaringelui, dar pentru aspiraţia
nazofaringelui vom folosi doar sondele de aspiraţie flexibile. Aspiraţia la nivelul traheei poate fi
realizată folosind de asemenea sonde sterile de aspiraţie flexibile.
 Adȃncimea la care putem introduce sonda Yankauer ȋn cavitatea bucală a pacientului va
fi măsurată şi reprezintă distanţa de la comisura bucală la lobul urechii. Putem folosi
tehnica degetelor ȋncrucişate pentru deschiderea cavităţii bucale, dacă aceasta nu este deja
deschisă.

 Unele tipuri de sonde de aspiraţie Yankauer sunt prevăzute cu un orificiu pe corpul

sondei. Pentru a realiza aspiraţia nu este suficient să avem aspiratorul pornit, trebuie să
acoperim cu degetul arătător acest orificiu.
Se aspiră timp de 5-10 secunde, după care pacientul trebuie reventilat sau oxigenat. Ȋn acest
timp sonda de aspiraţie se introduce ȋntr-un container cu apă pentru a o curăţa.

100
DEZOBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE

Pentru supravieţuirea în cazul unui accident prin obstrucţie a căilor aeriene superioare cu
un corp străin este extrem de importantă recunoaşterea acestei situaţii. În cazul obstrucţiei
parţiale a căilor aeriene la o persoană cu stare de conştienţă păstrată, aceasta este încurajată să
tuşească în scopul eliminării corpului străin.

Dacă obstrucţia devine completă – pacientul nu mai poate vorbi, răspunde prin mişcări ale
capului şi eforturile de tuse devin ineficiente, atât timp cât pacientul ramâne conştient se pot
efectua 5 lovituri puternice interscapulare sau 5 compresiuni abdominale - manevra Heimlich.

Prin aceasta se realizează compresiuni subdiafragmatice abdominale ce determină prin

ridicarea diafragmului ieşirea aerului cu putere din plămân, creȃnd o tuse artificială ce poate
elimina un corp străin.

Pentru realizarea compresiunilor abdominale, salvatorul stă în spatele pacientului (putând

să-l susţină), îl cuprinde cu braţele la nivelul abdomenului şi localizează punctul de compresiune
(aflat la jumătatea distanţei între ombilic şi apendicele xifoid).
101
 Salvatorul va aşeza pumnul (dominant) cu marginea cubitală în jos în punctul ales şi va
executa compresiuni în sus şi înăuntru cu ajutorul celeilalte mâini aşezată peste prima mână. Se
repetă manevra până la eliminarea corpului străin sau până când pacientul îşi pierde starea de
conştienţă.

Asistenţa medicală de urgenţă include şi recomandările ȋn caz de sufocare. Sufocarea este

de obicei cauzată de mȃncare sau obiecte blocate la nivelul traheei. O persoană care se sufocă nu
poate vorbi, tuşi sau respira iar culoarea tegumentului se modifică ȋn albastru. Manevra Heimlich
poate ajuta la scoaterea obiectului sau a mȃncării.

RESUSCITAREA PEDIATRICA AVANSATA – una dintre cele mai

mari provocari medicale

In evaluarea acestor pacienti este esentiala aplicarea unei abordari siatematice. De o

importanta similara este cunoasterea medicatiei specifice in doze pediatrice dar si efectuarea
corecta a manevrelor in resuscitarea de baza si avansata pediatrica.

Abordarea sistematica – obiective:

- identificarea prompta a semnelor si simptomelor de compromitere sau insuficienta

respiratorie si de compromitere circulatorie sau soc; in absenta tratamentului, acestea pot
evolua pana la insuficienta cardiopulmonara sau stop cardio-respirator
102
 - majoritatea situatiilor de stop cardio-respirator pediatric sunt cauzate de insuficienta
respiratorie, soc sau o combinatie a acestora

- interventia rapida este esentiala in cresterea ratei de supravietuire

Recunoasterea socului :

Socul reprezinta acel status fiziopatologic in care aportul de oxigen si nutrienti este insuficient
pentru a asigura necesarul metabolic celular. Socul trebuie identificat si tratat prompt pentru a
preveni instalarea insuficientei cardiopulmonare si a stopului cardio-respirator.

Tipuri de soc : socul hipovolemic, socul distributiv, socul cardiogen si socul obstructiv.

SOCUL HIPOVOLEMIC : cea mai frecventa cauza de soc la copii.

Cauzele includ : diareea,varsaturile, hemoragia interna sau externa, arsurile pe suprafete mari,
deshidratarea severa, diureza osmotica, migrarea fluidelor in spatiul interstitial

SOCUL DISTRIBUTIV : este cauzat de tulburarile de distributie a volumului sanguin ce

determina o perfuzie deficitara celulara si tisulara.

Tipuri de soc distributiv : socul septic, anafilactic si neurogen

Socul septic : agentii infectiosi determina o inflamatie sistemica, initiind o cascada de reactii
fiziologice, alterarea starii de constienta si insuficienta suprarenala relativa sau absoluta.

Socul anafilactic reprezinta o reactie severa declansata de prezenta unui alergen capabil sa
provoace o reactie alergica multisistemica acuta.

Socul neurogen reprezinta abolirea brusc intalata a inervatiei simpatice la nivelul musculaturii
netede vasculare,urmata de vasodilatatie si hipotensiune excesiva. Cauzele sunt reprezentate de
leziuni medulare cervicale sau toracale inalte.

SOCUL CARDIOGEN : este provocat de disfunctia miocardica cu scaderea debitului cardiac si

a perfuziei tisulare.cauzele sunt reprezentate de anomalii cardiace congenitale, cardiopatii,
miocardita, aritmii, supradozaj sau medicamentoase, conduzie sau traumatism miocardic, sepsis.

103
SOCUL OBSTRUCTIV : obstacol in calea fluxului sanguin. Poate fi cauzat de tamponada
pericardica(cardiaca0 si de pneumotoraxul in tensiune.

Tamponada pericardica(cardiaca) este cauzata de acumularea excesiva de lichid, sange sau aer
in sacul pericardic. Cauzele de aparitie a tamponadei includ traumatismele penetrante, chirurgia
cardiaca, infectiile, afectiunile inflamatorii, tumorile si neoplaziile.

Pneumotoraxul in tensiune : acumularea aerului in cavitatea pleurala fara a avea posibilitatea de

a fi eliminat. Cauzele de aparitie : leziunile pulmonare interne si traumatismele toracice externe
penetrante.

ETICA RESUSCITĂRII
DREPTURILE PACIENŢILOR

Legat de asistenta medicala de urgenta, intre prevederile legale, se mentioneaza :

1. Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în
conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale.

2. Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.

3. Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor

medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente
la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării
recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.

4. Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de
urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare
anterioară a voinţei acestuia.

5. În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul

reprezentantului legal nu mai este necesar.

104
 6. În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul
pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, decizia este
declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.

7. Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de
sănătate sau până la vindecare.

8. Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidenţialităţii datelor despre

pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale
pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

Etica resuscitării reprezintă nu numai o parte integrantă din efortul concertat de

resuscitare ci şi parte integrantă a spiritului profesiunii medicale, a nobilii arte a medicinei care
este acela de a ajuta la vindecarea celui bolnav. Principiile care guvernează etica resuscitării au
fost definite de European Resuscitation Council şi International Liesson Comitee ca fiind:

• autonomia pacientului;

• beneficiul actului medical;

• eficienţa actului medical;

• corectitudinea.

Medicina de urgenţă este considerată ca medicina ,,orei de aur”, manifestându–se ca

avanpostul spitalului în prespital pentru pacienţii critici. Totodată, medicina de urgenţă, şi cu atât
mai mult medicina de urgenţă prespitalicească, în special atunci când ea se adresează pacienţilor
critici, reprezintă terenul de desfăşurare a muncii de echipă.

105
 Prin respectarea modului de lucru, echipa are permanent o ordine interioară şi un fir roşu
în desfăşurarea activităţii sale, care conferă precizie, exactitate, sistematizare a efortului de
echipă, eliminând pierderile de timp şi energie şi distribuind efortul de echipă pentru a acoperi
necesarul de examinare, investigaţii, management complex, comunicare cu eşaloanele următoare
în beneficiul maxim al siguranţei pacientului.

Rolul de cea mai mare importanta in obtinerea unor rezultate optime in tratarea stopului cardiac
si al urgentelor cardiorespiratorii revine echipei medicale de interventie.

In practica medicala, conducatorul echipei este un medic sau un cadru medical cu pregatire si
acreditare avansata, care poseda cunostinte medicale dar si abilitati de coordonare, de interventie,
de comunicare.

Membrii echipei sunt reprezentati de medici, asistenti meedicali, personal de interventie si

specialisti in terapie respiratorie care, trebuie sa indeplineasca urmatoarele responsabilitati :

- sa isi desfasoare activitatea in limitele pregatirii profesionale si sa isi cunoasca propriul

rol in cadrul interventiei

- sa raspunda imediat in caz de interventie, sa fie pregatit sa-si indeplineasca

responsabilitatile stabilite si sa ofere suport si sprijin celorlalti membri ai echipei in caz
de necesitate

- sa cunoasca si sa stapaneasca protocoalele si ghidurile curente acreditate

- sa contribuie la coordonarea interventiei prin sugestii adecvate si prin identificarea

potentialelor erori sau omisiuni atunci cand este cazul

Membrii echipei trebuie sa foloseasca urmatoarele elemente de comunicare si dinamica in

echipa :

• stabilirea clara a rolurilor si responsabilitatilor

• folosirea mesajelor clare

• comunicarea in bucla inchisa

106
 • interventie constructiva

• diseminarea informatiei

• respectul reciproc

• cunoasterea limitelor personale

• reevaluare si rezumat

Cel mai important obiectiv in resuscitare este supravietuirea pacientului cu mentinerea unei
functii neurologice intacte. Daca tentativa de resuscitare nu are finalitatea favorabila, toate
deciziile referitoare la oprirea resuscitării se vor lua în echipă sub coordonarea şefului de echipaj
(de regulă medic).

Responsabilitățile Etice Generale

1. grija față de necesitățile fizice și emoționale ale pacientului trebuie să fie prioritare
(exemplu: includerea încălzirii dacă pacientului îi este frig, chiar dacă dvs-tră vă este cald);
2. menținerea la un nivel înalt a cunoștințelor și deprinderilor profesionale (cursuri de
educație medicală continuă, etc.);
3. înștiințarea onestă a pacientului despre îngrijirile acordate, chiar dacă o greșeală a fost
comisă (pentru a putea fi luate măsuri corective la timp).
• Dumneavoastră veți fi antrenați ca să puteți acorda Asistenţă Medicală de Urgenţă
conform standardelor reglementate!
• Dacă ajutorul pe care Dvs-tră îl veți acorda nu va corespunde standardelor acceptate,
puteți fi trași la răspundere pentru acțiunile Dvs-tră.

Principiile Etice și Legale

1. CONSIMȚĂMÂNTUL
• Competența;
• Refuzul ajutorului medical;
• Consimțământul exprimat;
• Consimțămâtul implicit;
107
2. ORDINUL DE A NU RESUSCITA (DNR)

3. NEGLIJENȚA

4. ABANDONUL

5. CONFIDENȚIALITATEA

6. SITUAȚII SPECIALE

• Donori de organe;

• Dispozitive medicale de identificare;

• Scene de crime;

7. DOCUMENTAȚIA MEDICALĂ

Despre onestitatea si integritatea asistentilor medicali :

< Prima prioritate a asistentilor medicali trebuie sa fie aceea de a sustine pacientul si de a actiona
in interesul acestuia.

< Asistentii medicali trebuie sa se asigure ca nu dezonoreaza profesia si nu submineaza

increderea publica prin comportamentul lor.

< Asistentii medicali trebuie sa isi foloseasca autorizatia si calificarile doar pentru indeplinirea
responsabilitatilor profesionale si a rolului de cadu medical.

< Relatiile asistentilor medicali cu pacientii, apartinatorii si colegii trebuie sa se bazeze pe

incredere reciproca si respect.

< Confidentialitatea este piatra de temelie a increderii intre asistentii medicali si pacienti.

Fiecare individ, indiferent de varsta, origine, culoare, credinta, dizabilitate, origine etnica, statut
familial, gen, limba, statut marital, opinie politica, rasa, religie sau credinta, merita sa fie
onorat, stimat si respectat.
108
Cadrele medicale integreaza arta si stiinta ingrijirilor medicale pentru promovarea
sanatatii, prevenirea bolilor, recuperarea starii de sanatate si alinarea suferintelor.

In centrul acestor aspecte se afla juramantul si angajamentul fata de o practica medicala

etica bazata pe drepturile umane.

Actualul ghid ERC de resuscitare cardiopulmonară valabil şi pentru România conţine o

secţiune dedicată eticii resuscitării şi deciziilor de final al vieţii. Resuscitarea prelungită se
indică în cazul pacienţilor aflaţi în SCR datorită hipotermiei, înecului, la cei de vârstă pediatrică
sau în faţa altor cauze reversibile de stop cardio-respirator. Decizia opririi resuscitării este, în
cele din urmă, bazată pe hotărârea clinică a medicului ce conduce echipa de resuscitare, atunci
când pacientul care se află în stop cardiorespirator nu răspunde în urma efectuării manevrelor de
suport vital avansat.

În concluzie, un pacient apt și bine informat are dreptul moral de a consimţi sau refuza
intervenţia medicală. Printre numeroasele sale surse de informare (medici, familie, prieteni,
experiență personală, credinţă, cursuri de RCP, mass media) prevederile legislative mereu
actualizate trebuiesc luate de asemenea în considerare.

Pentru echipele sistemului medical de urgență, alegerea de a încerca sau nu de a resuscita

poate fi dificilă din punct de vedere social, indiferent de motivele medicale. O pregătire mai bună
în resuscitarea cardio-pulmonară la populația generală ar putea ajuta la reducerea dilemelor etice
cu care se pot confrunta echipele medicale.

109
 DISCUŢIILE CU APARŢINĂTORII - PREZENŢA FAMILIEI ÎN TIMPUL RESUSCITĂRII

În afara unor cazuri particulare (SCR prin FV/TVP cu iniţierea imediată a RCP), majoritatea
resuscitărilor se soldează cu eşecuri în ciuda eforturilor depuse. Un aspect important al
procesului resuscitării este înştiinţarea familiei şi cunoscuţilor despre moartea unei persoane
dragi, aceasta revenind liderului echipei medicale. Este un gest dificil pentru personalul medical,
dar trebuie făcut cu compasiune şi menajamente, respectând în general vocabularul şi atitudinea
adecvată, adaptate pentru diferitele culturi, popoare şi instituţii.

Sunt foarte folositoare informaţiile asupra transportului decedatului, întocmirii certificatului

de deces, a condiţiilor privind efectuarea necropsiei, şi poate nu mai puţin importante, pot fi date
informaţii despre condiţiile în care se pot dona organe şi ţesuturi.

În prespital, de foarte multe ori familia sau prietenii se află de faţă cu pacientul aflat în
SCR, asistând la eforturile depuse de personalul medical pentru încercarea salvării celor dragi
lor. Uneori, prezenta familiei este benefica, de cele mai multe ori insa, se dezvolta o presiune si
mai mare pe umerii salvatorilor, in realizarea unui RCP de inalta calitate.

Membrii echipei de resuscitare trebuie să se sensibilizeze de prezenţa familiei în timpul

RCP şi dacă este posibil, este indicat ca o persoană să consilieze cu compasiune familia, să
răspundă la întrebări, să clarifice anumite aspecte precis, cinstit şi la timp şi să le ofere sprijin
moral. Persoanele decedate recent trebuie tratate cu respect, eventual după ultimele dorinţe
formulate în timpul vieţii. Este important a se considera şi factorii culturali şi religioşi ai
comunităţii şi familiei.

110
 CRITERII PENTRU NEÎNCEPEREA RCP

Fiecare stat are protocoale stabilite, care permit ca asistența medicală de urgență să fie
acordată fără ca persoana salvatoare să se teamă de a fi dată ulterior în judecătă.

• Aceste protocoale impun, ca asistența medicală să fie acordată conform anumitor standarde
– acea asistență medicală care se așteaptă de la salvator, conform nivelului de instruire,
experiență, luînd în considerație și condițiile în care se acordă ajutorul medical.

• Ceea ce este considerat a fi un ”standard de asistență medicală” este bazat pe legi, ordine
administrative și ghiduri publicate de diferite organizații și societăți de AMU naționale și
internaționale (ERC, AHA, RAC, ILCOR).

• Aceste standarde de AMU permit ca o persoană să fie judecată în baza acțiunilor care se
așteaptă de la ea conform nivelului de instruire și experiență, acordate în condiții de lucru
similare.

Toate deciziile referitoare la oprirea resuscitării se vor lua în echipă sub coordonarea şefului
de echipaj (de regulă medic).

În situaţiile de hipotermie, tratament cu sedative, hipnotice sau narcotice, resuscitarea se va

continua mai mult timp (conferă protecţie cerebrală la hipoxie).

Ȋntreruperea resuscitării nu se va face decât în condiţiile îndeplinirii tuturor criteriilor în

vigoare care definesc moartea cerebrală şi sunt în conformitate cu legislaţia statului. După
oprirea resuscitării se vor îndepărta sonda endotraheală, canulele şi materiale de abord
venos !!!! Este strict interzisă practicarea pe pacient a unor manevre în alte scopuri decât
resuscitarea !!!!!

Este recomandat ca toţi pacienţii aflaţi în stop cardiorespirator să beneficieze de

RCP, cu excepţia situaţiilor în care:

 pacientul şi-a exprimat clar dorinţa de neîncepere a RCP (act legalizat);

111
  sunt instalate semnele de moarte ireversibilă: lividităţi sau rigiditate cadaverică, sau
leziuni incompatibile cu viaţa (decapitare);

 deteriorarea funcţiilor vitale se produce în ciuda terapiei aplicate maximal (în cazul
şocului septic sau cardiogen);

 stopul survine ca ultima etapă de evoluţie a unei boli cronice grave, ireversibile,
incurabile; RCP se poate întrerupe dacă echipa află diagnosticul de boală incurabilă după
iniţierea RCP.

 victima prezintă semne de revenire a funcţiilor vitale şi a conştienţei.

 resuscitarea se începe cu întârziere prea mare de la instalarea SCR.

 evidente semne de afectare cerebrală astfel încât să afecteze calitatea vieţii pacientului.

Sistarea resuscitarii la copii şi nou-născuţi

Abținerea de la resuscitare:

- prematuritatea extremă (vârstă gestațională < 23 săptămâni);

- greutatea la naștere < 400 g;

- anencefalia;

- trisomia 13 și 18 confirmate.

În cazurile în care frecvenţa cardiacă este mai mică de 60 bătăi/min la

naştere şi nu creşte după 10 sau 15 minute de resuscitare continuă şi adecvată,
nu prezintă respirații spontane, atunci manevrele de resuscitare se întrerup
după 20 minute.
112
  Prelungirea manevrelor de resuscitare după acest interval, duce la o creștere a ratei
de complicații neurologice severe și deces sau la sechele neurologice tardive.

Şansele de supravieţuire ale unui pacient în stop cardio-respirator scad cu cât

trece mai mult timp de la producerea lui.

De aceea este extrem de important ca pacienţii aflaţi înstop cardio-respirator să

primească cât mai rapid ajutor indiferent de împrejurările în care se produce stopul şi de
mijloacele avute la dispoziţie.

113
 CONCLUZII
Procesul de resuscitare impune prin complexitatea sa prezenţa unei echipe formate din
mai multe persoane, fiecare instruită să desfăşoare oricare dintre tehnicile SVB sau SVA.
La început resuscitarea cardio-pulmonară era limitată la o serie de manevre de bază
aplicate doar în anumite situaţii. Treptat a devenit un răspuns implicit la pacienţii cu stop cardio-
respirator în prespital, dar se însoţea de o rată de supravieţuire foarte redusă. În timp dezvoltarea
serviciilor de urgenţă a permis începerea rapidă a manevrelor de resuscitare pentru stopurile din
prespital îmbunătăţind considerabil rezultatele.
Ideal, secvenţa RCP se desfăşoară conform algoritmului:
 SVB şi analiza formei de oprire cardiacă primează faza de SVA.
 Defibrilarea precede oricare altă tehnică de SVA.
Practic, în funcţie de numărul membrilor echipei, unele etape se pot desfăşura simultan.
 Eficienţa RCP depinde de liderul de echipă, de performanţa şi experienţa sa în
coordonarea gesturilor desfăşurate în timpul RCP, în decizia de defibrilare şi administrare
de droguri, dar şi de calitatea membrilor echipei.

114
BIBLIOGRAFIE

1) Valentin Stroescu, Bazele farmacologice ale practicii medicale, Ed.Medicalã, Bucureºti,

1988,1989; vol.I-II
2) Iurie Acalovschi, Manopere ºi tehnici în terapia intensivã, Ed.Dacia,Cluj-Napoca, 1989
3) Dumitru Zdrenghea, Urgenþe cardiovasculare, Ed. Clusium, ClujNapoca, 1995.
4) Sepulveda ºi colaboratorii, Ghid practic de medicina de urgenþã prespitaliceascã, Ed.
Libra, Bucureºti, 1996
5) Luciana Rotaru ºi colaboratorii, Principii practice ºi tehnici de bazã în medicina de
urgenþã, Ed.de Sud- Craiova, 2002
6) Ghiduri de resuscitare ale Consiliului European pentru Resuscitare, 2005
7) Curs REMSSY- Programul Romano- Elveþian III-IV, 2006-2007
8) Consiliul Naþional Român de Resuscitare, Resuscitarea Cardiopulmonarã ºi Cerebralã la
Adult – Note de curs, Bucureºti, 2007
9) Diana Carmen Preotu-Cimpoeºu, Protocoale ºi ghiduri în medicina de urgenþã, - Note de
curs, Bucureºti, 2007
10) Dorel Săndesc, Silviu Opriş, Noile ghiduri de RCP
11) Jurnalul Român de Resuscitare: Principalele modificări ale ghidurilor de resuscitare 2011,
Ediţie specială, mai 2011
12) Angelescu N. – “Propedeuticã medico-chirurgicalã”, Editura Medicalã, Bucureºti, 1992
13) Arafat R. , Vass H. – “Echipamente si tehnici de utilizare in prim-ajutor” Bucuresti
14) Asociaþia Medicalã Americanã – “Primul ajutor în stãrile de urgenþã pânã la
sosirea medicului”, Editura Lider, Bucureºti, 1990
15) Dubin D. – “Interpretarea rapidă a EKG”, Editura Medicală, Bucureşti, 1983
16) Gherasim L. – “Medicină internă” vol. I, II, III şi IV, Editura Medicală, Bucureşti, 1998
17) Harrison – „Principii de medicină internă” Ediţia a XIV-a, Editura Lider, Bucureşti,
2003 11.Holliman J., Arafat R., Boeriu C. – “Asistenţa de urgenţă a pacientului
traumatizat”, Tg. Mureş, 2004
18) Mitre C. – “Particularitaţi în anestezia şi terapia intensiva pediartica”, Editura
Medicalǎ Universitarǎ “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca 2003
19) Protocoale de resuscitare – European Resuscitation Council, Societatea de
Medicină de Urgenţă din România (SMUCR)
20) Sepulveda S., Sauvageon X., Arafat R. – “Ghid practic de medicină de
urgenţă prespitalicească”, Editura Libra, Bucureşti, 1995
21) Shierley A., Weigel A. L., Roger D. – “Advanced Emergency Care for Paramedic
Practice”, Editura J. B. Lippincott Company, Philadelphia, 1992
22) SMURD Sibiu – “Introducere în medicina de urgenţă 2005”
23) Titircă L. – “Urgenţe medico-chirurgicale”, Editura Medicală, Bucureşti, 2002
24) www.ilcor.org
25) Resuscitarea cardiorespiratorie si cerebrala. Ciobanu Gh.
26) https://www.creeaza.com/familie/medicina/MANAGEMENTUL-CAII-AERIENE-LA-
C585.php
27) https://wiac.info/doc-viewer
28) https://docplayer.net/51897795-Resuscitarea-cardio-pulmonara-si-cerebrala.html
29) https://pdfslide.tips/documents/management-cai-aeriene-ventilatia-567da7cd1f932.html
30) https://paginadenursing.ro/intubatia-endotraheala/

115
31) http://abilitatipracticecluj.ro/pdf/MU_08_Abordul_intraosos.pdf
32) https://www.slideshare.net/cospim/abord-arterial-si-venos
33) https://revistemedicale.amaltea.ro/Romanian_Journal_of_PEDIATRICS/Revista_Roman
a_de_PEDIATRIE-2014-Nr.3/RO/RJP_2014_3_RO_Art-02.pdf
34) https://sfaturimedicale.ro/adrenalina/
35) https://www.cardioportal.ro/files/pdf/ghiduri/GR-SUBSTUTILRESUS.PDF
36) https://www.semia.md/ro/info/children/health/manevra_heimlich_sufocare/default.aspx

116