Lectia 2.

ARMONIA SI POLIFONIA.
A. Armonia este relația dintre mai multe note percepute (cântate) simultan și
modul în care aceste relații sunt organizate în timp, știința ce studiază acordurile și
succesiunea lor. Analiza armoniei (acordurile pot fi diferite pentru aceeași compoziție)
încearcă să explice de ce anumite combinații de note sunt utilizate într-o compoziție și
ajută la înțelegerea, memorizarea și interpretarea acelei compozitii.
1. Antichitate (pre-tonalism) În Grecia Antică notele erau organizate în moduri
(modurile pupulare – pentatonia), iar acordajul instrumentelor avea la bază noțiunea
de tetracord. Desi există numeroase scrieri - picturi pe vase - despre importanta muzicii în
educația Greciei Antice, s-au păstrat foarte puține exemple de compoziții (aproximativ 50
de fragmente). În epoca polifoniei (Evul Mediu și Renaștere), armonia a utilizat intervale,
nu acorduri. Un interval favorit în Evul Mediu a fost cvinta perfectă, care este intervalul
dintre prima și a cincea notă dintr-o gamă. Armonia compozițiilor polifonice determină și
este rezultatul evolutiei acestor linii melodice unele față de altele, de exemplu dacă
variatiile în cvinte paralele sunt permise (discant) sau nu (contrapunct).
În perioada barocului (preclasicismul), polifonia a fost înlocuită de omofonie, basul
cifrat fiind principalul mod de analiză a armoniei unei compoziții.
În contrapunctul baroc, armonia este generată prin succesiunea bine controlată de
intervale esențiale și neesențiale. Ca și în polifonie, relațiile dintre liniile melodice în
perioada barocului rezultă într-o armonie uneori greu de exprimat în limbaj tonal, legat de
game și acorduri.
2. Perioada de tranziție (Barocul târziu). Primul sistem al armoniei tonale a fost
dezvoltat de Jean - Philippe Rameau în lucrarea Tratat de armonie (1722). În sistemul lui
Rameau, basul fundamental variază numai cu intervale consonante (3M tertă mare, 4P –
cvartă perfectă, 5P – cvintă perfectă si 6M – sextă mare) și reprezintă fundația armoniei
unei compoziții. Rameau a stabilit că diferite sonorități (de exemplu, în notație modernă,
I,  I 6 și I 6/4) sunt de fapt variante ale aceluiași acord (răsturnările de acorduri) și a
introdus noțiunea de acord perfect (fr. accord parfait, triada pe tonică), a stabilit că
subdominanta e o creștere de 5P în basul fundamental și dominanta - o descreștere de 5P
în basul fundamental. Ca și în Baroc, pentru a forma o structură coerentă, acordurile
trebuie conectate prin disonanțe, care au o importanță crucială în acest sistem deoarece, în
general, reprezentarea unei sonorități printr-un acord depinde de notele alăturate.
Acordurile pot fi: consonante (major - minor) sau disonante (micsorat - mărit).
În Sistemul lui Rameau treptele gamei au primit notația I, II, III, etc. Treptele I, IV si V
sunt considerate principale, iar treptele II, III, VI si VII (micsorată) sunt secundare.
Armonia unei compoziții este analizată cu o progresie: I-IV-V-I (T-S-D-T.).
Acord Mărit (Ac.+) (3M=3M=5+) – ex. (Do, Mi, Sol#) - nu este în stare naturală!
Acord Major (Ac.M) (3M+3m=5P) – ex. (Do, Mi, Sol)
- în gamele majore pe treptele I, IV, V, iar în gamele minore pe tr. III, VI, VII
Acord minor (Ac.m) (3m+3M=5p) – ex. (Re, Fa, La)
- în gamele minore pe treptele I, IV, V, iar în gamele majore pe treptele II, III, VI
Acord micsorat (Ac.-) (3m+3m=5-) – ex. (Si, Re, Fa)
- în gamele majore pe treapta a VII-a, iar în gamele minore pe treapta a II-a
Elementele trisonului (triadei, acordului): 1- fundamentală, 3 - terță, 5 - cvintă.
Notatia acordurilor răsturnate: 1 stare directă, 6 (5/4) răsturnarea a-I-a, 6/4 răsturnarea a
II-a.
 B. Polifonia (poli + phoneo = a cânta pe mai multe voci)
O compoziție polifonică (de exemplu, un motet în stilul  contrapunctului renascentist)
este alcătuită din mai multe linii melodice de aceeași importanță.
Melodia este alcătuită din sunete succesive; în contrast, armonia este realizată de sunete
percepute simultan.
Într-o piesă muzicală omofonă, o linie melodică (de obicei cea mai înaltă) este
dominantă, celelalte realizând armonia prin generarea de acorduri. În contrast, o
compoziție heterofonă are esențial aceeași linie melodică în diferite registre.
Cântul pe o singură voce – intrumental sau vocal – se numeste ”cânt la unison” sau
”cânt monodic” , deosebindu-se doar după timbrul vocilor.
În monodie – melodie – sunetele se succed în timp unele după altele, în armonie,
sunetele se produc simultan, formând un nou sunte numit ”acord”(format din cel putin trei
sunete aflate la distantă de două sau trei trepte – intervale numite terte).
Rândul melodic - parte din cântec ce corespunde unui vers.
Când toate vocile unei lucrări muzicale au melodii autonome (egale ca importantă), se
numeste lucrare polifonică. Regulile si principiile de bază ale polifoniei se studiază în
cadrul disciplinei numite Contrapunct (notă contra notă) procedeu bazat pe simultaneitatea
melodiilor.
Cea mai simplă formă de polifonie este ”canonul” – repetarea decalată a aceleiasi
melodii la mai multe voci. Stilul contrapunctic predomină perioada Renasterii si a
Barocului (preclasicismul).
Genul instrumental reprezentativ al polifoniei este ”fuga”.
Ea are două elemente: subiectul (expunerea temei la început, singură, la o voce),
răspunsul (aceeasi melodie – temă – transpusă pe o altă treaptă, la o altă voce), în timp ce
prima voce acompaniază – aici este contrapunctul (contrasubiectul).