91

CAPITOLUL 4 ECHIPAMENTE

4.1 GENERALITĂŢI
În cap. 2 şi 3 s-au prezentat sistemele de lucru la înălţime, respectiv sistemele pentru alpinism utilitar
şi echipamentele care le compun.
În afara acestora, în procesul de producţie specific alpinismului utilitar se mai utilizează şi alte
echipamente care nu intră în lanţul de asigurare, dar a căror importanţă este vitală în securitatea
activităţiilor respective.
De exemplu, degeaba ai coardă, pitoane şi carabiniere ş.a., dacă capului de coardă îi lipseşte un
ciocan cu care să bată sau să verifice un piton, sau chiar două ciocane, dacă secundul trebuie să le scoată.
O parte din aceste echipamente sunt cuprinse în actualele norme europene, altele sunt în pregătire
sau numai la nivel de norme naţionale.
În tabelul următor se prezintă lista acestor echipamente de protecţie sau de lucru.
Tabelul 5
Norma Denumirea echipamentului Observaţii
Echipamente de protecţie
SR EN 397 Căşti de protecţie pentru industrie
SR EN 12492 Căşti de alpinism
EN 564 Cordelină
EN 13089 Scule pentru gheaţă
EN 893 Colţari
- Frâne dinamice
SR EN 12278 Scripeţi
- Ciocanul de alpinism
- Ochelari de protecţie
- Scăriţa
EN 12276 Ancore de fricţiune
EN 568 Pitoane de gheaţă
- Folie de supravieţuire
Echipamente de lucru
- Încălţămintea
- Îmbrăcămintea
- Mănuşi
Jampiere
- Căciuliţe
- Rucksac
Echipamente de campare (bivuac)
- Cort
- Sac de dormit
- Salteluţă
 92
4.2 Casca de alpinist
Marele matematician şi pasionat alpinist Ciprian Foiaş, afirma în glumă, că toţi alpiniştii care au
ceva de apărat în cap, poartă cască pe cap. Şi aceasta cu 35 de ani în urmă, când căşti de alpinism vedeam
numai în filme şi reviste, iar alpiniştii români se protejau cu ”căşti miner tip nou” sau de motociclist, niţel
adaptate.
La ora actuală există zeci de tipuri de căşti de protecţie, pentru fiecare meserie sau pasiune având de
ales din mai multe modele şi variante.
Alpinistul utilitar trebuie să aleagă
între o cască de lucru care îndeplineşte
norma SR EN 397, cum ar fi ECRIN ST
(casca albă din fig. 4.1) sau o cască de
alpinism care se încadrează în norma
SR EN 12492 (casca galbenă din fig. 4.1).
Atenţie că şi căştile, ca şi centurile,
sunt fabricate în mai multe mărimi, după
perimetrul capului:
- mărimea 1 - până la 55 cm;
- mărimea 2 – între 56 – 59 cm; Fig.4.1
- mărimea 3 – peste 59 cm.
Greutatea căştilor este limitată la 800g pentru căştile de alpinism şi 1000g pentru cele de lucru.
Unele căşti de alpinism au prevăzute găuri de aerisire cu secţiunea minimă de 4 cm2.
Căştile de protecţie pentru industrie (SR EN 397) se supun următoarelor încercări:
- Testul de absorbţie a şocului vertical se face prin căderea pe centrul căştii a unui mase de 5 kg, de
la 1 m înălţime. Casca este montată pe un cap rigid, care nu trebuie să resimtă o forţă dinamică maximală
mai mare de 5,2 kN (530 kgf.).
- Testul de penetrare prevede căderea unei mase de 3 kg care cade pe înălţime de 1 m. Vârful conic
de 60˚ al masei nu trebuie să intre în cască mai mult de 5 mm, adică nu trebuie să atingă capul rigid.
Ambele încercări se fac după climatizarea căştilor la temperaturile – 10 şi +50˚C (facultativ la -20
şi -30˚C), după imersie în apă şi după un proces de îmbătrânire forţată (expunere la radiaţii, umiditate şi
temperatură de 70˚C pe durată de 400h).
Căştile de alpinism (SR EN 12492) se supun următoarelor încercări:
Testul de absorbţie a şocului vertical se face cu o masă de 5 kg. care cade o înălţime de de 2 m, forţa
dinamică maximală nu trebuie să depăşească 10 kN.
Testele de absorbţie a şocurilor frontale, laterale şi dorsale se fac cu o masă de 5 kg. care cade o
înălţime de de 0,5 m, forţa dinamică maximală nu trebuie să depăşească 10 kN.
Încercările se fac după condiţionare la - 20˚C şi la +35˚C şi după 400h la radiaţii UV.
Testul de penetrare se face cu o masă de 3 kg., care cade pe înălţime de 1 m.
Cureaua de bărbie trebuie să reziste la o sarcină statică de 50 daN şi 25 daN la căştile industriale.
Igiena căştii trebuie să se facă cu maximă exigenţă, în primul rând neîmprumutînd casca personală!
Periodic, casca se curăţă de impurităţi, vopsele, transpiraţie şi se dezinfectează.
 93

4.3 Cordelina
Prin cordelină se înţelege o coardă, mai mult sau puţin dinamică, care au diametrul sub 8 mm şi care
nu se încadrează în cele două categorii prezentate anterior, semistatică şi dinamică.
La ora actuală toate cordelinele folosite în alpinism sunt confecţionate cu manta de protecţie şi miez
de rezistenţă. În tabelul următor se prezintă câteva modele de cordeline.
Tabelul 6
Nr. Denumirea cordelinei Rezistenţa Fabricant Observaţii
crt. statică (daN) *
1. Cordelină Carpaţi 2446 (ø 5mm) 570 AURA Oradea
2. Coardă statică Himalaya ø 8 mm 1.340 AURA Oradea
3. Coardă statică Explorare ø 9 mm ~ 1.500 AURA Oradea Semistatică tip B ?
4. Frânghie Carpaţi ø 10,5 mm 1.730 AURA Oradea Semistatică tip B ?
5. Cordelette kevlar 5,5 mm 2.200 COUSIN
* Nodurile reduc această valoare cu 35 – 50%.
Cordelinele se utilizează frecvent în următoarele scopuri:
a. pentru confecţionarea scăriţelor (Carpaţi);
b. pentru confecţionarea buclelor de urcare pe coardă (Carpaţi);
c. pentru confecţionarea scăunelelor (Himalaya ø 8 mm);
d. pentru ridicarea şi transportul echipamentelor şi materialelor (toate dimensiunile, în funcţie de
greutatea şi volumul acestora);
e. pentru direcţionarea crengilor tăiate;
f. pentru legarea şi asigurarea sculelor şi echipamentelor.
În nici un caz cordelinele nu se folosesc la urcare în cap de coardă sau la coborâre în rapel.

4.4 Scule pentru gheaţă - pioletul EN 13089 : 1999

În alpinism se utilizează o gamă largă de scule pentru urcare, coborâre şi salvare pe pante şi pereţi
acoperiţi cu gheaţă şi zăpadă. Cu cât nivelul de performanţă (gradul de dificultate) este mai ridicat, cu atât
sculele de lucru în gheaţă sunt mai sofisticate şi mai scumpe.
Pentru alpinismul utilitar desfăşurat iarna pe creste şi văi montane, forma de piolet tip B, prezentată în
fig. 4.2, corespunde pe deplin tehnicilor de urcare, coborâre şi oprire a alunecării.
Pioletul este format din următoarele părţi:
Lungimea normală a pioletului este de Cap
70 – 90 cm, funcţie de talia alpinistului. Cioc Lopăţică
Este foarte important ca inelul să culiseze
pe coada pioletului, între cap şi opritor. Coadă
Greutatea unui piolet modern, tip T, cu
lungime de 80 cm este de 700 – 900g,
cel cu coada din titan fiind şi mai uşor. Inel culisant

Opritor Cureluşă
Vârf
Fig.4.2
 94

4.5 Colţarii
Colţarii de alpinism, definiţi de norma SR EN 893, sunt echipamente la fel de importante în
ascensiunile pe zăpadă şi gheaţă ca şi pioletul, deoarece contribuie direct la diminuarea pericolului
căderii/alunecării pe o pantă de zăpadă sau gheaţă.
Există o mare varietate de modele de colţari, cei mai utilizaţi fiind în prezent cei cu 12 puncte (colţi).
Colţarii prezentaţi în fig.4.3, deveniţi
clasici, se fixează numai pe bocancii moderni, care Fig.4.3
prezintă o ramă cu şanţuri adecvate acestui sistem
de fixare. Prinderea se face rapid şi sigur, fără a
depune un efort fizic deosebit şi fără ca legătura să
oprească circulaţia sanguină a labei piciorului.
Mărimea colţarului trebuie să corespundă
bocancului, posibilităţile de reglare fiind limitate.
Toţi colţarii se fabrică din oţeluri înalt aliate şi tratate termic (HRB ≥ 70), ceeace permite obţinerea
unor calităţi de rezistenţă, elasticitate şi tenacitate remarcabile. Înălţimea colţilor este de minimum 20
mm, în general fiind de cca 40 mm. Greutatea colţarilor actuali este de cca 1000g.
În afara faptului că vârfurile trebuie ascuţite din când în când, colţarii trebuiesc protejaţi împotriva
coroziunii prin spălarea şi uscarea lor imediat după terminarea acţiunii.
Ca şi alte echipamente, colţarii trebuiesc verificaţi de către un specialist autorizat.
Ca şi la piolet, trebuie avut în vedere că temperaturile foarte scăzute, sub - 20˚C, conduc la scăderea
bruscă a rezilienţei oţelului şi astfel ciocul pioletului sau vârfurile colţarului se pot sparge la şocuri sau
solicitări reduse.
Performanţele mecanice ale colţarilor sunt remarcabile, dar nu trebuie să le verificăm în timpul
ascensiunilor, sărind sau lovind cu ei în stâncă, mai ales la coborâre.
Pentru evitarea pericolului încărcării colţarilor cu zăpadă umedă, la unele tipuri s-a prevăzut o placă
de plastic care nu permite lipirea zăpezii de vârfurile colţarului.
În situaţiile deplasării pe pante de zăpadă îngheţată, colţarii şi pioletul sunt extrem de bineveniţi,
dacă se folosesc corect.
În cazul unei căderi/alunecări, pioletul devine ultima salvare, dar şi el şi colţarii pot deveni arme
foarte periculoase, atât pentru alpinistul care cade, cât şi pentru coechipierii lui.

4.6 Frâna dinamică

În fig.3.37 se prezintă frâna dinamică Gri Gri, cea mai folosită de alpiniştii utilitari din România,
recomandată pentru corzile dinamice cu diametrul între 10 şi 11 mm.
Montarea frânei se face direct la inelul centurii de şedere sau complexe, ca în fig. 4.4 sau la un
punct fix situat la baza structurii, ca în fig. 4.5.
În varianta de asigurare dinamică la inelul centurii, secundul trebuie să fie autoasigurat la un punct
fix cu rezistenţa minimă de 15 kN.
 95

Fig.4.4

Secundul trebuie să fie plasat în afara zonei Fig.4.5

periculoase a capului de coardă.
Asigurarea dinamică reduce valoarea maximă a forţei dinamice, de exemplu, de la 8 kN la 5 kN, prin
alunecarea prin frână a 1,8m de coardă.
În final asigurarea va fi tot statică, dar la o valoare mult mai suportabilă, atât de cei doi echipieri, cât
şi de componentele sistemului de oprire a căderii (coardă, bucle, puncte fixe, frână, centuri).
Dar dacă există pericolul lovirii de sol cu cei 1,8 m de cădere suplimentară, atunci nu trebuie să mai
asigurăm dinamic şi blocăm coarda în momentul căderii.
Există multe tipuri de frâne dinamice, unele modele fiind montate la centura capului de coardă (de
exemplu frânele dinamice pentru sistemul ”via ferrata”).

4.7 Scripeţii
Scripeţii de coardă sunt echipamente ce îndeplinesc condiţiile normei SR EN 12278: 2003, care se
folosesc în sistemul de asigurare de sus, la ridicarea sarcinilor şi la sistemele de multiplicare a forţei,
numite de speologi AM 2 şi AM 3.
Scripeţii sunt amsambluri de una sau mai multe role, care au rolul funcţional de a transforma frecarea
de alunecare dintre coardă şi carabinieră în frecare de rostogolire şi astfel se reduc foarte mult eforturile
fizice ale procedeului respectiv.
Se prezintă în continuare mai multe variante de scripeţi fabricaţi de firma PETZL, foarte utilizate la
noi în ţară şi peste hotare.

Fig.4.6 Fig.4.7 Fig.4.8

 96

În fig.4.6 se prezintă rola ULTRALEGERE de 55g confecţionată din naylon , care se montează pe o
carabinieră mai mare (tipul H sau K) şi permite lucrul cu corzi de până la 13 mm.
În fig.4.7 se prezintă rola RESCUE de 90g cu care se poate trage o sarcină de 2,5 kN, cu coardă de
max. 13 mm, dar care are o rezistenţa de 22 kN.
Scripetele MINI TRAXION din fig.4.8 are montat şi o camă de blocator, ceeace permite ca într-un
sens să funcţioneze ca rolă, iar în sens opus ca blocator.
În fig. 4.9 şi 4.10 se prezintă două tipuri de
scripeţi dubli GEMENI şi TANDEM CABLE,
foarte convenabile pentru ridicarea materialelor
sau pentru traversările în sistem tiroliană.
Scripetele TANDEM funcţionează şi pe
cablu din oţel cu diametrul de max. 12 mm.
Alegerea modelului optim de scripete are
în vedere sarcina care trebuie transportată,
dimensiunea corzii şi sistemul de lucru folosit. Fig.4.9 Fig.4.10
Sarcina minimă de rupere a unui scripete
impusă de norma SR EN 12278 este de 12 kN.
În fig.4.11. şi 4.12 se prezintă două piese de
cuplare modelele SWIVEL şi SWIVEL L care au
rolul de a poziţiona optim un ancoraj sau un sistem
de scripeţi. Sarcina de lucru a acestor cuple este de
5 kN (cca 500 kgf) iar cea de rupere de 36 kN. Fig.4.11 Fig.4.12
4.8 Ciocanul de alpinism
De regulă, fiecare alpinist trebuie să aibă în permanenţă pe munte un ciocan pentru baterea,
verificarea sau scoaterea unui piton sau ancoră, cu atât mai mult cu cât traseul propus este o premieră sau
nu este frecvent parcurs.
În alpinismul utilitar, cel puţin capul de coardă trebuie să poarte un ciocan, pentru diverse scopuri.
Forma şi dimensiunile ciocanului depind de activitatea pe care urmează să o desfăşoare.
În fig.4.13 se prezintă trei tipuri de ciocane
CASSIN, PETZL şi RAUMER performante şi
foarte utilizate şi de alpiniştii noştrii utilitari.
Ciocanul CASSIN (a) are un cioc foarte
util în recuperarea pitoanelor, curăţirea traseului
şi alte necesităţi.
Ciocanul PETZL (b) are în capătul cozii o
cheie tubulară hexagonală pentru strângerea piuliţelor a.
ancorelor mecanice. Fig.4.13 b. c.
 97
Ca şi toate celelate echipamente şi scule, ciocanele trebuie să aibă o buclă de chingă sau cordelină
pentru legarea lor de purtător, scăparea ciocanului punând în pericol echipierii de mai jos, dar poate şi
compromite întreaga acţiune.
Greutatea ciocanelor este situată între 550 – 600g, dar uneori sunt necesare ciocane de 1 kg.

4.9 Scăriţa
Alpinistul utilitar trebuie să folosească toate echipamentele care îi asigură o maximă siguranţă şi
productivitate şi un efort minim în timpul lucrului.
Scăriţa, care este un accesoriu obligatoriu al escaladei artificiale reprezintă un echipamnet foarte util
în multe situaţii de lucru, cum ar fi trecerea pe fermele unei construcţii metalice.
Scăriţa are de obicei o lungime de 1,2 – 1,5 m şi 3 – 4 trepte, dar nu este exclusă şi folosirea unor
scăriţe de 2 – 3 m, şi chiar peste 20m, cum ar fi cele de tip „eletron” din speologie.
Ele se confecţionează din cordelină de 5 - 6 mm (Carpaţi de exemplu), iar treptele pot fi realizate din
profile de aluminiu sau simple, din lemn.
Se pot realiza şi din chingă înnodată,
caz în care se transportă mai uşor, fig.4.14.
Scăriţele speologice se confecţionează
din cablu subţire de oţel, cu trepte din dural.
Scăunelul de lucru, fig.4.15, poate fi
considerat o scăriţă cu o singură treaptă. Fig.4.16
Rezistenţa la rupere a scăriţelor şi a
scăunelului trebuie să fie de cca 5 kN, pentru
a rezista la uzură o perioadă de 1 - 2 ani,
în funcţie de tipul lucrării. Fig.4.14 Fig.4.15
Cârligul Fifi, fig.4.16, montat la inelul
de sus al scăriţei, ne poate ajuta foarte mult în traseele de alpinism artificiale şi cu pitoane rare, dar şi în
alte situaţii dificile.

4.10 Protecţii de coardă

În fig.4.17 se prezintă trei tipuri de protecţii de a.
coardă ale firmei PETZL.
a. Protecţia PROTEC nu trebuie să lipsească din
rucksacul fiecărui alpinist utilitar, fiind foarte uşoară
(95g) şi uşor de utilizat. b.
b. Protecţia ROLL MODULE este mai specializată
şi mai scumpă, putând fi folosită pe module.
c. Protecţia SET CATERPILLAR este o soluţie
intermediară, având greutatea de 1 kg. c.
În caz de forţă majoră este bun şi un furtun de pompieri. Fig.4.17
 98
4.11 Încălţămintea
Încălţămintea este cel mai important echipament de lucru
al alpinistului deoarece calitatea şi starea ei influenţează direct
siguranţa deplasării şi poziţionării, având uneori un rol mai
important decât componentele sistemului de oprire a căderii.
Un exemplu sugestiv este ilustrat pe coperta catalogului
”Sports de montagne 2002”, fig.4.18, parcă ar fi realizată în
Ţancul Mic, lângă refugiul Coştila.
Căţărătorul, foarte bine pregătit fizic, tehnic şi psihic, este
într-o stare de siguranţă bună, datorită ghetelor de escaladă cu
calităţi corespunzătoare gradului de dificultate al peretelui.
Este remarcabilă poziţia şi echilibrul perfect în care se
caţără acest alpinist, tehnica sa de a folosi optim prizele
atingând un nivel de artă.
Şi în domeniul alpinismului utilitar, încălţămintea are
un rol extrem de important, asigurând:
- o aderenţă cât mai bună pe structura respectivă, uscată,
umedă, cu gheaţă sau zăpadă;
- o impermeabilitate cât mai bună, la apă şi alte lichide; Fig.4.18
- o izolaţie termică superioară;
- comoditate la mers şi evacuarea transpiraţiei;
- rezistenţă la uzură, tăiere, înţepare şi lovituri mecanice.
Este imposibil ca o încălţăminte să îmbine optim şi eficient toate aceste cerinţe, astfel că toţi
alpiniştii, inclusiv utilitarii, trebuie să posede mai multe încălţări şi să le folosească în funcţie de tipul şi
condiţiile de lucru.
În lucrări foarte murdare, ca de exemplu protecţiile
anticorozive ale stâlpilor metalici, care distrug după o
lună de lucru orice încălţăminte, vom folosi bocanci de
piele de calitate inferioară.
La lucrările care se desfăşoară vara pe munte, vom
utiliza ghete uşoare, de exemplu SALOMON, fig.4.19, cu aderenţă Fig.4.19
foarte bună, dar nu rezistă la apă, căderi de pietre sau frig.
Dacă în timpul lucrărilor există pericolul căderii de
pietre sau alte obiecte grele, cum este cazul pe şantierele Fig.4.20
de construcţii, vom utiliza bocanci cu bombeul metalic.
Pentru un geolog sau salvamontist care lucrează pe
munte în condiţii foarte grele şi variate, bocancul de vară
trebuie să aibă o aderenţă foarte bună şi totodată o rezistenţă
bună la apă şi la frig, de exemplu modelul DAVOS CRISPI, fig.4.20
 99

Pentru lucrări desfăşurate în condiţii de iarnă, bocancul

din fig.4.20 este satisfăcător doar dacă se lucrează în oraşe, Fig.4.21
fără zăpadă mare, temperaturi foarte scăzute şi vânt puternic.
Pentru condiţii grele de iarnă trebuie folosit un bocanc
performant, cum ar fi modelul KAILASH TREZETA, fig.4.21.
Dar iarna, nici acest bocanc, relativ scump pentru buzunarele
noastre, nu este suficient, dacă nu folosim şi apărători de zăpadă
(numite de alpinişti jambiere), prezentate în fig.4.22.
Aceste jambiere trebuie să fie realizate din materiale
rezistente la uzură, să fie impermeabile şi să se dezbrace uşor
în momentul în care sunt îngheţate, dar să acopere sigur şi Fig.4.22
complet bocancul şi gamba.
Jambierele de vară trebuie să fie mai scurte şi mai uşoare.
Încălţămintea trebuie cumpărată cu foarte mare grijă,
deoarece mărimea şi forma ei trebuie să corespundă perfect
cu laba piciorul alpinistului şi cu condiţiile reale de lucru.
Încălţămintea de vară trebuie purtată cu o singură pereche de ciorapi, din bumbac.
La încălţămintea de iarnă trebuie să folosim cel puţin două perechi de ciorapi, una subţire şi una mai
groasă, de lână, lungimea lor putând ajunge până sub genunchi.
Folosirea şi întreţinerea încălţămintei trebuie să se facă cu deosebită atenţie şi grijă pentru a
prelungi cât mai mult durata de viaţă a lor şi totodată pentru a ne proteja piciorul cât mai bine.
Curăţarea tălpii ghetei sau bocancului înainte de urcare, mai ales în punctele maxime de dificultate
şi periculozitate, este o altă obligaţie a alpinistului, fiind clar că noroiul, vopseaua, uleiul sau gheaţa ce
pot exista la locul de muncă reduce radical aderenţa pe prizele pe care ne deplasăm.
După utilizare, încălţămintea se curăţă sau se spală corespunzător şi se usucă nu prea aproape de
sursele de căldură. După uscare, încălţămintea se unge cu creme speciale, care se găsesc din abundenţă.
Încălţămintea se tratează şi cu alte diverse soluţii antitranspiraţie şi nu se împrumută, deoarece se
pot colecţiona de la prieteni ciuperci foarte periculoase şi persistente.

4.12 Mănuşile
În industrie şi construcţii există multe situaţii care impun folosirea mănuşilor de protecţie, ceeace a
impus şi o multitudine de norme, ce corespund riscurilor existente în aceste domenii.
Mănuşile rezistente la frig trebuie să îndeplinească cerinţele normei SR EN 511:1999 şi în primul
rând, o bună bună izolaţie termică şi la umiditate.
Dar în acelaşi timp, mănuşile trebuie să asigură o bună aderenţă în timpul ascensiunii, să permită
manevrarea comodă a echipamentelor (montarea asigurării şi autoasigurării în mod special) şi efectuarea
operaţiilor de bază la locul de muncă.
 100

Ca şi în cazul încălţămintei, situaţiile de lucru ne obligă să deţinem un arsenal întreg de mănuşi,

utilizabile în diferite condiţii.
În fig.4.23 se prezinită o mănuşă foarte
uşoară, de 39g, model POLAR WINDBLOC,
care se poate folosi în condiţii medii de frig
şi vânt, dar fără solicitări mecanice.
Pentru condiţii grele de iarnă se impun Fig.4.23
mănuşile duble, interiorul fiind din polartec şi
exteriorul din Cordura, fig. 4.24.
Pentru condiţii grele de muncă, atunci Fig.4.24
când există riscul tăierii, înţepării sau uzurii
mecanice importante, se pot folosi mănuşi din
piele, unele în care este imposibilă pătrunderea Fig.4.25
unui cui, fig.4.25.
Există mănuşi de toate calităţile şi pentru toate necesităţile posibile; problema este că alegerea,
utilizarea şi întreţinerea lor trebuie să se facă corespunzător situaţiilor reale de lucru şi a prevederilor de
protecţie a muncii specifice acestor activităţi.

4.13 Îmbrăcămintea
Îmbrăcămintea alpiniştilor utilitari trebuie să prevadă condiţiile de lucru în care se vor desfăşura
lucrările societăţii respective.
Există deja o specializare clară în domeniul alpinismului utilitar şi alegerea îmbrăcămintei trebuie
să ţină cont de această specializare.
Fără discuţie, îmbrăcămintea de vară se deosebeşte esenţial de cea de iarnă, dar şi cea de munte
poate diferi mult de cea de oraş.
Pentru lucrările cu grad mare de murdărie, cum ar fi vopsiri, zugrăvire, tencuială ş.a., un costum de
protecţie poate rezista 1 – 2 luni, cel mult. Uneori sunt necesare două costume suprapuse, pentruca
vopseaua să nu pătrundă prin ele.
Unele vopsele sunt uşor imflamabile sau explozive şi impun folosirea costumelor de protecţie
naturale, din lână sau bumbac 100%, corespunzător normelor PSI.
În alte situaţii se lucrează cu acizi sau baze concentrate, care impun costume de protecţie adecvate.
Condiţiile de mediu obligă la folosirea unei game extrem de largi de îmbrăcăminte, adaptată la
temperaturi între + 35˚C vara şi 0˚C, sau mai puţin, iarna.
Lengeria trebuie să fie din bumbac pentru a reţine în bune condiţii transpiraţia.
Cămaşa, de grosime variabilă, trebuie să fie din bumbac vara şi din lână, iarna.
Puloverele trebuie să fie şi ele din lână sau polartec, astfel ca şi în stare udă să asigure o izolaţie
termică satisfăcătoare.
Salopeta poate să fie din bumbac sau din fire sintetice, dintr-o bucată sau din două părţi.
 101

Este bine ca uneori costumul de iarnă să fie gen combinezon, inclusiv cu glugă, pentru a exclude
pericolul dezgolirii spatelui în zona lombară, cea mai expusă parte a corpului.
Fiecare alpinist trebuie să-şi cunoască părţile sensibile ale corpului şi în funcţie de călirea
organismului său, să se echipeze corespunzător condiţiilor climatice şi de lucru.
În afara îmbrăcămintei de lucru, o regulă simplă de siguranţă obligă ca fiecare alpinist să posede în
rucsac, în regrupare sau în imediate apropiere un minim de haine de schimb, pentru situaţii extreme, dar
posibile pentru anotimpul respectiv.
De exemplu, un hanorac este absolut necesar în
perioadele de vară, când pe munte pot izbucni brusc averse
de ploaie, însoţite de vânt puternic şi descărcări electrice.
Ciorapii de schimb, căciuliţa sau capişonul nu trebuie
să lipsească nici ele din rucsac.
În condiţii de iarnă, pufoaica şi pantalonii dublaţi
sunt absolut necesari.
Exemple ilustrate se găsesc în fotografiile
prezentate în acest curs (fig. 2.2; 2.3; 2.32), după cum
există şi exemple, des întâlnite în practică, de cum nu
este corect să ne echipăm la locul de muncă, fig.4.5.
Utilizarea optimă şi întreţinerea îmbrăcămintei
este o datorie a fiecărui alpinist utilitar, iar dacă o cumpără
din propria sudoare, atunci va fi şi aplicată eficient.
În fig. 4.26 se prezintă aspectul echipamentului unui Fig.4.26
alpinist utilitar care iese dintr-un coş de fum de 280 m.

4.14 Pitoane de gheaţă

Asigurările intermediare şi autoasigurările realizate în pereţii de gheaţă se fac la pitoane de o formă
specială, realizate conform normei SR EN 568.
Pitoanele tubulare sunt confecţionate din oţel
înalt aliat, inox sau din titan, au lungimi între 9 şi 23
cm şi o greutate de 130 şi 190 g.
În fig. 4.27 se prezintă un piton de gheaţă care prezintă Fig.4.27
o rezistenţă de peste 10 kN şi are o lungime de 18 cm.
Pitoanele cu lungime până la 13 cm nu trebuiesc utilizate la asigurări intermediare.
După cum se observă, pitoanele de gheaţă au o rezistenţă mult mai mică decât cele de stâncă, de aici
concluzia că în traseele mixte (de stâncă şi gheaţă) este mai bine să batem pitoane în stâncă.
Pitoanele de gheaţă se bat cu ciocanul pe o adâncime de câţiva cm, apoi se rotesc cu mâna, în sensul
acelor de ceas şi se apasă concomitent pentru a intra în gheaţă. Scoaterea lor se face prin răsucire în sens
opus şi cu o uşoară tragere.
 102

4.15 Dornuri
În alpinism, multe situaţii ne obligă să montăm manual ancore, mai exact să forăm cu scule manuale
găurile pentru aceste ancore. Aceasta în cazul în care nu dispunem de maşini de găurit rotopercutante cu
acumulatori, cu motor termic sau cu alimentare de la reţea sau de la un generator.
Există multe tipuri de dornuri, corespunzător tipurilor
de ancore. În fig.4.28 se prezintă un dorn de 8 mm,
conceput pentru ancora autoforantă ø 10mm. Fig.4.28

În fig.4.29 se prezintă un dorn cu posibilităţi

de montare directă a burghiului cu prindere
Fig. 4.29 SDS cu diametrul necesar.
Dornurile sunt dotate şi cu diverse reducţii pentru a susţine şi alte capete de forare.
După forare, găurile trebuie curăţate cu perii speciale de praful rezultat, astfel ca ancora să se fixeze
corect în stâncă sau beton.

4.16 Puncte fixe demontabile

Acest tip de asigurări se utilizează atât ca asigurări intermediare, cât şi ca autoasigurări în regrupare,
iar în situaţii limită folosesc şi pentru rapel şi pentru trecere.
Există o gamă extrem de largă de forme şi dimensiuni de pene, nuci, frenduri, tendoare şi alte
denumiri de asemenea scule care se montează sau se bat uşor în perete, în ideea că vor asigura rezistenţa
necesară, dar şi că vor putea fi recuperate de secunzi.
În trecutul nu prea îndepărtat, aceste pene se confecţionau artizanal din lemn tare sau aluminiu, acum
se fabrică la scară industrială, din aliaje de aluminiu sau masă plastică şi oţel.
Alăturat, în fig.4.30, se arată o pană de mărimea a
2-a, pentru fisuri de 5,5 – 7,5 mm, dintr-un set de
10 bucăţi. Este confecţionată din dural, iar cablul este
din oţel, prezentând o rezistenţă de 6 kN. Fig.4.30

Frendul nr.1 din fig.4.31 se desface într-o

fisură de 30 – 51mm şi dacă este bine
poziţionat va rezista la o forţă de 16 kN.
Fig.4.31 Se poate constata din aceste informaţii de
catalog că aceste asigurări demontabile nu prezintă rezistenţa impusă de normele de securitate (25 kN,
respectiv 15 kN), deci folosirea lor presupune un factor suplimentar de risc, chiar dacă sunt montate
corect şi stânca are şi ea rezistenţa corespunzătoare.
Montarea acestor puncte fixe trebuie făcută după o scurtă specializare şi are în vedere forma şi
structura peretelui şi a fisurii în care sunt fixate.
 103
4.17 Schiuri şi beţe
Mersul pe munte şi salvările în condiţii de iarnă nu se pot concepe fără a stăpâni în condiţii foarte
bune tehnica de schiat în diverse tipuri de zăpadă.
Schiurile, beţele şi pieile de focă (din materiale sintetice la ora actuală) sunt echipamente
indispensabile alpinistului utilitar care îşi desfăşoară activitatea pe munte, în condiţii de iarnă.
În primul rând este nevoie de cunoscut schiurile moderne de pârtie şi de ture alpine (randonne), care
se fabrică în multe variante şi sunt utilizate în condiţii diverse.
Modelul şi lungimea schiurilor şi a beţelor are în vedere atât înălţimea alpinistului, cât şi genul de
schi pe care trebuie să-l practice.

4.18 Ochelarii de protecţie

Ochelarii de soare protejează ochii împotriva radiaţiilor luminoase dăunătoare, dar şi de vânt, zăpadă
şi corpuri străine. Ochelarii de protecţie trebuie să respecte normele SR EN 172:1974, încadrându-se,
conform tab. 4.1, în grupa Europa Centrală, vara şi în zonele tropicale şi pe zăpadă, iarna.
Ochelarii ”de gheţar” sunt adecvaţi turelor de altitudine şi sunt obligatorii oricărui alpinist (turist,
schior) care merge iarna pe zăpadă sau gheaţă.
Cel mai important lucru pentru ochelarii de gheţar
este ca ei să fie întradevăr purtaţi, nu doar luaţi în rucsac.
În fig.4.32 se prezintă un model de categoria 4-a
de protecţie, adică pentru condiţii extreme.
Protecţia UV este de 100% şi în spectrul vizibil Fig.4.32
de 95% (infraroşii 97%), .
Un studiu al DAV „Ochelarii de gheţar” prezentat în raportul de activitate pe anii 1980 – 1983 arată
că cea mai mare parte a ochelarilor de gheţar prezenţi pe rafturile magazinelor nu corespundeau cerinţelor
de protecţie.
Între timp probabil că lucrurile s-au îmbunătăţit, dar alegerea modelului de ochelari adecvat unei
anumite ture rămâne o problemă dificilă.
Domeniul ultraviolet (UV) este de departe cel mai periculos pentru ochi, deoarece o supradoză de
radiaţii UV conduce rapid la efecte foarte dureroase: iritaţii şi imflamări ale conjunctivitei, oftalmie şi
cataractă UV, funcţie de lungimea de undă, care în final conduc la orbire.
Domeniul infraroşu (IR) este foarte cunoscut din metalurgie şi sticlărie, domenii în care expunerile la
radiaţii de peste 1000 W/m2 sunt frecvente. Condiţiile alpine sunt departe de asemnea valori, deci efectul
lor este nesemnificativ pentru alpiniştii şi schiorii din zonele temperate ale terei.
Domeniul vizibil O supradoză din acest domeniu de radiaţie nu duce la îmbolnăviri de durată în
condiţiile alpine, absorbţia din acest domeniu se recomandă a fi între 40 – 90%.
Ochelarii prea întunecaţi determină o deschidere prea mare a pupilei, astfel că permit pătrunderea
unei cantităţi mai mari de radiaţii UV în ochi şi rezultatul este negativ.
Ochelarii ”fototropi”, care îşi schimbă gradul de umbrire funcţie de lumina incidentă în limitele 15 –
80%, sunt foarte buni numai dacă sunt din sticlă adevărată, cei din plastic îşi pierd în timp această calitate.
 104
Culoarea ochelarilor este şi ea foarte importantă, astfel:
- verdele şi albastrul reduc contrastul şi conduc la defecte de apreciere a culorii;
- galbenul măreşte contrastul;
- roşul poate conduce la defecte de vedere;
- nuanţele neutre (gri, eventual gri–maro sau gri-verde) sunt recomandate.
La altitudini de peste 5000 m efectele nocive ale radiaţiilor UV ajung de 100 de ori mai mari, cu atât
mai mult cu cât munţii respectivi se află în zone tropicale (Anzi, Kenia).
În condiţiile munţilor noştri, ceaţa reprezintă un real pericol pentru ochi, aproape toţi alpiniştii de
performanţă având probleme din această cauză, dar mai ales cei cu ochii albaştri.
Din cauza vizibilităţii foarte reduse, alpiniştii nu mai purtau ochelarii (sau purtau ochelari de schi
total inutili) şi după o tură de câteva ore se alegeau cu o oftalmie serioasă, care conducea la orbire pe o
perioadă de câteva zile.
Alăturat se prezintă diagrama 4 de transmisie-
absorbţie UV ideală pentru ochelarii de gheţar.
Haşurile din ce în ce mai dese sunt din ce în ce
mai defavorabile ca valori.
Ochelarii buni ar trebui să aibă curba de
absorbţie situată în zona albă a diagramei, cel mult
în zona cu haşuri puţine.
1 – reprezintă curba ochelarilor ideali
2 – curba ochelarilor UVEX GAMMA 73
3 – curba ochelarilor ALPINA PROFI GS Diagrama 4
În lucrarea de referinţă de mai sus se prezintă şi alte 14 curbe de ochelari, foarte multe modele
fiind total deficitare, efectul purtării lor fiind negativ.

4.19. Rucsacii
Echipamentele de alpinism utilitar sunt prea scumpe şi prea vulnerabile pentru a fi transportante şi
depozitate oricum, deavalma cu alte materiale, combustibili sau piese de maşină.
Ca să nu mai vorbim de deplasarea pe munte,
în peşteri şi avene, unde trebuie să avem mâinile
libere pentru a ne căţăra.
Transportul echipamentelor în rucsaci sau în
saci impermeabili este o investiţie eficientă şi
asigură siguranţa şi durata de utilizare a unui
echipament.
Sacul (banana) din fig.4.33 reprezintă un
model cu capacitate (volum) de 35 l Fig.4.33 Fig,4.34
(45 l) cu greutate de 1 kg, foarte mult folosit în speologie.
 105
Rucsacul prezentat în fig. 4.34, are o capacitate de 35 – 45 l şi se pretează foarte bine la ascensiuni şi
escalade de o zi.
Pentru ture mai mari, de câteva zile, în care trebuie să transportăm echipamente de protecţie şi de
lucru, mâncare, materiale şi multe altele, echipa trebuie să ia cu ea rucsaci adevăraţi de 80 – 1oo l , care
rezistă la greutăţi de peste 25 – 35 kg.
Vara sau iarna, alpinistul utilitar este obligat să care cel puţin doi rucsaci cu el, cel mic pentru acte,
aparate şi documente şi cel mare (sau foarte mare) pentru echipamente şi materiale.
Rucsacii apără echipamentele de poluare, uzură mecanică, umiditate, furt, pierdere, lovituri şi alte
pericole care pot afecta siguranţa şi eficienţa acţiunii.

4.20 Harta, busola şi altimetru

Atât pe munte, în peşteri, pe coclauri, dar şi în oraşe, harta sau schiţa traseului este vitală, iar lipsa ei
poate pune echipa într-o situaţie dramatică. Dacă este mai veche, harta sau schiţa traseului trebuie
reactualizată şi completată din surse recente şi sigure.
Busola este o anexă indispensabilă a hărţii, dar ambele trebuie să fie citite şi folosite după o instruire
temeinică în domeniul orientării pe teren variat.
În munţii înalţi, altimetrul este şi el absolut necesar, pentru a urmări corect evoluţia ascensiunii şi
detaliile pereţilor care ne sunt puncte de referinţă.
O regulă de bază a orientării este de a cunoaşte, în fiecare moment, locul în care ne aflăm, cu o bună
precizie. Numai aşa vom putea să ne hotărâm în ce direcţie să ne îndreptăm şi ce viteză de înaintare ne
propunem, binenţeles că şi ceasul este important.
A doua regulă spune că în cazul rătăcirii traseului, trebuie să ne întoarcem în ultimul punct sigur, în
care am fost siguri că suntem pe traseu.
În cazul unei rătăciri totale, trebuie urmat un curs de apă, care sigur ne va scoate la un drum, dar
prin ce cascade, vâlcele, râpe şi bârloguri de urs vom coborî, asta este altă poveste.
În ascensiunile de iarnă este foarte important ca traseul să fie cunoscut din vară, deşi anumite
obstacole trebuie evitate în mod diferit.
Durata estimativă prevăzută în programul iniţial trebuie tot timpul comparată cu timpii reali, pe
lungimi de coardă sau etape, consultând reperele de pe hartă sau din schiţă.
Deşi este foarte greu, uneori suntem obligaţi să ne retragem din faţa unor obstacole sau pericole
întâlnite pe traseu, sau din cauza propriilor noastre greşeli. Totul este să ne retragem la timp.

4.21 Sacul de dormit

Ca şi alte echipamente, sacul de dormit trebuie să corespundă anotimpului şi condiţiilor de lucru.
Există saci de dormit de vară, alte tipuri sunt de iarnă, dar pentru diferite temperaturi ambiante.
Fiecare alpinist va trebui să folosească un sac de dormit de vară, pentru temperaturi minime de 5 –
10˚C, bun şi la munte şi la mare.
Dar mulţi dintre ei trebuie să meargă
pe munte şi iarna şi atunci îşi vor cumpăra
şi un sac superscump, dar care rezistă la -35˚C,
cum este modelul din fig.4.35, dar în care nu putem să dormim şi vara. Fig.4.35
 106
4.22 Cortul
Geologii, alpiniştii şi speologii sunt obligaţi de sarcinile de serviciu să doarmă şi în corturi, altfel îi
suprasolicită drumurile de acces şi de retragere.
Pentru o echipă de trei persoane, cortul
din fig.4.36, este ideal, deoarece le oferă trei
locuri lejere de dormit, un spaţiu de
depozitat materiale şi alt spaţiu central pentru
masă sau adăpostire în caz de vreme
nefavorabilă. Fig.4.36
Greutatea unui asemenea cort este de 3,5 kg şi poate fi utilizat şi vara şi iarna, fiind dublu.
Dormitul în cort nu este prea sănătos dacă nu sunt folosite şi salteluţele cu grosimi de 10 – 28 mm şi
cu dimensiuni corespunzătoare cu talia persoanei respective, în medie 180 x 55 cm.

4.23 Lanterna
Lanterna, şi în mod special, lampa frontală, este
foarte importantă în siguranţa echipei de alpinişti, în cele
mai diverse ocazii.
În fig.4.37 se prezintă una din cele mai formidabile Fig.4.37
evoluţii ale lanternei frontale cu patru leduri, care foloseşte 3 baterii AAA-LR03. Lampa cîntăreşte 78g,
bateriile au o durată de 150 ore şi o bătaie de cca 15m.

Lampa frontală prezentată în fig.4.38, este mai grea,

325g şi are 5 leduri şi un bec halogen. Funcţionează cu 4
baterii sau cu acumulatoare, pe durată de 3,5 ore standard
şi 160 ore pe leduri. Bătaia lămpii cu halogen este de 80m şi
cu leduri de17 m. Fig.4.38