O scrisoare pierdută

de I.L. Caragiale

-caracterizarea lui Ghiță Pristanda-

Ion Luca Caragiale a rămas definitiv în literatura română printr-o operă monumentală,
alcătuită din comedii, nuvele, momente și schițe, prin intermediul cărora scriitorul face o
adevărată radiografie a societății românești. S-a spus că una din principalele trăsături ale
originalității lui Caragiale stă în faptul că personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili.
Desigur, nu este vorba de niște imbecili din naștere, de cazuri clinice, ci de niște indivizi cu o
imbecilitate câștigată în mediul social care le-a imprimat un anume automatism de gândire, de
vorbire și acțiune, un comportament ilogic și absurd din punctul de vedere al unui om
inteligent.

Comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale s-a jucat cu un succes răsunător pe

scena Teatrului Național din București, la data de 13 noiembrie 1884. O scrisoare pierdută
este o comedie realistă de moravuri sociale și politice, în care Caragiale ilustrează dorința de
parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputați.

Ghiță Pristanda, polițaiul orașului, este tipul slugarnicului, prezent în piesă de la început
până la sfârșit, în toate momentele cheie ale acțiunii. Este un personaj mai complex și mai
interesant decât alți eroi ai comediei, poate și pentru că nu intră în interes direct cu principalul
conflict al operei, devenind un simplu instrument. Comicul de nume al personajului pune în
lumină principalele trăsături de caracter ale acestuia. Pristandaua - joc popular asemănător cu
brâul, ce se dansează după reguli prestabilite, conform comenzilor unui conducător – asociată
lui Ghiță, îi conturează caracterul servil, umil față de șefi, lipsit de personalitate. Deși
portretul fizic nu este menționat, etopeea este surprinsă în detaliu, prin suma mijloacelor de
caracterizare.

Portretul său ia naștere într-un mod specific operei dramatice. Acesta reiese din
comportament, limbaj și didascalii. Astfel, prin intermediul caracterizării directe, reiese
principala trăsătură a personajului, servilismul. Prin indicațiile scenice, cu ajutorul cărora
autorul își “mișcă” personajele și le dă viață, este individualizat Pristanda: “schimbând
deodată tonul, umilit și naiv”. Prin intermediul autocaracterizării aflăm că personajul, ca
angajat al statului, este prost plătit și duce o existență strâmtorată: “famelie mare, renumerație
mică, după buget.”. În ceea ce privește portretizarea realizată de celelalte personaje, Nae
Cațavencu reușește să-i surprindă menirea: “Într-un stat constituțional un polițai nu e nici mai
mult nici mai puțin decât un instrument.”. Deși amintește mereu de veniturile sale reduse,
Ghiță nu este prost deloc, după cum îl caracterizează Tipătescu: “O mai cârpești tu pe ici pe
‘colo, daca nu curge, pică, las’ că știm noi.”.

Principalele mijloace artistice de caracterizare indirectă a personajului sunt sursele

comicului, foarte variate și sugestive, în conturarea trăsăturilor remarcându-se comicul de
situație, de caracter, de limbaj și de moravuri. Dialogul și monologul constituie modalități de
caracterizare indirectă, ca și vorbele, faptele și gândurile personajului.

Una dintre principalele modalități de individualizare a personajului o reprezintă

limbajul. Formele greșite ale cuvintelor, erorile de exprimare și ticurile verbale denotă nivelul
de incultură, dar și trăsăturile psihologice ale lui Pristanda. Functionar servil, “scrufulos la
datorie”, aprobă mecanic afirmațiile șefilor prin ticul verbal “curat”, chiar și în asociații
incompatibile, dar de un comic savuros: “curat murdar”, “sistem curat constituțional”. Sub
masca umilinței, își urmărește cu viclenie propriile interese. Lipsit de educație și provenind
dintr-o existență modestă, utilizează neologisme pronunțate greșit, datorită unor etimologii
populare: “bampir”, “catrindală”, “remunerație”.

Comicul de situație este ilustrativ în scena numărării steagurilor pe care ar fi trebuit să

le cumpere pentru a pavoaza orașul în cinstea apropiatelor alegeri. Pristanda primise bani
pentru patruzeci și patru de steaguri, însă el cumpărase numai “vreo paișpce... cinșpce”. Ca să
se disculpe de aluzia lui Tipătescu despre cum “a tras frumușel condeiul”, polițistul numără
steagurile arborate de mai multe ori și adune greșit, numai ca să-i iasă socoteala: “Două la
primărie, optșpce, patru la școli, douăzeci și patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci”.

Scena II a actului I îl surprinde pe Ghiță Pristanda singur, meditând la statutul de polițai

aflat în slujba personală a celor de la putere. El o citează pe soția sa, care îl sfătuia asupra
tacticii pe care să o aplice în relația cu șefii: “Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și-i papă tot, că
sătulul nu crede la ‘ăl flămând.”. Se pretează la mici furtișaguri, conștient că trebuie să-și
servească șeful, nu din conștiința “misiei”, ci mai ales dintr-o etică susținută de interesul
personal. Ascultă și execută orbește ordinele stăpânilor, ajungând până la încălcarea legii.

În devotamentul lui Pristanda trebuie văzută o atitudine de moment, căci, în fond,

polițaiul este gata oricând să treacă în altă tabără, dacă aceasta va deține puterea. Este arogant
sau umil, în funcție de împrejurări, și pendulează cu o șiretenie primitivă având ca centru de
greutate propriul interes. Aducându-l pe Cațavencu, la cererea Joițichii, în casa lui Tipătescu,
în actul II, scena VII, personajul laudă “Răcnetul Carpaților”, gazeta pe care o publică
avocatul. Cu acest prilej, Ghită sugerează ipoteza trecerii în tabăra adversă, în eventualitatea
în care șantajul acesteia funcțtionează: “Trebuie să-l fi citit, coane Nicule; eu gazeta
dumneavoastră o citesc ca pe Evanghelie, totdeauna; ca să nu vă uitați la mine… adică pentru
misie… altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce face: famelie mare, remunerație după
buget, mică…”.

Așadar, Ghiță Pristanda se distanțează de un tipar fix, fiind un personaj surprins în

dublă ipostază: cea de profitor, dar și cea de personaă de care se profită. Toate aceste
raporturi existente între personaje, diversitatea lor tipologică și a modalităților de caracterizare
folosite de autor dovedesc marea măiestrie a lui Caragiale de a creiona o “lume” aparte prin
preocupările și prin relațiile interumane ce se stabilesc între membrii săi.