ISTORIOARE

ISTORIOARE
Tehnoredactare și coperta:
Fericirea Chichidopolo

Text îngrijit de:

Pr. Valeriu Dobrescu, Azuga, Prahova,
tel.: 0740216397,
fix.: 0244326945

ISBN: ???????????

Editura Icona
email: edituraicona@gmail.com
tel.: 0724.22.34.07
PREFAȚĂ

5
6
 Minunea trandafirilor

E ra, în vremea, în care zorii Evangheliei lui Hris-

tos, încă nu răsărise, când Golgota era un deal necu-
noscut încă lumii creștine, când grădina Ghetsimani
nu băuse decât lacrimi de rouă ale dimineții, fiind o
neînsemnată plantație de mă­slini, când undele rîului
Iordan nu botezase pe Iisus și nici Marea Tiberiadei
nu umpluse mrejele pescarilor la cuvântul Domnului
când se întâmplase pescuirea minunată.
În vremea aceia, Acela care trebuia să se răstig-
nească pentru mântuirea neamului omenesc, era un
copil dulce, cuminte, ascultător și blajin, care lucra
alături de Iosif teslarul în atelierul său.
El trăia pe lângă mama Sa, Fecioara Maria, o via-
ță retrasă și tăcută, până în ziua când, la vârsta de 12
ani a uimit pe învățații din Templu cu știința și învă-
țătura Lui. De acum încolo, nimeni nu se mai mira că
Acest Copil știa mult mai mult decât Profeții.
Maica Domnului, cu toate că simțea și cunoștea
firea dumnezeiască a Fiului ei și Îl venera în sufle-
tul ei de Mamă, uneori Îl mustra cu drag, când dădea
săracilor mâncarea, pe care numai o gusta; când le
dădea hainele și cămașa, sau întârzia până noaptea
târziu, îndrumând pe călătorii rătăciți sau alinând și
ajutând bolnavii din sat. Dar Bunul Iisus fără să răs-
pundă o privea adânc cu ochii Săi blânzi, iar ea tăcea
încurcată și mirată, înțelegând că Fiul ei are dreptate.
7
 În vremea aceia Maica Domnului nu era sărbă-
torită. Ea locuia sub un umil acoperiș din sătucul cu
odăile joase, muncind din greu la treburile casei pen-
tru Copilul Iisus și logodnicul ei, teslarul Iosif. Deși
modestă, căsuța ei strălucea de curată. Când sosea
noaptea ea se așeza lângă fereastra unde își făceau
cuib rândunelele, sau în colțul căminului unde ar-
deau surcelele teslarului aruncate în foc de mâinile
ei obosite de munca zilnică.
Micul Iisus o ajuta pe cât putea în timpul de ră-
gaz pe care îl mai avea din meșteșugul tâmplăriei.
Desigur că ar fi putut să aducă cete de îngeri ca s-o
ajute, dar El prefera să se ostenească pentru agoni-
sirea celor de trebuință și să muncească a trăi mul-
țumit în mijlocul Sfintei Familii din Nazaret.
O singură minune a făcut Iisus Domnul, pentru
Maica Sa cea scumpă. În fiecare an în timpul seceri­
șului El oferea Maicii Sale un trandafir. Când era încă
foarte mic în brațele Mamei Sale, trecând pe lân-
gă un gard de trandafiri, întinse mâna, culese un
trandafir și, cu mânuța însângerată îl oferi Mamei
Sale. Acest trandafir cu floarea roșie ca focul, tre-
buia ca să nu se veștejească niciodată. Maica Dom-
nului nu și-a dat seama de prețul acestui dar, decât
după multe săptămâni, când a văzut că trandafirul
era mereu strălucitor și cu miros îmbătător. El nu se
veștejea. În tot timpul vieții Sale, în fiecare an și în
aceiași zi, Iisus aducea Mamei Sale câte un trandafir,
care se adeverea ca nepieritor. Și ea primi astfel 33
de trandafiri. Când a primit ultimul trandafir, inima
ei de Mamă, era tot atât de înfiorată ca și în urmă cu
33 de ani când a primit primul trandafir. Ea simțea
și înțelegea misiunea de Mântuitor a Fiului ei, dar
nu știa timpul și durerea nespusă a sacrificiului. Și,
8
după cum a stat neclintită lângă leagănul Mântui­
torului când dormea, tot astfel a venit vremea ca să
stea neclintită, la picioarele Crucii.
Aici, îmbrățișând trupul Fiului eiși lemnul Crucii
pe care Se află răstignit Mântuitorul lumii, rămâne
neclintită și zdrobită de durerea care-i copleșise su-
fletul. Cuvintele îngerului care-i vestise înainte de
Nașterea lui Hristos, că va fi „binecuvântată între fe-
mei și binecuvântat va fi rodul pântecelui ei”, parcă nu
le mai auzea, nu le mai simțea ci păreau ca un vis în-
depărtat. Aureola lui Hristos care va străluci până la
sfârșitul veacurilor, se îngemăna cu purpura razelor
soarelui, care apunea după dealul Golgotei.
Fecioara Maria, Maica Domnului, nu mai avea
pu­tere să vadă decât Crucea și pe Fiul ei răstignit,
din Care se prelingea sânge cald și viu peste pietrele
Golgotei.
Când pământul s-a cutremurat și catapeteasma
Templului s-a despicat și când unii din cei morți au
înviat, atunci înțelese și văzu Maica Domnului, că
Fiul său, Copilul ei Cel scump cu păr bălai și surâs
desmierdător, care dormise în brațele ei și crescuse
la sânul ei, blândul Iisus murise.
Și, în timp ce Apostolii mărturiseau biruința Celui
Înviat, când Sfântul Duh Se coborâse peste ucenici
și aceștia propovăduiau Evanghelia lui Hristos,
Maica Domnului își ducea smerita ei viață de femeie
sărmană. Ea își mătura ca și înainte casa, frământa
pâinea, spăla veșmintele și torcea lâna pentru a avea
cu ce trăi și a ajuta pe cei săraci.
Maica Domnului suferea, fără să se plângă, se
ruga neîncetat, legănându-și sufletul cu amintirea
zilelor trecute, când prezența dumnezeiască a Fiului
său încântase casa și viața ei. Și, fie că muncea, fie
9
că se ruga, ea avea întotdeauna lângă ea, buchetul
celor 33 de trandafiri, dăruiți de Fiul ei cât a trăit
pe pământ. Într-un vas de lut, nemuritorii tranda-
firi, străluceau și miroseau la fel ca în zilele când au
fost culeși. Deși nu aveau nevoie de îngrijire, Maica
Domnului, în amintirea Fiului ei iubit, schimba apa
pentru trandafiri în fiecare dimineață, udându-i cu
lacrimile și învăluindu-i cu privirile ei pline de dor.
Anii treceau și mulți oameni din sat veneau s-o
vadă pe Maica Domnului să-șii răcorească sufletul la
vederea ei și să-i sărute poalele veșmintelor. Mulți
cerșetori veneau să-i ceară milă și erau miluiți cu
pâăne, vin și altele de-ale gurii, strânse prin munca
furcii de tors lână.
Cu toate că fruntea Fecioarei Maria se vedea neîn-
crețită sub vălul ce-i acoperea fața, cu toate că mâinile
ei care L-au legănat pe Pruncul Iisus și L-au desmier-
dat își păstrau frăgezimea florilor proas­pete, Fecioara
Martia îmbătrânea, ca orice ființă omenească.
Ochii ei, care văzuseră strălucind pe cer Steaua
Magilor, dar și întunericul năpraznic care se lăsa-
se peste Golgota la moartea Fiului său iubit, nu mai
nimerea bine fusul, care-i scăpa adesea din mâinile
obosite.
Într-o dimineață, în casa Marieie, tot ce era de
mâncare lipsea. Inima ei miloasă și darnică tresări
cu durere la gândul că nu mai are cu ce milui pe
cei săraci. Când primul cerșetor se ivi în ziua aceia,
Maica Domnului, alergând la ulciorul cu untdelemn
îl găsi gol. Asemenea și la cel cu făină și la cel cu vin.
Toate erau goale.
– Vai! Nu mai am nimic ce să-ți dau prietenul
meu, zise Sfânta Maică a lui Iisus cerșetorului.
10
 Dar cu tot surâsul sincer și trist, cu care înso-
țea această mărturisire, cerșetorul nu se îndura să
plece. Nu voia să iasă din căsuța unde totul răspân-
dea numai iubire, fără ca să-și primească darul și-i
ceru Maicii Domnului unul din trandafiri. Deși ținea
foarte mult la cei 33 de trandafiri, bunătatea inimii
nu o răbdă să nu-i dea, și gândind că voia lui Dum-
nezeu este ca să facă milostenie fie și numai cu un
trandafir îi dădu.
Cei care au urmat după cerșetorul cel dintâi,
n-au mai fost nevoiți să ceară, căci Maica Domnului
cerându-le iertare că nu are cu ce să-i miluiască le
dăruia câte un trandafir din cei primiți de la Fiul ei
Iisus din timpul cât a trăit în lume.
Când soarele apunea peste apele Mării Tiberia-
dei, Sfânta Fecioară Maria se afla singură în pragul
odăiței sale. Ea privea drumul pe care pășea spre de-
părtare ultimul cerșetor, care primise în dar de la ea,
ultimul trandafir. Când cerșetorul dispăru în zare,
ea voi să intre în locuința ei modestă, lipsită acum
de flori. Nu mai avea niciun trandafir, care să-i
amintească de Fiul ei iubit.
În acest moment, Sfânta Fecioară Maria, Maica
Domnului Hristos, văzu aievea un tron ca de nori ce
se lăsa tot mai în jos din văzduh, până la picioarele
ei, și, pe când împrejur se auzeau sunete de harpe și
fâlfâit de aripi, iar în jur zburau o mulțime de îngeri,
abia avu timp să se așeze culcată pe patul ei. Deodată
toate puterile trupului o părăsiră și ea adormi fericită
în brațele Fiului ei, legănată de corul cetelor îngerești.
Era în vremea când, calendarul omenesc arăta
ziua de 15 August.
Margueritte Commert

11
 Icoana Maicii Domnului

P ărintele Grigore plănuise să facă lucruri mari,

ca orice preot tânăr care își închipuie că de la
el începe o viață nouă în parohie. Se gândea la multe:
biblioteca populară să aibă cărți folositoare de zidire
sufletească și îndrumare gospodărească; să ajute la
înființarea unui dispensar pentru îngrijirea copiilor,
căci mureau jumătate din câți se nășteau într-un an;
să vadă cârciu­mile închizându-se una câte una; să
întemeieze și un muzeu, unde să adune tot ce i se
părea grăitor pentru cunoașterea vieții satului, cu
așezare de câteva sute de ani. De aceea, când umbla
cu botezul, cerea oamenilor tot ce vedea prin case că
se potrivește acestui gând.
Adunase astfel, în muzeul parohial: docu­mente
destul de vechi, costume frumoase, obiecte casnice,
monede și multe alte lucruri de preț. Însă ar fi vrut
în el și toate icoanele rare, pe care le știa pe la cre-
dincioșii din parohia sa.
Oamenii se despărțeau ușor de tot ce le cerea
preotul, însă la icoane țineau mai mult ca la orice,
căci ele erau colțul sfânt al casei și păzitoarele sufle-
telor. Seara, la culcare, co­piii împreună cu părinții,
stând cu fața la icoană, își făceau rugăciunea, după
care așteptau somnul în pace. Dimineața, după scu-
lare, închinându-se începeau munca, plecând fieca-
re după treburi. Cum era să le dea pentru muzeu?
S-a gândit să cumpere icoane noi, să le sfin-
țească, să le aibă la îndemână în biserică, și apoi să
încerce: când va găsi pe cineva bine­voitor să-și dea
icoana din casă, să fie gata cu alta nouă, s-o pună în
loc, arătându-le oamenilor, că tot icoane sunt, și că
12
n-au de ce să le păstreze pe cele vechi. Era aproape
sigur că va reuși.
De cum a început, a văzut că nu o să facă nimic.
Părintele le arăta ce vrea să facă cu ele; oamenii răs-
pundeau de ce nu pot să le schim­be, dând mai toți
același răspuns: „Sunt icoane moștenite de la stră-
moși”; „Cum ne-au apărat neamul până acum, așa
ne rugăm să ne păzească și de acum înainte!”; „Ne-
am închinat la ele de când ne-am pomenit și ne e
greu să ne obișnuim cu altele!”, toate răspunsurile
având același înțeles, că sufletul lor, legându-se din
neam în neam este apărat de icoana care stă ca sfân-
tă apărătoare a celor din casă.
Nu izbutise să dea jos din cui nicio icoană, și pă-
rintele era tare amărât că e înțeles așa de puțin. „Prea
stau încremeniți în judecata lor acești oameni”, își
zicea. „Țin la forme, și n-au niciun simț spiritual!”
Nu sprijină un gând așa de frumos, mai ales că în
locul unor icoane vechi, șterse, plouate, mâncate de
cari, primesc altele noi!”
Umblase cu botezul la începutul unei luni de
toamnă, până la casa babei Ștefana, care locuia sin-
gură într-o odaie cu sală. Mobi­li­e­rul ei era o laviță
dintr-o scândură mai lată, pe care dormea, o plită
unde își făcea mâncare, o măsuță și două scăunele.
Spre răsărit, în perete, era icoana Maicii Domnului,
veche cum nu era alta în tot satul.
La lumina slabă de candelă, Maica Domnului era
mai frumoasă și s-ar fi potrivit așa de bine în mu­
zeul părintelui!
Îi rugase pe atâția oameni, dar nu izbutise. Să
mai încerce cu bătrâna? Să strice o vorbă! Așa a vrut
să se apropie de sufletul ei.
13
 Văzând că nu se împotrivește prea mult, preo-
tul i-a făgăduit altă icoană a Maicii Dom­­nului, mai
mare și sfințită, care stătea în bise­rică de mai multă
vreme. Lăsându-se îndu­plecată, bătrâna a scos icoa-
na din cui și i-a dat-o preotului, care, luând-o sub
braț, a plecat fericit, spunându-i să vină la el acasă,
când poate, să meargă împreună la biserică și să-i
dea icoana cea nouă.
Dar când părintele a pășit pragul, bătrânei i s-a
părut că odaia i-a rămas pustie și candela arde fără să
mai lumineze. Ori ar fi căzut soarele de pe cer, ori întune-
cimea din jurul ei, era tot una! Cu icoana ieșită din casă, a
văzut plecând sufletul soțului mort de câțiva ani, al celor
trei copii, al părinților, moșilor și strămoșilor.
Când s-a întors de afară, petrecând câțiva pași în
curte pe preot, și a privit locul unde stătuse icoana,
care era mai alb, căci nu fusese afumat, i s-a părut
că vede acolo o spărtură în zid, prin care bate vântul,
că pot să intre hoții chiar în noaptea aceea s-o jefu-
iască, deși nu aveau nimic ce să-i ia.
Ar fi vrut să ceară icoana înapoi, însă se făcuse
întuneric și preotul stătea departe. Noaptea asta va
aștepta, însă mâine o să vadă ce are să facă. Ca să-
și liniștească gândurile, a vrut să se culce. Dar când
să-și facă rugăciunea, și nu a văzut icoana, i s-a părut că
cineva îi șoptește: cui te rogi? La ce te închini? La pereții
goi? Și că toți ai ei îi spun din mormânt: „Te-ai despărțit
de noi!”. Acum și-a adus aminte că pe dosul icoanei erau
scrise câteva întâmplări din căsnicia lor: ziua când s-au
născut copiii; anul când s-au făcut prune multe; ziua și
anul când a fost cutremurul cel mare. Iar cel din urmă scris
era când le-a sosit vestea morții lui Niculăiță pe front.
Nu avea ce face. La ziuă, o să se ducă la preot.
Acum trebuia să se culce. Și numai cum a adormit, a
14
visat un potop de ploaie. Răpăiau picăturile în șin-
drila veche, de părea s-o găurească. Apoi se auzea un
huiet prelung, semn că din munte se apropia pârâul
Valea Mare, plin de apă multă. Nu a apucat să-și facă
nici semnul crucii și a văzut că puhoiul se apropiase
lovind pereții casei pe toate părțile și că o luase ca
pe o surcea din curte. Apele se ros­togoleau vijelios
la vale, iar Ștefana cu copiii se țineau agățați de câte
o bârnă a casei. Dintr-o izbitură mai puternică au
fost dați la mal. O minune se întâmplase. Putea să-i
dea la fund cu casă cu tot, dacă mai erau duși de apă.
Când au ajuns la mal, icoana Maicii Domnului era
udă de apă, și plutise împreună cu ei, cum plutește
crucea azvârlită în râu, la Bobotează.
Ștefana s-a deșteptat gemând dintr-un așa vis, și
când a vrut să se închine, zicând imnul Maicii Domnu-
lui : „Cuvine-se cu adevărat”, pe care-l spunea de când
s-a pomenit cu icoana, și-a adus aminte că nu o are în
perete.
A aprins candela și lampa, ca să poată sta singură
în casă până la ziuă. Îi era tare urât! Nici nu a mai în-
cercat să doarmă. A luat furca, a pus-o în brâu, până
a tors un caier întreg. Torcea puțin, dădea perdeaua
la o parte, să vadă dacă a început să se lumineze!
Înainte să se facă bine ziuă, Ștefana era la casa
preotului. Când a văzut-o așa de dimineață, preotul
a înțeles că venise după icoană și nu i-a mai spus că
are să i-o dea pe cea nouă, așa cum vorbiseră. A adus
icoana cu Maica Domnului și i-a pus-o în brațe. Bă-
trâna, luând-o din mâna preotului, a băgat-o sub
broboadă, de rușine să nu o vadă lumea trecând prin
sat cu icoana în brațe. O ținea ca pe un copil la sân. Cum
a ajuns acasă, a așezat-o în locul de unde o luase, făcând
mai întâi douăsprezece metanii. Astfel, în fiecare sea-
15
ră, ca și până atunci, după ce zicea „Tatăl nostru”,
murmura și imnul Maicii Domnului:
„Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre tine Născă-
toare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevino-
vată și Maica Domnului nostru...!”
Astfel, chipul Maicii Domnului, luminat de can-
dela care stătea aprinsă toată noaptea, i-a ținut de
urât și i-a dat bătrânei somn în pace, până i s-au
deschis ochii spre lumea cealaltă, unde a revăzut pe
toți ai ei, adormiți de mult în Domnul.
Bătrâna știa bine, din moși-strămoși, că icoana este
imaginea vie a nevăzutului Dumnezeu, a Maicii Domnu-
lui și a sfinților Săi, și că cinstirea icoanei, înseamnă măr-
turisirea lui Dumnezeu, de la Care am venit și la Care ne
îndreptăm pentru veșnicie.
Pr. Victor N. Popescu, Icoana Maicii Domnului, 1944.

O minune a Maicii Domnului

Î n Macedonia era o văduvă săracă și un mare ne-

caz se abătuse asupra ei: când turcii invadaseră
această țară cei doi fii ai ei fuseseră luați cu forța și
închiși în Turcia. Mama celor doi fii se ruga adesea
cu lacrimi Maicii Domnului să-i salveze copiii.
Neavând copiii lângă ea, văduva se duse la o mâ-
năstire de maici și se făcu călugăriță.
După 20 de ani, maicile sunt invitate la hramul
unei mânăstiri de călugări.
Văzându-i pe călugării cei tineri, văduva călugă-
rită exclamă:
– Ce fericită aș fi fost să fie și copiii mei aseme-
nea.
16
 La un moment dat, unul dintre călugări îl strigă
pe celălalt, numindu-l Filotei. Maica începu să plân-
gă spunând:
– Și pe unul dintre fiii mei îl chema Filotei.
Filotei îl strigă apoi pe fratele său, Ioanis, iar
maica își recunoaște copiii, își pierde cunoștiința,
apoi își revine, și îi întreabă cum au ajuns la acea
mânăstire.
– Tu ne-ai adus noaptea aici, ne-ai salvat din
închisoarea turcilor.
Maica Domnului luând chipul mamei lor, i-a
scos din mâinile turcilor și i-a adus la mânăstire,
po­runcindu-le să se facă monahi.
Toți monahii și monahiile au fost părtași bucu-
riei împărtășite de cei doi călugări și mama lor și au
mulțumit Maicii Domnului pentru ajutorul și minu-
nea săvârșită.

Există Dumnezeu

U n așa-zis om de știință se afla în Prezidiumul

unei conferințe, care după o lungă argumen-
tație în a arăta că nu există Dumnezeu, a strigat tare
și răspicat:
– Dacă există Dumnezeu să mă omoare în clipa
aceasta! Și dacă voi muri veți crede cu toții că există,
iar dacă nu mă va omorî, veți crede că nu există. Și
deoarece nu s-a întâmplat nimic a continuat.
– Vedeți? Dacă ar fi existat, m-ar fi omorât; deci
Dumnezeu nu există. Urmează un moment de tăcere
apăsătoare.
O bătrână din sală se ridică și îl întreabă:
– Dumneavoastră aveți copii?
– Da răspunde el.
17
 – Câți?
– Trei.
– Sunt cuminți? Vă ascultă ca pe tatăl lor?
– Ei nu toți. Doi mă ascultă, dar al treilea...
– Cum adică? Întreabă femeia.
– Iată: îmi vorbește împotriva sfaturilor mele,
face ce vrea, e răutăcios...
– Atunci, strigă femeia tare și răspicat: trebuie
să-l omorâți!
– Să-l omor pe fiul meu, a răspuns uimit savan-
tul. Cum să-l omor?
– Atunci cum stau lucrurile, care este adevărul,
spuse bătrâna cu blândețe: – Dacă dumneavoastră
nu vreți să vă omorâți copilul, cum vă puteți închipui
că vă va omorî pe dumneavoastră Dumnezeu, Care
vă iubește nemăsurat, mai mult decât vă iubiți dum-
neavoastră copilul?
Omul (savantul) a rămas ca trăznit, n-a mai scos
nicio vorbă, a coborât din Prezidium și a ieșit rușinat
afară.

Ateul

F aptul următor s-a petrecut într-un spital.O fe-

meie a fost adusă la maternitate ca să nască.
Soțul ei, un ateu înrăit, mare dușman al creștinismu-
lui, a cerut să se ia cât mai curând crucea de pe perete,
pentru ca pruncul, care se va naște să nu o vadă.
Plecând în oraș să facă unele mici cumpărături și
întorcându-se, a aflat copilul născut.
Necredinciosul tată în loc să se bucure, s-a răstit
furios împotriva asistentei din salon, mustrând-o că
n-a luat crucea de pe perete.
– De ce n-ai luat-o? Țipă el supărat.
18
 Dar femeia, care era cu frică de Dumnezeu i-a
răspuns cu calm, dar apăsat:
– N-a fost nevoie să o iau, pentru că fiul dum-
neavoastră s-a născut orb. Dumnezeu v-a îndeplinit
dorința, ca acest prunc, nevinovat, să nu poată ve-
dea CRUCEA, adică Altarul pe care S-a răstignit Iisus
Hristos, pentru mântuirea noastră.
Mare durere, când copiii suferă pentru păcatele și ne-
credința părinților.

Foița de țigară

U n om stricat și bețiv obișnuia să înjure de toa-

te cele sfinte și să-și facă țigară din filele No-
ului Testament.
Într-o zi, țigara i se tot stingea.
Vrând să vadă de ce nu arde, o desfăcu și văzu atunci
scris: „Care va fi sfârșitul celor ce nu cred în Evanghelie?”.
Omul rămase cu inima străpunsă de această în-
trebare.
Orice făcea, de orice se apuca, nu mai putea scă-
pa de aceste vorbe care îi ardeau sufletul.
Curând căzu la grea îndoială, pe urmă îl cuprin-
se o mare mâhnire pentru toate păcatele pe care le
făcuse, dar, Dumnezeu îndurându-se de el, bețivul
se prefăcu într-un om plin de credință și de omenie.
Să ne cercetăm cât mai des conștiința.

Să cinstim icoanele!

S fântul Teofil Studitul a fost somat de împă-

ratul Teofil și de susținătorii săi, să calce în
picioare sfintele icoane, zicându-i-se:
19
 – Calcă în picioare icoanele o singură dată, apoi
ve fi liber să faci ce vrei.
Sfântul le răspunse:
– Asta e ca și cum ai spune: „Lasă-te să-ți tăiem
capul, apoi vei fi liber să faci ce vei vrea”.

Legenda originii Sfintei Cruci

A dam ajunsese către apusul vieții sale. Se gân-

dea adesea la clipa, când se va înfățișa din nou
în Fața Creatorului. Eva și copiii plângeau, căci nu se
puteau împăca la gândul că Adam va muri, acest în-
tâi om din lume, uitat de atâtea veacuri de moarte,
după voia cea sfântă a lui Dumnezeu.
Set, unul din fiii lui Adam, își zise: „Dacă există
vreun leac pentru tata îl voi găsi și atunci el se va
simți din nou în putere”. Se pregăti, și plecă. După
mai multe zile de drum ajunse în fața Edenului (Ra-
iului) de unde tatăl său fusese izgonit pentru neas-
cultare, și văzu un Arhanghel de strajă la poartă. Set
îi spuse că tatăl său este pe moarte și a venit să-i
ceară ceva pentru a-l lecui. „Sufletul lui Adam s-a
dus către ceruri, a răspuns Îngerul, întinzând lui Set
un sâmbure.. „Acesta – zise el – este un sâmbure
din Pomul Vieții, ia-l, întoarce-te la ai tăi și pune-i
tatălui tău acest sâmbure în gură, iar după ce va fi
înmormântat, un arbore va crește într-o zi de pe
mormânt și Lemnul lui va mântui lumea”.
Set se duse la ai săi și făcu precum l-a învățat
Arhanghelul.
Trecură ani și pe mormântul lui Adam crescu un
arbore, care cu vremea deveni un copac uriaș, un ce-
dru, strămoșul cedrilor din Liban. Când mai târziu
lumea s-a înrăit și Dumnezeu a pierdut-o prin Po-
20
top, Pomul Vieții, acel arbore uriaș a servit lui Noe
și fiilor săi pentru a construi marea corabie, care i-a
mântuit de Potop. Vremea a trecut, oamenii s-au în-
mulțit din nou, formându-se triburi și popoare. Ve-
chea Corabie a lui Noe, rămasă pe muntele Ararat a
fost desfăcută și din ea s-a făcut o punte peste Ior-
dan, care s-a numit „Puntea Sfântă”, iar când se
trecea peste ea se zicea o rugăciune.
După o vreme, când într-o luptă evreii erau ur-
măriți, au tăiat puntea ca să nu fie prinși, iar apele
Iordanului au luat lemnele Arborelui Vieții și le-au
dus până la poalele colinei unde trăiau oamenii din
tribul Zabulon.
Un lemnar din Nazaret – pe nume Iosif – logod­
nicul Mariei – cunoscând din moși și strămoși –
prin Tradiție, istoria Arborelui Vieții – și cunoscând
aceste lemne după zmoala care încă se mai păstra, a
făcut din ele o masă. Venind persecuția lui Irod, Iosif
a fost nevoit să fugă cu Fecioara Maria și cu Iisus.
Casa lui a fost prădată, iar masa furată de un mește-
șugar din Ierusalim.
Vremea a trecut. Veni și ziua în care poporul ceru
eliberarea lui Baraba și moartea lui Iisus, care avea
să mântuiască întreaga lume. Meșteșugarul din Ie-
rusalim, cu multă trudă strică masa și făcu Crucea
destinată răstignirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dum-
nezeu. Crucea fiind foarte grea, de multe ori Iisus
Hristos a căzut sub povara ei. Pe această Cruce a fost
răstignit Mântuitorul lumii.

Copacii

Afost odată ca niciodată un deal, și pe dealul

acesta creșteau trei copaci înalți. Cum e vorba
21
de o poveste, copacii aveau și ei visurile lor, pe care
și le povesteau unul altuia. Primul a spus:
– Eu vreau să fiu transformat în corabie, să duc
pe mare prinții și prințesele lumii.
– Eu, a zis al doilea copac, aș vrea să fiu trans-
format într-un sipet care să țină comorile cele mai
mari ale lumii.
– Eu, zise ultimul copac, vreau să ajung cel mai
mare și mai falnic copac de pe dealul acesta și să se
uite cu respect spre mine toți oamenii.
Într-o zi au venit acolo tăietorii de lemne. Primul
copac, jubila când a fost tăiat, căci se vedea cea mai
mare corabie construită vreodată. Al doilea la fel, căci
se vedea o ladă plină de aur curat. Al treilea era îngrozit,
dar a fost și el tăiat. Primul copac a fost dus într-un sat
de pescari și transformat în câteva bărci de pescuit. Al
doilea, în loc de lada cu comori, a fost făcut iesle pentru
animale. Al treilea a fost tăiat în două bucăți și lăsat
într-un grajd, vreme de mulți ani. Visurile copacilor
păreau să fi fost sfărâmate. Corăbiile, comorile și
semeția păreau acum atât de departe. Dar... Peste ani, o
femeie însărcinată nu a avut unde să nască și a născut
în ieslea făcută din trunchiul primului copac. Mai
târziu, fiul ei a ieșit pe mare într-o zi cu bărcile făcute
din cel de-al doilea copac și s-a făcut furtună mare. El
a spus furtunii să stea și furtuna L-a acultat. După o
vreme, Omul acela a cărat în spate lemnele făcute din
cel de-al treilea copac și a fost răstignit pe o cruce fă-
cută din lemnul acestuia. O iesle poate să țină cea mai
mare comoară, o barcă de pescuit poate să îl transporte
pe cel mai mare rege, iar două lemne pot fi copacul cel
mai înalt văzut vreodată.
Aveți vise ce par a fi sfărâmate? Vi se pare că sunteți
într-o situație fără ieșire? Poate vă mai gândiți... Dum-
nezeu este Mare și poate orice.
22
 Își aruncă averea în mare

O dată, se înapoia din California în Italia un

vapor pe care se afla și un muncitor. Aces-
ta plecase de douăzeci de ani în California, lucrase
în minele de aur și câștigase o mare avere. Cu mul-
ți galbeni lucitori venea acasă să trăiască mai ușor.
Vaporul ajunsese în strâmtoarea Siciliei, și aici, din
pricina unei furtuni, se izbi de o stâncă și se sfărâmă.
– Bărcile de salvare! – tuna căpitanul vaporului.
– Întâi femeile și copiii, apoi bărbații și la urmă
marinarii! – strigă secundul.
Era o spaimă de nedescris: țipete, strigături, va-
iete și un vălmășag, de nu mai deosebeai nimic.
Muncitorul, care era bun înotător, se coborâse în
cabină să-și ia banii. A umplut o lădiță, a legat-o în
spate și a ieșit pe punte. Nu mai era nimeni. Vasul
se înclina iute și era gata să fie înghițit de valuri.
Deodată, auzi țipetele unei copilițe. Era o fetiță cam
de zece anișori, care adormise și pe care părinții, în
zăpăceala aceea o rătăciseră. De la vapor la mal era o
distanță bună. Omul gândi iute: „Dacă iau și fetița, și
lada, n-am să pot ajunge”.
O luptă se dădu în el. Deodată, aruncă lada, luă
fetița în spinare și se aruncă în valurile mării.
Pe mal erau trei fericiți: părinții care-și vedeau
fetița, copila care scăpase cu viață și el, care făcuse
un bine.
Fapta bună bucură mult sufletul omului, iar în cer
bucură Fața Domnului.
Pr. N. Buzescu și Diac. Al. Popovici, Parabolele și învăță-
turile Mântuitorului Hristos, Craiova 2004.

23
 Samarineanul milos

Nu trebuie să râvnim la nicio răsplată sau la vreo

laudă în schimbul ajutoarelor pe care le dăm celor
răniți trupește sau sufletește, precum și celor nevo-
iași și lipsiți.
Un bogat trecu odată, din întâmplare, pe o stra-
dă în care locuia o familie nevoiașă, cu o spuză de
copii. Lume multă se îmbulzea în preajma locuinței
acestor oameni, din pricină că unul dintre cei micuți
ai lor se stinsese din viață. Bogatul nostru se opri pe
loc, se strecură prin mijlocul gloatei adunate, puse
o sumă destul de însemnată lângă coșciugul celui ce
plecase din lumea celor vii și încercă să se facă ne-
văzut. Credincioșii făcură lanț în jurul bogatului și,
oprindu-l pe loc, îl întrebară:
– Fii bun și spune-ne cum te cheamă?
– Iertați-mă, zise bogatul, căci nu v-aș putea
împlini dorința. În tot cazul, aș dori să știu cu ce
scop țineți să știți aceasta.
– Fapta pe care ai săvârșit-o întrece toate aș-
teptările și e vrednică de toată lauda. Se aseamănă
cu fapta samarineanului milostiv din Evangheșie și
de aceea ne-am hotărât ca pe orice cale să vă aflăm
numele.
– Foarte bine! – zise bogatul, eu mă leg să vă
spun numele meu după ce, mai întâi, veți putea să-
mi spuneți voi mie cum se numea samarineanul din
Evanghelie.
Toți cei adunați au rămas uimiți și a trebuit să
tacă și să lase drum liber celui care știuse nu numai
să ajute pe cei nevoiași, dar să le dea și lor o lecție
atât de prețioasă.
24
 Poporul român are acest proverb: „Să nu știe stân-
ga, ce face dreapta”; adică, să nu știe lumea când tu
faci o faptă bună, ci numai Dumnezeu, care vede și
răsplătește orice faptă.

Judecătorul și prietenul său

F iind în exercițiul funcțiunii, judecătorul a

aplicat maximum de amendă bunului său
prieten pentru fapta comisă.
Unii au considerat că judecătorul a fost prea as-
pru cu prietenul lui, alții au tras concluzia că a pro-
cedat bine, întrucât a aplicat drepta­tea legii.
Întâmplarea s-a uitat în curând, ca toate fapte-
le omenești, dar mare surpriză a avut cel amendat,
când s-a prezentat să achite amenda, căci fusese
achitată chiar în ziua procesului de către judecătorul
cu pricina, cu prietenul său.
Prin această faptă judecătorul a dovedit respectul
față de legile țării, dar și dragostea creștină față de
prietenul său.
Judecătorul a luat exemplu de la Mântui­torul
Hristos, Care a osândit pe păcătoși (noi oamenii),
dar a suferit moartea prin jertfa Crucii, dobândind
pentru toți fericirea.
Scriptura ne învață: „Mai mare dragoste decât
aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru
prietenii săi” (In XV, 13). Iar înțelepciunea populară
grăiește: „Prietenul, la nevoie se cunoaște”.

25
 Iubire fiască
„Să se bucure tatăl și mama ta și să salte de
veselie cea care te-a născut” (Pilde 23, 25).

O fetiță de 6 ani cu fața suferindă se prezin-

tă într-o casă de amanet a unui oraș mare.
Ea strângea la piept un obiect învelit. Ajungând în
fața prețuitorului dezveli obiectul și îl puse înain-
tea funcționarului zicând: „Aduc pentru amanetare
păpușa mea”. Prețuitorul surprins de vederea unei
copile în acel local precum și de cererea ei, o întrebă
părintește, ce ar dori să-și cumpere pe prețul păpu-
șii, zaharicale ori turtă de miere. Atunci fetița îi răs-
punse: „Oh, nu domnule, eu nu voi cumpăra niciuna
nici alta, ci voi cumpăra pâine mamei mele bolna-
ve„. Zicând aceste cuvinte, o podi­diră lacrimile.
Scriptura ne învață: Iubește-ți părinții.

INTENȚIE sau FAPTĂ?

U n adolescent nota, stând aplecat asupra me-

sei intențiile sale bune, în timp ce mama sa
călca rufe.
„Dacă aș vedea pe cineva stând să se înece, scria
adolescentul, m-aș arunca de îndată în apă să-i vin
în ajutor. Dacă ar izbucni un incen­diu într-o casă,
i-aș salva pe copiii de acolo. Dacă ar fi cutremur, nu
m-aș teme să mă arunc între dărâmături pentru a
salva vreo viață. Și apoi mi-aș dedica întreaga exis-
tență ajutorării săracilor din lumea întreagă...”
În acest timp, mama îi spuse: „Te rog du-te până
jos și cumpără o pâine”.
– Dar mamă, nu vezi că plouă?
Nu numai intenția, ci mai ales FAPTA contează.
26
 Am să te ajut... Poate mâine... Poate altădată...

U n țăran evlavios, dar foarte ocupat, găsea o

mie de pretext ca să nu meargă la biserică.
Prreotul îl îndemna să vină măcar duminica în lăca-
șul sfânt și să aprindă o lumânare pentru mântuirea
sa. El, însă îi răspundea grăbit:
– Am să vin, părinte! Am să vin... Poate mâine...
Poate altădată... Dar acum sunt foarte ocupat. Am
atâtea încă de făcut!
Se știe, totuși, că niciodată nu avem suficient
timp pentru toate. Rar om e în stare să ducă la capăt
tot ce are de făcut. Așa că nu a reușit asta nici țăra-
nul din povestea noastră, căci în vreme ce aștepta pe
altcineva, a venit moartea să-l ia.
Acum, sufletul celui care veșnic se grăbea s-a
pomenit într-o pustietate fără de sfârșit și a prins
a orbecăi prin întuneric, în speranța că poate, îl va
întâlni pe Dumnezeu.
După un anumit timp, când nu-i mai rămăsese
nicio fărâmă de speranță, s-a împiedicat de o tulpi-
nă de copac și, în disperarea sa, a crezut că se află la
picioarele Celui de Sus.
– Doamne, a strigat bietul de el. Oare nu cumva
te-am întâlnit?
Din înalturi, plină de reproș și gravitate, i-a răs-
puns o voce mustrătoare:
– Sărmane rătăcit! Dacă nu m-ai căutat atunci
când erai viu, de ce crezi că ai să mă găsești acum
când ești mort?
Omul s-a cutremurat de spaimă, dar, cu o ultimă
scânteie de curaj, a implorat cu glas sfâșietor:
27
 – Doamne! Nu mă lăsa aici, în această pustietate
neagră! Ajută-mă, te rog! Scoate-mă măcar la pri-
mul luminiș!
– Bine, s-a auzit aceeași voce, care părea să fie
vocea sa când încerca să scape cumva de preotul din
sat. Am să te ajut... Poate mâine... Poate altădată... Dar
acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!
Aurelian Silvestru, Fărâme de suflet, Ed. Tocono

Apa fiartă

O femeie se plângea preotului că are un vecin

rău și că toate metodele de a-l aduce pe dru-
mul cel bun n-au dat niciun rezultat.
Părintele o întrebă:
– Metoda cărbunilor aprinși ai folosit-o?
– Nu părinte cărbuni aprinși nu, dar am folosit
apă fiartă.
Preotul și-a dat seama că ea era persoana cea
rea, care avea nevoie de îndreptare și nu vecinul ei
și a început a-i vorbi de Biblie, din viețile sfinților și
așa mai departe. Apoi i-a explicat că metoda cărbu-
nilor aprinși, nu înseamnă să-i dea foc, ci să-i facă
multe fapte de dragoste, care să-l dogorească pre-
cum cărbunii aprinși și astfel și el va răspunde la fel.
Dumnezeu iubește pe omul care răspunde răului cu
binele.

Cei doi care L-au văzut pe Dumnezeu

Î ntr-un sătuc viețuiau doi oameni care mereu se

războiau unul cu celălalt. Din te miri ce, între ei
izbucnea câte o ceartă. Viața devenise de nesuportat
28
atât pentru unul cât și pentru celălalt, ba chiar pen-
tru întreg satul.
Într-o bună zi, câțiva bătrâni îi ziseră unuia
din­tre ei:
– Singura ieșire ce-ți mai rămâne – după ce le-am
în­cercat pe toate – este să te duci să vorbești cu Dum-
nezeu.
– Așa voi face, dar încotro să mă duc?
– Nimic mai ușor. Va fi de ajuns să urci acolo pe
creasta muntelui și ai să-L vezi pe Dumnezeu.
Fără a sta pe gânduri, omul nostru porni să-L în-
tâlnească pe Dumnezeu. După multe și obositoare zile
de mers, ajunse pe vârful muntelui. Dumnezeu se afla
acolo și îl aștepta. În zadar se frecă la ochi omul nos-
tru; nu încăpea umbră de îndoială: Dumnezeu avea
chipul vecinului său certăreț și nesuferit. Nimeni nu
știe ce i-o fi spus Dumnezeu. În tot cazul însă, atunci
când se întoarse în sat, nu mai era același.
Dar, cu toată purtarea sa de grijă și dorința de
împăcare cu vecinul său, tot rău mergeau lucrurile,
întrucât celălalt căuta noi căi, noi pricini de gâlceavă.
Bătrânii își spuseră unii altora:
– Ar fi bine să meargă și el să-L vadă pe Dum-
nezeu.
Cu toată încăpățânarea lui, până la urmă izbuti-
ră să-l convingă să meargă pe muntele cel înalt. Iar
acolo, pe culme, și el descoperi că Dumnezeu avea
chipul vecinului său. Din acea zi, totul se schimbă și
pacea începu să domnească peste acel sătuc.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemăna-
rea Sa. Așadar „dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu, uită-te
la aproapele tău”.

29
 Iertarea

E rau doi călugări care purtau o discuție aprin-

să în curtea mănăstirii. La finalul discuției cei
doi călugări și-au cerut iertare unul altuia pentru că
au ajuns la ceartă.
Un alt călugăr care mătura curtea a început să
râdă.
– De ce râzi? l-au întrebat cei doi.
– În timp ce voi vă certați diavolul scria tot ceia ce
spuneați, iar când v-ați cerut iertare unul altuia, a rupt
hârtia și a plecat tare supărat. Eu l-am văzut și tare
m-am bucurat că nu i-ați făcut pe plac, de aceea am râs.
Să ne străduim să nu-i facem niciodată pe plac dia-
volului, ci pe placul lui Dumnezeu.

Puterea unui copil

A vocatul X nu era bun creștin. Adesea își râdea

de legea noastră creștinească. Altfel, nu era
un om rău. Dimpotrivă, era larg la inimă, îndatori-
tor, iubitor, mărinimos chiar. Dar nu ținea la legea
lui strămoșească, la legea lui creștinească.
Într-o zi trebui să se schimbe. Și iată cum. Avo-
catul avea un băiețaș frumușel ca de 5-6 ani, pe ca-
re-l iubea nespus de mult, așa cum iubești pe sin-
gurul tău copil venit pe lume după multă așteptare.
Micuțul Georgică – așa îl chema pe copil – îl iu-
bea pe tăticul lui, dar era neastâmpărat și pentru
asta era certat de-atâtea ori.
I se spunea adesea că îngerii, în Cer, scriu într-o
carte tot ce fac copiii neascultători.
30
 Într-o zi, când fusese mai zburdalnic ca întot-
deauna, tăticul îl dojeni aspru de tot și-l culcă în pat.
Bietul copilaș tăcu o clipă și apoi se porni pe plâns.
Tatăl său se apropie de pat și-i vorbi dulce:
–De ce plângi tu, Georgică dragă?
Copilul nu putea să răspundă de suspine. Întru
târziu abia putu să spună, întretăiat de plâns:
– Tăticule... din pricina... din pricina... îngerilor.
– Ce îngeri? Ce ți-au făcut îngerii?
– Tu știi bine, tăticule... ei au scris în cartea Bu-
nului Dumnezeu tot ce-am făcut.
Avocatul nu știu ce să răspundă. Față de-atâta
nevinovăție nu mai putu să râdă de cele creștinești.
– Desigur, îngână el, îngerii scriu totdeauna,
când copiii nu ascultă de părinții lor.
– Ah! tăticule. Dar spune-mi, îngerii nu șterg
niciodată ceea ce au scris?
Copilul spuse aceste cuvinte cu atâta dulceață și
credință, că tatălui său îi fu milă de el. Căută să-l
mângâie, vorbindu-i de altceva. Dar micuțul Georgi-
că aduse vorba tot de îngeri. Avocatul trebui să-i vor-
bească despre îngeri, cu toate că el nu credea în asta.
– Da, Georgică dragă, zburdălniciile tale sunt
scrise acolo Sus, dar, dacă tu Îl rogi pe Bunul Dum-
nezeu să te ierte, ele vor fi șterse.
– Ah! Bine, tăticule, zise copilașul, ridicându-se
în pat; dar nu e mai bine să mă rog în genunchi?
– Da, scumpul meu, stai în genunchi.
Dintr-o săritură, Georgică fu jos. Ochii îi strălu-
ceau în cap și era atâta încredere în tot ce făcea, că
avocatul fu din ce în ce mai mișcat.
– Tăticule, nu crezi tu oare, că dacă vei îngenun-
chea și tu lângă mine, îi va plăcea lui Dumnezeu, și
El îmi va asculta ruga mai degrabă?
31
 Tatăl nu putu să se împotrivească rugăminții sale
atât de curate și îngenunche și el.
– Tăticule, te rog așa de mult, roagă-te și tu pen­
tru mine. Tu știi mai bine să te rogi.
Și avocatul se rugă. La început șovăi nițel, dar în
urmă se rugă cu atâta căldură și înduioșare! Și tot
rugându-se, simți, că ceva neobișnuit se petrecea
și că pe viitor nu mai putea să-și bată joc de legea
creștină.
După ce sfârșiră rugăciunea, Georgică întrebă pe
tăticu-său:
– Tăticule, crezi tu oare, că acum s-a șters totul?
– Desigur, copile dragă.
– Cu ce le-au șters îngerii, cu un burete?
– Nu, scumpul meu Georgică, cu... cu... sângele
Domnului nostru Iisus Hristos.
Copilul rămase nițel pe gânduri și-apoi întor-
cându-se către tată-său:
– Crezi tu, tăticule, că și numele tău a fost înscris
în cartea mare din Cer?
La aceste cuvinte, tatăl nu se mai putu stăpâni. Și
ca să nu se vadă, cât e de tulburat, plecă.
Multă vreme după aceea se gândi la atâtea taine,
pe care copilul lui i le dezvăluise cu atâta nevinovă-
ție, dar și cu atâta înrâurire asupra lui.
Sfârșitul fu, că avocatul a terminat cu batjocurile
sale față de legea creștină și începu să ia parte tot
mai des la slujba Bisericii și mai ales la Sfânta Litur-
ghie. Cu vremea ajunse un bun creștin, respectat și
iubit de toată lumea, de familia lui și iubit de Însuși
Dumnezeu.

32
 Un bun răspuns

Î n părțile îndepărtate ale Oceaniei, un călător

englez, de neam mare dar vrăjmaș și batjocori-
tor al legii creștine, întâlnește odată un șef al locui-
torilor de acolo, care se făcuse creștin.
– Ești un mare șef, îi zise călătorul englez; dar
păcat, că ți-ai plecat urechea la cele spuse de misi-
onari (preoți), care, hotărât n-o fac decât spre a se
îmbogăți pe spinarea voastră. Nimeni nu mai crede
azi în acea Carte învechită a Bibliei și nici cele ce se
povestesc despre Iisus Hristos. Oamenii cunosc azi
altceva mai bun decât aceasta. Te plâng, că ai fost
așa de lesne crezător.
La auzul acesor cuvinte, ochii bătrânului șef ful-
gerară de-o lumină vie și după câteva clipe îi răs-
punde:
– Vezi colo piatra aia mare? Pe ea sfărâmam ca-
petele celor uciși de noi. Vezi alăturea cuptorul ăla?
În el frigeam carnea ome­nească pentru ospețele
noastre cele mari. Și dacă nu erau acești misionari,
care să ne fi învățat cele cuprinse în Cartea de care
vorbești; și dacă nu era dragostea mare a lui Iisus
Hristos, care să ne fi învățat să iubim pe aproapele
nostru, și care ne-a schimbat pe noi, sălbaticii, fă-
cându-ne fii ai lui Dum­nezeu... tu, nici tu nu te-ai
mai fi întors de aici.
Mulțumește lui Dumnezeu pentru Evanghelia Sa,
căci fără această Evanghelie ai fi fost ucis și fript în
acest cuptor, pe care-l vezi, și de mult ne-am fi os-
pătat din trupul tău.
La tot pasul ne dăm seama că cel mai important eve-
niment din Istoria omenirii este Evanghelia lui Hristos.
33
Dacă s-ar respecta de toți oamenii învățătura Mântuito-
rului ar fi raiul pe pământ.

A da, este mai fericit decât a lua

P e stradă se blimbau o mamă cu copilul ei.

Copilul avea în mână o prăjitură. Trecură pe
lângă o biată femeie care întindea mâna spre tre-
cători. Lângă ea stătea ghemuit un băiețel murdar,
înfofolit în haine slinoase și prea largi. Ținându-se
în continuare de mâna mamei, copilul se opri și-și
aținti privirea dezorientat asupra băiețelului. Apoi se
uită la prăjitură și la mama lui, aproape pentru a-i
cere voie. Mama încuvință dând ușor din cap. Copilul
întinse mâna spre țigănuș și îi dădu prăjitura. Apoi
plecă zburdând pe lângă mama lui.
Un trecător care asistase la scenă, o întrebă pe
mama copilului: „Acum îi veți cumpăra o altă prăji-
tură, poate și mai mare?”.
Mama răspunse simplu: „Nu”.
„Nu!” De ce?”
„Pentru că acela care dăruiește renunță pentru bucu-
ria celuilalt”.
Să nu uităm porunca Domnului: „Iubește pe
aproapele tău, ca pe tine însuți”.

Nu judecați pe alții

E ra noapte. Trenul mergea ca fulgerul. În vago-

nul de dormit fiecare căuta să-și facă somnul.
Un mare bogătaș, care, vreme îndelungată, scosese
aur de prin părțile Americii, nu putea adormi. La ce-
34
lălalt capăt al vagonului, un copilaș țipa cât îl ținea
gura. În zadar tatăl său încerca să-l liniștească.
Întărâtat de țipetele copilului, bogătașul întrebă
răstit și ca scos din fire:
– Dar unde este mama acestui copil?
Câteva clipe fu o tăcere mare. Apoi, tatăl copilu-
lui răspunse încet și parcă înnecat de plâns:
– Mama e... în coșciugul său, în vagonul de morți!
Bogătașul sări din pat, se îmbrăcă și zise tatălui:
„Dă-mi mie copilul!”. Îl luă în brațe și toată noaptea
îl plimbă în lungul sălii, șoptindu-i vorbe dulci. Spre
ziuă izbuti să-l adoarmă.
Ce bine ar fi, dacă, în loc de a judeca, de a învinui, de
a bârfi și de a ne plânge de aproapele nostru, am cerceta,
de ce e mâhnit, de ce e îngrijorat sau încruntat, de ce e
neliniștit sau supărat? Am vedea atunci, cât suntem de
nedrepți, numai judecându-l și am avea o bucurie venin-
du-le în ajutor.

Lasă pe Dumnezeu să judece

Într-o zi a, a venit la o sfântă mănăstire, Isac

Tebeul, care locuia departe, în pustia Tebaidei, și
aflând că un ucenic de acolo păcătuise de mai multe
ori, l-a osândit.
După judecată, s-a întors în sihăstria lui. Când
s-a apropiat de chilie, a văzut cu uimire că înaintea
ușii stă un tânăr strălucitor ca soarele, cu o sabie în
mână.
– Cine ești, a întrebat bătrânul, și ce poftești de
la mine?
– Sunt arhanghelul Mihail, a răspuns tânărul.
Nu te las să intri înăuntru.
– Din ce pricină, Mărite Arhanghel?
35
 Și a răspuns îngerul:
– Dumnezeu m-a trimis aici, zicând: „Întreabă-l
pe Isac ce poruncește să fac cu fratele pe care l-a judecat
și l-a osândit?”
Bătrânul s-a rugat îndată și, căindu-se, a zis:
– Am greșit, iartă-mă!
Îngerul a răspuns:
– Scoală-te, Dumnezeu te-a iertat. Păzește-te,
de acum înainte, să judeci pe cineva mai înainte de
a-l judeca Dumnezeu.
Sfânta Scriptură ne învață: „Nu judecați ca să nu
fiți judecați, căci cu ce judecată veți judeca, cu aceea veți fi
judecați”. (Mt. VII, !)

„Stau la ușă și bat...”

Î ntr-o familie de oameni credincioși din Scan-

dinavia, tatăl obișnuia ca în fiecare seară să ci-
tească din Biblie tuturor celor din casă, adunați în
jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise cartea și le citi vor-
bele Mântuitorului: „Iată, Eu stau la ușă și bat!”
Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se
sculă repede și, pe deplin încredințat că așa este pre-
cum citise tatăl, se duse la ușă să deschidă.
Tatăl îi zise:
– Ce vrei să faci?
Copilul răspunse:
– Mă duc să-I deschid Domnului că, dacă nu mă
duc, El pleacă...
Toți ai casei se cutremurară de credința copilului.
Așa trebuie să ne grăbim și noi să deschidem ușa ini-
mii noastre Celui ce ne spune fără încetare și cu dragoste:
„Iată, Eu stau la ușă și bat”.
36
 Fratele lui Hristos

Odată, un cerșetor a bătut la ușa unui om înstărit.

– Cine e? – a întrebat acesta dinăuntru.
– Miluiește-mă și pe mine cu ce te lasă inima!
– Pleacă de aici, zise cel dinăuntru.
Un copil al său îl auzi și zise:
– Tăticule, ai izgonit pe fratele Domnului Hristos.
– Aș! Era un calic.
– Păi Mântuitorul a spus că aceștia sunt frații Lui.
Nefericită lecție dădea tatăl copilului său.

Ușa fără ivăr

Într-o zi la o expoziție de pictură, lumea admira

un tablou foarte frumos: „Hristos bătând la ușă”.
Toți cei de față felicitară pe pictor, lăudându-i,
pe lângă arta cu care era făcut tabloul și mireasma
de credință ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o gre­
șeală. Zise:
– Vedeți ușa? Ea are o greșeală care sare în ochi.
Ceilalți întrebară:
–Ce greșeală?
Acela zise:
– Ușa nu are ivăr pe dinafară...
Privind cu toții: așa era...
Atunci pictorul răspunse:
– Nu e greșeală... Nu am vrut eu să-i pun ivăr.
Toți se mirară. Pictorul urmă:
– Iată de ce: Domnul Hristos nu mai bate la ușa
inimii noastre: El nu deschide... Așa că nu e nevoie de
ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare liber este a dechide
37
sau nu ușa când aude pe Hristos bătând... Aceasta-i
lămurirea...
Toți cei de față rămaseră pe deplin mulțumiți.
(Al. Lascarov-Moldoveanu, Viața creștină în pilde).

Patima băuturii

U n om bea adeseori și se îmbăta. Când îl cer-

ta nevastă-sa, spunea că bea pentru a-și uita
necazurile. Într-o bună zi se duse și femeia cu copiii
la cârciumă și ceru băutură.
– Nu ți-e rușine să vii la cârciumă? zise bărbatul.
– Unde e bărbatul meu, de ce să-mi fie rușine?
spuse femeia și începu să bea.
– Nu ți-e rușine să bei între oameni? o întrebă
iar bărbatul.
– Vreau să-mi uit și eu necazurile, răspunse ea și
apoi dădu și copiilor să bea.
– Ce faci femeie?
– Ce să fac, le dau și lor să bea pentru că sunt
flămânzi și goi.
Bărbatul, la auzul acestor cuvinte, adânc mișcat,
își scoase femeia și copiii din cârciumă și se lecui
pentru totdeauna de patima beției.

Un copil care nu se teme de tatăl său

Î ntr-o zi, un trufaș îi zicea unui credincios:

– Ce, sunt copil să mă tem de Dumnezeu?
Credinciosul îi răspunse:
– Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a
trufiei.
A trecut o bucată de vreme și iată-l pe trufaș ve-
nind la cel credincios.
38
 Îi zise:
– M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem
lui, cu îndatorirea, să mă îngrijească, până oi muri.
Și acum m-a luat cu ciomagul și m-a alungat...
Cel credincios îi răspunse:
– Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că fe-
ciorul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi
de Dumnezeu și, auzindu-te ba azi, ba mâine, și-a
zis și el: „Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș
teme eu de tata?” Și de aceea te-a alungat, dar vinovat
de aceasta nu e feciorul, ci numai dumneata.
Trufașul a pus nasul în pământ și n-a mai zis
nimic.
Prin purtarea noastră să dăm exemple frumoase co-
piilor noștri.

Mărturisirea copiilor

U n copil fusese obișnuit, ca în fiecare seară,

înainte de a se culca să ceară iertare mamei
sale de tot ce greșise peste zi. Într-o zi mama era
greu bolnavă și lui nu i se dădu voie să intre în ca-
mera ei. Atunci copilul se așeză înaintea ușii și în-
cepu să plângă cu amar. Îngrijitoarea întrebându-l
de ce plânge, el îi spuse, pentru că nu e lăsat să-i
ceară iertare mamei sale. La sfatul îngrijitoarei el
scrise atunci pe o tăbliță tot ce greșise în ziua ace-
ea, și o rugă pe îngrijitoare să o arate mamei sale.
Îngrijitoarea luă tăblița cu ea în camera bolnavei, și
peste câteva clipe i-o aduse înapoi. Tăblița era acum
ștearsă. Copilul știu acum că mama sa l-a iertat. Cât
de fericit era el acum! Cât de liniștit putea el acum
să doarmă!
39
 Dacă o mamă iartă păcatele copilului ei, cu atât mai
mult, Dumnezeu iartă păcatele copiilor Săi.

Ce vor copiii?

Una tată mergea împreună cu fiul său pe o stradă

orașului unde erau magazine mari și mici:
Tatăl ducea o pungă de plastic plină de pachete și la
un moment dat răbufni, întorcându-se spre copil:
– Ți-am luat costumul roșu de cosmonaut, ți-am
luat un robot, ți-am luat o șapcă așa cum au fotba­
liștii. Ce mai vrei să-ți iau?
Copilul răspunse cu emoție în glas:
– Tată, te rog, ia-mă de mână.
Toți avem nevoie de dragoste și gingășie, dar mai ales
copiii.

Dragostea tatălui pentru copil

N uzicea
înțeleg cum S-a Jertfit Mântuitorul pentru noi,
într-o zi un om către un altul. Celălalt, fi-
ind mai zidit în învățătura Domnului, i-a povestit așa:
– Într-o țară îndepărtată, în timpul unei revolu-
ții, un tânăr a fost condamnat la moarte. Tatăl său,
ca să-l scape, s-a furișat în temniță și, dându-se
drept fiul său – de vreme ce avea întocmai același
nume cu el – l-a eliberat pe fiu și a doua zi a mers
el la moarte. Atâta dragoste a avut tatăl pentru fiul
său, încât, ca să-l scape cu viață, a primit el moartea
în locul fiului. Asemenea este și cu jertfa Mântui-
torului nostru. Ca să ne dea o viață bună și curată,
s-a jertfit El pentru noi, cu o singură condiție: să-I
urmăm învățătura...
40
 Omul cel slab în credință a înțeles și de-atunci
s-a întărit și el mai cu putere în învățătura Mântui-
torului nostru.
Adevărata jertfă nu constă în vorbă, ci în faptă. Nu cei
ce-mi zic...

Cum e tatăl, și feciorul

S tăteau odată la sfat câțiva săteni, iar între ei se

afla și preotul.
Unul dintre gospodari, care adesea se fălea că nu
crede în Dumnezeu, se plângea celor de față că, spu-
nându-i într-o zi copilului său ceva, acesta l-a în-
fruntat, răspunzându-i:
– Tată, eu nu te cred.
Atunci preotul îi zise gospodarului:
– De ce te pornești împotriva copilului? El este
cu mult mai puțin vinovat decât dumneata.
– Ce-am făcut eu, de sunt așa de vinovat? L-a
întrebat gospodarul.
Preotul îi răspunse:
– Dumneata te plângi că feciorul nu te crede, dar
ce-ar trebui să-ți zică și să-ți facă Tatăl nostru din
ceruri, în care dumneata nu crezi? Cum ar mai putea
crede în dumneata copilul dacă te aude mereu hulin-
du-L pe Dumnezeu?
Așa i-a vorbit părintele, iar omul a căzut pe gân-
duri.
Exemplul părinților, adevărata învățătură pentru copii.

41
 Rugăciunea (Puterea ei)
„Privegheați și vă rugați...” (Mat. 26, 1).
„Rugați-vă neîncetat„ (I. Tes. 5, 17).
„...vă rugați unul pentru altul...” (Iac. 5, 16).

U n părinte necredincios, ca să-l o­­preas­că pe

fiul său de a se mai ruga lui Dumnezeu l-a
provocat să aleagă între el și între Dumnezeu.
Fiul său, îi mărturisi, că nu se poate despărți de
Dumnezeu. Fu atunci provocat de tată, ca să pără-
sească imediat casa părintească. Când trecea trist
pragul casei, se mai întoarse către tatăl său și îi ceru
voie să se roage pentru părinții săi. El îngenunchie
pe prag și se rugă cu atâta căldură pentru părinți,
încât părinții lui se emoționară și îngenunchiară și
ei, și nu-l lăsară să mai plece de la dânșii.
Cât de mare este puterea rugăciunii curate.

Nemurirea sufletului

Î ntr-o școală, la ora de religie, profesorul le

vorbea elevilor despre nemurirea sufletului.
Văzând chipurile nedumerite ale micuților, domnul
profesor scoase un ceas mare de masă și îl arătă tu-
turor:
– Vedeți cum merge acest ceas? Ca și un om care
trăiește, tot astfel ceasul ticăie și rotițele lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demon-
tat cu grijă carcasa de metal și a scos mecanismul
plin de rotițe mici, ce continuau să se învârte.
– Vedeți, chiar dacă am scos motorașul din car-
casă, el continuă să meargă. Tot așa și sufletul, când
părăsește trupul, după moarte, continuă să trăias-
că. Sufletul este nemuritor și, de aceea, trebuie să
42
ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci și de suflt.
Așa cum aveți grijă să nu vă murdăriți hainele sau să
nu vă răniți lovindu-vă, tot așa trebuie să fiți mereu
atenți ca nici sufletul vostru să nu se „murdărească”
de păcate sau să fie doborât de ispite și neputință.
Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate și
fără păcat, fiindcă doar așa el poate primi lumina bi-
necuvântată a dragostei dumnezeiești. Doar așa su-
fletele noastre pot iubi și pot fi iubite, iar cuvântul
Domnului ne învață: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul,
iar sufletul nu pot să-l ucidă, ci temeți-vă mai de grabă
de acela care poate și trupul și sufletul să le piardă în ghe-
enă (Iad)” (Mt. X, 28).
Puterea credinței Ortodoxe, Îndrumar duhovnicesc, Gura
Humorului.

Darul nemuririi

D upă urzitul pământului și după așezarea no-

roadelor la locurile lor, Ziditorul a chemat la
Sine pe toți conducătorii acestor noroade ca să le îm-
partă daruri din sacul Său fermecat. Și s-au înfățișat
înaintea Ziditorului mulțime multă de căpetenii de
noaroade iar Bunul Dumnezeu i-a poftit pe fiecare
să ceară ce le-o dori inima.
Și astfel, rând pe rând, de la cel mai mare până
la cel mai mic și de la cel mai slab până la cel mai
tare, s-au perindat toți vreme îndelungată și fieca-
re cerea lucruri și daruri care de care mai trufașe,
mai scumpe sau mai rare: unii cereau darul bogății-
lor nesecate, alții darul meșteșugurilor iscusite, alții
darul de a stăpâni peste noroade mai slabe sau mai
mici, alții darul științelor lumii, alții darul biruințe-
43
lor ostășești, alții darul puterii nestăvilite, alții darul
vorbirii în multe limbi și tot așa toți au cerut și toți
au primit daruri de la Bunul Dumnezeu până ce sacul
s-a golit. Iar la urma tuturor s-a înfățișat la chema-
rea Ziditorului și străbunul meleagurilor noastre pe
care Bunul Dumnezeu văzându-l i-a zis:
– „Conducătorule, sacul cu daruri Mi s-a golit, dar
poate că mai aflu ceva și pentru tine. Tu ce-Mi ceri?”
– „Eu, Slăvite Doamne, a răspuns cu smerenie
străbunul nostru, nu am venit să cer...” Eu am venit
să Te rog pentru poportul meu ca să-l iei sub ocroti-
rea Ta, pentru că noi suntem așezați la o răscruce de
vânturi potrivnice nouă și care de multe ori când se
pornesc să sufle din hăurile zării, caută să ne spul-
bere și să ne piardă!”
Iar Bunul Dumnezeu a chibzuit adânc și a cântă-
rit tâlcul acestor cuvinte căci I-a plăcut smerita ru-
găminte a străbunului nostru și i-a zis:
– „Pentru că nu mi-ai cerut ca ceilalți condu-
cători daruri trufașe și trecătoare și pentru că nu ai
în inima ta gânduri de mărire deșartă, iată Eu îți voi
da pentru tine înțelepciune adâncă și bunătate ne-
mărginită pe care să le lași ca moștenire poporului
tău ce vor urma după tine. Iar pentru poporul tău îți
dăruiesc o salbă de daruri statornice care să le fie
moștenire din străbuni în strănepoți până la sfârși-
tul lumii. Dar mai întâi de toate să facem un adăpost
temeinic poporului tău și să punem stavilă vânturi-
lor care caută să vă spulbere așa că voi porunci pă-
mântului să ridice din scoarța sa un lanț de munți ca
o cetate lângă care să vă adăpostiți la vreme de grea
cumpănă... Iar pentru poporul tău primește darul vi-
tejiei, darul iscusinței, darul hărniciei, darul priete-
niei, darul păcii și înțelegerii cu toate noroadele, da-
44
rul cântecelor duioase și al jocurilor frumoase, darul
libertății, darul vredniciei, darul roadelor bogate...
Înfricoșat peste măsură de atâtea daruri străbu-
nul nostru îndrăzni să întrebe:
– „Slăvite Doamne, nu crezi oare că din pricina
atâtor daruri se vor înmulți vrăjmașii și pizmuitorii
noștri și ne vor împresura și vor căuta să năvălească
asupra noastră ca să ne cotropească țara, să ne ro-
bească și să ne șteargă chiar numele de pe fața pă-
mântului?”
Auzind aceste cuvinte, Bunul Dumnezeu iarăși
chibzui adânc. Se gândi ce Se gândi și zise:
– „Poate să ai dreptate viteazule dar pentru că
Eu nu-mi mai pot lua înapoi cuvântul spre a împu-
țina sau a schimba darurile făgăduite poporului tău,
iată că peste toate cele de până acum vă voi mai da
un dar care va face ca numele vostru chiar când vă
veți afla în cele mai grele încercări din partea vrăj-
mașilor, să nu fie șters de pe fața pământului ci să
dăinuiască în veci și poporul tău să se ridice după
fiecare încercare, tot mai tare și mai puternic: acesta
este DARUL NEMURIRII!”
A mulțumit străbunul nostru Ziditorului pentru
darurile primite și mai cu osebire pentru acest din
urmă mare dar al nemuririi și încărcat cu toate, a
ajuns acasă împărțind poporului său cele primite de
la Bunul Dumnezeu și punîndu-le în lucrare cu temei.
Iar ele cu vremea au sporit și au adus îndestu-
lare și fericire poporului nostru. Dar odată cu aceste
noroace a sporit și ura vrăjmașilor care râvneau la
ele. Însă atunci când cei care căutau să ne șteargă
de pe fața pământului năvăleau asupra noastră, în-
tâmpinau împotrivirea munților care ne ocroteau și
tăria brațelor care-i respingeau. Iar darul nemuririi
45
ne ajuta să păstrăm peste veacuri numele, libertatea
și pământul străbun.
Pr. Bîrseanu I. Ionel

Necunoașterea ceasului morții

P oate fiecăruia dintre dumneavoastră i-a venit

cândva în gând întrebarea aceasta: „de ce oare
Dumnezeu n-a lăsat vreun semn anumit după care să
putem cunoaște sosirea morții și să ne putem pregăti
în acest fel din vreme?” La această întrebare ne răs-
punde un Sfânt Părinte: „Dumnezeu n-a voit să cunoaș-
tem ceasul cel din urmă al vieții noastre pentru ca fiecare
ceas să-l socotim ca fiind cel din urmă, și deci oricând să
fim pregătiți!”. Însuși Mântuitorul ne sfătuiește astfel
în pilda celor zece fecioare atunci când spune: „Prive-
gheați, că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”
(Mt. 25, 13). Totuși, să ne închipuim că am ști dinainte
ziua și ceasul când vom muri. Ar fi oare știința aceasta
spre binele sufletelor noastre? Nicidecum. O asemenea
descoperire nu ne-ar fi de folos și cred că o groază
cumplită ar cuprinde sufletele oamenilor. De frică, unii
și-ar pierde mințile. Alții, dintr-o pornire de deznă-
dejde, știind că numai atât de puțin mai au de trăit,
și-ar cheltui viața în cele mai urâte plăceri. Nu se poate
ști câți dintr-o sută s-ar mai gândi atunci la suflet și
la judecata din urmă. De aceea, mai bine este așa cum
a rânduit Dumnezeu, să nu ne cunoaștem ceasul sfâr-
șitului nostru, dar să fim gata oricând a da socoteală
de faptele noastre, fără să ne fie rușine de felul în care
ne-am trăit viața.
Arh. Sofian Boghiu

46
 Pendula

Un credincios avea în biroul său un uriaș ceas cu

pendulă care suna la fiecare oră cu mare zgomot.
– Dar nu vă deranjează? L-a întrebat cel car4e se
afla în biroul său.
–Nu, a răspuns credinciosul. Și asta pentru că
pendula mă face să mă întreb, din oră în oră, ce am
făcut cu timpul care tocmai s-a scurs.
Noi ce am făcut oare cu timpul care tocmai s-a scurs?

Purtarea în biserică

C ând odată, împăratul Carol I al Româ­niei, se

afla în palatul său la ru­găciune, veniră niște
soli ai regelui Franței să-i comunice lucruri impor-
tante. Solii se grăbeau și cerură să fie primiți urgent,
în audiență, dar împăratul le răspunse: să facă bine
solii Franței și să aștepte, căci am un lucru cu mult
mai mare de făcut. Eu însumi sunt acum în audiență
la Împăratul împăraților.
Solii Franței trebuiră să aștepte, până când îm-
păratul și-a terminat rugăciunea! Ce faci tu creștine
când ești în biserică? Te gândești la lucruri lumești,
te plângi că slujba e prea lungă, sau arăți că ești în
audiență la Împăratul împăraților?

Cine-i mai mare

Într-un sat, oamenii trăiau bine între ei, făcând

sânge rău diavolului, căruia nu-i plăcea o asemenea
bună-înțelegere.
47
 Ca să-i dezbine, satana a pus între acei oameni
tot felul de vrajbe, care însă nu i-au clintit din uni-
rea lor.
Văzând aceasta, puterea întunecată a aruncat în
adunarea acelor oameni glasul acesta: „cine e mai
mare între voi?”
Cum au auzit acest glas, fiecare s-a grăbit să
zică: „Eu sunt mai mare!...”
Și s-a pornit o vrajbă atât de cumplită între ei, că
praful s-a ales de unirea lor.
Așa pățim toți când dăm ascultare acestui glas
diavolesc.
Lascarov-Moldoveanu, Viața creștină în pilde

Necaz sau bucurie?

T răia odată într-un sat, împreună cu fiul său,

un bătrân foarte sărac, dar cu frică de Dum-
nezeu. Și la bucurie, și la necaz, totdeauna spunea:
„Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o știe”.
Nici la necaz nu se întrista, nici la bucurie nu juca, ci
pe toate le considera firești și le primea ca din mâna
lui Dumnezeu. El avea însă un cal foarte frumos. Atât
de frumos încât domnitorul țării voia să i-l cumpere.
Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i: „Pentru mine
acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten.
Cum aș putea să-mi vând prietenu?”
Dar, într-una din zile, când bătrânul a mers la
grajd, a văzut că i-a dispărut calul. Toți sătenii i-au
zis: „Ți-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lui
vodă. Vezi dacă nu ai ascultat! E clar că oamenii lui ți
l-au furat! Ce mare ghinion!”
48
 „Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o
știe”, zise bătrânul.
Toți au râs de el. După două săptămâni însă ca-
lul s-a întors acasă. Și nu era singur, avea în spate
o mulțime de cai. Acesta, după ce scăpase din grajd,
a întâlnit pe câmp o turmă de cai sălbatici, iar când
s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
„Ce bucurie pe capul tău!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îm-
blânzească acei cai nou-veniți. Dar, o săptămână
mai târziu, fiul bătrânului și-a rupt piciorul în timp
ce încerca să dreseze unul dintre cai.
„Ce ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. „Ce
ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu ești
deja în pragul sărăciei!”
„Că-i necaz sau bucurie, numai Dumnezeu o
știe”, le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la accidentul băiatului, sol-
dații lui vodă trecură prin sat și îi obligară pe toți
flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat
datorită piciorului său rupt.
„Ce bucurie pe capul tău!”, strigară vecinii: „Toți
copiii noștri au fost duși la război, doar tu ai avut
șansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noștri ar putea fi
uciși”.
Bătrânul le răspunse: „Că-i necaz sau bucurie,
numai Dumnezeu o știe”.
Și așa și-a petrecut bătrânul toată viața, liniștit
în ispite, smerit în reușite și netulburat de gura lumii.
Supliment religios pentru suflet, BV.

49
 Necesitatea Spovedaniei (Mărturisirii)

O are este necesară spovedania pentru iertarea

păcatelor? Răspunsul vine de la sine și se ba-
zează pe cuvintele Mântuitorului: „Cărora le veți ierta
păcatele vor fi iertate, iar cărora le veți ține, ținute vor fi”.
Spovedania este trebuincioasă, așa cum ne trebu-
ie apa pentru spălat. Dar poate că cineva ar putea să
spună, de ce nu ne-am spovedi de-adreptul lui Dum-
nezeu; și de ce să mai spunem noi duhovnicului –
adică unui om – toate păcatele și ticăloșiile noastre?
Răspunsul este simplu și clar: Cine poruncește,
acela face și legea care trebuie respectată. Dumnezeu
a poruncit și tot El a făcut această Lege, prin porun-
ca pe care am rostit-o mai înainte.
Să ne gândim bine: în orice țară, conducerea ei
poruncește ca să se dea impozite și face o lege în
acest sens. Oare fiecare se duce la conducătorul țării
să-și plătească impozitul? Desigur că nu. Fiecare își
plătește taxele lui acelora care sunt rânduiți pentru
aceasta.
Tot astfel este și cu Spovedania. Dumnezeu ne
iartă așa cum a rânduit și a poruncit El; adică prin
Sfânta Taină a Spovedaniei prin mijlocirea preo­
ților Săi.
Am spus mai înainte că Spovedania este necesa-
ră; vom vedea din cele ce urmează că ea este chiar o
necesitate a sufletului omenesc.
Acum câțiva ani în urmă, ziarele făceau mare
vâlvă despre următoarea întâmplare: un cizmar din
localitatea Bassano (Italia) într-un moment de furie
și-a omorât nepoțelul. Îngrozit de fapta lui se duse
noaptea în pădure și-l îngropă acolo fără să știe sau
50
să-l vadă cineva. Părinții își căutară copilul săptă-
mâni întregi fără niciun rezultat. Au plâns mult după
el, dar viața și-a luat cursul ei normal.
Cizmarul nu mai era însă liniștit și vesel ca mai
înainte. Într-o zi își vându casa și sculele și plecă în
America. Acolo era în perfectă siguranță. Dar remuș-
carea din sufletul său îl chinuia amarnic. După doi
ani, mustrat de conștiință, se reîntoarse în satul său
și se duse direct la judecătorie unde își mărturisii
crima. S-a constatat, că spusele lui sunt adevăratge,
ir judecătorul l-a întrebat de ce a mai venit singur
în fața judecății, dacă el se simțea în siguranță în
America?!
– Domnule judecător, eu îmi ascunsesem bine
crima în fața oamenilor, dar n-am putut s-o ascund
în fața lui Dumnezeu. Mă puteți osândi pe viață sau
mă puteți trimite la moarte, dar sunt mai bucuros
așa, decât să fiu mereu chinuit de conștiința mea
care nu-mi dă deloc pace.
Iată, iubiți creștini, că la fel se întâmplă și cu fi-
ecare dintre noi, când Îl supărăm pe Dumnezeu prin
păcatele noastre! Nu ne putem liniști, nu ne putem
trăi viața cu adevărat, până ce nu ne mărturisim lui
Dumnezeu prin slujitorii Săi, preoții duhovnici.
Pr. A. Chiaverino, Spovedește-te bine, 1940

Taina Sfintei Spovedanii

U n om spuse unui preot: Părinte, eu cred în

Dumnezeu, însă merg rar la biserică. Și nu
cred că este nevoie neapărat să mergi. Este suficient
să crezi în Dumnezeu și atât. Ca și cum nu l-ar fi
auzit preotul zise:
51
 – Fiule, ai o cămașă foarte frumoasă.
Nedumerit, omul nu a știut ce să zică, însă pre-
otul a continuat.
– Spune-mi, porți toată ziua această cămașă?
– Da, răspunse omul.
– Dar două zile, o porți?
– Da, sigur.
– Dar o săptămână sau o lună, o porți?
– Nu, părinte, bineînțeles, că nu.
– De ce, îl întrebă preotul, ca și cum nu ar fi știut?
– Fiindcă se murdărește și trebuie spălată. Abia
după aceea o port iarăși, când este curată și frumoasă.
– Păi, vezi, fiule! Așa cum se murdărește cămașa
ta, și trebuie spălată, pentru a o purta iarăși, la fel și
sufletul se „murdărește” de păcate și răutate și cum
l-ai putea curăța dacă nu la spovedanie și la slujbe,
prin dragostea și harul Domnului?!
Omul a înțeles și a început să trăiască viața ca un
adevărat fiu al Bisericii lui Hristos.
„Cine nu va mânca trupul Meu și nu va bea sângele
Meu, nu va intra în Împărăția veșnică (Raiul)”.

Secretul Spovedaniei

Un preot a vorbit în biserică despre importanța,

necesitatea și secretul Sfintei Spovedanii. Printre cei
car ascultau erau și câțiva necredincioși, care auzind
predica, au vot să-l încere pe preot, dacă el credea
ceea ce predica. S-au înțeles între ei cum să procede-
ze și iată ce au făcut: unul s-a urcat în patul său, iar
ceilalți doi s-au dus la preot să0l cheme ca să spo-
vedească bolnavul acasă. Preotul a intrat în camera
bolnavului, cei doi rămânând la uță. Abia a terminat
de spovedit preotul și cei doi au intrat în odaia bol-
52
navului încvhipuit, îl legară la ochi pe duhov nic, îi
băgă o batistă în gură și-l coborâră forțat în pivnița
casei. Aici îl dezlegară la ochi, îi scoaseră batista din
gură, și, am,enințându-l cu cuțitul, îi porunciră să
spăună ce a auzit la spovedania bolnavului. Preotul
le răspunse liniștit, dar răspicat: „Poate că dumnea-
voastră nu știți că spovedania este un secret?”
– Nimic! Aici nu ne vede nimeni, nu ne aude ni-
meni; sau vorbești sau ești mort!
–Sunt în mâna voastră, faceți ce vreți, dar Dum-
nezeu îmi este martor că eu mi-am făcut datoria.
Deodată cei doi îi zâmbesc și-și cer iertare pentru că
l-au pus la o astfel de încercare și adăugară:
– Acum credem și noi în secretul Spovedani-
ei, iar peste câteva zile vom veni să ne spovedim cu
adevărat.
Și în prima sărbătoare acești oameni neîncreză-
tori au făcut o spovedanie bună.
Iată cum slujitorii lui Dumnezeu păstrează secretul
Sfintei Spovedanii.
Pr. A. Chiaverino, Spovedește-te bine, 1940.

Puterea spovedaniei

S tarețul mănăstirii Rohia din Maramureș po-

vestește un fapt cu totul deo­sebit.
În orașul Târgu Lăpuș, trăia un tânăr student,
orfan de tată și bolnav de inimă din naștere pe care
îl chema Alexandru. Duhovnicul său era însuși sta-
rețul mănăstirii.
Prin anul 1958, într-o grea criză de inimă, tână-
rul Alexandru, care dorea să trăiască și să se bucure
de această viață, a slăbit în credință și, pierzându-și
53
răbdarea și nădejdea, a început să blesteme și să se
mânie pe Dum­nezeu. În această stare de revoltă și-a
dat duhul. Avea doar 22 de ani.
Rudele au început pregătirile de înmormântare și
plângeau pentru el, căci a murit neîmpăcat cu Dum-
nezeu. Dar, prin mila dreptului Judecător, a doua zi
s-a deșteptat din morți și a zis către cei din casă:
„Chemați pe părintele stareț de la mănăstirea Rohia,
să mă spovedesc!”
Venind părintele, i-a făcut rânduiala spoveda-
niei, iar tânărul Alexandru i-a mărturisit următoa­
rele: Văzând că viața mea se sfârșește, am hulit tare
pe Dumnezeu că nu are milă de mine. În clipa aceea
au venit doi oameni frumoși la mine, m-au luat și
m-au dus până la marginea orizontului. De aici ve-
deam înapoia mea toată lumea aceasta, iar în fața
mea vedeam cealaltă lume nespus de frumoasă, așa
cum ne vorbiți dumneavoastră din sfintele cărți.
Când eram gata să trec de acest orizont, am auzit un
glas zicând: „Nu-l putem primi la noi pe acest suflet,
pentru că ne-a blestemat și s-a lepădat de noi. Dar
nici în iad nu-l putem trimite, pentru că este curat.
Duceți-l înapoi pe pământ să se spovedească și să se
împărtășească; după aceea îl vom primi la noi!
Așa m-am aflat din nou în trup și v-am chemat,
părinte stareț, să mă spovediți, că mă căiesc foarte
mult de păcatul făcut. Apoi vă rog să mă împărtășiți.
Acum mă vedeți că sunt foarte fericit și vesel și abia
aștept să mă reîntorc în lumea pe care am văzut-o,
căci știu unde merg!
Numai o singură dorință am. Dacă aș putea să
strig ca să fiu auzit de toată lumea și, mai ales, să
mă audă tineretul de pe tot pământul, ca să nu se în-
doiască în viața veșnică. Ci să creadă fără șovăire în
54
Dumnezeu, în existența sufletului și în cealaltă lume
din cer. Plec cu această mare dorință în sufletul meu.
Te rog pe dumneata, părinte, ca toată viața să vor-
bești oamenilor despre Dum­nezeu, despre veșnicie
și despre ceea ce s-a întâmplat cu mine...”
Apoi l-am spovedit, l-am dezlegat și l-am îm-
părtășit pe Alexandru, iar el m-a rugat să vin la sluj-
ba înmormântării lui și mi-a dat drept recunoștință
portmoneul lui de student sărac și orfan.
A doua zi, la începutut de martie, fiind o zi senină
cu soare și bucurie, tânărul Alexandru și-a dat su-
fletul fericit în brațele lui Hristos. Am fost la înmor-
mântarea lui. Au participat mii de oameni, săteni,
orășeni, colegi, copii, văduve și toți dădeau slavă lui
Dum­nezeu pentru această mare minune.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești.

Vizita

În fiecare zi la amiază, un tânăr venea la biseri-

că, rămânea câteva minute la intrare și apoi pleca.
Avea în mână o pungă de hârtie cu sandvișuri pen-
tru prânz. Suspicios, preotul l-a întrebat ce caută pe
acolo. Se gândea că în vremea noastră hoții sunt în
stare să fure și în biserică.
– Vin să mă rog, a răspuns tânărul.
– Să te rogi... Dar cum poți să te rogi așa repede?
– Ei bine... mă prezint în fiecare zi la prânz în
această biserică și spun doar atât: „Iisuse sunt Io-
nuț, am venit la Tine”, și apoi mă duc. Știu că rugă-
ciunea mea este neînsemnată, dar sunt convins că El
mă ascultă.
55
 La câteva zile după aceasta, în urma unui acci-
dent la locul de muncă, tânărul a fost dus la spital,
având câteva fracturi foarte dureroase. Stătea într-o
încăpere împreună cu alți bolnavi. Prezența sa, acolo,
a schimbat viața întregului pavilion. După câteva
zile, salonul său a devenit loc de întâlnire pentru toți
pacienții din saloanele învecinate. Tineri și bătrâni,
bolnavii își dădeau întâlnire lângă patul său, iar el
avea un surâs și o vorbă de îmbărbătare pentru toți.
A venit să-l vadă și preotul; însoțit de o infirmieră,
el s-a apropiat de patul tânărului.
– Mi s-a spus că ești foarte îngândurat, dar, cu
toate acestea, știi să îi mângâi pe cei din jur. Cum
poți să o faci?
– Datorită cuiva care mă vizitează în fiecare zi la
amiază.
Infirmiera a intrat în vorbă, zicând:
– Dar nu vine nimeni la amiază.
– Ba da! Vine zi de zi, apare în ușa salonului și
spune: „Ionuț sunt Iisus” și apoi pleacă.
Atenție: Dacă vrei ca Dumnezeu să Se apropie de
tine, apropie-te mai întâi tu de El. Îl vei găsi negreșit în
Biserica Sa.

Dragoste de mamă

O tânără domnișoară s-a întors acasă într-o

după-amiază. Avusese o zi grea, cu multe
probleme și acum era obosită și supărată; mama ei,
femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare.
S-au așezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a
văzut de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat
să o liniștească.
56
 –Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se
pot rezolva așa, cu una, cu două? Nici nu știi despre
ce-i vorba.
– Dar îmi poți povesti – i-a răspuns, cu răbdare,
mama. Poate te-aș putea ajuta...
– Cu ce să mă ajuți, cu sfaturi? M-am sătu­rat de
atâtea întrebări și sfaturi. Lasă-mă în pace! – a mai
strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa.
Spre seară, când s-a mai liniștit, când și-a dat
seama de greșeala ei, de supărarea pe care i-o pri-
cinuise cu siguranță mamei, s-a întors. Acasă, însă,
și-a găsit mama așteptând în fotoliul din fața feres-
trei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în acea du-
pă-amiază. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat,
zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise
și ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei
fuseseră: „Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel
mai tare pe tânăra fată; mama murise fără ca ea să-i
fi spus, de fapt, cât de mult o iubește, câtă nevoie are
de prezența ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dra-
goste de mamă.
„După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult
ca pe mama” (Fericitul Ieronim).

Iubirea de mamă

Într-un sat de munte, Safta, văduvă și neputin-

cioasă, de mult nu se mai putea duce la biserică...
unde altă dată se ducea atât de des. Au lăsat-o pi-
cioarele, slabe de bătrânețe și numai ascultă acum
slujba de duminică, slujba bisericească... înălțătoa-
rele cântece de slavă, care-i luminau și-i mângâiau
sufletul ei ostenit de ani.
57
 Adeseori, duminica, simțind cum se apropie ora
slujbei, spunea celor doi fii ai ei:
– Cât m-aș simți de fericită să pot asculta Sfânta
Liturghie! Dar tare-s slabă și bolnavă... și tare mai e
departe biserica...
Tăcea apoi, lăsa capul în jos și suspina.
Pe copii îi săgeta la inimă dorința mamei lor.
Crescuți în frica lui Dumnezeu, cum numai ea știuse
să-i crească – căci tată n-aveau încă de mici – ei se
gândeau cum ar putea și acum, ca și alte dăți, să-i
arate respectul și iubirea lor, împlinindu-i și această
dorință?!
Puseră un jilț pe două stinghii groase și lungi,
așezară frumos pe mama lor și o duseră, așa, la bi-
serică. Lumea, când îi văzu intrând, se dădu cu res-
pect în lături și rămase mișcată până la lacrimi, de
frumoasa faptă a acestor fii buni.
– Să-i ție Dumnezeu sănătoși.
– Ce fericire mai mare, decît să ai astfel de copii
iubitori?, ziceau ei.
Fapta lor frumoasă era purtată și trecută din gură
în gură. Iar părinții, care voiau să-și vadă copiii oa-
meni de omenie, se rugau să le dea Dumnezeu copii
ca cei doi fii ai bătrânei Safta. Dumnezeu ne porun-
cește: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie
bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Porunca a V-a).
Carte veche fără coperte, de Prof. M. Râpeanu

La ce folosesc preoții

Î ntr-un tren călătorea odată un necredincios

alături de un muncitor. Într-una din gări, se sui
și un preot în tren. Necredinciosul zise către mun-
58
citor, văzându-l pe preot: „De niciun folos nu sunt
preoții”. În timp ce trenul mergea, muncitorul zise
necredinciosului: Suntem numai noi doi în compar-
timent, eu sunt un om robust și astfel ușor te-aș
despuia de banii ce îi ai asupra dumitale”. Necredin-
ciosul se făcu că nu are niciun ban, dar muncitorul
îi zise: Ai bani mulți la dumneata, căci eram și eu la
banca de la care ai ridicat o mare sumă de bani. Eu
însă nu-ți iau banii, căci am învățat de la preoți, în
biserică, să cinstesc pe aproapele meu.
Așadar, preotul, care pentru necredincios nu avea ni-
cio importanță, i-a fost de folos chiar lui.

Duhovnicul închisorii

T închiși
recând într-o zi prin fața celulelor, unde erau
marii vinovați, ochii unuia i-au inspi-
rat preotului milă și încredere, căci păreau senini,
ca de copil nevinovat. Un presentiment, o intuiție
adâncă l-au făcut pe preot să se oprească și să-l în-
trebe pentru ce este închis.
Era un tânăr de 17 ani, acuzat de omorârea tată-
lui său și condamnat să ispășească această nelegiui-
re 15 ani de închisoare. Prin zăbrelele celulei preotul
i-a vorbit cu blândețe, iar condamnatul i-a răspuns
tot atât de liniștit: „Sunt nevinovat, părinte!”
Câteva zile la rând, preotul s-a oprit în fața ace-
leiași celule, iar când se depărta, mai mult simțea că
acest tânăr este nevinovat, până i-a istorisit toată
întâmplarea:
– Nu știu cum s-a făcut, părinte. Într-o seară,
tata și cu o slugă pe care o avusesem, au început să
bea. Pe mine mă trimiteau să scot vin din pivniță.
59
Când s-au amețit amândoi, tata n-a vrut să mai dea
băutură. Atunci, sluga s-a repezit, i-a luat cheile din
mână și mi-a făcut vânt să mai aduc o cană cu vin.
Când mă întorceam de la pivniță pe întuneric, cineva
m-a luat de la spate, mi-a pus un sac în cap și m-a
dus sub șură, unde m-a legat de un stâlp. Dimineața,
când m-au auzit oamenii și m-au dezlegat, am aflat
că tata nu-i acasă. Nu l-am mai văzut nici pe Ion,
sluga tatii. Fără mamă, fără frați și cu tata omorât,
eram ca un câine lăsat de multă vreme într-o curte
fără stăpân. Peste două zile, jamdarmii au găsit tru-
pul tatii sub grămada de gunoi și au încheiat act că a
fost strâns de gât cu mâi­nile mele. Rudele din sat, în
loc să mă apere, au zis că eu l-am omorât pe tata, ca
să le rămână averea mai repede. Pe mine m-au cre-
zut vinovat de omorârea tatei. Nu am avut pe nimeni
să mă apere. Acum sunt, unde vedeți!”...
Simplitatea cu care copilul a istorisit totul, plân-
gându-l mai mult pe tatăl său decât nenorocirea lui
l-a încredințat și mai mult pe preot că-i nevinovat. Ce
mai putea face? Sentința de condamnare fusese dată!
Totuși, zile și nopți în șir, preotul vedea nevino-
văția tânărului și se gândea acum cum să o arate și
în fața judecătorului pe care trebuia să-l convingă că
a făcut o mare greșeală judiciară.
Cu ce dovezi trebuia să vină, să dărâme o sentin-
ță dată?
După câtva timp, fără să știe ce o să facă, a plecat
la 20km în satul unde se petrecuse crima.
Era o zi de vară. Pe drumul de la gară până-n sat,
vreo 3km, a întâlnit câțiva oameni cu care nu a stat
de vorbă. Parcă cineva îi spunea, că mai ușor va afla
adevărul din gura femeilor. Când a ajuns la marginea
satului s-a oprit la umbra unui măr, apropiindu-se
60
de o bătrână care topea inul în gârlă. După ce a vorbit
despre multe și mărunte, a adus vorba și despre cri-
ma săvârșită în satul lor, acum 9 luni. Atât i-a trebuit
bătrânei ca să-și dea drumul la inimă și la vorbă.
– Nu, părinte, copilul nu-i vinovat. Nu ar fi fost
în stare să omoare o muscă sau să prindă un fluture.
Cum era în stare să-l strângă de gât pe tată-său, un
copil așa de blând! Neamurile l-au acuzat și au vrut
să-l bage la ocnă, ca să rămână ele moștenitoare și
să ajungă stăpâne pe avere!
I s-a părut preotului că s-a dovedit nevinovăția
copilului, însă rămânea să afle cine-i ucigașul.
S-a dus la preotul din sat, care i-a spus același
lucru. A mai întrebat câțiva oameni pe care preotul
satului îi arătase ca cei mai cinstiți. Și ei i-au spus
la fel.
Preotul și-a întărit convingerea că sluga e vino-
vată, și cu acest gând s-a întors la închisoare, să în-
cerce dacă nu-l poate face să mărturisească adevărul.
A început să vorbească cu Ion, care era încă în
închisoare. Până atunci, îi privise palmele mari, cu
degete groase și lungi. Brațele îi erau vânjoase, pri-
virea cruntă și vorba aspră. Asemenea voinic putea
sugruma un om în câteva clipe. A încercat cam spe-
riat, să se apropie de el și să-i vorbească:
– Ioane, ia istorisește cum ai petrecut cu stăpâ-
nul tău, în noaptea când a fost omorât. Și Ion poves-
tea, arătând că el e nevinovat.
De mai multe ori l-a făcut preotul să istorisească.
De fiecare dată vedea că spune ceva mai mult sau mai
puțin. Niciodată nu spunea la fel. Un nevinovat nu avea
de ce să schimbe. Până odată, când preotul îi spune:
– Ioane, ia mărturisește-mi cum l-ai omorât pe
stăpânul tău!
61
 Privirea lui Ion s-a repezit spre preot, cum se
azvârle o viperă ascunsă în iarbă să te muște. Preotul
s-a încredințat că el este vinovatul, și trebuia acum
să-l îmblânzească, ca să-l facă să-și mărturiseas-
că păcatul. Numai aducând o astfel de mărturisire în
fața judecătorilor, mai putea încerca să șteargă con-
damnarea copilului nevinovat.
– Ioane, tu ai omorât un om! Vrei să mai omori
încă unul? Poate că pe stăpânul tău l-ai omorât fără să
vrei, din mânie și la beție. Pe ăsta îl omori cu mintea
limpede, și vei fi mai vinovat în fața lui Dumnezeu.
Când preotul vorbea astfel, Ion nu-l mai săgeta
cu privirea, ci se uita în jos. Însă, pe fața lui, pre-
otul urmărea cum zvâcnesc mușchii feței și nervii,
când pe frunte, când lângă ureche, când sub barbă.
Mintea lui Ion nu era încă învinsă, numai sufletul îi
înmuiase trupul, care nu se mai putea stăpâni. Preo-
tul simțea că Ion vrea să-și mărturisească crima, ca
să-și ușureze sufletul. Nu era destul! Trebuia să-și
ia singur osânda, care căzuse asupra unui nevinovat,
și de aceea o spovedanie sub epitrahil nu-l scăpa pe
nevinovat.
Trebuia ca Ion să spună în fața judecătorilor, ca
ei să-l creadă și să nu-l ia drept nebun.
Preotul arătându-i că mai ușor suportă o pe-
deapsă, oricât de grea, dar cu sufletul ușurat, decât
să fie liber în lume și cu păcatul în inimă, Ion a fost
învins de cuvântul preotului, și astfel apucându-i
mâna preotului cu amândouă palmele, îi spune:
– Da, părintre, eu l-am omorât și sunt gata să
spun judecătorilor, cum s-a întâmplat.
A doua zi, dimineața, Ion împreună cu duhovni-
cul său, erau în cabinetul judecătorului de instrucție,
cerând să fie ascultat.
62
 – Da, domnule judecător, eu sunt criminalul.
Copilul stăpânului este nevinovat. Eu l-am legat
pe băiat de stâlpul din șură, ca să cadă vina pe el.
L-am omorât pe stăpânul meu la mânie, din beție.
Nu am vrut să-l omor. Doar i-am pus mâna în gât!
Cât am strâns de tare, nu știu! Când a căzut jos, am
rămas năuc. Mi s-a părut că m-am trezit dintr-oda-
tă. L-am legat pe copil, am ascuns trupul mortului
și am fugit. Rudele m-au îndemnat să-l acuz pe fiu-
său. Faceți-mi ce vreți!
Judecătorului nu-i venea să creadă ce aude. Dar se
mira, cum n-au putut vedea, de la începutul cerce-
tărilor și procesului, că numai Ion putea fi vinovatul.
Procesul a fost redeschis pe temeiul acestei de-
clarații. Ion a plecat pe 20 de ani la ocnă, iar copilul
a ieșit din închisoare, luat de părintele Pavel, ca să-l
ducă și să-l dea în grija preotului din sat, care să-l
povățuiască în viață și să-l apere ca un părinte.
Părintele Pavel nu mai era acum numit „popă al
hoților”, ci duhovnicul închisorii, cercetătorul dreptății,
colaborator al judecătorilor, povățuitor și îndrumător al
păcătoșilor.
Așa era privit acum de toți, după un apostolat
de mai mulți ani, când a plecat spre alte chemări
misionare, spre care îl îndemna sufletul său înflă-
cărat de iubirea de aproapele, și credința satornică
în Dumnezeu.
Iisus Hristos Mântuitorul, ne pocuncește: „Să iubești
pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot su-
fletul tău și cu tot cugetul tău. [...] Să iubești pe aproapele
tău ca pe tine însuți” (Mat. 22, 37-39).
Pr. Victor N. Popescu, Icoana Maicii Domnului

63
 Ucigașii

Î ntr-un orășel de pe malul mării, cu o corabie a

sosit într-o zi un străin. A tras la o mică pen-
siune ca să mănânce, dar nu a vrut să rămână peste
noapte acolo. Le-a spus că este fiul unei familii din
oraș și că se duce să-și vadă părinții. Plecase de mult
în America și acum se întorcea neanunțat, voind să le
facă o surpriză părinților săi. S-a dus la casa părin-
ților săi și a cerut găzduire, ca un străin oarecare. Nu
l-au cunoscut, dar l-au primit. Văzând însă, că ve-
nea din America cu câteva geamantane și cu lucruri
de valoare și-au zis gazdele: „...Nu l-a văzut nimeni
intrând la noi! Hai să-l omorâm”. L-au omorât și
l-au aruncat în mare.
A doua zi proprietarul pensiunii a venit la familia
respectivă cu flori zicând:
– Cum a fost surpriza?
– Care surpriză?
– N-a venit fiul vostru aseară din America?
– Nu a venit nimeni!
– Ba da. Nu vă mai ascundeți. Fiul vostru a venit
la noi, a mâncat și a venit acasă, dorind să vă facă în
dimineața asta o surpriză. Am venit să serbăm îm-
preună bucuria venirii după 25 de ani.
Ce s-a întâmplat mai departe, vă puteți imagina.
Ei își omorâseră propriul fiu care adu­sese toate
acele bucurii pentru ei.

64
 Credincioși
„Casa plină de icoane,
Și podul încărcat de ghioage”.

P rădaseră și omorâseră pe niște călători la dru-

mul mare. Pe când ei o luaseră la picior cu bu-
nurile, stăpânirea-i calcă din urmă.
I-a prins și i-a pus la răcoare.
Vine termenul de judecată. Cum se fă­cuse, soro-
cul picase într-o vineri. S-au zbătut ei jurații până
la vremea mesei, dar nu au putut ajunge la nicio în-
țelegere. Și fiindcă era timpul mesei, Curtea se îm-
prăștie, rămânând să se dea hotărârea după prânz.
Tâlhari-tâlhari, – da’ tot le trebuia de-ale gurii.
Cel mai mare dintre paznici, trimite de le cumpără
pâine și brânză.
Straja înfige baioneta într-o pâine și le-o întin-
de.
Pune și brânza pe-o lopățică și le-o dă mai de-
parte. Ai fi crezut că hrănește niște fiare, – că a fiare
chiar semănau: căutătura lor piezișă te străpungea.
Îți îngheață sângele în vine, numai uitându-te la ei;
ferească sfântul să-i fi întâlnit la o vreme de noapte.
Dar hoții luau numai din pâine, de brânză nici nu
se atingeau.
Cel cu paza, se miră de una ca asta:
– Da’ din brânză de ce nu gustați?
– Păi – face unul din ucigași – sărutăm mâinile,
astăzi e sfântă zi de post și noi ținem posturile...
Poporul nostru, în înțelepciunea lui are un proverb,
care consfințește adevăratul post astfel: „Nu numai post
de bucate, ci și post de rele fapte”.
Ion Adam, Pe lângă vatră, București, 1929.
65
 Patima cea urâtă

D acă s-a văzut mare, a plecat băiatu-n lume,

să-și caute singur de cap; nu a vrut să mai
stea sarcină în spinarea lui tată-său...
Multă vreme n-au știut părinții nimic de viața
odraslei lor, căci nu a vrut să le mai dea de știre.
Odată, vine un cunoscut să aducă moșnegilor
bucurie.
– Uite, am fost c-o treabă a mea în cutare târg și
m-am văzut pe-acolo și cu feciorul domniilor voastre.
Dar bătrânul întrebă:
– Și cum de l-ai întâlnit?
– Păi... mi-e că vă voi strica bucuria; – era la
iarmaroc, înconjurat de un cârd de muieri, de celea
fără niciun căpătâi; îl trăgeau care încotro. Nu mi-a
mirosit mie tocmai a bine...
Dar bătrânul zice liniștit:
– Ehehei... tot băiatul meu rămâne, nu-i nevoie,
cu vremea se tămăduiește de boala asta; omul mai
îmbătrânește, are să îngenuncheze el odată; ferească
Dumnezeu de mai rău...
Mai trece un răstimp.
Cunoscutul vine iar cu veste nouă la moșnegi.
– Am întâlnit pe fiul vostru...
– Ei, dar acu’ cum l-ai găsit?
Întreabă moșneagul neliniștit.
– Rău de tot! – Cum nu se poate mai rău: vreo
doi îl duceau legat cot la cot, cică furase niște cai.
– Nu face nimic, tot feciorul meu rămâne: o să-l
bată, l-or mai dojeni, și de la o vreme trebuie să se
îndrepte – ferească Dumnezeu de mai rău...
N-o fi trecut multă vreme la mijloc și cunoscutul
vine din nou la bătrâni.
66
 – Te-ai întâlnit și-acum cu băiatul meu?
– Da.
– Și ce purtări are? Merge mai către bine?
– De bine nu prea bine, dar oricum, tot s-a mai
îndreptat: – L-am găsit beat într-o crâșmă. Dormea
acolo pe un divan. O fi făcut vre-un chef și el, ca
omul, cine nu bea când are ce?
Moșneagul se încruntă și oftă din adâncul sufle-
tului:
– Ei, de-acum, l-am prăpădit, nu mai am fecior...
– Da’ de ce?
Pentru că beția se ține de om ca scaiul, când te
încalecă ea, apoi te-ai pricopsit, nu poți scăpa până
ce nu-ți cade lingura de la gură. Nicio slăbiciune nu-i
mai rea ca beția. Mi-am prăpădit feciorul de-acum.
Și bătrânul a început a plânge.
Sfânta Scriptură ne învață: Nici furii, nici lacomii, nici
BEȚIVII... nu vor moș­teni Împărăția lui Dumnezeu (I Cor.
VI, 10).
Ioan Adam, Pe lângă vatră, București, 1929

Căință și iertare...

S e îngână ziua cu noaptea. Părintele Nicolaie se

trezi din somn în lătratul câinilor și strigătele
unui flăcău, ce bătea zorit în poartă.
– Taică părinte, moare tata!
Părintele se apropie de poartă, află despre cine
era vorba și zise:
– Vin îndată, te ajung din urmă!
Se întoarse grăbit în casă, se îmbrăcă și luân-
du-și cartea și epitrahilul, plecă spre locuința bol-
navului, cu pași mari și repezi. Aflase ieri la sapă din
67
gura oamenilor că Lixan­dru Pârneață, căzuse de vreo
trei zile la boală; dar se gândea că o fi ceva trecător...
Mai zace omul... și apoi Lixandru nu e om de moarte,
de-abia dacă a trecut de cincizeci de ani. Cine știe ce
necaz l-ofi izbit!
Părintele credea amărăciunilor omenești. Căuta
întotdeauna să spună un cuvânt de îmbărbătare, în-
demnând pe fiecare să aibă nădejde în Dumnezeu.
Suferise și Sfinția Sa destule nenorociri în viață. Ve-
nise de tânăr în sat, își făcuse atunci o casă destul de
frumoasă, grajd pentru cai, porumbar bun și trainic,
ca orice gospodar de frunte, încât putea mulțumi
Celui de Sus... când într-un miez de noapte, s-a tre-
zit din somn cu larmă mare în bătătură, cu strigăte
înfricoșate: „Arde casa părinte! Foc!” Se sculase bu-
imăcit, fără a mai ști măcar ce face. L-au tras oame-
nii afară, cu câteva lucruri din casă, atât putuse scă-
pa! Un vânt vrăjmaș bătea dinspre munte și oamenii
nu au putut face nimic. Totul arsese. Din gospodăria
închegată, nu mai rămăsese decât scrum și cenușă.
După aceea o boală nemiloasă îl chinuise toa-
tă vara în spital. Soția și copiii, ca vai de lume, fără
niciun sprijin. Numai Dum­nezeu l-ar fi putut ajuta,
dându-i cel mai mare dar nebăgat în seamă altădată:
sănătatea. Cu rugăciuni și nădejde de mântuire s-a
însănătoșit. Înjghebase cu vremea o nouă locuință.
Copiii i se făcuseră mari și tot ce agonisea, pentru ei
cheltuia. Știa ce este nevoia și credea păstoriților în
durerile lor!
În poarta lui Lixandru îl așteptau câțiva vecini. A
intrat în casă și-a îndeplinit datoria de preot și du-
hovnic... L-a spovedit și împărtășit. A observat însă
68
că greu suflet avea Lixan­dru. Ce răspunsuri întretă-
iate, ce grele mărturisiri! Parcă nu se gândea la în-
trebările cărții... și ce privire stranie!
Mai văzuse părintele atâția bolnavi, atâția oa-
meni în pragul morții, avea chiar un fel de experi-
ență a lui, încât când spunea preotesei „cutare mai
trăiește până mâine, cutare moare sau cutare nu-i
om de moarte”, așa era. Dar de Lixandru n-ar fi pu-
tut spune nimic; un om bănuitor. Parcă întrebările
preotului ar fi avut alte înțelesuri, ca și când ar fi
știut mai dinainte cine știe ce ascunzișuri și lucruri
tăinuite din sufletul lui!...
Într-un timp i s-a părut chiar, că Lixandru îi as-
cunde ceva. A căutat să-l îndemne, însă zadarnic.
La urmă, îl întrebase de două, trei ori, dacă mai
are ceva pe suflet și apoi l-a împărtășit...
.................................................................................
Trecuseră două zile, când într-un amurg de sea-
ră părintele iarăși fu chemat la Lixandru. Se chinuise
două zile, chin năpraznic, cu aiurări, strigăte și ge-
mete înăbușite, fără să-și poată da sufletul.
Câteva vecine, cu mâna la gură, șopteau între ele:
– Blestem mare trebuie că are, de se chinuiește
atâta! O fi săvârșit păcat de moarte și nu o fi spus
popii!...
– Îl arde Sfânta Împărtășanie, lele Ioană!
– Ferească Dumnezeu de pedeapsă!
Preotul intră zicând: „bună seara”. Când i-a au-
zit glasul, Lixandru s-a întors cu fața spre perete. Nu
a vorbit nimic. Toate încercările de a-l face să spună
ceva, au fost în zadar...
Într-un târziu – pe semne ca să scape de insis-
tențele preotului și ale celor de față – a rostit câteva
cuvinte:
69
 – Ai venit degeaba, nu am nimic de spus!...
– Lixandre, să-i dau afară pe toți din casă!... Tu
trebuie să ai ceva pe suflet și nu mi-ai spus! Dumne-
zeu iartă, Lixandre, iartă pe toți cei greșiți și preotu-
lui i s-a dat de către Mântuitorul puterea de a ierta și
dezlega toate cele ce se întâmplă între poporul său!
Ai curaj, Lixandre, ai nădejde, o să te faci sănătos!”
Nu a mai scos niciun cuvânt...
I-a citit câteva rugăciuni din cartea Sfântă, cu foi
înnegrite de vreme, apoi a plecat oftând, amărât că
nu izbutise să aducă alinare unui suflet zbuciumat,
de cine știe ce negru păcat. Așa ceva nu i se mai în-
tâmplase... Se socotea nevrednic de chemarea lui...
E grea, mare și sfântă duhovnicia! Acasă, s-a rugat
cu lacrimi, în genunchi în fața sfântului Nicolae al
Mirelor, al cărui nume îl purta, cerând ajutor pentru
bolnavul chinuit de frigurile morții, în încordări și
spasmuri deznădăjduite! Cine nu a văzut un om pe
patul morții și nu a auzit sforăielile adânci ale ulti-
mului somn, ce acoperă cu zăbralnicul înfrigurărilor
trupul omului sfârșit, închircit în încleștările morții,
acela nu-și poate da seama, de ce bise­rica îndeamnă
creștinii la toate slujbele să se roage: „Sfârșit crești-
nesc vieții noastre, fără durere cu pace, de la Domnul
să cerem!”
S-a rugat părintele până către ziuă, rugă fierbin-
te: „Doctorul sufletelor și al trupurilor... vindecă du-
rerea, tămăduiește patimile sufletului și ale trupu-
lui robului Tău Alexandru, iartă-i lui toată greșeala
cea de voie și fără de voie... Îndură-Te Milostive și-l
milu­iește... contenește-i boala, slăbește-i toată pa­
tima și neputința, încetează-i răceala, poto­lește-i
fierbințeala, tinde mâna Ta cea tare și-l ridică din
patul durerii, precum oarecând pe fiica lui Iair...”
70
 Într-un rând se oprise în ruga sa întrebându-se:
– Dar dacă voia lui Dumnezeu este să moară?
Putem ști noi păcătoșii Voia Sa cea sfântă?...
Întoarse paginile înnegrite, între scoarțele vechi
din lemn de fag ale cărții sfinte, la rugăciunea celor
ce pătimesc îndelung și nu pot să moară:
„Stăpâne, Dumnezeul nostru... Ție ne rugăm,
să faci dezlegare din trup robului Tău, întru odihnă
și ori ce a greșit bunătății Tale... sau sub blestem
preoțesc a fost, sau pe părinții săi i-a amărât... iar-
tă-i... auzi-mă pe mine păcătosul... și-l dezleagă pe
el și-l odihnește pe el”.
Se culcă mai liniștit cu o neînțeleasă ușurare în
suflet. Abia ațipise însă, când cineva bătea la poartă,
în lătratul furios al câinilor:
– Taică părinte, te cheamă!... Numai două vorbe
vrea să-ți spună! S-a hotărât!... i-a zis mamii să nu
fie nimeni în casă când vei intra!”...
Porni fără zăbavă spre casa omului, care se zbă-
tea de trei zile între viață și moarte, în chin nesfârșit.
Când trase ușa, Lixandru sta ridicat într-un cot
între perne. Avusese un vis înfricoșător, în care ve-
dea pe Cain, omorând pe Abel. Se cutremurase din
toată ființa lui omenească și trimisese să-l cheme pe
preot!
Deschise doi ochi mari, sticloși, numai o clipă,
luă mâna preotului, o sărută, apoi lipindu-și obrazul
ars de fierbințeala pătimirii, scânci cu glas stins și
tărăgănat:
– Taică... părinte... iartă... iartă-mă... eu... eu ți-am
dat foc!... și se prăbuși cu capul pe pernă.
Părintele Nicolai rămase împietrit... Alte groză-
vii îi trecuseră prin minte că ar fi săvârșit Lixan-
71
dru, vre-un omor tăinuit... în sfârșit altceva; dar la o
astfel de mărturisire nu se așteptase. Ca un fulger îi
trecu pe dinaintea ochilor flăcările înfricoșătoare din
noaptea aceea, de acum douăzeci de ani, scrumul și
cenușa gospodăriei de altă dată, doctorii și spitalul,
unde văzuse moartea în față!
Privi spre el... sta cu ochii închiși cu fața înseninată,
plină de broboane de sudoare rece, sudoarea morții... îi
puse mâna pe frunte... nu-l ura, ci îl compătimea.
Simțea o dragoste de frate mai mare, pentru fiul
rătăcit... Ar fi vrut ca Lixandru să scape, să nu moa-
ră... pentru pocăința lui, pentru chinul lui, pentru
lacrimile pe care le vărsase azi noapte în rugăciune
pentru el... Lixandru avea să fie mântuit...
Se așeză pe marginea patului lângă bolnav, îl
îmbrățișă mângâindu-l pe frunte, pe față...
– Nu-i nimic, Lixandre!... Dumnezeu să-ți ajute să
te faci sănătos, așa cum mi-a ajutat și nu m-a lăsat nici
pe mine. Eu am alte mulțumiri mai mari în locul averii.
Lixandru oftă adânc... Preotul tăcu... nu mai în-
târzie. Se ridică, luă epitrahilul, puse un capăt peste
capul bolnavului, făcu semnul crucii deasupra, zi-
când: „Domnul și Dum­nezeul nostru Iisus Hristos,
cu darul și cu îndurările Sale de oameni, să te ierte pe
tine fiule Alexandre și să-ți lase toate păcatele. Și eu
nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este
dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în nu-
mele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!...”
Apoi ieși încet, gândindu-se la slăbiciunile săr-
manei ființe omenești, mulțumit în adâncul inimii
sale, că izbutise să dea alinare unui suflet chinuit...
Când ajunse la poartă și da să plece pe uliță în
jos, auzi pe femeia lui Lixandru plângând în casă:
Aoleu, Lixandre, Lixandre...
72
 Lixandru murise... Dar murise iertat și cumine-
cat, spovedit și mulțumit, deoarece păcatul și l-a
mărturisit.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a dat puterea de
a lega și a dezlega păcatele apostolilor Săi și urma-
șilor lor, episcopi și preoți, prin cuvintele: „Luați Duh
Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora
le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-22).
Diac. Grigore Popescu, Păcate ispășite, 1933.

„Cercetați Scripturile!”

O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam

pe patul de moarte, l-a trimis pe Set la poarta
raiului ca să-i aducă un rod din pomul vieții. Heru-
vimul care era la poarta raiului a spus că nu are voie
să dea nimănui roade din pomul vieții, dar mișcat de
nevinovata cerere a copilului i-a dat câteva frunze
din pomul vieții.
Când i le-a adus lui Adam și acesta a simțit miros
din rai, i s-a luminat toată fața ca de o rază de nă-
dejde și apoi a murit mângâiat. Așa sunt și frunzele
Bibliei: frunze de pe pomul vieții, care au miros din
rai, din patria vieții celei adevărate și veșnice. Deci
să citim în Sfânta Scriptură cuvintele vieții celei de
veci! Dar să citim Sfânta Scriptură cu evlavie și să o
tălmăcim nu după placul nostru, ci după învățătura
sfintei noastre Biserici, care este „stâlp și temelie a
adevărului”.

73
 Acum văd pe Dumnezeu

U n mare împărat, care ajunsese la adânci bă-

trâneți, spunea că în viața lui a văzut multe,
dar că nu L-a văzut pe Dumnezeu; și pentru ca să
nu închidă ochii fără a-L vedea pe Dumnezeu, a dat
poruncă tuturor ca peste trei zile să se adune con-
ducători și popor în fața palatului și celui care i-L va
arăta pe Dumnezeu, îi va da jumătate din împărăție.
Neliniște mare a cuprins lumea, căci nimeni nu
cuteza să satisfacă dorința împăratului, știind că
acest lucru este cu neputință.
Sosi ziua hotărâtă, lume multă se adună, trecură
câteva ceasuri bune din timpul zilei, liniștea și aș-
teptarea se prelungeau, când deodată un tânăr păs-
tor înaintă în fața împăratului și zise:
– Ce doriți să știți împărate despre Creatorul lu-
mii?
– Ascultă bine, spuse împăratul, dacă nu-mi vei
răspunde la întrebările mele, te voi pedepsi pentru
îndrăzneala ta. Să-mi răspunzi la trei întrebări:
1. Aratămi-L pe Dumnezeu.
2. Ce a fost înainte de Dumnezeu?
3. Ce face Dumnezeu?
– Prima dorință o pot îndeplini înălțate împăra-
te, dacă vei putea privi măcar un minut cu ochii țintă
la soare.
– Dar ce-ți trăzneștre băiete prin minte, nu
cumva vrei să orbesc?
– Vezi stăpâne?! Soarele este numai o firimitură
din măreția lui Dumnezeu și înălțimea Ta vrei să-L
vezi pe însuși Dumnezeu?! Dumnezeu se poate vedea
numai cu ochii sufletului și credinței.
74
 Împăratul zâmbi și-i zise:
– Văd că ai o minte luminată și un suflet ales.
Răspunde-mi, acum la a doua întrebare. Ce a fost
înainte de Dumnezeu?
– Luminate împărate, pot răspunde la această
întrebare dacă vei începe să numeri. Împăratul se
grăbi să numere și zise:
– Unu, doi, trei...
– Nu așa, spuse păstorul, ci începe cu... înainte
de unu...
– Cum asta, zise împăratul, păi înainte de unu
nu există decât zero, adică nimic.
– Înțelept ai gândit înălțimea Ta, căci nici înain-
te de Dumnezeu n-a existat nimic.
Împăratul, foarte încântat, îi zise păstorului să-i
răspundă și la ultima întrebare. Ce face Dumnezeu?!
–Ca să răspund și la această întrebare, trebuie să
ne schimbăm hainele și să mă urc eu pe tronul Mă-
riei Tale și să am sceptrul în mână.
După ce și-au schimbat hainele, păstorul s-a ur-
cat pe tron cu sceptrul în mână și a zis:
– Iată ce face Dumnezeu: pe unii îi dă jos de pe
tron, iar pe alții îi ridică pe tron.
Toți rămaseră uluiți, în timp ce tânărul păstor,
continuă a vorbi.
– Dar eu, pentru că sunt supusul Măriei Tale,
vom schimba din nou hainele între noi și fiecare se
va îngriji de munca sa: împăratul va conduce turma
împărăției sale, iar păstorul turma oilor sale!
Tot poporul s-a bucurat, în frunte cu împăratul,
iar când a fost vorba ca păstorul să primească jumă-
tate din împărăție, așa cum a promis împăratul, el
răspunse:
75
 – Ceea ce mi-ai promis împărate o las tot Măriei
Tale, pentru bunăstarea poporului pe care-l conduci,
deoarece eu am o bogăție mai mare decît lumea în-
teagă, în inima mea. Îl am pe Dumnezeu.
Atunci împăratul și întreg poporul au mărturisit
că, într-adevărt, cu toții L-au văzut Pe Dumnezeu.
„Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putință oameni-
lor, spre Care nu cutează a privi oștile îngerești; iar prin
tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul întrupat,
pe care Slăvindu-L, cu oștile îngerești, pe tine te fericim”.
(Irmos de la rânduiala înmormântării).
P.I. Gilortescu

Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr

Într-un sat de munte era un gospodar bogat, care

a hotărât să dea o sumă frumoasă de bani pentru să-
raci, dar nu se pricepea cum s-o împartă.
După ce s-a gândit el mai bine, s-a hotărât să se
ducă la preot, căci el știe mai bine cum să împartă
banii, dar preotul îi zise:
–Fapta dumitale este plăcută lui Dumnezeu, dar
fiind bani mulți, nici eu nu știu cum să-i împart și
cum să-i potrivesc, în așa fel ca să nu dau unora prea
mult iar altora prea puțin. Hotărăște dumneata cui
să-i împart și-ți voi respecta dorința de a nu se afla
cine este binefăcătorul lor.
Gospodarul, însă, zise preotului astfel:
– Dacă nu știi nici sfinția ta, părinte cui să-i dai,
atunci de bună seamă că știe Dumnezeu. Dă-i banii
celui care va veni mai întâi la sfinția ta acasă cu vreo
treabă.
76
 – Bine zise preotul, voi face așa cum ai hotărât
dumneata; deci Dumnezeu va hotărî cine va primi
banii, prin persoana care va vei prima la mine acasă
cu vreo problemă.
În parohia aceea trăia o familie de oameni cin-
stiți, muncitori, buni creștini, dar săracă. Erau în
casă o puzderie de copii, iar bărbatul era și bolnav de
multă vreme și nu avea putere să muncească.
Într-o seară, după cină, după obic eiul casei, ta-
tăl citi câteva versete din Noul Testament cu psalmi
unde se scria următoarele: „N-am văzut om drept pă-
răsit de Dumnezeu și copiii lui să ducă lipsă de hrană”.
– Ei! Iaca, eu sunt omul părăsit de Dumnezeu,
căci n-am făcut nimănui nici-un rău, am făcut bine
după puterile mele, cât am fost sănătos, soția mun-
cește din zi până în noapte și totuși nu avem cu ce ne
hrăni. Am să mă duc la părintele ca să-l întreb de ce
scrie în Cartea Sfântă o astfel de minciună?
Și omul se duse necăjit la preot să-l întrebe ce ci-
tise el în Cartea Sfântă. Cum îl văzu, preotul își zise:
„Acesta este un om tare nevoiaș, care vine primul la mine.
Însemnează că Dumnezeu a hotărât așa, ca să fie scos din
nevoi cu familia sa; lui îi dau banii”.
Înainte de a-și spune omul păsul duhovnicului
său, acesta îi întinse suma de bani, spunându-i că
un binefăcător necunoscut i-a lăsat acești bani pen-
tru nevoile familiei sale.
Bietul creștin, primi cu emoție banii din mâna
preotului, iar când fu întrebat cu ce treabă a venit pe
la casa preotului, răspunse încurcat și uluit:
– Părinte, iartă-mă, am uitat, dar mă bucur că
vă văd sănătos.
Când a ajuns acasă, toată familia s-a bucurat, iar
seara, după o masă bună, dar modestă, au citit aces-
77
te cuvinte în Cartea Sfântă: „Fericit este omul care se
încrede în Dumnezeu și-și pune toată nădejdea în El, în
veac nu se va rușina”.
Cu toții au simțit în sufletul lor că într-adevăr:
Cuvântuyl lui Dumnezeu este ADEVĂRUL.
„...numai Tu singur ești fără de păcat, dreptatea Ta
este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul” (final
de rugăciune de la rânduiala înmormântării).

Nu-i după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul

Într-o zi, două fete secerau grâu în holde apropi-

ate. Una dintre ele secerase aproape trei sferturi din
holdă, iar cealaltă secerase abia jumătate, de aceea
se silea din răsputeri, ca să termine până la apusul
soarelui.
Trecuseră vreo 2-3 ceasuri bune după miezul zi-
lei și în depărtare se zăreau doi moșnegi: erau Atot-
puternicul și cu Sfântul Petre, care cutreierau ade-
sea pe pământ. Ajunși în dreptul celor două vrednice
secerătoare, moșnegii le dădură binețe și le urară să
termine cu ajutorul lui Dumnezeu de secerat, până la
venirea serii.
Fata care secerase mai mult de trei sferturi din
lan, de acum, răspunse cu fermitate că până seara ea
tot va termina de secerat, fie că vrea Dumnezeu, fie
că nu.
Cealaltă, mai înțeleaptă și cu nădejdea la Dum-
nezeu, zise, că dacă va voi Bunul Dumnezeu, va ter-
mina de secerat pînă la lăsarea serii.
Abia porniră cei doi călători, când fata cea lău-
dăroasă și fără nădejdea în Dumnezeu a început să
se vaite de durere la stomac, care n-a lăsat-o până
târziu seara, când, cu chiu cu vai, abia a ajuns acasă.
78
 Fata cealaltă, care mai avea mult de secerat, dar
cu gândul și nădejdea la Dumnezeu, până seara a
terminat toată holda. A plecat fericită acasă, mulțu-
mind din inimă Atotputernicului Dumnezeu.
A doua zi de dimineață, fata cea lăudăroasă și
neînțeleaptă a trebuit să se ducă din nou în holdă
să secere bucata care-i rămăsese, căci nu degeaba a
ieșit această zicală în popor: Nu-i după cum vrea omul,
ci după cum vrea DOMNUL!
„Dumnezeu este cel ce lucrează întru noi; și ca să voiți
și ca să săvârșiți după a Lui bunăvoință”.(Filipeni 2, 13)
Teodorescu- Chirileanu

Sărăcie și bogăție cu cinste și mărinimie

T răiau odată într-un sat, doi oameni; unul

foarte sărac, iar celălalt, putred de bogat.
Dumnezeu hotărâse ca ei să fie vecini. Trecătorii se
opreau mirați și exclamau cum poate suferi cel bogat
pe cel sărac, iar cel sărac pe un așa mare bogat.
Unii drumeți care țineau cu bogatul, când îl ve-
deau îi ziceau:
– Eu, zicea un trecător într-o zi, să fiu în locul
dumitale, l-aș muta pe sărac, cu casă, cu masă, cu
că­țel, cu purcel, cu tot, undeva departe nici să nu mai
aud de el. Aș dărâma cocioaba lui și-aș clădi o aripă
nouă pentru conac.
– Ba, eu aș face altceva zise un altul: l-aș necăji
și amărî pe sărăntocul de vecin, încât singur și-ar
lua lumea în cap și ar pleca.
Dar erau și unii dintre trecători, care luau parte
săracului și când îl întâlneau îi ziceau:
79
 – Eu, să fiu în locul tău, l-aș fura pe bogat de
câte ori aș avea ocazia, l-aș înșela și l-aș minți, căci
nu este păcat, pentru că e bogat și nu se cunoaște
că-l păgubești.
– Ba, eu aș face altceva, mai zise un trecător: să
fiu în locul tău aș face atâta gălăgie și atâta murdă-
rie lângă casa bogatului, încât ar fi nevoit să plece
singur în altă parte, că are destule parale și așa aș
scăpa de el.
Și nu era trecător care să nu-și dea cu părerea
asupra bogatului sau săracului cu pricina.
Dar, cu toată nepotrivirea pe care o vedeau tre-
cătorii, cei doi vecini trăiau în pace și bună înțele-
gere. Prietenie strânsă între ei nu au putut lega, căci
știți dumneavoastră cum e în lumea asta: săracul nu
se simte bine între bogați, iar bogatul nu prea se uită
la sărac.
Și așa, fiecare cu bucuriile și necazurile lui, veci-
nii își depănau firul vieții lor.
Odată, se întâmplă un necaz; s-a aprins coșul de
la casele bogatului iar scânteile zburau către acope-
rișul casei săracului gospodar, al cărui acoperiș era
de trestie. Săracul, văzându-și amenințată căsuța de
flăcări, strigă disperat:
– Săi vecine, că-mi arde casa!
Bogatul, auzind și văzând pericolul, a sărit cu
toți oamenii lui din curte și a stins focul de la coliba
omului. În sat se făcu mare haz pe spinarea săracu-
lui. Mulți se adresau bogatului zicându-i:
– Ei măi Toadere, căci așa-l chema pe bogat, ce
mai face vecinul tău, îți cere de multe ori de împru-
mut, ți-o mai dă înapoi? Și multe altele.
Un invidios, l-a întrebat pa Toader într-o zi:
80
 – Cum rabzi, înălțimea Ta, om bogat și cu vază,
să-ți zică un sărăntoc ca Gheorghe, căci așa îl chema
pe sărac, să-ți zică vecin ?!
– D-apoi cum să-mi zică? Dacă-mi este vecin,
nu-mi poate zice altfel decât așa cum este. Și invi-
diosul a înghițit în sec și a tăcut chitic. Mai trecu o
bucată de vreme și Ana, fiica săracului trebuia să se
mărite. Bietul om nu știa dacă e bine să-l invite pe
vecinul său bogat la nuntă sau nu. Dacă-l invit și nu
vine, mă fac de râs, dacă nu-l invit, se va supăra. Dar
iată că Toader, bogătașul, l-a scos din încurcătură;
s-a oferit ca naș Anei. La nuntă, când petrecerea era
mai în toi, săracul, fericit cum era, zise cumătrului:
– Măria Ta... Dar bogătașul îi tăie vorba și-i zise:
Ce Măria Ta, să-mi zici cumetre, căci așa mă cheamă
de aici încolo. Pe Gheorghe săracul, îl podidiră lacri-
mile și zise:
– Domnule, Măria Ta, vecine, cumetre! Multă
lume m-a îndemnat să-ți fac rău, că nu-i păcat...
– Cumetre, răspunse bogatul, și pe mine mulți
m-au îndemnat să te mut de lângă mine și să scap
de tine, și puteam face aceasta, dar, pentru că te-am
văzut că nu râvnești la ce nu este al tău, îți vezi de
casa și familia ta, ești gospodar cinstit, dacă nu te
aveam de vecin, trebuia să-mi caut și să-mi aduc un
așa vecin, căci vecinul bun fiind aproape, face mai
mult decât un frate ce este departe. Eu sunt bogat,
dar toată averea n-am câștigat-o prin hoție și ne-
cinste, ci am moștenit-o de la părinți și am sporit-o
prin muncă și hărnicie. Nu are importanță că tu ești
sărac iar eu bogat, căci contează și valoarează cin-
stea, omenia, hărnicia și mărinimia. De astăzi încolo,
trebuie să fim mai apropiați, mai uniți, ajutându-ne
unul pe altul în orice împrejurare, ca doi frați, ca fii
81
ai Tatălui Ceresc. Cât despre fini, voi avea eu grijă să
nu cunoască lipsa și să-i ajut de câte ori va fi nevoie.
Așa vorbi Toader bogatul, iar nuntașii care se
opriseră din joc, începură cu toții să plângă. Plân-
geau, dar plângeau de bucurie!
Fericiți sunt cei milostivi, că aceia se vor milui (Feri-
cirea a V-a).
Petrea Dascălul

Cu gândul mereu la Dumnezeu

S e spune că odată, Sfântul Petre ceru voie de la

Dumnezeu să coboare pe pământ, în timpul
câșlegilor de toamnă (15 august-15 noiembrie) să
petreacă împreună cu prietenii. ȘiDumnezeu îl învoi
pentru o săptămână, dar Sfântul Petre se simți atât
de bine pe pământ că se întoarse în cer după o lună.
Dumnezeu îi ieși în cale și-l întrebă de ce a zăbovit
atât de mult pe pământ.
– Atotputernice Doamne, am petrecut de minu-
ne: mâncare bună, vin ales, fructe din belșug, vese-
lie, cântece și jocuri populare, că mai-mai să uit de
Raiul ceesc și să rămân în raiul pământesc.
– Bine Petre, dar lumea îi bunăstarea și veselia pe
care le-am dăruit-o, se gândeau și se rugau la Mine?
– Slăvite Doamne, cât de mult am umblat, ni-
meni nu-și amintea de Tine și nu se ruga către Crea-
torul tuturor, decât numai o bătrânică căreia-i luase
casa foc și nădăjduia în mila Ta.
– Bine Petre, du-te și vezi ce mai este prin Rai și
fă ordine.
Pe la câșlegile de primăvară (de la Paști până la
Duminica tuturor sfinților) Sfântul Petre ceru din
82
nou voie să coboare pe pământ și Milostivul îl învoi
pentru o lună, așa cum ceruse Petre.
Ajuns pe pământ, Sfântul Petre se gândea: Hei,
să vezi ce-am să petrec acum măcar 2-3 luni de zile
cu prietenii, căci Domnul e Bun și mă iartă. Dar ce
să vezi? Pe pământ era foamete, boală, beții, bătăi
și neînțelegeri, încât majoritatea oamenilor stătea în
casă în plânsete, suspine și jale.
Amărât, Sfântul Petre se întoarse fuguța în cer
și se întâlni cu Atotputernicul, care-i zise: Ce veniși
Petre așa de curând, nu mai e bine pe pămânmt?!
Și Sfântul Petre îi spuse ce întâlnise la tot pasul
pe pământ.
– Acum se gândesc oamenii la Mine, zise Domnul.
– Toată lumea se gândește și se roagă la Tine
Doamne, cu supunere și teamă, ca să oprești mânia
asupra lor.
– Ascultă Petre și ține minte cuvintele Mele:
Dacă le dau pământenilor pace, sănătate și bucate,
ei uită de Mine și uită să facă fapte bune. Iată de ce,
din când în când, trebuie să le trimit secetă, foame-
te, neînțelegeri, război și altele, ca să se căiască, să
privească spre Mine și să se ostenească să facă la tot
pasul numai Binele.
Pe cine Domnul îl iubește, îl ceartă; și pedepsește pe
tot fiul pe care îl primește (Evrei !2, 6).

„Celui ce are, i se va mai da; iar celui ce n-are,

i se va lua și ceea ce are!”

P e când călătoreau pe pământ, Sfântul Petre

întrebă pe Milostivul:
83
 – Doamne, Te rog să-mi ierți îndrăzneala, dar
nu înțeleg cum vine asta: „Celui ce are i se va mai da;
iar celui ce nu are i se va lua și ceea ce are...”.
Domnul nu zise nimic și după puțin timp ajung
la o apă care nu putea fi trecută cu piciorul, iar după
o cotitură iacă se ivește un car cu boi. Sfântul Petre
nu mai putea de bucurie, dar Domnul Dumnezeu îi
tăie din elan spunându-i că deși omul acela e bogat
și are un car și boi frumoși, nu-i deloc milostiv; su-
fletul lui nu va avea parte de Cer, ci de Iad.
– Eu, Doamne, tot încerc.
– Încearcă, Petre.
– Omule, fii bun și trece-ne și pe noi cu carul
dincolo de apă, căci suntem bătrâni și ne este teamă
că ne va lua apa!
– Ei iaca-na! Numaidecât în căruță niște prăpă-
diți ca voi; și omul dădu bice boilor.
– Ce zici Petre, n-am avut Eu dreptate?!
– De Doamne, ce-i și inima omului? Să-i dai
după inima lui.
– Așa am să fac Petre n-avea grijă, până diseară
pe lângă cei doi boi pe care-i are, va mai avea încă
patru.
– Aoleu Doamne, cum vine asta?!
– Pentru că celui ce are i se va mai da...
Deodată se auzi un zgomot și se văzu un căruțaș
cu niște boi slăbuți. Domnul îi zise lui Petre, că omul
deși are boi slăbuți, iar el e un om sărac, are ini-
mă bună și-i va trece cu carul. Cum îl rugară cei doi
Moși, omul răspunse cu voioșie:
– Urcați-vă oameni buni, dacă ne-a dat Dumne-
zeu, de ce să nu facem bine și altora?!
84
 După ce trecură apa și se despărțiră, Petre lăudă
în Fața Lui Dumnezeu pe omul milostiv, iar Domnul
îi zise:
– Lasă că am Eu grijă, căci până diseară din cei
doi boi pe care-i are, îi voi lua unul.
– Dar de ce Doamne? Se miră Petre.
– Pentru că celui ce are i se va lua și ceea ce are!...
Sfântul Petre amuți și porniră amândoi mai de-
parte. Când, ce să vezi? Omul cel milostiv tăiase un
bou și aștepta pe cineva să-i ajute să-l urce în căruță.
– Ce-ai pățit? Îl întrebă Dumnezeu.
– Nimic, oameni buni, numai că boul s-a îmbol-
năvit și pentru că așa a voit Dumnezeu, l-am tăiat
ca să nu fie mortăciune pentru câini, ci carne pentru
semenii noștri.
– Mai ai pe-acasă vreo pereche de boi sau de cai?
Întrebă Domnul.
– Nu, răspunse omul voios și fără părere de rău;
Domnul ne dă, Domnul ne ia, fie voia Sa, amin.
– Nu știu cum face și Dumnezeu ăsta, câteoda-
tă... se făcu a zice Atotputernicul.
– Vai de mine, oameni buni, de ce spuneți ase-
menea vorbe necugetate asupa lui Dumnezeu? Fie că
n-am fost eu vrednic de mila Sa, decât de atâta, fie
că trebuie să ne mai dea câte una, ca să ne aducem
aminte de El; mai bine ajutați-mă să pun boul în că-
ruță, și după ce făcură treaba omul luă jugul pe umăr
de unde lipsea boul și porni mai departe.
Rămași în urmă, Domnul îl întrebă pe Petre ce
crede că va face omul cu boul tăiat și urcat în căruță.
– Ce să facă Doamne, decât să îl vândă ca să nu
rămână păgubaș de tot. Spre seară, ajunseră cei doi
călători în satul omului sărac și, ce să vezi?
85
 Omul tăia câte o bucată de carne proaspătă din
boul din car și o împărțea la lume. Sfântul Petre se
miră de atâta bunătate și zise Domnului: Doamne,
cum rămâne cu cele ce am văzut, că celor ce au, le
mai dai; iar celor ce n-au le iei și ceea ce mai au?
– Ascultă Petre! Astăzi ai văzut două feluri de
oameni; unul bogat și lacom fără teamă de Dumne-
zeu. Ajutor și milă la el nu există, își strânge comoa-
ră numai pe pământ care-i pieritoare, iar Raiul l-a
pierdut pe veci. În zadar i-ai da semne, căci degeaba.
De pildă, i-ai un bou sau toată averea unui bogat.
Crezi că l-ai scăpat din ghearele diavolului? Da de
unde. Mai bine i-ai lua viața unui bogat decât să-i iei
bogăția, căci înjură, se mânie și e în stare să arunce
cu barda sau toporul în cer.
– Vai Doamne, zise Sfântul Petre, auzisem de
unii ca ăștia, dar nu credeam.
– Ai mai văzut astăzi, a continuat Domnul Dum-
nezeu, un om care-și agonisește comoară în cer,
unde nu se strică, căci faptele cele bune sunt plă-
cute Mie și el dobândește fericirea veșnică. Ai luat
bine seama la el, săracul, cu câtă bucurie ne-a tre-
cut apa, veselindu-se că a făcut o faptă bună. Când
i-am luat boul, nu s-a mâhnit de pierderea vitei, ci
că l-a supărat cu ceva pe Dumnezeu și nu-i vrednic
de mila Lui, iar când i-am spus vorba aceea aspră
despre Dumnezeu, a sărit ca ars să nu cârtim împo-
triva Stăpânului Ceresc, căci ne încearcă de multe ori
ca să ne aducem aminte de El. Pe acești săraci trebu-
ie să-i încercăm ca să-i ținem în credința veșnică, ca
nu cumva grija de avere, plăcerile lumii să-i biruie.
Gândul și nădejdea săracului este la Dumnezeu în-
totdeauna și caută să-I facă voia cea sfântă; iar nu ca
a bogatului la avuție. Lumea se miră dar nu înțele-
86
ge de ce săracii sunt cei mai încercați în necazuri și
nevoi, iar nu bogații. Iată de ce săracilopr le iau, iar
bogaților le dau. Bogații cred că raiul este pe pământ
și le dau raiul pământesc, iar ceilalți se vor bucura de
Raiul cel Ceresc, care nu se va sfârși în veci.
Acum cred că înțelegi Petre, de ce celui ce are i
se va mai da; iar celui ce n-are, i se va lua și ceea ce
(pare că) are!
Petre Gheorgheasa Zana

Dreptul Iov

E ra un om bogat care se numea Iov și avea vite

multe, cai, oi, catâri, măgari, cămile, multe
slugi și zece copii. Tatăl se ruga mereu lui Dumnezeu
pentru copiii săi și pentru slugi.
Dar diavolul s-a dus la Dumnezeu și I-a spus că
Iov se roagă pentru că este bogat, căci dacă ar fi să-
rac nu ar mai fi atât de credincios.
Ca să-i demonstreze diavolului că Iov va rămâne
credincios Domnului chiar dacă va sărăci, Dumnezeu
i-a îngăduit celui rău să-i ia toate avuțiile.
Așa că dreptul Iov a pierdut tot ce avea: cai, boi,
oi, cămile, măgari, chiar și pe copiii săi, dar Iov se
ruga în continuare lui Dum­nezeu și răbda toate. Dia-
volul se duce din nou la Dumnezeu și spune: „De îi
voi da o boală, Te va blestema”. Dumnezeu i-a răs-
puns că dreptul Iov nu va blestema, dar i-a îngăduit
diavolului să-i dea o boală.
S-a îmbolnăvit dreptul Iov, dar nu a zis nimic,
s-a rugat numai, iar soția lui l-a îndemnat să-L hu-
lească pe Dumnezeu.
87
 Iov i-a răspuns: „Domnul a dat, Domnul a luat,
fie Numele Domnului binecuvântat”.
Apoi trei prieteni au venit și i-au spus să nu se
mai roage lui Dumnezeu, căci a ajuns foarte rău, dar
dreptul Iov le-a răspuns că Dumnezeu are judecățile
sale, necunoscute de oameni.
Văzând Dumnezeu răbdarea și rugăciunea lui Iov
i-a dat mai multă bogăție și alți zece copii. Dreptul
Iov a rămas model de răbdare pentru toate veacurile.
De atunci au rămas celebre cuvinele lui Iov:
„Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului
bine­cuvântat!”

Păcatele noastre

M ergeau odată pe drum doi oameni: un boier

cu servitorul său. Când ajung ei în capitala
țării, văd zarvă mare împrejurul palatului domnesc.
Ce se întâmplase? Murise Domnitorul țării și trebu-
ia ales altul. Obiceiul era în țara aceea, ca să se dea
drumul unui șoim și pe capul căruia se așeza șoimul,
acela era ales Domnitor al țării.
Treuie să știți că înainte de a muri Domnul ță-
rii aceleia, pentru că era tare bătrân, multă lume își
făcea de cap: se îmbătau oamenii, furau, se băteau,
trăiau în desfrâu, jucau jocuri de noroc, nu mai mer-
geau tinerii la școală și la biserică, într-un cuvânt
țara mergea către prăpastie.
Cum se dădu drumul șoimului peste capetele
mulțimii, boierul zise servitorului său:
– Unde dă Dumnezeu să se așeze pasărea pe ca-
pul meu, ca să vezi ce de lucruri interesante aș face!
88
 – Ba, dacă s-ar așeza șoimul pe capul meu, zise
servitorul, ce-aș mai tăia și-aș spânzura!
Abia termină de grăit servitorul, că, ce să vedeți
dumneavoastră? Pasărea se roti de vreo trei ori peste
mulțimea adunată și deodată se așeză pe capul ser-
vitorului boierului. Încep conducătorii cei mari să
strige: Nu se poate, una ca asta; pasărea probabil a
greșit; să-i mai dăm drumul odată. Când i se dădu
din nou drumul șoimului, acesta se așeză tot pe ca-
pul slugii boierului. Măi, dar mare minune, spuseră
cu toții. Să-i mai dăm drumul și a treia oară. Dau ei
drumul a treia oară, dar pasărea tot pe capul servi-
torului se așeză.
Atunci, dacă au văzut conducătorii și Mitropoli-
tul țării, că acesta le este rânduit să le fie Domnitor,
îndată cu mare alai îl instalară în Scaunul de domnie.
Ei, acum e acum! Cum se vede sluga Domnitor,
se ține de cuvânt și începe să taie și să spânzure;
dar nu pe oricine, ci pe hoți, leneși, ucigași, lacomi,
bețivi, fumători, lingușitori, mincinoși și necredin-
cioși. În doi ani de zile se înjumătățise poporul, căci
cu noul Domn, trebuia să te pui pe muncă nu șagă;
bătaia și închisoarea te așteptau dacă nu munceai.
Ce să facă oamenii? Se gândesc să se ducă la bo-
ierul fostului servitor, care locuia într-un oraș din
apropiere, căci aflase lumea că are suflet bun și să-l
înduplece să stea de vorbă cu Domnitorul, căci poate
îi va înmuia inima și se va purta mai cu blândețe cu
supușii.
Cum îl văzu Domnitorul îi zise:
– Ei, dragă stăpâne, de când nu ne-am mai vă-
zut; ce bine-mi pare că ești bine și sănătos. Cum o
mai duci?
89
 –Mulțumesc, bine, dar mă cam îngrozesc de
faptele Măriei Tale și am fost trimis de popor ca să
te rog să te oprești din tăiat și spânzurat, că pe toți
i-ai îngrozit cu pedepsele ce le dai.
– Dragă stăpâne, zise Domnitorul, ți-aduci
aminte de vorbele pe care ți le-am zis eu când pasă-
rea zbura peste mulțimea adunată? Și mai îți aduci
aminte de vorbele tale de atunci.
– Da? Sigur că da?
– Păi, dacă e așa, de ce s-a așezat pasărea pe ca-
pul meu și nu pe al dumitale, când eu am spus de la
început că o să tai și o să spânzur? Pentru păcatele
oamenilor m-a trimis Dumnezeru să-i pedepsesc.
– Ai dreptate Măria Ta, zise boierul, dar ce să le
spun oamenilor?
– Să le spui să nu se roage de mine, ci să-L roage
pe Bunul Dumnezeu ca să-mi îmblânzească inima.
Dar să le mai spui, că nici Domnul din cer nu-i va
asculta, dacă nu se vor lăsa de păcate și nu se vor
învăța să facă fapte bune; abia atunci fericirea va fi
peste toată țara.
Apropiați-vă de Dumnezeu și se va apropia și El de
noi. (Iacov 4, 8).
C. Rădulescu Codin

Bogatul nemilostiv

S e spune, că era odată un om atât de bogat, în-

cât i se dusese vestea peste șapte sate. Dar pe
cât era de bogat, pe atât era de zgârcit; știa numai să
ia, iar de dat nici pomeneală. Să facă milostenie, sau
să-și pomenească la biserică morții, căci părinții lui
muriseră de câțiva ani, sau să ajute pe vreun sărac
90
sau văduvă, copil orfan, sau pe vreun bolnav, nu-l
lăsa inima lui împietrită să facă așa ceva. Bogatul
se gândea numai la stomacul lui, la averea lui și la
plăcerile lui.
Dar, într-o zi se termină și cu desfătarea lumeas-
că și bogatul se duse în lumea celor adormiți, acolo
unde se gândea el cel mai puțin. Și, după cum este și
firesc, acolo nu se aflau mâncăruri ca pe pământ cum
avea bogatul; cămara plină cu de toate, podul plin cu
carne afumată, pastramă și cârnați, pivnița încărca-
tă cu cașcaval și vinuri alese. Rabdă bogatul câteva
zile și foamea îl chinui și mai tare, când, umblând
prin mijlocul atâtor răposați îi vedea pe unii cum se
bucură de unele bunătăți pe care le aveau date de pe
pământ cu mâna lor la săraci, orfani, bolnavi și ne-
putincioși; iar alții se îndestulau cu cele ce li se dă-
deau de pomană pe pământ de rudele și urmașii lor.
După vreo două săptămâni, foamea îl chinuia atât de
mult încât bogatul își luă inima în dinți și se înfățișă
înaintea Atotputerniculi Dumnezeu zicându-I:
– Doamne, milostivește-Te de mine și-mi dă
ceva să-mi ud gura și să-mi potolesc foamea, căci
mă chinuie îngrozitor.
– Bucuros ți-aș da fiule, dar aici au de toate nu-
mai cei ce i-au dat cu mâna lor în timpul vieții pe
pământ, sau cei rămași în urma lor pe pământ.
– Atunci Te rog Doamne, lasă-mă măca o lună,
două pe pământ să-mi strâng și eu ceva hrană pen-
tru aici să nu mă mai chinuiesc atâta!
– Nu știi, răspunse Domnul, că de aici nu se poa-
te întoarce nimeni pe pământ, decât cu mare greu-
tate? Dar ca să fac o încercare cu tine, iacă, te las să
pleci pe pământ pentru un timp scurt.
91
 Ajuns acasă ce văzu bogatul? Feciorii cheltuiau
și risipeau averea, iar nevasta boierului se și mări-
tase, chefuia, se distra și de pomană nimic nu da la
nimeni. Bogatul tăcu chitic, își umplu chimirul cu
galbeni, tocmi 50 de căruțe și plecă la târg, unde
cumpără tot felul de bunătăți pentru mâncare și se
îndreptă spre casă.
Pe drum, iată că Dumnezeu cu Sfântul Petre,
pentru a-l încerca pe bogat se prefăcură în doi moș-
negi slabi și neputincioși; cerură de pomană boga-
tului, dar acesta se făcu că nu-i vede. Pentru că cei
doi moșnegi stăruiau să li se dea de pomană cât de
puțin, bogatul se hotărî cu chiu cu vai să le dea două
pâini care căzuseră din căruțe în noroi și le aruncă în
brațele moșnegilor.
Ajuns acasă, boierul își mai luă și alte bunătăți
și, pornind pe cealaltă lume, le depozită unde îi arătă
Sfântul Petre. Fericit că are acuma de toate, bogatul
se plimba printre cei răposați sigur și mândru de el.
Când îl prinse foamea se duse la Dumnezeu să-i dea
din bunătățile din hambare. Domnul îi dădu o pâine
tăvălită prin noroi.
– Doamne, zise bogatul, dar din câte bunătăți am
adus eu de pe pământ, tocmai asta mi-o dai mie?!
– Eu știu că mai ai încă o pâine mânjită de noroi
și altceva nimic. Nu ți-am spus clar că aici ai numai
ce dai altora cu mâna ta cât timp trăiești pe pământ
și după moartea ta, numai ce-ți dă ai tăi de pomană?
Tu ai trăit ca un om fără de inimă; ai strâns numai
comori pământești și deloc comori cerești. Ți-am dat
drumul pe pământ, cu gândul că ce vei mai găsi acolo
vei da săracilor, orfanilor, bolnavilor și neputincioși-
lor și astfel vei avea comoară aici în cer. Așa că vezi
bine, nu mai ai de primit decât o singură pâine plină
92
de noroi. N-ai auzit pe pământ că românul spune așa:
„Cine dă, lui își dă?” și credincioșii au o vorbă a lor pe
cât de dreaptă pe atât de adevărată și anume că: „Cine
pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”.
Simion Kirileanu

Nădejdea în Dumnezeu

D e multe ori omul se vaită că nu-i merge bine,

că n-are noroc, că-i nedreptățit, că Dumne-
zeu nu-i ajută... și câte altele...
Dar dacă ne gândim bine, fiecare dintre noi, de
nenumărate ori am fost scăpați din multe necazuri și
nenorociri, când ne-am pus toată nădejdea în Dum-
nezeu. Dar nu numai atât; alteori Dumnezeu ne-a
scăpat din grele necazuri, deși nu ne-am pus nădej-
dea în El, deși L-am uitat, tocmai ca să ne aducem
aminte că fără El nu putem face nimic și, dacă nu
ne-am pus nădejdea în Cel de Sus, măcar de-acum
încolo să ne-o punem.
Dumnezeu este mult-milostiv și pronia Lui câr-
muiește lumea, numai că din nefericire mulți nu ob-
servă ajutorul Său.
Iată ce i s-a întâmplat unui creștin de prin apro-
pierea Dunării. Să-l ascultăm:
– Veneam cu pește de la Galați, eu și cu Vasi-
le Rămureanu, prietenul și tovarășul meu de pescu-
it. Când am ajus prin dreptul pădurii, ne-a apucat
noaptea. Lună nu era... cerul noros... ne-a cam prins
fica. Cum să nu te temi, când prin această pădure
s-au întâmplat atâtea hoții și omoruri. Toată munca
mea și-a lui din vara aceea era băgată în peștele pe
care-l duceam cu căruțele.
93
 Să vedeți. Tâlharii ne-au urmărit de mult, noi nu
știam, dar numai singur Dumnezeu ne-a scăpat din
mâinile lor. Erau pe urmele noastre și-i auzeam cum
fluieră ca să se adune și să ne jefuiască. Nouă ni se
făcuse inima cât un purice și mânam cât puteam caii.
Curgea nădușeala după noi de frică și de fugă... căci
mergeam pe jos nefiind chip să te mai sui în căruță,
mai întâi că era întuneric beznă și trebuia să păzim
caii să meargă pe drum și în al doilea rând deoarece
căruțele erau încărcate la refuz.
Caii parcă înțelegeau și ei necazul nostru și mer-
geau ca vântul.
Mie mi se păru că am rătăcit drumul, dar nu
mai era timp de cercetat și îndemnam de zor înain-
te. Când, ce să vezi? Caii se opriră la marginea unei
râpe. Rătăcisem drumul de-a binelea. Câțiva pași de
mai făceam ne duceam de-a berbeleacu.
Ce să facem? Stăm și ascultăm cu răsuflarea în-
tretăiată. Nu se auzea nimic. După câteva minute
auzim vorbă, părea că se ceartă hoții între ei. Am
deslușit numai câteva înjurături pe care le-au slo-
bozit de necaz că nu dau de urma noastră. Au scăpă-
rat chibrituri, iar au mai înjurt și blestemat... ca pe
urmă să nu se mai audă nimic.
Noi am stat pe loc până la ziuă, cu caii înhămați.
Când s-a luminat mai bine și soarele se strecura prin
pădure până la noi, ne-am făcut semnul Sfintei Cru-
ci, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a scăpat de tâl-
hari, am tras căruțele la drumul mare și-am pornit
spre casă, unde am ajuns cu bine.
Și iaca așa am pățit-o.
Mi-aduc bine aminte, că atunci când rătăcisem
drumul prin pădure, prietenul meu Vasile, de necaz,
era cât p-aci să înjure sau să zică vreo vorbă ne-
94
socotită. Dar eu i-am zis de îndată: Fii înțelept Va-
sile, lasă supărarea și înjurăturile căci nu ne-ajută
la nimic, cu dimpotrivă, îl mânie pe Dumnezeu. Mai
bine să ne punem nădejdea în El. Și-am zis în șoaptă
amândoi: Doamne, nu ne lăsa pe noi păcătoșii. Sca-
pă-ne, ajută-ne. Și iaca ne-a ajutat.
Dar n-am cârtit, nici când i-am auzit pe tâlhari
vorbind și fluierând, nici când am rătăcit drumul,
căci tocmai prin rătăcirea drumului se împlinea voia
lui Dumnezeu ca să ne scape și eram sub acoperă-
mântul Sfântului Său Duh.
De aceea, ori de câte ori mi-aduc aminte de câte
necazuri și nenorociri m-a scăpat Dumnezeu, mă
rog și-I cânt Lui din toată inima: „Nădejdea mea este
Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este
Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ție. Amin!” (Cântare
bisericească în cinstea Sfintei Treimi).

Ce ne apropie de Dumnezeu
„Din fapte se îndreptățește omul” (Iacov 2, 24).

L ume multă strânsă în fața bisericii, unii gesti-

culau și supărați strigau unii către alții. Când
mă apropiai mai mult, auzi:
– Auzi mă frate, dar cine se crede el că a fost cât
a trăit? A fost Ion Stamate... Ei și? Și pentru că a fost
„cineva” în viață, pentru că a fost mai bogat, trebuia
să-l îngropați lângă zidul bisericii?... Nu vă e rușine
cel puțin de ochii lumii și e păcat, în fața lui Dumne-
zeu, ca să îi săpați groapa înaintea mormântului unui
preot, care ne-a iubit și ne-a slujit o viață întreagă?!
– Dar ce este oameni buni, ce s-a întâmplat, in-
trai eu în vorbă. Ce este tulburarea și mânia asta,
aici, lângă Casa Domnului?!
95
 – Păi, uite părinte, ce să fie, îmi zise un bătrân,
iacă niște oameni fără de minte!... Au săpat groapa
lui Ion Stamate, chiar lângă zidul bisericii...; soco-
tește și sfinția ta, e treabă cuminte asta, să fie îna-
intea mormântului preotului Vasile?... Cât a fost în
viață, nu dădea pe la biserică decât din Paști în Paști
și uneori nici atunci!
Ce se întâmplase? Groparii săpaseră groapa
mortului Ion Stamate, din porunca rudelor lui, drept
lângă zidul bisericii. Și Stamate, răposatul nu prea
era dus la biserică, ba chiar era de multe ori împo-
triva ei. El uitase obiceiurile creștine strămoșești. Îi
plăcea băutura, tutunul și înjura de lucruri sfinte.
Adeseori îl găseai în fruntea răutăților. Acum i se fă-
cuse groapa mai aproape de biserică decât a tuturor
morților dinainte de el... și aceasta era o faptă care
supăra grozav pe bunii creștini, și anume faptul că
un mirean, care în toată viața lui n-a vrut să știe de
Dumnezeu, să aibă groapa în locul cel mai de cinste,
ba chiar și înaintea mormântului unui bun sujitor al
Sfântului Altar, cum fusese părintele Vasile.
– Oameni buni, le zisei eu: Nu e de mirare ce ve-
deți. De mirare ar fi să-l ducă groparii în slava ceru-
lui în fața lui Dumnezeu, nu lângă zidul bisericii. Dar
acolo nu-l pot duce decât faptele lui bune, dacă le
are. Cine se îndeasă printre oameni să iasă în frun-
te, fără să fie vrednic, acela se îndeasă și la biserică
să treacă înaintea celor mai bătrâni decât el, acela
se zbate chiar și mort să fie înaintea tuturor, ca să
ocupe locul cinstei și al vredniciei. De aceea rude-
le și familia unui astfel de răposat, stăruie și se fac
luntre și punte, ca să i se facă slujba înmormântării
în biserică unde n-a intrat decât când s-a botezat
și cununat, să fie plimbat cât mai mult prin sat să-l
96
vadă lumea, să i se pună fanfară ca să audă cât mai
mulți de plecarea lui din lumea aceasta, să i se dea și
în cimitir locul cel mai de cinste, căci de, el nu a fost
un oarecare în viață...
Dar vai vouă, nepricepuților și zăbavnicilor cu
inima a crede și a gândi mai adânc la cuvintele Dom-
nului. Nu știți oare că viața noastră curată, trăită
după poruncile lui Dumnezeu, ne apropie mai mult
de Atotputernicul și Creatorul și nu groapa noas-
tră dacă e mai aproape de biserică? Ați uitat oare, că
nu cel dus MORT în Biserică, se izbăvește mai mult
de păcatele sale, ci cel care cât a fost VIU, i-a fost
dragă Biserica și poruncile lui Dumnezeu?! Nimeni
dintre dumneavoastră să nu se gândească că se face
o nedreptate răposatului preot Vasile sau altor buni
creștini, care n-au mormintele mai în față sau mai
aproape de zidul bisericii, cum îl are Ion Stamate.
Câți credincioși, care au murit prin munți, văi, ape,
câmpurile de luptă sau oricare fel de moarte, neîn-
gropați în cimitire sau lângă zidul bisericii, nu pot ei
oare să aibă sufletele lor mai aproape de Dumnezeu,
decât ale acelora care au trupurile îngropate în cimi-
tire frumoase sau chiar în biserică?
Pentru că nu apropierea rămășițelor noastre pă-
mântești de biserică, ne apropie de Dumnezeu, de
fericirea cea veșnică, ci credința și faptele bune creș-
tinești din viață.
NICI mormintele noastre și cavourile luxoase
din cimitire, NICI fanfara care atrage atenția lumii
pe străzi, NICI cuvântările de laudă pentru cel răpo-
sat, NICI atâtea alte lucruri zadarnice, nu ne apro-
pie de Dumnezeu, de Rai, de Fericirea cea veșnică, CI
CREDINȚA ȘI FAPTELE BUNE, creștinești din viața
noastră. Acestea – credința și faptele bune – sunt
97
cele care ne duc până în Fața lui Dumnezeu. Deci, nu
vă înșelați frații mei iubiți, căci Cuvântul Domnu-
lui ne spune clar: „Din fapte este îndreptat (mântuit)
omul”.(Iacov 2, 24).
Femeile au rămas cu mâna la gură... Bătrânii
gânditori au oftat ușurați... Tinerii s-au bucurat... Și
cu toții, tare mulțumiți de această învățătură, ca o
apă proaspătă și răcoritoare, s-au împrăștiat fiecare
pe la casele lor, cu cugetul împăcat și hotărâți să pună
și mai mult preț pe Credința și Faptele lor.
„Cine are urechi de auzit, să audă” (Mt. XIII, 9).

Pățania lui Nea Costică (patima fumatului)

T oată lumea știe că tutunul nu numai că-ți șu-

brezește sănătatea și-ți golește buzunarul de
bani, dar îți pricinuiește și multe necazuri, care de
care mai amare.
Ascultați numai pățania lui Nea Costică, poreclit
Ursul – pentru vioiciunea și puterea lui – și vă veți
lămuri ce poate întâmpina în viața sa un fumător
înrăit.
Nea Costică deprinsese patima fumatului încă
din copilărie. Fuma de vreo 15 ani. Era un muncitor
harnic și priceput în fabrică și pentru aceasta ori de
câte ori se ivea ceva mai greu și complicat de reali-
zat, el era întrebat, consultat sau chiar desemnat să
facă lucrarea.
Azi dimineață, înainte de a ieși pe ușă ca să mear-
gă la lucru, ca de obicei, nu se uită în servietă să vadă
dacă are mâncarea pregătită de cu seara de tovarășa
sa de viață, căci nu i-a lipsit niciodată, dar avu grijă
ca-ntotdeauna să-și controleze buzunarele pentru a
98
nu-și uita țigările și chibriturile. Mulțumit că le avea
porni spre fabrică. A ajuns aproape cu o jumătate de
ceas mai devreme. Și-a aprins o țigară ca de obicei,
își lăsă hainele la vestiar, își puse halatul și la timpul
cuvenit își schimbă tovarășul de muncă.
Până la ora 15 când venea schimbul II, a mai tras
vreo 8-10 țigări pe furiș, căci nu este voie să fumezi
la locul de muncă. Când a sunat sirena pentru schimb
a lăsat lucrul și dă să apindă o țigară. A scăpărat câ-
teva chibrituri, dar țigara care era ultima din pachet,
fiind cam umedă, nu voia să se aprindă cum trebuie
și, nervos, o aruncă.
Nerăbdător să pipeze după terminarea lucrului,
îl căută pe prietenul său Lazăr să-i dea o țigară și-
un foc. Aprinseră amândoi câte o țigară din buruiana
blestemată dar nu stătură de vorbă decât câteva mi-
nute, căci se auziră voci la vestiare.
– Foc, foc, anunțați pompierii!
Ce se întâmplase? Țigara aruncată de Nea Cos-
tică Ursu se aprinsese, dar ardea mocnit fără ca el
s-o observe. Când a aruncat-o nervos, ea a căzut pe
un halat murdar plin de ulei. Halatul s-a aprins și
focul s-a întins vâlvătaie în toate vestiarele arzând
îmbrăcămintea unui schimb întreg. Dacă nu veneau
repede pompierii, focul ar fi trecut în hala de mașini
unde ar fi pârjolit totul.
Credem că nu mai este nevoie să spunem ce pe-
deapsă a primit Nea Costică pentru neglijența și de-
lăsarea lui, dar este necesar să amintim că el fiind
om foarte înalt și voinic, n-a găsit la niciun tovarăș
de muncă să împrumute haine pe măsura lui. A tre-
buit să aștepte sosirea nopții ca să poată pleca acasă
cu o cămașă și niște indispensabili care țipau pe el.
99
 În drum spre casă ocoli pe toți cu care se întâlni
și avu timp să gândească și să se judece cam așa:
– Iacă unde te duce patima fumatului și neascul-
tarea de părinți, care mă învățau mereu să nu pun
țigară în gură că-i otravă. Oare tutun îmi trebuia mie
ca să mă nenorocească, să-mi ardă și hainele? Pu-
team s-o pățesc și mai rău. Dacă lua foc fabrica? Vai
de mine și de mine!
Sunt 40 de ani de atunci. Nea Costică e om bătrân
acum. Dar țigară în gură el n-a mai pus. Mai întâi
i-a pierit tusea care-l chinuia din pricina tutunului,
iar după vreo 5-6 luni Nea Costică se rotunji l față, îi
apăru roșeala în obraji, încât nici prietenii nu-l mai
recunoșteau.
Nu-i vorbă, l-a costat cam mult să se lase de pa-
tima fumatului, dar odată scăpat de acest dușman a
avut numai foloase și bucurii.
Învățătura ce se desprinde din această întâmpla-
re nu-i greu de tras. Numai s-o punem în aplicare
spre a ne folosi toată viața. Așadar, lasă-te omule
de tutun, înainte de a-ți arde pantalonii sau cămașa
căci și așa îți arde sănătatea și buzunarul cu bani. Și
vorba cea:
De ce să fumezi dacă nu ține nici de foame, nici
de sete, nici de cald, ci îți aduce boală, bani pierduți
și miros de Iad?!
„...pofta zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată să-
vârșit aduce moarte” (Iacov 1, 15).

100
 Trăznetul
„Nu te grăbi să deschizi gura ta, și inima ta să nu se
pripească să scoată o vorbă împotriva lui Dumezeu”.
(Ecl. 5, 1).

P ărintele Ioan stătea în fața casei pe prispă cu

dl. Vasilescu, avocat binecunoscut, pe care
părintele îl cunoștea de mic copil.
În timp ce preotul privea la trecătorii de pe șosea,
dl. Vasilescu trăgea pasionat dintr-o țigară scumpă,
făcând rotocoale mici de fum care pluteau și se pier-
deau în văzduh.
Prietenia dintre ei se potrivea de minune; dar
când era vorba de existența lui Dumnezeu, părerile
erau diametral opuse.
– Nu există Dumnezeu, îi tot dădea zor avocatul
în ciuda părintelui. Cine L-a văzut vreodată?! Uite
câte nedreptăți se petrec pe fața pământului! De ce
nu vine să le pună la locul lor, să facă dreptate? Se
vede că ne-a uitat. Nu-I mai este drag de noi!
Preotul Ioan tăcea, căci încercase de multe ori
să-i arate că Dumnezeu e pretutindeni, că El condu-
ce totul și nimic nu se face fără voia Lui. În zadar îi
arătase atâtea pilde despre existența lui Dumnezeu,
de la firul de iarbă până la astrul solar, despre legile
ce domnesc în natură, despre armonia firii, a uni-
versului și atâtea altele. Dl. Vasilescu era neînduple-
cat în această privință.
În acest timp, nori mari de ploaie se adunase-
ră deasupra satului, și în zare se vedeau fulgere, în
curând o ploaie torențială începu lovind acoperișu-
rile caselor cu picuri mari de apă. Ropotul molcom
al ploii determină pe cei doi prieteni să se gândească
101
mai adânc la convingerile lor, în timp ce priveau cu
mulțumire la înviorarea grădinii, după o lungă peri-
oadă de secetă.
Deodată, un trăznet groaznic se produse, lumi-
na fulgerului trecu prin fața avocatului, o detunătură
înfiorătoare se auzi și ploaia începu să curgă cu gă-
leata.
Părintele Ioan, privind la dl. Vasilescu, observă
că acesta făcea la cruci cu nemiluita și repeta speriat
ca de moarte: „Doamne păzește-ne! Doamne, nu ne
lăsa! Doamne sfinte, îndură-te de noi!”
Preotul își făcu și el liniștit semnul Sfintei Cruci
și privea cu o oarecare nedumerire la dl. avocat, care
nu voia să creadă în existența lui Dumnezeu, dar nu
mai sfârșea cu închinăciunile și rugăciunea către Cel
Atotputernic.
– Dar ce-ai pățit prietene, îi zise părintele Ioan?
Nu cumva L-ai văzut de Dumnezeu de-ți obosești
mâna cu atâtea cruci? Toate semnele Sfintei Cruci,
pe care trebuia să le faci de când te-ai făcut avocat,
le grămădești acum? Te grăbești să ajungi din urmă
pe creștinii înțelepți care se închină zilnic lui Dum-
nezeu? Foarte bine! Dar în sfârșit, care va să zică,
EXISTĂ DUMNEZEU, și apropiindu-se puse mâna cu
dragoste pe umărul d-lui Vasilescu.
– Mai încape vorbă, sigur că există se grăbi avo-
catul să confirme dar, vezi, că omul când n-are ce
face, vorbește multe.
Au trecut câțiva ani, de la întâmplarea cu trăzne-
tul, iar dl. avocat Vasilescu nu este numai unul din
prietenii cei buni ai părintelui Ioan, ci și unul dintre
creștinii de frunte ai bisericii Sf. Ioan Botezătorul,
din comuna Lunca Plopilor, nelipsind de la sfânta
biserică duminica și sărbătoarea.
102
 Deci iubite frate: „Nu te grăbi să deschizi gura ta, și
inima ta să nu se pripească să scoată o vorbă împotriva
lui Dumnezeu”, ca să nu păcătuiești nici înaintea lui
Dumnezeu și nici împotriva aproapelui tău.

Minunea
„Credința ta te-a scăpat” (Mt. 9, 22).

S e fac și astăzi minuni, ca și mai înainte, dar

trec neluate în seamă de noi, pentru că ne lip-
sește credința. Minunile sunt prea multe, de aceea
nu le mai observăm. Ne-am obișnuit cu ele. Și câte
învățături nu câștigăm noi din minuni! Întâi și întâi
ne pătrundem bine de puterea lui Dumnezeu. Vedem
cu ochii noștri clipa cum El abate o nenorocire de la
noi, dacă ne rugăm cu credință.
Iată de pildă o minune. Se aprinsese o casă oda-
tă, lângă gospodăria dascălului de la biserica din-
tr-un sat. Înainte chiar cu câteva momente, dascălul
plecase de acasă, și nu se depărtase decât doar vreo
sută de pași. Vântul bătea dinspre miazăzi și ducea
flăcările de foc tocmai pe deasupra casei lui, care era
în partea de miazănoapte a locului cu primejdia. O
învăluiau limbile de foc, de nu se mai vedea. Tăciunii
aprinși săreau în văduh și se duceau departe, de că-
deau cine știe unde.
Deodată, dascălul auzi: „Săriți, foc foc!”. Când s-a
uitat înapoi a crezut că arde casa lui. L-au părăsit
puterile, cât nu putea să alerge mai deloc. Dar când
s-a mai apropiat s-a lămurit că arde casa de alături.
Flăcările însă învăluiau și casa lui, de câte ori vântul
bătea mai tare.
– Doamne, s-a rugat el în inima lui – dă-mi
ajutor, întoarce vântul și scapă-mi căscioara. Iisuse
103
Hristoase, am credință neclintită că poți să abați flă-
cările. Și s-a rugat cu credință fierbinte, izvorâtă în
mijlocul unei primejdii atât de înfricoșătoare.
Când dascălul a ajuns lângă foc, flăcările se înăl-
țau numai în sus. După o clipă, vântul bătea dinspre
miazănoapte și șerpii de foc se abăteau spre miazăzi,
unde casele erau mai rare și mai îndepărtate.
Oamenii au sărit cu sape, cu lopeți, cu topoare,
femeile cu cofele cu apă, cu căldările, sau cu țoalele
ude, și în mai puțin de jumătate de ceas, au potolit
focul.
Casa dascălului scăpase. Dumnezeu îi auzise ru-
găciunea cea din toată inima, și minunea se făcuse.
Puțini o băgaseră în seamă. Dar dascălul le-a spus,
că dacă Dumnezeu nu întorcea prin minune vântul
spre miazăzi, ardea fără îndoială și casa lui.
Rugați-vă credincioșilor, minunile se fac și în
zilele noastre.
„Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și
niciun cuvânt nu este deajuns spre lauda minunilor Tale”
(Rugăciunea preotului la sfințirea aghiasmei).

Vremile și anii sunt în mâna lui Dumnezeu

Zice-se că odată Dumnezeu umbla cu Sfântul

Petre pe pământ, în cercetare pe la fiii oamenilor, de
le alina durerile și le potolea necazurile.
Mergând ei așa, Dumnezeu vorbi lui Petre:
– Apostole, anul care vine va fi ploios, așa e rân-
duit în cartea vremilor. Vom merge drumurile mai
anevoios, căci vor fi noroioase. Sfântul Petre ținu
minte destăinuirea aceasta. El avea un cumătru în-
tr-un sătuc departe, la care se gândi el chiar acum.
Omul era plugar, și un sfat din partea lui cumă-
104
tru-său, slujitorul lui Dumnezeu, i-ar fi prins bine.
Pândi deci, când Dumnezeu ațipi oleacă, și Petre
alergă într-o suflare la cumătru-său și-l sfătui:
– Să semeni toate pământurile care le ai. Să nu-
ți rămână nicio pârloagă. Ară cât îi putea, mai plă-
tește, fă cum știi, că la vară o să plouă de o să rupă
pământul. Atâta-ți spun.
Pe urmă s-a dus.
A făcut omul cum l-a sfătuit cumătru-său. A arat
toate țarinile – zestre părintească –, pe cele care le
mai cumpărase și el, ba a lăcomit de a mai luat și cu
chirie.
Anul, într-adevăr, a fost ploios, cum nu se mai
văzuse demult, însă din cauza răcelilor care nu se
mai isprăveau, semănăturile s-au îngălbenit iar mai
pe urmă au și pierit. Omul nostru nu s-a mai ales
toamna cu nimic, decât cu o mulțime de bani chel-
tuiți în vânt, și cu oasele rupte de muncă.
– Petre, anul care vine va ploua puțin de tot, așa
scrie în cartea vremilor, se destăinui Dumnezeu în
alt rând apostolului.
Ucenicul Domnului prinzând și această veste, și
gândindu-se că cumătru-său pierduse anul trecut
cu plugăria, deși plouase mai în fiecare zi, potrivi
când îi veni bine, și-și vesti rudenia numaidecât:
– Ploaie puțină, cumetre, anul acesta. Nu te
arunca la semănătură. Destul ai pierdut anul trecut,
fii cel puțin acum mai cu băgare de seamă.
Și ce e drept, ploaie a fost puțină, oameni buni,
dar să vedeți, că a căzut tot la vreme. Și ce mai grâ-
ne au fost, și ce mai orzuri și ovăzuri, de se minuna
lumea, iar bătrânii spuneau că de multă vreme n-au
mai văzut ei rodnicie ca anul acesta.
105
 Sfântul Petre nu șia ce să mai creadă. Și de aceea,
când socoti el potrivit, întrebă numaidecât pe Dum-
nezeu:
– Doamne, pentru ce anul trecut, cu toate că a
plouat, a fost rău din partea semănăturilor, și acum,
măcar că ai dat numai câteva buri, roadele câmpului
sunt atât de frumoase?
– Pentru că rodnicia și belșugul Eu îl dau, lămuri
Dumnezeu pe Petre. Apă multă este zadarnică, dacă
nu-i cu belșug. Tu n-ai luat bine seama cuvintelor
mele. Ai auzit an ploios de la Mine, dar nu și îmbel-
șugat, și pe urmă ai mai auzit, an puțin ploios, dar
nu și an secetos. Și apoi, ce să vorbim mai mult, n-ai
auzit tu oare, că vremile și anii sunt în mâna Mea?
Și Petre s-a rușinat că Dumnezeu îi cunoscuse
planul de a îmbogăți pe cumătru-său cu averi tre-
cătoare, mai mult decât cu învățătură sfântă, și mai
ales pentru că se mândrise că el știe lucruri mai
multe decât ceilalți oameni. Cel puțin, de atunci, el a
rămas cu o învățătură, că adică oamenii nu pot cu-
noaște tainele cele nepătrunse, și că cine încearcă să
le cuprindă, rămâne umilit și fără cuvânt.
Pr. Gh. V. Susnea, din Degețelul lui Dumnezeu (povestiri
morale)

Măcinișul Sfântul Nicolae

S unt unii oameni în lumea noastră, pentru care

viața e bună numai pentru bani și plăceri. Așa
era și morarul din povestea noastră. Iscusit la moră-
rit, dar lacom la bani și avere și tare nepăsător în ale
credinței. Se apucă să-și construiască o moară mai
mare, ca să poată face față clienților care se înmul-
țeau; și cum nu avea răgaz în zilele de peste săptă-
106
mână, el lucra și duminica și în zilele de sărbătoare.
În timp ce clopotele sunau de Sfânta Liturghie, el
cioplea la lemne și la piatră de săreau scântei, iar din
când în când se mai răcorea din ulciorul de vin.
– Mai lasă lucrul, meștere, că azi e duminică și
e păcat, – îi zicea câte un creștin mai evlavioas, care
mergea la biserică.
– Ce păcat măi frate? Zi ca toate zilele anului.
– Nu vii cu noi la biserică? Îi zicea un altul care
mergea să se închine.
– Duceți-vă voi ăștia păcătoșii, de vă spălați pă-
catele, răspundea morarul în glumă.
– Vino la Sfânta Liturghie meștere, că tare fru-
mos ne cheamă clopotul.
– Hei, eu mă împărtășesc și acasă și nu cu li-
gurița ci cu ulciorul. Uite așa! Și mai bea o gură din
ulcior.
Un alt credincios îl îndemna să asculte învățătu-
ra dumnezeiască, dar el răspundea:
– Mi-ajunge și aia omenească, voi învățați-o pe
ailaltă la care vă stă nasul sus spre Rai!
– Ai s-o pățești, că păcatul te trage la osândă, îl
mai înfrunta câte un bătrân.
– N-ai teamă moșule, că Dumnezeu nu-și pune
mintea cu mine, iar cu Scaraoschi nu stau rău. Așa se
petreceau lucrurile duminica și sărbătoarea, până ce
a ajuns să-și termine mândrețea de moară.
– În sărbători s-a născut, în zi de sărbătoare o
voi porni, le zicea el celor care veneau să-i privească
moara. Dar un creștin mai înțelept îi zicea că nu e
bine să-L superi pe Dumnezeu și sfinții Săi, căci asta
e curată nebunie.
107
 – O să vedeți în curând cum îmi voi porni moa-
ra mea tocmai în zi de sărbătoare, chiar de Sfântul
Nicolae, și izbucni într-un hohot de râs batjocoritor.
Unul din săteni îi zise:
– Asta nu-i de râs bun, meștere, Sfântul Nicolae
ți-l poate întoarce în plâns.
– N-ai grijă – zise morarul – veniți mâine s-o
vedeți cum o ponesc.
– Oamenii s-au retras pe la casele lor ducând
vestea prin sat că morarul pornește moara a doua
zi – de Sfântul Nicolae – când se va toca de Sfânta
Liturghie.
Și vestea s-a împlinit întocmai. Moara s-a pornit
la timpul hotărât și-a început să vâțâie ca un balaur.
Sătenii strânși au rămas într-adevăr cu gurile căs-
cate. Dar nu de vâjâitul morii, care se întrecea parcă
și cu toaca și cu clopotele, ci cu primul măciniș al
morii. Nu se măcina nici grâu, nici porumb, ci chiar
trupul morarului nenorocit, pe care-l apucase o cu-
rea și-l trântise între roți, care-i sfărâmau oasele,
iar el țipa groaznic.
– Iartă-mă Sfinte Nicolae, dacă mi-ai pedepsit
trupul, miluiește-mi sufletul să scape de roțile ia-
dului... roagă-te lui Dumnezeu pentru mine... roa-
gă-te...
Și moara se opri singură abia când trupul mora-
rului se făcuse numai bucățele.
„Adu-ți aminte de ziua Domnului și cinstește-o”
(Porunca a IV-a).

„Mai fericit este a da, decât a lua”

D oipreună
băiețandri, de câte 12 ani, se plimbau îm-
la țară. În marginea unui ogor, un biet
108
țăran, aproape bătrân, curbat pe glie, săpa din greu,
E o muncă grea săpatul, mai ales când ține ceasuri
întregi. Pământul e așa de jos, că trebuie să stai tot
aplecat.
Muncitorul își pusese opincile în marginea ogo-
rului. Trecând pe lângă ele, unuia dintre băiețași îi
trecu prin minte să facă o poznă țăranului, ascun-
zându-i opincile.
– Ne vom ascunde undeva și vom face haz, vă-
zându-l cum le va căuta.
– Nu, răspunse celălalt. Ăsta ar fi un rău. Putem
să facem altceva mai bun. Să punem câte 10 lei în
fiecare din opinci. Apoi să ne ascundem, ca să vedem
bucuria, pe care o va avea găsindu-i.
– Așa să fie, răspunse tovarășul. Și iată-i pe voi-
nicii noștri, veseli de pe acum de plăcerea pe care o
va avea țăranul, punând spre vârful fiecărei opinci
câte 10 lei, înfășurați într-un șomoiog de paie. Și
apoi se ascunseră după un gard.
Nu trecu mult și țăranul, mergând încet și greoi,
veni să-și încalțe opincile. Băgă picio­rul drept în cea
din dreapta... Bine, dar ce are? Nu mai putea să și-o
pună! Nu cumva e o piatră înăuntru?... O ia, o scutu-
ră... și iată că 10 lei cad dinăuntru.
Tot așa cu cealaltă. Ce bucurie fu pe bietul om! Și,
ridicând ochii la Cer, zise: „Mulțu­mescu-Ți, Doam-
ne, Dumnezeule bun și credincios. Tu știai strâmto-
rarea în care mă găseam. Și ai făcut, ca unul din fiii
Tăi, un om bun, să mă scape din această strâmtora-
re”. Și lacrimi de bucurie curgeau pe fața lui zbârcită
și îmbătrânită.
Dar lacrimi de bucurie curgeau și pe fețele rume-
ne și fragede ale copilașilor, care plângeau în dosul
109
gardului. Niciodată nu simțiseră o mai mare ferici-
re, ca aceea pe care o gustau acum, aducând o bucu-
rie așa de mare acestui biet muncitor.

Regele îndrăgostit

U n rege se îndrăgosti la nebunie de o săracă,

dar foarte frumoasă fată din popor, și porunci
să fie adusă la palat. Era foarte hotărât să o ia de so-
ție și să o facă regină.
Dar, misterios, din ziua în care pusese piciorul la
palat, fata se îmbolnăvi rău de tot. Starea ei se înră-
utățea repede.
Fură chemați cei mai vestiți doctori și vraci din
toată împărăția, dar nu reușiră să facă nimic. Biata
fată se zbătea acum între viață și moarte. Cuprins
de disperare, regele făgădui jumătate din împărăție
celui care o va putea însănătoși.
Sosi doar un bătrân înțelept care ceru voie să
vorbească singur cu fata. După ce vorbiră, fu primit
de rege care se frământa așteptând.
„Înălțimea ta, am leacul care nu va da greș pen-
tru viitoarea ta soție. Este un leac foarte dureros... nu
pentru fată, ci pentru înălțimea ta„.
„Spune-mi ce leac!” strigă regele. „I-l voi da,
orice ar fi!”.
Înțeleptul se uită țintă la rege și spuse: „Fata e în-
drăgostită de unul dintre soldații măriei tale. Îngădu-
ie-i să se mărite cu el și se va vindeca numaidecât”.
Împăratul rămase tăcut. O iubea prea mult pe
fată pentru a o lăsa să moară. De aceea se învoi cu
nunta fetei cu soldatul.
Fata se însănătoși, desigur. Dar regele devenea
tot mai trist, începu să slăbească; starea lui se înrău-
110
tăți până când ajunse pe patul de moarte. Fu chemat
înțeleptul care o vindecase pe fată. Bătrânul veni la
căpătâiul împăratului, dar apoi clătină cu tristețe din
cap și șopti „Bietul împărat! Pentru el nu este leac,
fiindcă nimeni nu-l iubește așa cum iubește el”.
De aceea a trebuit Mântuitorul Hristos să moară pe
pământ. Nimeni nu-L iubește așa cum iubește El.

Bolovanul și monedele de aur

„Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră,
dacă în noi rămân rădăcinile care vor crește din nou”
(Sf. Grigorie Dialogul).

A fost odată ca niciodată un rege care obișnuia

să îi supună la tot felul de încercări pe locui­
torii din regatul său, pentru a vedea cum reacțio-
nează și ce decizii iau în funcție de situație.
Într-o bună zi, regele s-a gândit să așeze în mij-
locul celui mai circulat drum din regat, un bolovan.
Asta a și făcut, după care s-a ascuns și s-a așezat
să privească dacă cineva va lua pietroiul din mijlo-
cul drumului. Zeci de oameni treceau în fiecare zi pe
acel drum, de la cei mai bogați comercianți până la
curtenii regelui.
Toți vedeau bolovanul, dar îl ocoleau și treceau
mai departe. Nu puțini erau și cei care trecând pe lân-
gă pietroi, nu ezitau să îl învinuiască pe rege și să îl
acuze că nu are grijă de străzi, de curățenie și că nu ar
trebui să existe asemenea bolovani pe drumurile lor.
Într-o bună zi, pe drum avea să treacă un ță-
ran simplu care căra din greu o traistă de legume.
Țăranul a lăsat legumele jos și s-a apropiat de bo-
lovan, încercând să îl dea din drum. S-a chinuit din
111
greu, dar în cele din urmă a reușit să dea bolovanul
la o parte. Când a ridicat de pe jos traista sa cu legu-
me, țăranul a văzut un săculeț în mijlocul drumului,
chiar pe locul în care fusese piatra.
În săculeț erau multe monede din aur și un bilet
scris de rege care spune că tot aurul din săculeț îi
rămâne celui care va da bolovanul din drum.
Țăranul a înțeles astfel ceea ce mulți dintre noi
nu înțelegem niciodată sau înțelegem când uneori
este prea târziu: orice obstacol pe care îl întâlnim este o
oportunitate de a ne îmbunătăți viața!
Sfânta Scriptură ne învață: „...cu multă osteneală
se intră în Împărăția lui Dumnezeu”.
Supliment religios pentru suflet, BV.

Jertfa

U n neguțător foarte avut din Hamburg a che-

mat odată 30 de prieteni la masă. Vrând soția
lui să-i ospăteze cu o mâncare rară, neobișnuită în
Hamburg, anume cu păstrăvi, el își reținu soția de
la cheltuiala aceasta atrăgându-i luarea aminte: câți
săraci ar putea fi ajutați cu banii cei mulți, în loc să
cumpere păstrăvi.
Soția lui l-a înțeles, și astfel în locul păstrăvilor
la prânz a prezentat oaspeților o farfurie, în care erau
treizeci de galbeni, adică prețul păstrăvilor, rugân-
du-i pe oaspeți, ca să-și ia fie­care câte unul, pentru
a-l da unui sărac.
Bucuroși de această danie pe seama săracilor,
oaspeții au dublat de la sine galbenul, ce fiecare îl
primise, ca astfel și mai mulți săraci să fie împărtă-
șiți de binefacere, și ca bucuria lor să fie mai mare.
112
 Iar unul dintre oaspeți a zis frumoa­sele cuvinte:
„Cât bine s-ar putea face și câți oameni săraci și lipsiți
n-ar putea fi ajutorați și mângâiați din banii ce-i dăm
pentru lucruri de prisos”.

Mila cerșetorului

P ărinții unui copil au ajuns la Paris în imposi-

bilitatea de-a mai putea asigura cele necesare
pentru trai. Fură siliți să-și trimită copilul la cer-
șit. Dar acesta ajuns pe stradă, în zadar se plângea
trecătorilor că e foarte flămând, căci lumea din oraș
obișnuită cu cerșitorimea, nu i-a dat nicio atenție.
În urmă istovit de foame și de alergare, se așeză pe o
piatră din colțul unei străzi și plângea cu amar.
Atunci un copil cerșetor trecu pe dinaintea lui și
făcându-i-se milă de dânsul îl întrebă de ce plânge,
și înțelegând necazul lui scoase o bucată de pâine
din sân, o rupse în două și îi întinse partea cea mai
mare cu cuvintele: „Uite, și eu sunt flămând, dar îmi
împart cu tine unica mea bucată de pâine!”
Mântuitorul a spus: „Milă voiesc, iar nu jertfă”.

Înfrânarea
„Luați seama la voi înșivă să nu se
îngreuieze inimile voastre de mâncare
și de băutură...” (Lc 21, 34).

C ineva auzind, că marele creștin, Dorotei din

Teba, postește sever, îl făcu atent, că îi vor
slăbi puterile, însă Dorotei îi răspunse: „Ucid pa-
timile acestea, pentru că ele voiesc să mă ucidă pe
113
mine, dar nu postesc cât să mă prăpădesc, ci postesc
ca să mă întăresc”.

Sărbătoarea creației

Î n ziua a șaptea, după ce încheiase Creația, Dum-

nezeu hotărî că era timpul pentru sărbătoarea
Sa. Creaturile abia plăsmuite se căutară cu toate să-i
ofere în dar lui Dumnezeu ceea ce aveau să găsească
mai frumos.
Veverițele aduseră nuci și alune, iepurii – mor-
covi și rădăcini dulci, oile – lână moale și caldă, va-
cile – lapte spumos cu smântână.
Mii de îngeri se adunară în cerc și cân­tară o me-
lodie cerească.
Omul aștepta să-i vină rândul și era îngrijorat.
„Oare ce îi voi putea dărui eu? Florile dau mireasmă,
albinele – miere, până și elefanții s-au oferit să îi
facă duș lui Dum­nezeu cu trompele lor ca să se ră-
corească...”
Omul se așeză la capătul șirului și continuă să își
frământe mintea. Toate creaturile treceau prin fața
lui Dumnezeu și îi înfățișau darurile lor.
Când mai rămăseseră doar câteva – melcul,
broasca țestoasă și alte creaturi leneșe – omul căzu
în disperare.
Veni și rândul său.
Și atunci omul făcu ceea ce nicio altă creatură
nu îndrăznise să facă. Alergă la Dumnezeu, sări pe
genunchii săi, îl îmbrățișă și îi spuse:
– Te iubesc!
Chipul lui Dumnezeu se lumină și toată creația
înțelese că omul îi făcuse lui Dumnezeu darul cel mai
frumos, de aceea în univers răsună imnul Aleluia.
114
 Pentru ce ne-a creat Dumnezeu? Pentru a-L iubi pe
El și pe toți semenii noștri.

Mai mult decât un medic

Î ntr-un accident puternic, un om a fost ucis. Era

fratele unui medic chirurg. În acest accident
a fost rănit și ucigașul fratelui medicului. Trebuia
operat chiar de el. Chiar el trebuia să-l salveze pe
ucigașul fra­telui său. Nimeni nu credea că el va face
asta. Dar el l-a operat și l-a salvat zicând: Dumne-
zeu ne-a învățat să ne iubim dușmanii. Încă nu-l pot
iubi, dar îl operez, făcându-mi datoria.

Răzbunarea

P e câmpul de luptă, un soldat greu rănit se rugă

de un ostaș dușman să-i dea o înghițitură de
apă. Când acesta porni spre pârâu să ia apă, rănitul
scoase revolverul și trase în el, dar nu l-a nimerit.
Ați crede, poate, că soldatul acesta ori l-a ispră-
vit de zile, ori nu i-a mai dat niciun strop de apă.
Nu... El era creștin ortodox.
Puse doar mâna pe armele dușmanului său rănit,
apoi îi aduse milos apă rece, de-i potoli setea care-l
chinuia. A împlinit legea lui Hristos care spune: „Nu
cela ce îmi zice Doamne, Doamne intră în Împărăția
lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Mea”.
Supliment religios pentru suflet, BV.

Să nu răspunzi răului cu rău

U ncaremartir îi răspunse unui legionar roman,

îi dăduse un pumn zdravăn:
115
 – Ți-aș da înapoi acest pumn dacă n-aș fi creștin.

Eu sunt de vină

M aria este doctoriță pediatru, se ocupă de copii

și îi iubește foarte mult. Se poartă cu ei ca și
o mamă. Are și ea doi copii, pe Ioan și pe Irina. Când
era însărcinată pentru prima dată, Maria s-a dus cu
mama ei într-o biserică, ca să se închine. După ce
s-au închinat, s-au uitat la sfinții care erau pictați
pe pereți. Dintre toți, le-a impresinat Sfântul Necta-
rie, care era foarte frumos pictat. S-au rugat Sfântu-
lui, apoi au plecat.
După ce a născut, Maria a venit iarăși în acea bise­
rică, ia când s-a uitat pe pereți ca să vadă pe sfinți,
nu l-a mai văzut pe Sfântul Nectarie. Și întrebând pe
cineva de acolo de la biserică, a aflat că Sfântul Nec-
tarie nu fusese niciodată pictat acolo. Atunci Maria
și-a dat seama că sfântul li se arătase numai lor. Din
momentul acela, l-a luat ca sfânt ocrotitor al fami-
liei sale și al casei. Copilul acestei doamne are deja 7
ani acum și îl iubește foarte mult pe Sfântul Necta-
rie, știind pe de rost troparul acestuia și condacul de
la acatist.
După nașterea fetei, Irina, pe când aceasta avea
deja un an, se juca cu fratele său, Ioan, și a căzut și
s-a lovit sub bărbie, mușcându-și limba foarte tare,
încât, în scurt timp, gura i se umplu de sânge. Spe-
riată, mama își luă copiii în mașină și plecă direct
la spital. Copiii erau amândoi pe bancheta din spa-
te, iar ea conducea. Fetița începea deja să se înece
cu sânge, tușind mereu. Fratele ei, speriat, începu
să plângă și să strige la Maica Donmnului, spunând:
„Maica Domnului, eu sunt de vină pentru ce s-a în-
116
tâmplat cu surioara mea! Am îmbrâncit-o, a căzut și
și-a tăiat limba cu dinți. Te rog, să o ajuți, să o faci
bine și să o vindeci”.
După asemenea cuvinte, s-a făcut liniște deplină
în mașină. Irina nu mai tușea, Maria, mama, s-a uitat
în spate și avăzut că fetița era acum liniștită. Atunci a
oprit mașina, a luat-o pe fetiță și s-a uitat cu atenție
în gura ei. Nu-și putea opri lacrimile de bucurie. Irina
nu mai avea nimic, nicio rană, nicio urmă de mușcă-
tură și nici un pic de sânge în gură. Era ca și cum nu
se întâmplase nimic. Și-a îmbrățișat copiii și a plâns
mult, apoi a mulțumit Maicii Domnului pentru mi-
nunea petrecută. A întors mașina și s-a întors aca-
să pentru că numai era nevoie de spital și de medici,
Maica Domnului împlinise deja misiunea acestora.
Această minunată întâmplare am auzit-o chiar
din gura mamei, care acum nu lip­sește cu fetița de la
biserică, de la nicio Sfântă Liturghie, mulțumind și
rugându-se necontenit lui Dumnezeu.
Păcatul mărturisit cu căință, Dumnezeu îl iartă.

Minunea Învierii

O femeie din Ioanina, Grecia, avea un copilaș

de câțiva ani care se îmbolnăvise foarte grav.
Se întâmpla chiar în Săptămâna Mare, în Sâmbăta
Mare. Femeia nu apucase să-l ducă la doctor, și co-
pilul a murit cu puțin timp înainte de Slujba Învierii.
Văzând aceasta, femeia a început a plânge amarnic,
însă nu și-a pierdut deloc credința. Când s-a apro-
piat timpul de mers la biserică pentru slujba Învierii,
s-a apropiat de icoana Maicii Domnului și i-a spus:
Măicuța Domnului, eu merg la biserică pentru Slujba
Învierii Fiului tău, însă de fiul meu te rog să ai tu grijă
117
și să faci cum știi tu mai bine cu el. Știi cât sufăr și cât
mă doare inima pentru el, că e singurul meu fiu, dar
ți-l încredințez cu toată inima mea de mamă.
Zicând acestea, a plecat la biserică și a stat la
slujba Învierii, apoi la Sfânta Liturghie, la sfârșitul
căreia s-a împărtășit cu Sfintele Taine, apoi cu la-
crimi în ochi, dar și cu multă credință, s-a întors
acasă. Când a deschis ușa, nu-i venea să-și creadă
ochilor minunea ce se petrecuse: fiul , era viu, și se
ruga în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului.
Puțin a lipsit să nu moară de emoție, de bucurie și de
sentimentele ce le încerca atunci. S-a aruncat și ea
în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, ținân-
du-și copilul la piept, mulțumindu-i cu lacrimi Mai-
cii Domnului. În noaptea aceea nu a dormit, a plâns
mereu și nu contenea să-i mulțumească Măicuței
pentru minunea slăvită, pentru dragostea și bunăta-
tea ei. Către dimineață, când a ațipit puțin, a văzut-o
pe Maica Domnului în lumină, care i-a spus: Dacă
tu ți-ai lăsat fiul în grija mea și te-ai dus la Învierea
Fiului meu, iată că și eu ți l-am dăruit pe fiul tău să-
nătos înapoi. Să te bucuri de el și să-l crești în iubire
de Dumnezeu și în lucrarea faptelor bune.
După acestea, femeia s-a trezit și nu contenea
să-L slăvească pe Dumnezeu. Inima îi era plină de
bucurie și de har pentru minunea ce i se făcuse, dar
și pentru că văzuse pe Maica Domnului.
Credința puternică face minuni.

Ce dai pentru Dumnezeu

D oi creștini credincioși au plecat să strângă

milostenii pentru zidirea unei biserici.
118
 Mergând prin sate și orașe, întâlneau tot felul de
oameni. Unii mai buni, alții mai răi. Unii îi ocărau,
alții îi lăudau.
Ajungând la un gospodar cu stare, ei îi cerură
obolul.
Omul, fiind necredincios, îi alungă. Ei nu se lăsară.
Atunci necredinciosul îi luă la bătaie.
Fără să crâcnească, cei doi creștini suferiră băta-
ia, după care se întoarseră către om și îi ziseră:
– Acestea au fost pentru noi și pentru păcatele
noastre, dar ce ne dai pentru Dumnezeu?
Biruit de credința lor, necredinciosul le ceru ier-
tare și le dădu ajutor pentru biserică.
Tu omule, ce faci pentru biserică?

Folosește și genunchii la rugăciune

U n om care nu era credincios întrebă pe un al-

tul, care se lăsase de bău­tură, de înjurături și
de alte rele:
– Ce-ai făcut tu, de-ai putut să birui toate aceste
rele?
Omul i-a răspuns:
– Am folosit genunchii... M-am rugat și mă rog
necontenit lui Dumnezeu...

Împotriva înjurăturilor

Î tru.
njurăturile sunt o mare rușine a neamului nos-
Puține popoare ne întrec. Credincioșii, ca și
cei necredincioși, înjură de cele mai sfinte lucruri. Ba
uneori, ai crede că sunt oameni care atât cunosc din
cele sfinte, câte înjurături știu să spună.
119
 Îmi amintesc că trecând printr-un oraș cu multe
biserici și însoțind un bătrânel pensionar, se închina
în fața bisericilor, ridicându-și pălăria. Apoi, făcea
doi pași, și spunea o înjurătură. Când l-am întrebat
cum împacă înjurăturile cu închinăciunile, mi-a răs-
puns că nu-și dă seama nici când înjură, nici când se
închină. Așa s-a obișnuit. Totuși vrea să fie om ev-
lavios. Postea în toate vinerile, mergea la biserică în
fiecare duminică, îi plăcea să citească Cazania și era
în consiliul parohial. Dar înjura când se întâmpla,
chiar dacă era la doi pași de biserică.
Când țăranii noștri sunt la necaz, simt o ușurare
să înjure. Dacă s-au împotmolit cu căruța încărcată,
și povara este mai grea decât pot vitele s-o ducă, dau
cu biciul, urlă și înjură. Își închipuie că și caii înțeleg
limbajul înjurăturilor și necazul oamenilor?! Avem și
expresia cunoscută „înjurătură birjărească”.
În satul părintelui Vasile, aproape nu era gospo-
dar fără cai și căruță. Cum satul era așezat pe malul
Dunării, după ce oamenii isprăveau toamna cu mun-
cile de la câmp, după culesul porumbului și adusul
cocenilor, începeau să scoată lemne din pădurile de
sălcii și stuf din bălțile secate sau înghețate. Lăcomia
oamenilor era mare. Încărcau carul mai mult decât
puteau duce caii. Când să iasă din noroaie, și mai ales
să urce în satul așezat pe deal, caii nu mai trăgeau.
Oamenii începeau să țipe, caii jucau în ham, căruța
venea la vale dacă nu o propteau, și ca ultimă ușurare,
începeau să bată vitele cu biciul în cap și să înjure.
Părintele Vasile voia să-i dezvețe pe credincioși
de înjurături. Predicile nu dăduseră niciun rezultat.
De la copii până la cei mai bătrâni, aproape toți înju-
rau. Nicăieri nu se auzeau înjurături ca la drumul pe
unde urcau în sat carele cu lemne și cu stuf. De di-
120
mineață până se înnopta, Dumnezeu, Hristos, Maica
Domnului, toți Sfinții și toate tainele, împreună cu
cerul, luna și stelele erau date jos din slava lor.
Aici s-a dus părintele să stea zile de-arândul,
ca oamenii văzându-l, să nu mai înjure. Mai întâi îi
sfătuia cum să urce căruțele, punea pe alții să-i aju-
te, înhămând câte patru cai la o căruță, până ajun-
geau în deal. Voia să le arate că înjurăturile nu sunt
bune la nimic și că mai de folos este ajutorul între ei.
Însă, preotul nu putea sta la drum ca un pândar
în toate zilele și tot timpul. Când nu se ducea, înju-
răturile iar începeau, dar mai puține, pentru că oa-
menii începuseră să aibă teamă de preot.
Într-o zi, când părintele Vasile ajunse la locul
înjurăturilor, Ion Bană era singur cu căruța, și voia
să urce dealul. Caii au dus carul încărcat cu lemne
până la jumătate. Obosiți, s-au oprit. Omul a pus pi-
ciorul în spițele roții cât răsuflau caii, ca să nu o ia
căruța la vale. Când i-a îndemnat să o ia din loc, nu
au zmucit căruța în același timp, ci de mai multe ori:
când unul o lua înainte, celălalt da înapoi. Nu au mai
dat amândoi în ham deodată. Omul a început să-i si-
lească cu biciul, a mai pus umărul, dar nu a fost chip.
Carul a început să dea înapoi, ajungând cu roțile din
urmă până la bucșă, în apa Dunării. Un pas mai mult
și s-ar fi dus cu totul.
Ion Bană, zărindu-l pe preot, și-a zis în gând:
„O să-mi meargă rău, că mi-a ieșit popa înainte!”.
Văzând carul luând-o la vale, a început să înjure de
toate lucrurile sfinte, numai ca să-l audă popa, să
se răzbune, căci din cauza lui i-a mers rău. Și rău îi
mersese.
Alți oameni veneau cu carele din urmă. Repe-
de au vrut să sară să-i de ajutor, să țină unii caii
121
de căpăstru, să împingă de roțile de dinainte și să
mai înhame doi cai înaintași. Atunci, s-a pus preotul
înaintea lor, oprindu-i:
–Stați, omul acesta nu merită să-l ajutați, căci
înjură ca un fără de lege.
– Bine, dar se înneacă caii!
– E mai bine să i se înnece caii decât sufletul!
– Așa-i omul la necaz, scapă înjurătura!
– Ce-ar face Dumnezeu dacă și-ar vărsa necazul?
– Păi, ce să facem?
– Să ceară iertare lui Dumnezeu că L-a înjurat și
pe urmă va ieși carul fără să-l ajutați.
Dacă carul ar mai fi alunecat două palme, nu ar
mai fi fost scăpare. Oamenii știau că voința preotului
e nezdruncinată, și toți se uitau la Ion Bană, vrând
să-i spună să ceară iertare.
– Omule, mai înjuri, îl întrebă preotul?
– Iartă-mă, părinte și căzu în genunchi în fața
preotului.
– Ia caii de hățuri și așteaptă-mă să trec la o
roată.
Părintele Vasile avea putere cât cinci oameni.
Și-a pus umărul la roată fără să se uite că o să se
umple de noroi de sus până jos, la altă roată a trecut
alt om, și când au zis: „hi, caii!” carul a ajuns din-
tr-odată cu toate roțile pe uscat.
– Acum puneți încă doi cai înaintași și duceți-l
până în deal, le-a spus oamenilor preotul. Toți cei
patru cai au tras ca și cum ar fi fost înțeleși.
Când au ajuns în deal, Ion Bană i-a sărutat mâna
preotului, făgăduindu-i că nu va mai înjura în viața lui.
Stăruind în fiecare clipă, când cu sfatul, când cu
asprime, după câțiva ani, nimeni nu mai înjura în
satul părintelui Vasile.
122
 Toți enoriașii respectau porunca a III-a a Deca-
logului: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în
deșert...” (Deuteronom V, 11).
Pr. Victor N. Popescu, Icoana Maicii Domnului,
București, 1944

Din lume, dar nu ai lumii

U n creștin îi spunea uni prieten că el nu în-

țelege vorbele Mântuitorului: „Voi să fiți din
lume, dar să nu fiți ai lumii”.
Atunci, prietenul său, care era un om mai zidit în
învățătura Domnului, i-a răspuns:
– În lume, cu oamenii se petrece întocmai ca și
cu peștii în mare. Cu toate că apa mării e sărată, peș-
tii nu sunt sărați. Așa și cu oamenii: ei pot trăi în
lume fără să ia „sărătura” ei, adică păcatele ei.
Să trăiești în lume, dar nu ca un păgân, ci ca un creștin.

Cine-i mai fericit?

Uasupritor
n necredincios, care multă vreme a fost un
al creștinilor, îl trimise pe fiul său
la unul din preoți cu rugămintea să-l învețe religia
creștină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului și
l-a întrebat:
– Cum, e adevărat că vrei să-l învăț pe copilul
tău religia lui Hristos?
– Da, răspunse necredinciosul.
– Glumești? îl mai întrebă preotul.
Dar el zise cu glasul înmuiat de tristețe:
123
 – Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai
fericit ca mine...
Dacă eu am fost nefericit, măcar copilul meu să fie
fericit.

Cei doi muncitori

P edință,
un ogor erau doi muncitori: unul plin de cre-
celălalt, dimpotrivă, vândut Satanei.
Stăpânul ogorului stătea cu ei și-i supraveghea.
De la o vreme, stăpânul plecă.
Muncitorul necredincios îi grăi celuilalt:
– Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat
stăpânul.
Credinciosul îi răspunse atunci:
– Al meu e încă aici... – și ridică mâna spre cer.
Dumnezeu vede totul.

Cumpătarea

U n înțelept fu întrebat odată:

– De ce i s-au dat omului două urechi și nu-
mai o gură?
El răspunse:
– Ca să asculte mai mult decât să vorbească.

Țineți ziua Duminicii!

A u fost odată șapte surori, care trăiau împreu-

nă în casa ce le rămăsese moștenire de la pă-
rinți. Șase dintre ele mergeau la lucru, iar a șaptea
îngrijea de ale casei.
124
 Când cele șase surori se întorceau obo­site de la
lucru, găseau casa curățată, luminată și toate în cea
mai bună rânduială. Ele se bucurau și lăudau pe sora
lor cea de-a șaptea. Așa a trecut o bucată de vreme,
până ce una dintre surori, vrând să se arate mai în-
țeleaptă decât celelalte, începu să batjocorească pe
sora cea de a șaptea zicând că-i o leneșă și o pier-
de-vară, fiindcă nu merge și ea în rând cu celalte la
lucru. Vorba rea, spusă și azi și mâine, a intrat de la o
vreme și în urechile celorlalte surori, încât într-o zi
au silit-o pe sora care rămânea acasă să meargă și ea
la lucru. Când s-au întors seara acasă, au găsit casa
nemăturată, neluminată, masa neașternută, nimic
gata de mâncare și nicio ființă care să le întâmpine
cu fața veselă și cu vorbe bune. Numai acum văzu-
ră ele ce nebunie au făcut și se simțiră și mai nenorocite
și părăsite ca mai înainte. De atunci încolo au lăsat-o pe
sora cea de-a șaptea iarăși acasă, și așa s-a întors din nou
bucuria în casa lor.
Așa este și duminica între celelalte surori ale ei: ea
este ziua care dă lumină, căldură și bine­cuvântare celor-
lalte zile de peste săptă­mână. Numai acel om și numai
acel popor, care cinstește ziua Domnului cum se cuvine,
cercetând sfânta slujbă din biserică, petrecând în rugă-
ciuni și în gânduri cucernice, numai acela are bucurie de
viață și spor la lucru în celelalte zile de peste săptămână.
Scriptura ne învață...

Afirmarea credinței

C u câțiva ani înainte de Primul război mondial

un un profesor din Torino (Italia), spuse ele-
vilor săi următoarele:
125
 „Voi dovedi că Dumnezeu nu există. Sunt așa de
sigur de dovezile pe care le voi aduce, încât acela care
după un an va mai crede încă, va fi un stupid”.
Toată clasa era cufundată în tăcere. Un elev ridi-
că mâna.
– Ce dorești? Îl întrebă profesorul.
– Vreau să spun, domnule profesor, răspunse
elevul cu voce demnă, că eu voi fi acel stupid.
Toată clasa aplaudă, fapt ce dovedește că toți
elevii credeau în Dumnezeu, dar nu îndrăzneau să-l
contrazică pe profesor. Elevul se chema Adolf Ferre-
ro. Muri moarte de erou, pe câmpul de luptă, în 19
iunie 1917.

După faptă și răsplată

Î ntr-un târgușor, unde toată lumea se cunoștea,

era un brutar respectat pentru pâinea pe care
o făcea, o pâine albă și foarte gustoasă. De aceea și
brutarului îi sporea averea și, încet-încet a început
să-i placă mai mult banul decât frica de Dumnezeu.
De la o vreme i se păru că bucățile de unt, cumpărate
de la un țăran, sunt mai mici decât se cuvenea. Căci
se înțelesese cu acesta la un preț pentru kilogramul
de unt. Luă o bucată și o cântări: și ce să vezi aceas-
ta avea doar 900g. Înfuriat la culme că un țăran îl
nesocotește păcălindu-l în „chiar casa lui” brutarul
porni repede cu untul în mână spre judecător, unde
îl pârî pe înșelătorul său, chemându-l la judecată.
– Tu ești cel care îi vinzi brutarului untul acesta?
îl întrebă judecătorul.
– Eu îi vând în fiecare săptămână dar nu știu de
cumpără numai de la mine, zise țăranul.
126
 – Numai de la tine cumpăr, hoțule, și tu mă în-
șeli cu nerușinare! Pușcăria o să te...
Dar judecătorul îl întrerupse pe brutar și întor-
cându-se spre țăran îl întrebă:
– Spune, cât trebuie să cântărească fiecare buca-
tă de unt pe care i-o vinzi brutarului?
– Un kilogram, domnule judecător!
– Spune, brutarule, cât cântărește untul cumpărat.
– Numai 900g! Am adus în fața judecății untul
întreg.
– Măi țărane, crezi că brutarul a luat din bucata
asta de unt?
– E întreagă, domnule magistrat și cântărește 1kg
pentru că atâta cântărește pâinea brutarului! Eu sunt
om sărac și mă hrănesc din laptele văcuțelor mele.
Atâta am. Iar bucățile de unt le fac de 1kg ca să le pot
vinde. Am o cumpănă, care nu are greutăți. Într-o par-
te pun untul și în cealaltă pun o pâine de-a brutarului,
care și el spune, că are 1kg. Când cumpăna e dreaptă
iau untul și-l pun în coș. Domnule judecător sunt ne-
vinovat de înșelăciune, iar de am făcut strâmbătate din
neștiință, hotărâți cum vă va lumina Dumnezeu!
Ascultând acestea, brutarul lăsă, înmărmurit,
ochii în jos. Atunci judecătorul trimise pe cineva să
aducă o pâine de-a brutarului, pe care, cântărind-o,
văzu că, cântărește 900g. De aceea, la închisoare îl
trimise pe brutarul cel necinstit care, înșelând pe al-
ții s-a înșelat pe sine și și-a luat plata după măsura
necinstei și nemilostivirii sale.

Ocaua lui Cuza

Punde
e când Cuza era Prefect la Galați, aude, de
aude, că mai mulți negustori ar căuta să
127
se îmbogățească în chip necinstit, vânzând marfa cu
măsuri mai mici.
Cuza Vodă își pune în gând să se încredințeze
singur, dacă sunt adevărate cele ce se aud, sau sunt
minciuni de-ale răuvoitorilor.
El dăduse poruncă să se vândă numai cu măsurile
hotărâte de el. Era oare cu putință să nu fie ascultat?
Negustorii de pe atunci nu prea erau deprinși să
asculte de poruncă. Unii dintr-înșii vindeau tot cum
știau ei.
Într-o bună zi, Cuza Vodă s-a îmbrăcat peste
hainele lui de colonel, cu un suman.
A luat un băț în mână și s-a dus într-una din
mahalalele Galaților. Aici intră într-o cârciumă și
după ce mai stătu puțin, ceru să-i aducă o oca de vin.
– „Dar să-mi dai cu ocaua lui Cuza”, zise colo-
nelul. Cârciumarul răspunse: – „Ce-mi pasă mie de
ocaua lui Cuza! Când aș asculta eu de toate poruncile
lui, unde aș ieși cu negustoria? Dacă-ți place să bei
cu ocaua pe care o am, bine, dacă nu, mergi sănătos,
să vedem cine s-ar găsi așa de prost să-ți mă­soare
cu ocaua lui Cuza!”
Cuza, când auzi acestea, își lepădă repede sumanul
și rămase în hainele lui de colonel. Cârciumarul încre-
meni de spaimă, recunoscând înaintea lui pe Cuza.
– „Jupâne, acum cred că-mi vei măsura cu ocaua
lui Cuza!”
– „De-acum, ori să-ți măsor, ori ba, tot una îmi
este. Pedeapsa tot trebuie să mi-o iau!”
Ispravnicul Cuza porunci slujitorilor săi, să poar-
te pe necinstitul negustor pe toate ulițele Galaților,
cu ocaua cea strâmbă legată de gât și să strige pe la
toate răspântiile: – Cine o face ca mine, ca mine să
pățească!”
128
 Domnul grăiește: „Să nu furi”, să nu înșeli (Porunca
a VIII-a).

Răsplata

E ste vrednică de luat în seamă trista întâmpla-

re a unui cetățean, care era tată a șapte co-
pii binefăcuți, dar care erau cu toții muți. Durerea
nenorocirii băieților lui străpungea inima tatălui și
el nu putea să priceapă de ce, dintre ceilalți părinți,
Dumnezeu îl lovise pe el așa de greu. Odată el se duse
împreună cu fiii săi la un proprietar vecin, unde stătu
la masă la un bătrân prieten și mâncau lapte proas-
păt, unt și brânză.
Nenorocitul tată arunca priviri de tris­tețe asupra
fiilor săi, care erau sănătoși și cu obrajii roșii, dar
care erau muți. Lacri­mile începură să curgă pe obra-
jii lui și el oftă spre cer. „O, Dumnezeule, cu ce am
meritat eu aceasta?”.
Bătrânul prieten care lua seama la toate acestea,
se adresă tatălui și îi spuse cu blân­dețe: „Văd bine că
te doare că fiii tăi sunt muți, însă nu mă mir deloc!
Ți-aduci aminte că te cunosc din copilărie, de când, ca
băiat puneai curse la păsări și dacă le prindeai le zmul-
geai limba din gâtlej și apoi cu o bucurie drăcească le
dădeai drumul să zboare iarăși? O, păsările din văzduh
care nu mai puteau acum să mai laude pe Dumnezeu
cu cântul lor, s-au plâns Lui Dumnezeu și se pare, că
dumneata nu vei mai putea să auzi niciodată vreun cu-
vânt din gura copiilor dumitale. Omul tăcu înfiorat.
Dumnezeu răsplătește uneori chiar și aici pe pă-
mânt în chip înfricoșător faptele unor oameni care
întrec în răutate măsura împietririi inimii omului.
129
 Să nu uităm memorabila zicală a românului:
După faptă și răsplată.

Rândunelele

L e vedem toamna cum pleacă, în stoluri, spre

țările calde și se întorc, grațioase, primăvara
perechi-perechi, la vechile cuiburi!
Aduc cu ele bucurie în casa gazdelor, unde copiii
le ascultă cu plăcere gânguritul și le urmăresc zborul
săgetat după musculițe și fluturași!
Păsărele acestea care își petrec cea mai mare
parte a vieții în văzduh, înghițind cu gura lor tăia-
tă până-n urechi nenumărate insecte vătămătoare
câmpului, livezilor și viilor, sunt cele mai utile aju-
toare ale agricultorului.
Cuibul și-l construiesc în vreo două săptămâni.
Dacă un cuib se prăbușește, toate rândunelele vin iute,
fac muncă colectivă și reclădesc cuibul în două zile.
Se întâmplă uneori că unele vrăbii pun stăpânire
pe un cuib de rândunică. Atunci rândunelele, ajutate
de vecini, gonesc din cuib pe agresori, aruncându-le
la pământ ouăle; iar dacă nu izbutesc, se dă sfoară în
țară despre nelegiuire.
Zeci și zeci de rândunele zboară în jurul cuibului,
protestând, lovind pe ocupant cu ciocul în cap sau
bătându-l cu aripa.
Iar dacă nici așa nu-i chip să-l scoată din cuib,
rândunelele se strâng în sobor de judecată, dau nu-
maidecât sentința definitivă, fără drept de apel și o
execută pe loc: aduce fiecare mâl în cioc și astupă
gura cuibului în care vrabia rămâne pentru totdeauna
închisă. Românul are o vorbă: „După faptă și răsplată”.
(după un text de M. Sevastos)
130
 Pedeapsa celor ce trăiesc necununați

Î n comuna Belcești, județul Iași, doi soți au trăit

necununați 38 de ani și au născut câțiva copii.
Amânând mereu cununia religioasă, nu li se primeau
slujbele la biserică și nu puteau fi împărtășiți cu Tru-
pul și Sângele lui Hristos, căci trăiau în desfrânare.
Într-o noapte, însă, i s-a arătat femeii în vis o
îm­părăteasă îmbrăcată în alb, cu cunună pe cap, care
desigur era Maica Domnului, și i-a spus cu asprime:
„Dacă nu vă cununați și trăiți mai departe în des-
frânare, o să vă pedepsească Dumnezeu și o să vă ia
două suflete dintre cele mai dragi!”. Ei însă nu au
luat în seamă aceste cuvinte și au rămas necununați.
După aproape un an de zile de așteptare i-a ajuns
mâ­nia Domnului, căci le-au murit două fete în acci-
dent, împlinindu-se astfel cele vestite prin vedenie
de la Maica Domnului.
Cutremurați de păcatul făcut și de pedeapsa care
i-a ajuns s-au trezit ca din somn și s-au cununat
imediat la biserică, înainte de înmormântarea fiice-
lor lor, spovedindu-și păcatele și căindu-se cu multe
lacrimi de fărădelegile lor.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești.

Cinstea căsătoriei

I drăguț,
oan și Maria trăiau fericiți. Aveau și un băiețel
de doi anișori.
Niciun nor la orizontul familiei lor.
Însă... într-o zi, în vecinătate a venit să locuiască
un tânăr funcționar, cunoscut de Ioan. După câteva
zile l-a invitat la masă. Erau vecini!...
131
 Teodor, căci așa se numea, s-a dus. L-a impre-
sionat ce a văzut înăuntru. Ordine, curățenie, gos-
podărire. Maria, adevărată prințesă, plină de voio-
șie și politețe, a făcut totul pentru a-l mulțumi pe
soțul ei și pe prie­tenul lui.
Au trecut de-atunci trei luni. În peri­oada aceas-
ta Teodor a venit de alte 4-5 ori în casa lor.
Într-o zi, pe când Ioan era într-o călătorie, s-a
dus singur acasă la Maria. Ea era nedumerită. Au stat
în salon. Vecinul părea tulburat, nervos. La un mo-
ment dat a vrut să spună ceva. Maria a înțeles.
– Domnule, i-a zis cu severitate, sunteți dator
să respectați sfințenia familei prietenului dumnea-
voastră. Ați intrat în casa mea pentru că sunteți prie­
tenul soțului meu. Nu vă permit să profitați de bu-
nătatea noastră. Vă rog să plecați imediat.
Teodor uimit, dezarmat, s-a ridicat și a plecat,
fără să spună vreun cuvânt. Dar a jurat... răzbunare!!
După câteva zile, Ioan găsește în corespondența
lui o scrisoare anonimă prin care cineva îl anunța că
soția lui îl trădează.
Ioan a căzut pe gânduri. Vestea i-a picat ca un
fulger.
După cinci zile altă scrisoare. La fel... Îi părea
imposibil ca acest lucru să fie adevărat. Maria, soția
lui devotată, trădătoare?... Însă ce era cu scrisorile?
A vrut să tâlcuiască lucrurile singur. Era ora 11. A
plecat spre casă. Va afla adevărul. A intrat fără zgomot.
Soția lui vorbea la telefon. A auzit clar aceste cuvinte:
– Domnule, ați venit o dată în casa mea, când
soțul meu lipsea, cu gânduri necinstite, și mi-ați
cerut să murdăresc cununa căsniciei. V-am izgonit
atunci. Acum îndrăzniți să-mi telefonați. Sunteți un
om de nimic. Ați trădat prietenia soțului meu...
132
 Ioan a înțeles. Genunchii i s-au înmuiat de emo-
ție, căci și-a dat seama ce comoară are în casă.
A închis încet ușa și a plecat. Acolo aproape era o
bisericuță. A aprins o lumânare. A îngenunchiat.
– Dumnezeul meu, Îți mulțumesc, a zis...
Și a plâns de fericire...

Virtutea

D upă accidentul care s-a întâmplat în familia ei

la moartea tatălui, Elena s-a gândit că ar tre-
bui să lucreze un­deva, ca să-i ajute pe cei din casă.
Din fericire terminase Școala Comerci­ală și cu-
noștea contabilitatea și dactilografia. A fost de acord
și mama ei.
Astfel, cu ajutorul unui unchi de-al ei, a fost an-
gajată ca funcționar la o reprezentanță a unei mari
companii. Din primele zile s-a remarcat între ceilalți
funcționari. Directorul i-a încredințat o secție speci-
ală într-un birou separat, unde era singură.
Zilele treceau liniștite și Elena era feri­cită, deoa-
rece prin munca pe care o făcea își putea ajuta familia.
Să fi trecut cam zece luni din ziua angajării ei,
când într-o după-amiază în biroul său a intrat fiul
directorului, un tânăr până în 26 de ani, care venise
abia de zece zile din Anglia, unde studiase „Științe
Comerciale și Economice”.
Voia, cum a spus, să afle ce treburi fac lucrătorii
companiei. Elena a răspuns cu seriozitate la întrebă-
rile tânărului Dimitrie – așa se numea. A plecat după
puțin timp, zâmbind.
În ziua următoare a venit din nou. Și a treia zi. Pur-
tarea lui nu-i plăcea Elenei. Și-a dat seama că începu-
133
se să devină agresiv. În ziua a patra i-a spus aproape
pe față.
Îmi place mult de tine, Elena. Vrei să deve­nim
prie­teni?
Elena s-a ridicat cu seriozitate. L-a privit cu
demnitate și i-a spus cu statornicie.
– Ce vreți de la mine, domnule? Eu am venit să
lucrez și să-mi ajut familia rămasă fără tată. Nu am
venit să întrețin relații cu fiul șefului meu! Sunt să-
racă, dar am demnitatea mea. Vă rog să mă lăsați
să-mi fac treaba în liniște și cu demnitate...
Dimitrie a zâmbit și a plecat.
După două zile, directorul a chemat-o în biroul lui.
– Elena, vreau să te felicit, i-a zis. Virtutea ta a
fost încercată și ai biruit. Unii au spus că și tu ești o
fată ușoară. Ai fost atacată. Dar ai învins. Bravo ție!.
Spune-i mamei tale că vreau să fii nora mea și so-
ția fiului meu, ale cărui vorbe de mai înainte au fost
doar o încercare organizată...
Elena s-a făcut roșie de rușine. A lăcrimat de
emoție. După o lună Dimitrie și Elena au făcut nunta.
Virtutea a biruit din nou...

Vorba lumii

D oi tineri căsătoriți și-au făcut la casa lor o sobă.

Chemându-și vecinii să o vadă, aceștia au zis:
– E frumoasă, dar trebuie pusă în colțul celălalt.
Au stricat tinerii soba, și chemându-și părinții
aceștia au zis:
– Păcat, trebuia în colțul celălalt.
Și iar au stricat-o tinerii mutând-o în colțul ce-
lălalt.
134
 Dar spre disperarea lor, alții le-au zis că ar fi tre-
buit în ultimul colț în care nu o puseseră.
Era zadarnic, cărămizile se degradaseră și soba
nu mai putea fi zidită.
Așa se întâmplă când te iei după părerea lumii.

Accidentul

O femeie tânără se întorcea de la serviciu cu ma-

șina. Condcea cu mare atenție, întrucât automobilul
la volanul căruia se afla era nou-nouț, scos abia cu o
zi înainte din magazin și cumpărat mai cu seamă din
economiile soțului –care renunțase la multe pentru
a putea achiziționa acest model.
La o intersecție foarte aglomerată, femeia avu o
clipă de nehotărâre și atunci tamponă o altă mașină.
Tânăra izbucni în lacrimi. Cum avea să-i explice so-
țului său paguba?
Șoferul celeilalte mașini fu înțelegător, dar îi
spuse că era necesar totuși să dea unul altuia numărul
permisului și datele certificatului de înmatriculare al
mașinii.
Femeia căută respectivele documente într-o
mapă de plastic maro. Din aceasta căzu un petec de
hârtie. Pe aceasta erau scrise cu o caligrafie bărbă-
tească plină de siguranță următoarele cuvinte: „În
caz de accident... amintește-ți draga mea, că eu te iubesc
pe tine și nu mașina!”
Ar trebui să ne aducem cu toții aminte mereu aceasta.
Persoanele, și nu lucrurile, sunt cele care au însemnătate.
Cu nimic altceva nu ne vom înfățișa înaintea lui Dumne-
zeu decât cu propriul suflet și capacitatea lui de a iubi;nu
vom duce în fața Lui nici lucrurile, nici îmbrăcămintea și
nici măcar trupul nostru... ci sufletul și faptele noastre.
135
 O taină într-un plic

P reotul satului murise fără presimțiri și boală

lungă.
Între scoarțele unui registru, legat pe la mijloc cu
un șnur gros, preotul ținea actele familiei, atestatele
lui de studii, pomelnicul neamului său preoțesc și
tot ceea ce era mai tainic. Murind, fără să aleagă și
să oprească pentru știrea celorlalți numai ceea ce era
de știut, trebuia ca cineva să umble după moartea
preotului printre aceste hârtii, dar să și înțeleagă că
acolo sunt taine adevărate, pe care să le păstreze cu
aceeași sfințenie.
Între copiii preotului, unul era tot preot. După
înmormântarea tatălui, el trebuia să orânduiască în
sat toate cele duhovnicești și preoțești: să pome-
nească până la împlinirea anului toate pomelnicele
și să încheie socotelile bănești ale parohiei. Așa i-a
venit rândul și registrului, cuprinzând actele preo-
tului și tainele parohiei.
Multe hârtii mergeau la foc, ștergându-se urme-
le lor. Printre ele, un plic desfăcut cu grijă, adresat
preotului, avea un scris bărbătesc, arătând o voință
sigură. În el o scrisoare cu data de câțiva ani în urmă,
avea cam acest cuprins:
„Preacucernice Părinte,
Vă amintiți că am fost notar în satul pe care-l
păstorișți și că nu mă vedeați prin cârciumi, nici prin
cafenele, nici la petreceri. Nu mă certam cu nimeni,
și serveam cu bunăvoință pe toată lumea.
Eram tânăr și neînsurat. Într-o zi intră în pri-
mărie femeia Maria Oprea care avea pe soțul ei mo-
bilizat în campania din Bulgaria, din 1913. Venise să
aducă la poștă o scrisoare pentru bărbatul ei. Când
136
i-a sosit răspunsul, am ținut să i-l duc eu acasă, mai
pe-nserat. Și, cum stătea cu casa la marginea satului
și departe de vecini, m-am dus și în alte seri, când
nu aveam să-i duc scrisori.
Soțul ei s-a întors de la regiment mai târziu de-
cât ceilalți. A stat puțin în sat și a fost din nou con-
centrat. Începând războiul din 1914 a fost trimis pe
granița bulgară. Însă, în casa lor era acum și un copil.
În 1915 am plecat din sat, iar după atâția ani am
încă amintiri legate de satul acela. Mă înțelegeți ce
taină vreau să vă destăinuiesc: eu sunt tatăl adevă-
rat al copilului care s-a născut când soțul femeii era
acasă. Am aflat apoi că soțul ei a murit în primele
zile ale războiului din 1916. Eu m-am căsătorit și nu
mă gândeam decât să uit această ispravă a tinereții
mele.
Căsătoria mea a fost fericită multă vreme, Soția
m-a ajutat mult, muncind lângă mine. Dar Dumne-
zeu nu ne-a dat copii. Poate ca să nu-l uit pe acest
copil. I-am destăi­nuit soției mele toate, iar ea stă-
ruie acum să-l aducem în casa noastră, mai ales că
avem o avere frumoasă, din care ar putea trăi ușor în
viață. Cred că mama sa nu are nevoie de sprijinul lui.
Am auzit că s-a căsătorit și are cu al doilea soț mai
mulți copii. Tot nu prea are cu ce să-i țină și vreau
să-i ușurez greutățile.
Pentru că doresc să fac aceasta cu toată discreția,
mă adresez Sfinției Voastre să mă ajutați la împlini-
rea acestei arzătoare dorințe.
Primiți...”
Citirea acestei scrisori a tulburat mult pe tână-
rul preot, aducându-și și el aminte de personajele
acestui roman. Și ca să afle ce-ar trebui să facă, când
137
i s-ar ivi în viața preoțească un asemenea caz, a în-
trebat-o pe mama sa, dacă își amintește ce a făcut
tatăl cu răspunsul la această scrisoare. Știa că tatăl
avea obiceiul să ceară într-o formă foarte discretă
și părerea preotesei, care îi era duhovnicul cel mai
apropiat în multe cazuri grele din sat.
Vrei să știi ce a făcut tatăl tău cu scrisoarea? A
lăsat-o acolo fără niciun răspuns. Mă mir că a ui-
tat-o fără s-o bage în foc, cum avea obiceiul. A zis
așa: „Nu trebuie să mai tulbur apele care acum s-au
liniștit. Femeia Maria Oprea are acum alt soț și copii
cu el. Soțul ei de acum a luat-o crezând-o cinstită
înainte și în timpul văduviei. Dacă ar afla greșeala ei
din prima căsătorie, o va crede în stare să păcătuias-
că și în a doua căsătorie.
Apoi copilul pe care-l cere notarul, s-a făcut
mare. Și dacă nu se va bucura de averea pe care vrea
să i-o lase, el a cinstit amintirea tatălui în casa că-
ruia s-a născut. Cum va rămâne în ochii lui, mama
pe care a respectat-o până acum? Nimeni nu suferă
mai mult de cinstea mamei decât copilul, care vrea
să privească la ea, ca la cea mai curată ființă. Mama
sa nu are avere, însă are cinstirea pe care i-o dă fiul
ei, pentru că l-a crescut atâția ani singură, îndurând
toate greutățile văduviei.
Ce o să zică și lumea din sat, când o să afle că
această femeie are un copil, al cărui tată a stat ascuns
până acum, ca să fie tăinuit un păcat! Va fi socotită
de toți o femeie păcătoasă, vorbită de toți și arătată
cu degetul. Cinstea ei în fața satului se va spulbera.
Copilul acesta de 18 ani nu-l va iubi nicio­dată pe
tatăl său natural, care vrea să-i lase averea. Îl va urî
mai mult acum, decât dacă ar fi aflat de nașterea lui
în păcat, dar fără să-și cunoască tatăl. Nu va fi mare
138
mângâiere nici pentru femeia străină, care acum
vrea să-i fie mamă adoptivă.
Pentru toate acestea, după ce tatăl tău m-a în-
trebat și pe mine, a făcut ca o altă scrisoare de la
notar să nu mai vină în sat, trimisă altcuiva care nu
ar fi judecat la fel. A vrut ca liniștea unei case să nu
fie stricată, iar plicul l-a pus acolo, cu gândul ca să-l
ardă.
Ceea ce uitase să facă tatăl a făcut acum fiul, pre-
ot: a luat plicul tainic de un colț, și ținându-l aplecat
în jos, l-a apropiat de focul din sobă ca să-l priveas-
că arzând, până a fost sigur că s-a mistuit pentru
vecie în cenușă și uitare.
Și astfel fiul a îndeplinit marea datorie, pe care o
are preotul, anume de a nu divulga sub niciun motiv
secretul sfintei spovedanii, ci de a merge cu el în
mormânt.
Pr. Victor N. Popescu, Icoana Maicii Domnului.

Iubești tu pe Dumnezeu?

E ram la Slănicul din Moldova. Acolo, am făcut

cunoștință cu o mulțime de persoane. Între
acestea, este și V.P. tot din București. Cunoștința lui
mi-a făcut mare plăcere. Am vorbit cu dânsul despre
multe, însă mai mult despre religie, despre credință,
despre Dumnezeu. Ei bine, omul acesta vorbea cu așa
înflăcărare și convingere despre credință, cu așa dra-
goste și respect despre Dumnezeu, că am rămas sur-
prins pe de-oparte, iar pe de alta, aproape să-mi dea
lacrimile de bucurie. Căci cum să nu te bucuri, când,
astăzi, numărul credincioșilor sau al nepăsătorilor e
așa de mare, și când întâlnești un om ales, tânăr încă,
139
cult, care să-ți vorbească despre cele sfinte cu atâta
înflăcărare, cu atâta credință și dragoste!
O... Doamne! De ce nu vrea să știe lumea și mai
ales tinerii și tinerele de azi, de ce nu vor să știe ei
că numai religia le dă adevărata frumusețe? Numai
ea îi face plăcuți și oamenilor și lui Dumnezeu. De ce
nu vor să știe ei, că religia înfrumusețează și pe cei
ce nu sunt frumoși?
Nu credeam ca în domnul P. să găsesc o persoană
așa de religioasă. I-am și spus lucrul acesta. Și nu
numai atât. Într-una din zile, i-am făcut următoa-
rea întrebare:
– Mult aș dori să știu și eu, dacă se poate, cum
ai devenit așa de credincios? Că, de... dumneata ești
licențiat în drept, nu în teologie, ai trăit în alte soci-
etăți de oameni.
– E adevărat, îmi răspunde el, nu am fost ceea
ce sunt astăzi. Acum zece ani, eram și eu dintre aceia
care își fac o plăcere din a batjocori numele lui Dum-
nezeu și cele sfinte. O împrejurare minunată a fost
pricina schimbării mele:
Cum am zis, acum zece ani, eram student. Mă du-
ceam la Ploiești, cu trenul. În vagon, era în fața mea o
doamnă de vârstă mijlocie, cu o fetiță de 5-6 ani.
Această drăgălașă fetiță sta lângă mama sa și,
pe tot drumul nu a încetat de a cânta cu jumătate de
voce, ridicând, din timp în timp, ochii săi albaștri că-
tre mama sa. Avea aerul că e pe deplin mulțumită și că
parcă ar fi zis: „Sunt fericită aici, lângă mama mea”.
Eram încântat de drăgălășenia ei. Am început să
o încurajez cu privirea. Îi surâdeam. Inima mea a de-
venit și mai apropiată de ea, când am văzut că răs-
punde surâsului meu.
140
 De la un timp însă, o schimbare ciudată se pro-
duse în înfățișarea copilului. Mă privește de sus și nu
mai surâde la mine. Un gând serios se așternuse pe
acea frunte de copil, pe care necazul, mâhnirea nu o
posomorâseră încă.
Ce să fie, mă întreb eu? Ce s-a întâmplat?
Când mă tot gândeam, care să fie pricina acestei
schimbări a fetiței, mă pomenesc că se oprește tre-
nul în gara Ploiești. Mă ridic numaidecât ca să mă
dau jos și, când trec pe lângă fetiță, ea se îndreaptă
către mine și cu o voce dulce, ca vocea unui înger,
mă întreabă: „Iubești tu pe Dumnezeu?”
La început, din pricina zgomotului de pe peron
și al călătorilor care coborau, nu am înțeles aceste
cuvinte. Fetița însă se apropie și mai mult de mine.
A văzut că nu am înțeles. De data aceasta, o aud
deslușit repetându-mi aceleași cuvinte: „Iubești tu pe
Dumnezeu?” uitându-se cu o privire întrebătoare și
fixă în ochii mei.
Fac o mișcare de mirare. Roșesc și, fără să vreau,
mă uit la fetiță încurcat și cam tulburat. Ea, de ase-
menea, speriată, își ascunde fața la sânul mamei sale.
Nu puteam să mai stau mult pe gânduri, ce să fac
sau ce să răspund. Eram cu mâna pe ușă. Trebuia să
mă dau jos, și m-am dat.
Pe peron, mă așteptau mai mulți prieteni. Mă în-
trebară de una de alta, eu însă eram tot îngândurat.
Mă urmărea mica voce a fetiței și mi se părea că mă
întreabă: „Iubești tu pe Dumnezeu?”
De bucurie că ne-am întâlnit, mergem cu toții la
masă, la cel mai bun restaurant, foarte frumos îm-
podobit și luminat. Nu vedeam în jurul meu decât
figuri vesele, în desfătare, lucruri ce te încântau, ce-
ți făceau numai plăcere. Totuși, eu simțeam un gol
141
pe care nu-l mai cunoscusem niciodată. Inima mea
suspina după copilul acela și în tot momentul mi se
părea că aud cuvintele: „Iubești tu pe Dumnezeu?”
Cuvintele acestea m-au urmărit până noaptea, în
somn. Mă sileam să le uit prin cântece, prin desfă-
tări fără grijă. Credeam că le voi uita în somn. Da de
unde! Le auzeam și în vis!...
A doua zi, seara, am fost invitat la un bal. Acolo,
a venit și una dintre cele mai frumoase domnișoare
din oraș. Era fermecătoare și în privința frumuseții
și în privința îmbrăcămintei: bogată și elegantă.
Când a intrat în salon, distrat și absorbit cum
eram, am crezut că văd, în același timp, lângă mine,
umbra îngerașului acela de fetiță din tren. Bunele
sentimente pe care le deșteptase în sufletul meu erau
încă vii în mine și, când fac cunoștiință cu domni-
șoara de la bal, fără să-mi dau seama, deodată pro-
nunț cuvintele: „Iubești tu pe Dumnezeu?”.
– Ce vreți să ziceți, domnule? Mă întreabă dom-
nișoara, mirată.
– Iertați-mă, domnișoară! Înfățișarea dumnea-
voastră m-a făcut să-mi aduc aminte de o fetiță, pe
care am văzut-o ieri, în tren, când veneam din Bucu-
rești. Când am vrut să mă dau jos, ea se uită la mine
și totodată mă întreabă: „Iubești tu pe Dumnezeu?”.
– Și ce ați răspuns? Mă întrebă domnișoara.
– Ce să răspund, zic eu. Nu eram pregătit deloc la
o așa întrebare, la care nici nu mă așteptam.
În sfârșit, am petrecut și noaptea aceea cum am
petrecut-o, cam fără plăcere, căci trebuia să râd și
să dansez forțat. Vedeam și eu că nu mai eram cel
dinainte. De multe ori, îmi ziceam: ce se va întâmpla
cu mine?
142
 Ei bine, de atunci m-am schimbat cu totul. Am
devenit un alt om. Și simțeam chiar că deveneam din
ce în ce mai bun, mai milos, mai drept, mai cinstit.
Simțeam o nespusă plăcere de bine, de fapte bune,
mai cu seamă, când eu le săvârșeam. Înainte de a
face ceva, acel glas îngeresc mă întreba: „Iubești tu pe
Dumnezeu?”. Așa că, întotdeauna, faptele mele erau
fapte de iubire, fapte numai de acelea prin care arăți
că ții la cineva, că iubești pe cineva.
Am început să cred în Dumnezeu; am început
să-L iubesc. Priveam natura cu frumusețile și mi-
nunile ei. Toate îmi vesteau bunătatea, dragostea și
sfințenia Creatorului. De la picătura de rouă, până la
cerul presărat cu stele, de la firul de iarbă, până la
vulturul ce zboară prin înălțimile văzduhului, toa-
te îmi fermecau privirea și-mi descopereau mărirea,
puterea și bunătatea lui Dumnezeu. Și atunci, gla-
sul ce mă urmărea mereu, mă întreba: „Iubești tu pe
Dumnezeu?”.
Ceea ce m-a făcut să iubesc, și mai mult pe
Dumnezeu a fost citirea Sfintei Scripturi și îndeosebi
Noul Testament. E ceva sublim! E ceva cu adevărat
dumnezeiesc! Când te gândești cât a iubit Dumnezeu
lumea, că și pe Fiul Său L-a dat ca să-i arate calea
mântuirii, calea fericirii, luând asupra Sa toată vina
păcatului, toată mizeria lumii!
Sfânta Scriptură, Sfânt Evanghelie sunt un izvor
de viață. Ele prefac din nou sufletele.
Ceea ce cuprinde Sfânta Scriptură, sunt fântâni
din care izvorăște balsamul mângâierii la orice su-
părare, la orice necaz, la orice suferință a omului.
Oricare ar fi starea noastră, ea se potrivește de mi-
nune. Sfânta Scriptură descrie până la cele mai mici
amănunte calea pe care trebuie să mergem în viața
143
aceasta, pentru ca să ajungem să ne bucurăm de fe-
ricirea nesfârșită, în viața viitoare.
Ce fericit ai fi dacă și pe tine te-ar urmări tot timpul
întrebarea minunată a acelei copile: „Iubești tu pe Dum-
nezeu?”.
P. N. Runceanu, Iubești tu pe Dumnezeu?,
București, 1920

Ajută-ți aproapele

E ra seară, cam pe la ora 21, când Anton a cotit

pe drumul care-l ducea acasă. Fusese să-și ia
rămas bun de la un prie­ten de-al alui, care se pre-
gătea să plece în Anglia.
Deodată, la cotitura străzii a văzut o femeie care
plângea cu suspine. S-a oprit. Nu știa ce se întâm-
plă. S-a apropiat cu discernământ și a întrebat-o cu
interes sincer dacă o poate ajuta cu ceva.
– M-a izgonit soțul meu, a răspuns printre sus-
pine tânăra femeie. De cinci luni are o relație cu altă
femeie și mă chinuie îngrozitor. Se vaită încontinuu,
strigă, nimic nu-i convine și mă bate fără milă. Cu
puțin timp înainte a adus-o pe cealaltă acasă și pe
mine m-a alungat. Unde să mă duc acum? Nu am
nicio rudă aici. Sunt pierdută...
Anton a rămas fără grai. Nu știa ce să facă. Însă a
luat repede hotărârea.
– Doamna mea, a zis cu seriozitate și bună­tate,
veniți astă-seară acasă la mine. Familia mea vă va
găzdui cu plăcere și, mai târziu vom vedea ce e de
făcut. Nu mai plângeți, Dumnezeu va ajuta!...
Maria, soția lui Anton, când a auzit istorisirea, a
primit cu bucurie să se îngrijească de sărmana feme-
144
ie. I-a dat ceva ca să-și revină și apoi au stat cu toții
să se gândească ce trebuie să facă. Au vorbit vreme
îndelungată. Și s-au decis. Maria și Anton vor merge
în casa tinerei izgonite. Vor încerca să îndepărteze
primejdia divorțului.
Femeia a rămas în casa lor, împreună cu bătrâna
mamă a lui Anton. Cei doi au ajuns. Au bătut la ușă.
Niciun răspuns. Au bătut din nou. Cineva s-a auzit
venind. A deschis. Era un bărbat.
– Ne scuzați, a zis Anton cu blândețe. Am dori să
vă spunem ceva. E necesar...
Soțul i-a primit supărat. Au intrat în salon. Era
curat, îngrijit.
– În ceasul acesta, a zis cu durere Anton, soția
dumneavoastră se află la noi acasă. Am găsit-o pe
drum plângând. Ne-a spus ce se întâmplă. Am ve-
nit să vă rugăm să nu destrămați familia. Femeia
care se află acum în casă nu este soția dumneavoas-
tră legitimă. Nu murdăriți căsnicia dumneavoastră.
Fie-vă teamă de mânia lui Dumnezeu, Noi vă rugăm
fierbinte. Primiți-o din nou pe soția dumneavoastră.
Îndepărtați-o pe străina care a venit să vă strice fa-
milia...
Anton se emoționase mult în timp ce rostea aces-
te cuvinte. Maria plângea... Gazda pălise. Rămăsese
cu capul plecat, tăcut...
– Fie-vă milă de soția dumneavoastră, a com-
pletat cu durere Maria...
Și minunea s-a întâmplat. Stăpânul casei s-a dus
în cameră și i-a spus femeii străine să plece...
– Să mergem s-o aduc pe soția mea, a zis cu
emoție bărbatul pocăit. Era gata să-mi distrug fa-
milia cu mâinile mele... Dar lui Dumnezeu i-a fost
milă de mine. După o oră, soția cea izgonită se în-
145
torcea acasă împreună cu bărbatul ei și cu perechea
cea binecuvântată, care o găzduise. Slavă Ție Doamne,
slavă Ție!

Bisericuța minunată

E ra pe vremea când Dumnezeu cu Sfântul Petre

umbla pe pământ din sat în sat, din țară în
țară, să cunoască necazu­rile oamenilor, să ajute, să
vindece, să judece.
Întâlniră în drumul lor puțini oameni buni și
foarte mulți oameni răi. Sămânța milei, a dragostei,
a dreptății era rară de tot pe pământ, iar buruiana
răului creștea stufoasă și puternică pe lângă toate
cărările.
Sfântul Petre zicea de multe ori:
– Doamne, am umblat destul prin lume, să ne
întoarcem de-acum în rai.
– Ți-e frică, Petre, că sătul de atâta răutate, voi
stinge neamul omenesc de pe fața pământului?
– Așa e Doamne!
– Nu-ți fie frică! Tu vezi doar că Eu mai mult
ajut și miluiesc decât să pedepsesc.
– Așa e , Doamne, dar și răbdarea dumnezeiască
poate avea un sfârșit.
– Nu, Petre, îndurarea Mea e nemărgi­nită. Și
apoi vezi tu bine că oamenii sunt mai vrednici de
milă decât de pedeapsă.
Și așa umblând din țară în țară, din sat în sat,
iată că într-o zi ajung într-un cătun în care era zar-
vă mare. Năvăliseră oamenii din satele vecine și le-
gau cot la cot pe creștinii din cătun. Îi legau de stâlpi
și-i băteau amarnic cu nuiele. Nu erau cruțați nici
preotul, nici primarul din cătun.
146
 – Pentru ce pedeapsa asta, oameni buni? Întreabă
moșneagul, la stânga căruia se oprise Sfântul Petre.
– Pentru prostia lor, moșule, răspunse un român.
Oamenii ăștia și-au stricat biserica. Aveau biserică
de bârne de stejar, micuță, ce-i drept, dar destulă
pentru ei, o mână de oa­meni. Ce le-a trăznit prin
cap? Să-și facă una mare de piatră. În prostia lor,
îndată ce au cărat câteva care de piată, au descoperit
biserica cea veche, i-au desfăcut bârnele și le-au pus
grămadă într-un loc. Și apoi după ce nu a mai rămas
decât fundamentul, au plecat cu toții cu carele după
piatră. În vremea asta au căzut ploi mari, râul s-a
umflat, a ieșit din albie, a luat bârne, acoperiș, tot
ce a fost material din vechea biserică. Pe de-asupra,
drumurile s-au înnoroit, s-au desfundat, și ei nu au
putut veni cu carele. Au trebuit să desjuge boii, și să
lase carele acolo.
Acum trebuie să le facem noi biserică: nu-i pu-
tem lăsa păgâni în mijlocul nostru. Dar trebuie să
le dăm înainte o pedeapsă, să se cumințească; cum
s-adune întâi materialul, să facă biserica cea nouă
întâi, și numai pe urmă s-o dărâme pe cea veche.
– Dacă-i așa, apoi pe dreptate îi pedepsesc, șopti
Sfântul Petre.
Dumnezeu se făcu a nu auzi, și zise:
– Care e preotul din cătun?
Toți bătrânii din cătun aveau bărbi mari, și pe
semne că Dumnezeu nu-l putu deosebi pe preot; pe
vremea aceia și preoții purtau ițari de lână albă și
cămăși largi și lungi ca și țăranii.
– Iată-l! Zise un român arătându-i pe un biet
moșneag, sfârșit de suferință. Câțiva stropi de sânge
erau înghețați în barba-i albă.
147
 – Să-mi spui părinte, cum a fost cu bise­rica, zise
Domnul.
– De, om bun și al lui Dumnezeu, cum să fie! Că-
tunul nostru a fost sat mare și așezat. Pe vremuri era
o biserică cu temelia largă, ca de mănăstire. Biseri-
ca s-a dărâmat de ani, oamenii s-au împrăștiat de
năvala păgânilor, și strămoșii noștri, când s-a mai
potolit viforul vremurilor, au durat o bisericuță din
bârne, pentru mâna de oameni câți se mai strânse-
seră din bătrânii gospodari. Au ridicat bisericuța pe
o parte din temelia vechii biserici.
Și au trăit ei așa, cu alean și cu necaz, dar în nu-
măr au crescut, și bisericuța nu-i mai încăpea. Unde
mai pui că grinzile se găuriră de cari, se afumară pe
dinăuntru, și casa Domnului noi știam că trebuie să
fie luminoasă și curată, ori nu-i așa?
– Așa este, răspunse Domnul cu graiul moșnea-
gului.
– Aveam și cântăreți vestiți, dar ce folos! Glasul
lor nu avea unde să răsune: bisericuța era mică și cu
boltitura joasă. Iar noi credeam că biserica trebuie să
fie înaltă, să aibă unde cânta deplin și întreagă lauda
lui Dumnezeu.
– Așa este, răspunse Domnul.
– Cei mai bătrâni din sat, când mureau, lăsau cu
limbă de moarte: „Să faceți biserică nouă pe temeli-
ile largi ale celei vechi. Numai atunci cătunul nostru
va fi iar sat”. Și un neam de om după altul se tot ho-
tăra să se apuce de lucru, dar la hotărâre au rămas.
Noi, cei de-acum, voind toți să facem bise­rica
cea nouă, dar știind slăbiciunile omenești, că vorba
o spui mai ușor, dar fapta o faci mai greu, ne-am zis:
ca să fim siguri că vom zidi biserică nouă, haideți
să o dărâmăm pe cea veche, să nu mai rămână pri-
148
cină de nelucrare, zicându-ne: mai putem aștepta,
pentru că tot avem unde ne-nchina. Și am dărâmat
biserica, pentru ca să luăm razimul slăbiciunii ome-
nești. Credeam că nu va fi niciun păcat.
– Nici nu-i păcat, a fost o faptă cuminte, zise
moșneagul de lângă Sfântul Petre.
– Acum noi nu aveam de unde ști că vor ieși ape-
le. Daca-au ieșit, se vede că de la Dumnezeu a fost și
asta. Bârnele vechi le-au dus, asta e adevărat.
– Viitorul de la Dumnezeu, voi nu aveți nicio
vină, zise iar moșneagul. Dar vina voastră e că nu ați
adunat materialul trebuincios.
– Am strâns materialul cu voia lui Dumnezeu,
suspină popa, l-am adunat, dar nu se mai vede, l-a
înnoroiat apele, dar nu l-a putut duce, că-i tot piatră
cioplită. Ăștia care ne judecă pe noi au văzut numai
câțiva bolovani, pe care nu i-a astupat. Ne-am în-
tristat și noi când am văzut prăpădul, dar mi-am zis:
nămolul îngrașă pământul. Și tot vitele noastre și
hrana noastră vor câștiga. Că din ce lasă Dumnezeu
să ți se întâmple, nu poate ieși rău pentru oameni cu
inima curată.
– Cuminte bătrân, șopti Sfântul Petre la urechea
Domnului.
– Auziți oameni buni, ce spune popa: că au adu-
nat materialul, dar că-i înnămolit.
– Minte, minte, strigară oamenii.
– Ați cercetat voi să vedeți și pe urmă să pedepsiți?
– Am cercetat!
Dar atunci, ca prin minune, nămolul dispăru, și
de sub el se iviră pietre frumos cio­plite, albe ca omă-
tul, pietre mulțime mare, foarte, foarte.
– Dezlegați-i pe creștini!, le porunci Dom­nul.
Și, apropiindu-se de popa, îl dezlegă El însuși.
149
 – Să vii, părinte, să ne arăți unde-i temelia cea
veche de biserică, îi zise cu blândețe.
Popa, abia mișcându-se, de înțepenit și de du-
reri, veni și-i arătă locul de temelie.
Dar abia-l arătă, și locul acela întreg se curăță de
bălării, și temelia se vedea de-un stânjen ieșită din
pământ.
Și care sunt pietrele care vin pe temelie și în zid
până la brâu? întrebă iar Domnul.
Și abia începu să le arate preotul, și pietrele se
așezară în zid, ca din mâna celui mai iscusit meșter.
– Și care sunt pietrele din brâu în sus și cără-
mizile pentru boltă? Zise din nou moșul la dreapta
căruia stătea uimit Sfântul Petre.
Și, până a nu le arăta bine, pietrele, cărămizile
se zidiră la locul lor. Și tot așa se făcu acoperișul, cu
turnul, până la acoperișul turnului.
– Să ne iertați, zise popa, îngrozit de așa minu-
ne, chiar plecară cu carele după niște table ușurele,
de piatră verzuie, cu care aveam să acoperim turnul.
Carele ni-s înnămolite încă, și deci, materialul aces-
ta nu-l aveam.
– Unde puterea omenească a făcut tot ce-a putut,
lipsa o mai împlinește și Dum­nezeu, zise bătrânul!
Și, pân-a nu sfârși vorba, turnul întreg era aco-
perit cu o platoșă groasă de aur, ce stră­lucea de-ți
lua vederea.
Și până să se dezmeticească oamenii de minunea
aceasta cei doi moșnegi, Dumnezeu și Sfântul Petru,
se făcură nevăzuți.
Noi românii avem un proverb care grăiește astfel: „Ce
nu poate omul, împlinește Domnul”.

150
 De ce nu distruge Dumnezeu lumea

E ra pe timpul când Bunul Dumnezeu împreu-

nă cu Sfântul Petru se cobora pe pământ, ca
să vadă cum o mai duc oamenii. Izbit de mulțimea
răutăților întâlnite în lume, Sfântul Petru zise către
Domnul Atotțiitorul:
– Domne, pentru ce mai ții lumea aceasta cu atâ-
tea ticăloșii și nu o prefaci deodată în praf și pulbere?!
– Cum să o pierd Petre, zise Dumnezeu. Mai sunt
atâția oameni buni și atâția copii nevinovați pe pă-
mânt. Cu ce sunt ei vinovați ca să piară?!
– Păi, pierde-i numai pe cei răi Doamne, căci
s-au înmulțit și fac atâtea rele.
Deodată, Sfântul Petru călcând într-un mușuroi
de furnici, începu să dea cu mâinile de sus până jos
omorând furnicile care-l înțepau.
– Ce faci Petre, zise Domnul?
– Omor furnicile, Doamne, căci mă ciupesc.
– Mare păcat faci cu ele Petre! De ce nu le omori
doar pe cele care te înțeapă. Celelalte vezi bine că
sunt nevinovate!
Și Sfântul Petru a înțeles atunci taina vieții oa-
menilor, care nu e departe de cea a furnicilor. Iată de
ce nu pierde Dumnezeu lumea: pentru că mai sunt
oameni buni!

În acest semn vei învinge

Î mpăratul Maxențiu se apropia cu o armată pu-

ternică de Roma. Constantin cel Mare având o
armată mai mică, stătea la îndoială; să opună re-
zistență sau nu. Dar iată că, ziua în amiaza mare, i
se arată pe cer o cruce strălucitoare, cu inscripția În
151
acest semn vei învige. În noaptea următoare îi apăru
Iisus în vis, poruncindu-i să facă un drapel cu sem-
nul crucii, care să fie purtat înaintea oastei în bă-
tălie. Cincizeci de soldați purtară drapelul în luptă,
fără a fi rănit niciunul. Maxențiu pierdu bătălia și se
înecă în Tibru. Constantin intră triumfător în Roma
și ajunse cel mai mare apărător al creștinismului.
Sfânta Cruce este simbolul și arma creștinului.

***
Doamne-ajută cui sărută Sfânta Cruce-a Ta;
O cinstește și se-nchină,
Însemnându-se cu ea.

Ea mereu ne-aduce-aminte
De Patima Ta,
Pe care ai suferit-o
Pentru mântuirea mea!

Drept aceea noi creștinii, cu cântare Te slăvim:

Crucii Tale ne închinăm Stăpâne și sfântă Învierea Ta
O lăudăm, și o slăvim!
(Din popor)

Bucuria Crucii

S fântul Andrei Apostolul a fost condamnat pen­

tru credința sa, de către proconsulul Egeu, la
moarte pe cruce. Când zări fericitul martir instru-
mentul chinului său, strigă: „Bucură-te cruce, care
ai fost sfințită de trupul lui Iisus Hristos. Pe tine, care
te-am iubit și te-am dorit întotdeauna și te văd în
sfârșit pregătită pentru mine; ia-mă din mâinile oa-
menilor și mă redă Stăpânului meu. Fă ca să mă pri-
152
mească prin tine, Acela care ne-a răscumpărat prin
tine.” Apostolul muri transfigurat de bucurie, pentru
că suferea aceleași chinuri ca și Dumnezeul său. Să iu-
bim crucea lui Iisus. Ea ne va ajuta să iubim crucile noastre,
din toate zilele pe care ni le-a hărăzit Dumnezeu.

Credința ortodoxă este adevărată și veșnică

D e-a lungul vremii, mulți oameni vestiți au

scris lucrări pe care toată lumea le-a admirat,
dar, odată cu moartea lor, sau după un anumit timp
învățăturile lor au pierit.
Singura învățătură care dăinuiește în veci este
Credința Ortodoxă, deoarece este dumnezeiască.
Oare nu sunt scrise, în Cartea Cărților, aceste cu-
vinte ale lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu? „Cerul
și pământul vor trece, dar cuvintele Mele, nu vor trece.”

Voința și înfrânarea

U n creștin evlavios avea obiceiul ca atunci când

era mânios să nu spună niciun cuvânt, până
când nu rostea „Tatăl nostru”. După aceea trecân-
du-i mânia, răspundea liniștit.
Să facem și noi asemenea!

Chitanța

U n credincios om de afaceri s-a dus într-un

oraș cu treburi și înnoptându-se a tras la un
hotel și după ce a plătit costul camerei, angajatul de
la recepție l-a întrebat dacă vrea chitanță.
– Nu, a răspuns omul de afaceri, căci Dumnezeu
vede totul.
153
 – Cum, dumneavoastră credeți în Dumnezeu? A
zis recepționerul.
– Bineînțeles. Dar dumneata?
– Nu, eu nu cred.
– Atunci, vreau chitanță.

Căpitanul necredincios

Î unui
ntr-o duminică, căpitanul unui vapor porunci
marinar să descarce niște lăzi. Marinarul a
zis că nu-l lasă conștiința să lucreze duminica.
– Du-te și caută un om în locul tău.
– Și faptul acesta este împotriva conștiinței mele.
– Dacă e așa, n-ai decât să părăsești serviciul.
Omul își zise: Dacă Dumnezeu vrea așa, înseam-
nă că așa e bine.
După câteva zile, într-o furtună mare vaporul se
scufundă și muriră înecați mulți marinari.
Omul nostru a scăpat pentru că respecta cu strictețe
ziua duminicii.

Mărturisește-ți numai păcatele tale

O femeie a spus la spovedanie câteva păcate

ușoare, iar apoi greșelile bărbatului ei. Preotul
i-a atras atenția să-și mărturisească numai păcatele
ei, dar ea a continuat.
La sfârșit, preotul i-a dat acest canon: pentru
păcatele ei să citească zilnic Paraclisul Maicii Dom-
nului, iar pentru păcatele bărbatului ei să rostească
de 7 ori Tatăl nostru.
– De ce și pentru ale bărbatului meu, zise femeia.
154
 – Pentru că le-ai mărturisit și pe ale lui, iar altă
dată să ai grijă să le spovedești numai pe ale tale.

Cei doi călugări

S ecăspune că odată, doi călugări au vrut să trea-

peste un râu nu prea adânc, dar peste care
nu se afla niciun pod. Pe mal, o tânără fată nu în-
drăznea să se încumete în lupta cu apa. Văzând-o,
unul dintre călu­gări a luat-o în brațe, a trecut-o pe
celălalt mal, apoi și-a văzut mai departe de drum.
Cel de-al doilea călugăr nu i-a spus nimic, dar spre
seară, când au ajuns, în sfârșit, între zidu­rile mă-
năstirii, a răbufnit:
– Cum este posibil să ridici în brațe o fată, când
noi, călugării, nu avem voie nici măcar să le privim
cu insistență?!
Liniștit, celălalt i-a răspuns:
– Eu am lăsat fata acolo și gândul de la ea, tu
însă, o mai porți și acum cu tine.

Din piatră seacă

I on Baciu s-a sculat în dimineața aceea de pri-

măvară caldă și senină, luminat de un gând.
– Am să plec din satul acesta!... Sărăcie și mun-
că zadarnică numai! Ce să alegi de aici: Pământ pu-
țin și sărac, dealuri goale și roase de ploi. Lumea e
largă și încăpătoare!... Și Ion și-a vândut în câteva
zile gospodăria lui sărăcăcioasă și peticul de pământ
moștenit de la părinți, și-a strâns hârtiile în fundul
chimirului și a plecat.
155
 Era într-o dimineață când semănătorii ieșiseră
să încredințeze plini de nădejde, sămânța, pămân-
tului rodnic...
Un an de zile pașii lui de pribeag l-au purtat prin
locuri străine, căutând norocul.
S-a oprit în munți, unde fabrici nesățioase, cu
coșurile înnegrite, înghițeau, fără milă, brazii.
Dar munca în fabrică i s-a părut prea închisă.
– Și apoi să fiu mereu sluga altora, care să te
arunce pe drumuri, când vor vrea, nu e tocmai bine.
El ar fi vrut să aibă o casă, care să fie a lui și o
bucată de pământ, pe care numai el să fie stăpân. Și a
plecat la câmp. Dar banii, câți îi avea, nu-i ajungeau
să-și cumpere pământul pe care îl voia și a trebuit să
îndure o iarnă întreagă viața de slugă.
Căzu pe gânduri... Rău!... Pretutindeni e rău.
La câmp mai ales.
În amurgul unei zile blânde de primăvară era
gata din nou de drum. Obosit, se așeză jos în margi-
nea satului, copleșit de gânduri.
– Încotro să mai apuc?
Și gândurile începură să-l tragă iarăși, ca niș-
te sfori nevăzute, spre casă... Tot mai bine ar fi fost
acolo, să muncească la un loc cu toți cei de o seamă
cu el și care se mulțumeau cu puținul ce-l aveau...
Își cuprinse tâmplele înfierbântate în mâini.
Și cum stătea așa amărât, nu băgă de seamă pașii
ce se apropiau domol.
– Bună seara, om bun!...
Ion tresări. În fața lui era un călugăr cu barba albă.
– Sărut dreapta, părinte...
– Dar ce griji te frământă? Poate să-ți fiu de fo-
los. Și omul nostru, ca să-și răcorească inima, po-
vesti de-a fir-a-păr, viața lui de pribeag fără noroc.
156
 Moșneagul căuta gânditor la dunga roșie a apu-
sului... Apoi, după ce găsi răspunsul, zise:
– Apoi, eu ți-oi spune dumitale, om bun, că dacă
ai umblat pe unde ai umblat și nu s-a prins starea
de dumneata, apoi pricina e că nu ai găsit încă locul
care ți-e scris. Și cu ajutorul lui Dumnezeu, eu am să
ți-l găsesc.
A doua zi au plecat amândoi la drum.
După multă trudă, au ajuns într-o văgăună, prin
care un pârâu își scurgea apele gălbui și murdare.
Deoparte și de alta, dealurile își ridicau spatele as-
pre, roșcate și brăzdate de ploi. „Aici e norocul du-
mitale”, rosti călugărul simplu, oprindu-se deodată
în loc. Ion îl privi ispititor în adâncul ochilor umezi,
căutând să deslușească un zâmbet de batjocură.
– Sfinția ta vrei să râzi de mine!...
– Eu nu am râs niciodată. Îți spun din nou: Aici e
norocul dumitale!
– În sărăcia asta?
Omul rămase o clipă nedumerit, apoi deo­­dată își
duse mâna la frunte.
– Am înțeles! Vrei să spui că norocul meu e sărăcia.
– Vreau să spun că dumneata să te oprești aici,
să-ți pui nădejdea în Dumnezeu și să muncești cu
pricepere și cu răbdare și vei fi mulțumit.
– Dar aici nu sunt decât râpi și pietre. Ce să scoți
din piatră?
Călugărul nu răspunse. Privi numai cu băgare de
seamă de-alungul văii înguste, apoi se aplecă și ridi-
că o bucată de piatră, din care erau sumedenie acolo.
– Omul înțelept și harnic scoate pâine și din pia-
tră seacă, rosti călugărul, arătând lui Ion împrejur.
Cunoști ce fel de piatră e aceasta? E piatră de var.
Apucă-te de muncă. Sapă un cuptor, adună pietre, le
157
arde și le vinde. Și acum Dumnezeu să te ajute și să
te lumineze!...
Și călugărul plecă agale, sprijinindu-și to­ia­gul
gros printre risipa de pietre. De departe se întoarse
încă odată spre omul, care rămăsese acolo, în fundul
văii, cu capul descoperit și nemișcat ca o stâncă de
piatră, și-i strigă iar:
– Bagă de seamă să nu-ți pierzi răbdarea și să
pleci de lângă noroc.
De la întâmplarea aceasta au trecut ani. Acum în
valea altădată săracă și uitată de Dumnezeu, e viață
și mișcare.
Clădiri noi și trainice s-au ridicat ca din pământ.
Căruțe încărcate vin și pleacă grăbite din zori și pâ-
nă-n seară. Și fumul cuptoarelor înroșite se ridică
ca niște nori albi spre cerul primitor. Și Ion, pribea-
gul de altădată – stăpânul de azi al văii înviate, se
plimbă grăbit de la un loc la altul, dând un sfat, sau
punând o mână de ajutor, unde e nevoie... Numai în
amurgurile senine și liniștite de primăvară, când de
pe prispa casei albe și vesele își aruncă ochii cercetă-
tori de-a-lungul văii învăluite în umbră, gândurile îi
zboară cu ani în urmă, la vremea când și-a pus întâi
piciorul pe locul acesta pustiu.
Și atunci, parcă, de undeva, se desprinde deslușit
chipul bătrânului călugăr și vorbele îi răsună proas-
pete în urechi: „Omul înțelept și harnic scoate pâine și
din piatră seacă”.
„Și a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcu-
se și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o
păzească” (Facerea II, 15).
Ilie I. Mirea, Comoarta copiilor, Ed. Cugetarea, 1936

158
 Jurnalul unei călătorii în care nu am fost

S unt multe locuri frumase pe care le-am vizi-

tat, dar cea mai interesantă îmi pare aceasta
pe care nu am mai făcut-o.
În octombrie 2008 am început să ne pregătim
pentru o plecare în Sicilia, în orașul Messina. Mama
trebuia să meargă acolo împreună cu colegii de ser-
viciu în aprilie anul următor. Mi-a promis că mă ia și
pe mine, așa cum mai făcuse și în alte dăți. Țin min-
te că de ziua Sfintei Parascheva, ocrotitoarea biseri-
cii noastre, mama s-a dus după amiază la serviciu.
Trebuia să plătească biletele de avion care se cum-
părau cu câteva luni mai devreme de la o companie
care le vindea mai ieftin. Chiar s-a oferit să ne îm-
prumute trei sute de euro pentru a le plăti în acea zi.
Eu am început să fac planuri. Am descoperit că
orașul Messina a fost înființat de coloniștii greci cu
opt secole înainte de venirea Mântuitorului și că în
zonă sunt multe urme din antichitate. Acum un secol,
orașul a fost aproape complet distrus de un cutremur.
Zi după zi, planul călătoriei mele devenea mai
amănunțit. Eram cu gândul numai la ziua de 22
aprilie 2009, pe aeropotul Băneasa. Nu este chiar ca
la Henri Coandă, dar e bine. Întotdeauna mi-a plă-
cut să călătoresc, iar în aeroporturi este multă lume,
fiecare cu altă destinație. Visez să călătoresc pe tot
pământul.
Am început să îmi imaginez aterizarea la Mes-
sina: Benvenuto! Aeroportul nu credeam să fie prea
mare. Mă întrebam cum va fi să aud în jurul meu
vorbindu-se limba italiană. Eram sigur că ne va aș-
tepta cineva din partea gazdelor. M-am pregătit să
mă prezint: Ciao! Mi chiamo Vlad!
159
 Din aeroport urma să plecăm cu un autocar con-
dus de un șofer italian elegant îmbrăcat. Abia aștep-
tam să ajung la hotel. Aflasem că restaurantul este la
ultimul etaj și se putea ajunge și prin exterior cu un
funicular. Mare grozăvie!
Am vorbit cu mama despre posibilitatea unei scur-
te călătorii la Bari. Și ea s-ar fi bucurat să ajungem să
ne închinăm la moaștele Sfântului Nicolae. Împreună
am fost de acord că popasul la Bari ar fi adus cel mai
mare folos al călătoriei în Italia. Pentru a ajunge de
la Messina la Bari era necesar să traversăm marea și
apoi să mergem cu trenul. Abia așteptam!
Am întrebat-o pe mama dacă am putea ajunge și
la Palermo. De orașul acesta am auzit des în legătură
cu fotbalul. Mama nu este prea bucuroasă că am și
această preocupare. În legătură cu Palermo nu mi-a
dat nicio șansă, indiferent câți fotbaliști români cu
care mi-am umplut eu mintea au fost sau mai sunt
pe acolo. Nu avea rost să o contrazic. Și așa nu înțe-
lege nimic din fotbal și sigur ar fi început să îmi țină
iar o teorie.
Am aflat că vor fi totuși câteva excursii în insulă
pentru a cunoaște mai bine locurile. Mama mi-a spus
ceva despre Taormina. Nu îmi aminteam să fi văzut
vreodată ruine din antichitate. La Taormina se află
ceea ce a mai rămas dintr-un teatru grecesc. Câtă
istorie s-a scurs prin aceste locuri! Cred că o mare
parte din manualul meu de clasa a cincea! Au tre-
cut pe aici și romanii. Aceștia întâi au dezvoltat ora-
șul, apoi împăratul Octavian i-a pedepsit pe locuitori
pentru că au ajutat un dușman de-al lui. Ce timpuri!
Câteva sute de ani mai târziu au venit și arabii. Nu
au sosit cu gânduri bune și au distrus așezarea. Ce
mai, abia așteptam să ajung! Aveam multe de văzut!
160
Che bella sorpresa! Cu astfel de planuri și gânduri s-a
încheiat anul 2008.
Sosirea anului 2009 mă aducea mai aproape de
momentul călătoriei. Pe la jumătatea lunii ianuarie
însă, mama m-a anunțat:
– Vlad, nu mai plecăm la Messina!
Cuvintele acestea au căzut ca un trăznet! Trebuia
să fie o greșeală! Îmi făcusem atâtea planuri!
– Dar am cumpărat biletele, am încercat eu o
salvare. Mi-a spus că nu se pot recupera banii când
cumperi bilete mai ieftine prin internet.
– Nu vom recupera banii. Dar de plecat, nu mai
plecăm, mi-a distrus mama orice speranță.
– Dar de ce? De ce te-ai răzgândit? De ce numai
noi renunțăm? Eram aproape de a începe să plâng.
Mama m-a rugat să mă liniștesc și să stăm puțin
de vorbă. M-a întrebat ce săptămână este aceea în
care trebuia făcută călătoria.
– Săptămâna în care numai tu ai vacanță, am
răspuns eu cu gândul că mai am o șansă. Poate mama
nu mai voia să mă învoiască de la școală. M-am gră-
bit să o asigur că îmi voi recupera toate lecțiile din
acea săptămână și îmi voi face și temele.
– Și în ce săptămână voi avea eu vacanță?, a con-
tinuat mama să îmi prelungească chinul.
– În cea cu Paștele, am răspuns eu cu glas pier-
dut. Îmi adusesem aminte de o discuție mai veche: eu
urma să am vacanță în Săptămâna Mare, iar mama
în Săptămâna Luminată.
– Așa este. Din acest motiv nu mai plecăm. Am
greșit când am plătit biletele. Nu m-am gândit sufi-
cient și am luat o decizie pripită. Nu putem pleca de
acasă în Săptămâna Luminată. Ar însemna să pier-
dem toate slujbele: și a treia zi de Paște, și Sfântul
161
Gheorghe, și Izvorul Tămăduirii. În plus, întoarcerea
este Duminica. Ar însemna să o pierdem și pe aceasta.
Am înțeles motivul mamei. Avea dreptate.
Despre bani, mi-a spus să nu îmi pară rău. Gân-
dul de a pleca în acea săptămână de acasă și a ne lipsi
de Sfânta Liturghie ar merita o pedeapsă mai mare
decât pierderea a trei sute de euro. „Vom reuși noi
să plătim datoria”, a mai spus mama și discuția s-a
încheiat. Treptat, treptat am renunțat la fiecare păr-
ticică din planul de călătorie. Arivederci, Italia!
Când aproape că uitasem cu totul, pe la sfârșitul
lui februarie, am auzit-o pe mama exclamând: „De
necrezut!”. Am văzut că își citea corespondența pe
internet. M-am gândit să o întreb ce s-a întâmplat.
În loc să îmi răspundă, mama a conti­nuat să ex-
clame, din ce în ce mai apăsat, acel „de necrezut”.
Văzând că ea nu își mai amintea alte cuvinte, am în-
ceput să citesc singur mesajul incredibil.
După ce am citit, am fost de acord că este „de
necrezut”. Mesajul era trimis de compania cu care
ar fi trebuit să zburăm în Sicilia. Anunța că zborul
din data de 22 aprilie este anulat din motive tehni-
ce. Era chiar ziua în care ar fi trebuit să plecăm noi!
Se putea zbura mai devreme cu o zi sau cu una mai
târziu. Dar nu era posibil în acea zi. Cine nu voia să
schimbe data călătoriei, putea renunța de tot. Aceas-
ta era singura posibilitate de a recupera banii. După
cum au spus cei de la companie, a fost pentru prima
dată când au returnat cuiva banii pentru o călătorie
nefăcută.
Nu era de folos să vorbim prea multe despre acest
eveniment. Mama nu mi-a spus decât atât: „Înțelegi
cât de mult dorește Domnul Iisus Hristos să fim pre-
zenți la Sfânta Liturghie? Ne mai trebuie altceva să
162
înțelegem că am luat decizia cea bună când am re-
nunțat la plecare?
Am povestit apoi întâmplarea unui prieten de-al
nostru. I-am spus că ne-am primit banii înapoi, mai
puțin zece euro pe care i-a oprit compania. Răspun-
sul lui a fost: „Merită să plătești zece euro să vezi o
minune!”. Am fost de acord.
De atunci mă gândesc mereu la importanța Sfin-
tei Liturghii. Cu niciun motiv nu mai vreau să întâr-
zii Duminica la biserică.
Să luăm aminte la preotul, care în biserică spunea în
predica sa: rugăciunea, postul, milostenia, faptele bune,
liturghia, spovedania și împărtășirea salvează omenirea.
Vlad M. Diaconescu, Temele lui Vlad, Fundația Justin
Pârvu, iulie 2010, P. Neamț

Rugăciunile Bisericii au mare putere

Î n preajma anului 1930 un bătrân din preajma

sfintei mănăstiri Lainici, cunoscut de părinți
sub numele de „Moșul Vasile”, făcea var la mănăs-
tire. Într-o zi însă, vine trist la starețul mănăstirii,
protosinghelul Visarion Toia.
– Cinstite părinte, am împrumutat pe un vecin
al meu, din sat cu 7000 de lei. Acum, când i-am ce-
rut banii înapoi, nu vrea să mi-i dea. Eu i-am dat pe
încredere, fără martori și fără dovadă scrisă. „Fă ce
vrei!”, mi-a zis. „Dă-mă în judecată”. Iar eu i-am
zis: „În judecată nu te pot da, însă te dau în judecata
lui Dumnezeu”. „Fă ce vrei, că mie nu-mi pasă”. Am
ve­nit deci, părinte, să dau 40 de slujbe pentru el și
Dum­nezeu să hotărască.
– Bine, moș Vasile, nu te întrista! Noi facem 40
de slujbe (Liturghii). Să ai încredere că Dumnezeu îl
163
va întoarce și îți va da împrumutul înapoi. După trei
săptămâni de slujbe, moș Vasile vine repede la pă-
rintele stareț și-i spune
– Cinstite părinte, vă rog să încetați slujbele, că
vecinul mi-a dat banii înapoi.
– Cum ți i-a dat, moș Vasile?
– Iată ce s-a întâmplat: În prima săptămână de
slujbe, i-a murit un bou de la jug, în a doua săptă-
mână i-a murit celălalt bou, iar în a treia săptămână
i s-a îmbolnăvit copilul de moarte. Văzând pedeapsa
lui Dumnezeu, s-a speriat vecinul meu și a venit la
mine în miezul nopții cu banii pe care i-am împru-
mutat. Eu n-am vrut să-i primesc. I-am zis: „Lasă să
facă Dumnezeu dreptate!”. Iar el a căzut în genunchi
înaintea mea și cu lacrimi m-a rugat să primesc banii
și să-l iert, că iată îi moare copilul. Atunci am început
și eu să plâng, i-am primit datoria, l-am iertat și vă
rog, cinstite părinte, să opriți slujbele și să vă rugați
pentru sănătatea copilului, ca nu cumva să moară.
– Bine, moș Vasile, oprim slujbele și ne vom ruga
pentru sănătatea și vindecarea copilului. După puți-
ne zile copilul s-a făcut sănătos și trăiește și astăzi.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare
duhovnicești

Recunoștința celor răposați pentru

binefăcătorii lor

U nei doamne din Bucureștiu i-a murit un fiu. Era

prin anul 1965. L-a îngropat la cimitirul Belu.
Alături de copil era mormântul fratelui unui doctor
din București, care, de când i-a murit fratele, nici nu
a mai dat prin cimitir. Femeia, văzând acel mormânt
164
părăsit și plin de buruieni, fără a cunoaște al cui este,
s-a îndurat de el și a început a smulge din buruieni
și a planta flori; îl îngrijea ca pe mormântul fiului ei.
Dar biata femeie era cam bolnavă. Într-o seară
s-a hotărât ca a doua zi dimineață să se ducă la po-
liclinică pentru a se consulta.
În noaptea aceea însă, iată că se arată în vis doc-
torului, fratele său răposatul, care îi spune:
– Vezi pe femeia aceasta? Și i-o arătă cu degetul.
Mâine la 8 dimineața va veni la policlinică la tine. Că
este bolnavă. Ai grijă, să te îngrijești de ea, că mi-a
făcut un mare bine.
Într-adevăr, dimineața, la ora 8, intră în cabinetul
doctorului femeia bolnavă. El se uită la ea mirat. Se-
măna exact cu cea pe care i-o arătase fratele lui în vis.
– Ai cunoscut pe fratele meu? O întrebă doctorul.
– Dar unde locuiește?
– Este mort de câțiva ani. Mormântul lui este la
cimitirul Belu, pe aleea nr. 10.
– Acolo este și mormântul fiului meu. Eu am în-
grijit de un mormânt alături, care era cam părăsit.
Probabil acela să fie...
– Da, doamnă, acela este. Vă mulțumesc mult,
din partea mea și a fratelui meu. Poftiți să vă consult.
Această întâmplare a fost istorisită de însuși doc-
torul în cauză, care lucrează la aceeași policlinică.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești

Puterea Sfintei Liturghii

P reotul Lacordaire, un mare predicator francez

(† 1861) ne istorisește că un principe polonez
necredincios, care scria o carte, în care arăta că sufle-
tul nu este nemuritor, a fost rugat de o femeie săracă
165
să-i dăruiască câțiva bani, pentru a plăti o Sfântă Li-
turghie pentru soțul ei care decedase. Ea era convinsă
că prin rugăciunile ei și ale preotului prin Sfânta Li-
turghie, Dumnezeu se va milostivi de bărbatul ei, ier-
tându-i din păcatele pe care le făcuse în timpul vieții.
Deși nu credea, principele, impresionat pentru
un moment de dragostea femeii pentru cel adormit,
din milă, îi dădu banii.
După cinci zile, pe când principele se afla la masa
lui de lucru, deși ușile erau încuiate, se trezi lângă el
cu un țăran, care-i zise, cu voce caldă:
– „Principe, vă mulțumesc, sunt soțul femeii,
căreia i-ați dat bani acum câteva zile, pentru a plăti
o Sfântă Liturghie, pentru ușurarea sufletului meu.
Dumnezeu a primit pomana dumneavoastră și mi-a
îngăduit să vin, pentru a vă mulțumi”.
Omul dispăru, iar principele uluit și cutremurat
de o asemenea întâmplare, aruncă în foc cartea ne-
leguită, se apropie de Biserică și deveni un bun creștin
până la sfârșitul vieții sale.

Moșul deșteptat din morți

O femeie credinciosă din județul Vâlcea ne măr-

turisește un lucru adevărat, ca acesta:
În satul meu trăiau până nu demult doi bătrâni.
Soțul era milostiv și foarte credincios; soția, mătușa
Veta, era însă foarte zgârcită. Mereu o sfătuia el să
fie mai deschisă la suflet, dar în zadar.
Odată a avut niște lucrători la câmp.
– Taie cocoșul, a zis bătrânul, și fă mâncare, că
avem oameni mulți la masă!
Mătușa Veta a tăiat însă un pui mic și n-a ajuns
mâncarea. Iaca, moare bătrânul! Pe când soția îl
166
plângea lângă sicriu, deodată el oftează adânc, se
deșteaptă din morți și fără să se miște din sicriu, în-
cepe a vorbi. Bătrâna, foarte speriată, dă să fugă.
– Veto, nu fugi, zice el, că eu pentru tine am venit.
Vino mai aproape să-ți spun ceva, că plec iar de unde
am venit. Tu să nu mă plângi pe mine, că eu acolo unde
sunt, sunt bine! Însă tu, dacă o să fii tot așa de zgâr-
cită, ai să ajungi la rău. Ți-aduci aminte cu cocoșul...
Deci să faci milostenie, că altfel o să fie rău de tine.
Apoi îndată bătrânul a adormit din nou și a fost
înmormântat cu multă lume.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești

Între doctor și duhovnic

O femeie din Pipirig s-a internat la spitalul din

Târgu Neamț. Printre altele, doctorul i-a spus:
– Femeie, câți copii ai?
– Am doi copii, domnule doctor.
– Bine! Iată, te-ai făcut sănătoasă. Mâine pleci
acasă, dar să ții minte ce-ți spun eu: dumneata nu
mai ai voie să naști copii. Dacă nu mă asculți și mai
naști, vei muri în chinurile nașterii. Vezi să nu uiți
cuvintele mele!
După câteva zile de la ieșirea din spital, femeia a
venit tulburată la duhovnicul ei din mănăstire.
– Părinte, ce mă sfătuiești să fac? Eu n-am făcut
niciodată avorturi. Acum iată, mi-a spus doctorul că
nu mai am voie să nasc copii, dacă vreau să trăiesc.
– Soră Marie, eu te sfătuiesc un singur lucru:
ori trăiești cu soțul tău în curăție, ori naști copii. O
mamă trebuie să se și sacrifice. Ai credință în Dum-
167
nezeu. În niciun caz nu vei muri. Lasă, că de lucrul
acesta răspund eu. Deci, una din două.
– Bine, părinte, vă ascult.
După câteva luni se reîntoarce femeia la mărtu-
risire:
– Părinte, sunt însărcinată. Am încredere în cu-
vintele sfinției voastre și nădăjduiesc la Maica Dom-
nului. Rugați-vă pentru mine!
– Soră Marie, nu te îndoi! Eu te voi pomeni zilnic
la rugăciune. Domnul să te binecuvinteze!
După câteva luni, femeia a venit cu pruncul
nou-născut, în brațe la mănăstire:
– Părinte, am născut bine, cu ajutorul Maicii
Domnului. Acesta-i copilul! Îl cheamă Ștefan. Am
venit să-I mulțumesc lui Dum­nezeu și sfinției voas-
tre că dacă nu mă sfătuiați, el nu era pe lume.
– Slavă Domnului, soră! Vezi că Dum­nezeu face
minuni? El este Doctorul doctorilor. Dumnezeu să-l
binecuvinteze pe Ștefan, să crească mare și sănătos.
Stai în genunchi să-ți citesc o rugăciune de mulțu-
mire. Apoi să duci copilul în biserică și să-l închini
la Maica Domnului.
După puțină vreme, femeia s-a întâlnit cu doc-
torul.
– Domnule doctor, știți că am născut un copil?
M-a păzit Dumnezeu și l-am născut ușor.
– Nu cred până nu-l văd. Vino cu el într-o zi la
mine.
Când l-a văzut, a luat copilul în brațe, l-a sărutat
și plin de emoție a zis:
– Cu adevărat, numai o minune a fost!
Astăzi Ștefan este copil mare și frumos. Iarna
merge la școală și vara paște oile pe dealurile Pipi-
rigului, iar din când în când mama lui, îmbrăcată în
168
catrință și bundiță, vine cu Ștefan să se închine la
mănăstirea Sihăstria.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare
duhovnicești

Zidurile din suflete

Î ntr-un sat aflat la o răscruce de drumuri un ță-

ran a descoperit o comoară. Săpa în curte când,
la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline
cu galbeni. Țăranul acesta era văduv și nu avea copii.
Banii erau foarte mulți și el i-a dat primarului, ca să
îi împartă cu ceilalți oameni din sat.
Satul cu oameni modești se transformase în-
tr-un sat cu oameni bogați. Ca să își cheltuiască ba-
nii, ei au început să își cumpere tot felul de lucruri,
iar multe din ele nici măcar nu le trebuiau.
Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se duse-
se vorba că, în loc să împartă comoara în părți ega-
le fiecărei gospodării, el își păstrase mult mai mult
decât ar fi trebuit. Pentru ca ceilalți oameni să nu
știe ce strânsese în curte, primarul și-a înconjurat-o
cu ziduri înalte și groase. Încetul cu încetul, ceilalți
i-au urmat exemplul, construindu-și ziduri împre-
jurul curților. Le-au făcut înalte, ca ale primarului,
dar subțiri, ca să nu dea prea mulți bani pe materia-
le. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră.
Fiecare și-a pus la porți paznici bine înarmați, an-
gajați din satele vecine.
Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe
drum, oamenii nu mai simțeau nevoia să vorbească
unii cu alții. Dădeau din cap cu o politețe falsă. Apoi au
renunțat și să se salute. Nu mai voiau să se cunoască
între ei. Nu mai voiau să știe decât de averile lor.
169
 În loc să Îi mulțumească lui Dumnezeu, așa
cum făceau înainte și pentru micile bucurii pe care
le aveau, bărbații au renunțat să se mai roage. De
Dumnezeu nu mai aveau nevoie. Și chiar le-au in-
terzis femeilor să meargă la biserică, ca nu cumva
să mai țină legătura între ele – și să spună celorlal-
te ce au în casă. Fără credincioși, biserica a rămas
pustie. Numai părintele, singur, se ruga în ea de di-
mineață, până seara ca iubirea să se întoarcă între
săteni; pentru că sătenii deveniseră oameni cu inima
de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace
împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni.
Ba chiar nici să meargă la școală nu au mai fost lă-
sați. Și școala s-a desființat.
Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii
au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A în-
ceput un mare cutremur.
Pământul a început să se clatine. Spe­riați, au ie-
șit cu toții din închisorile lor. Le era teamă să nu
fie îngropați de vii. S-au adunat în curtea bisericii,
singura curte fără ziduri. Numai primarul a rămas
acasă, închis în palatul pe care și-l construise.
Unii plângeau, alții se rugau cu mâinile ridicate
spre cer. Zidurile, ce înainte păreau să țină o veșni-
cie, se prăvăleau acum cu zgomot peste case. Parcă
venise sfârșitul lumii.
Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la
fel de brusc cum începuse. Și nu a lăsat în urmă decât
un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul
templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mâ-
nia cerească. Oamenii și-au amintit cum, după un
alt cutremur, care avusese loc cu mulți ani în urmă,
s-au ajutat unii pe alții să-și refacă gospodăriile. Și-
au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alții
170
la vreme de necaz. Și, timizi, cei ale căror case erau
mai întregi s-au oferit să își ajute vecinii.
Fără ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidu-
rile de piatră, se sfărâmaseră și zidurile din suflete...
Foarte de dimineață, femeile s-au strâns la bi-
serică ca să Îi mulțumească lui Dum­nezeu pentru un
astfel de cutremur.
Povești pentru copiii mari și mici,
Ed. Egumenița, 2007

Puterea rugăciunii în comun și

pedeapsa vinovatului

Î n anul 1941 a venit la părintele Cleopa, starețul

mănăstirii Sihăstria, un cetățean din comuna
Galu, Valea Bistriței să plătească o slujbă.
– Părinte stareț, eu sunt brigadier silvic la Galu
și am un mare necaz cu un cetățean de la noi din sat.
– Ce necaz ai frate?
– L-am prins pe un cetățean furând brad din pă-
dure, și l-am dat în judecată.
– Da, legea este aspră, pedepsește pe fie­care
după faptele sale. Dar nu cumva tăia brazi de pe te-
renul lui?
– Nu, părinte. Am și martori care l-au văzut.
– Bine. Și acum ce dorești?
– Vreau să plătesc o Psaltire. Să citiți o Psaltire
cu post pentru mine, pe ziua de luni, să câștig proce-
sul. Plătesc oricât ar fi, numai să se roage toți preoții
să reușesc la proces.
– Noi putem pune o zi de post în mănăstire pen-
tru frăția ta, numai să fie așa cum zici. Că dacă nu
este adevărat tot ce mi-ai spus, să știi că se întoare
171
pedeapsa asupra frăției tale. Dumnezeu nu rabdă ne-
dreptatea și vinovatul își va lua pedeapsa meritată.
– Ba nu, părinte, el este vinovatul. L-am prins
tăind lemn din pădurea statului. Am și martori.
Vreau să postească toți părinții în ziua procesului.
– Bine, frate! Numai gândește-te la ce ți-am
spus! Ia aminte, că postesc și citesc la Psaltire într-o
zi, pentru frăția ta, 80 de frați și părinți.
– Da, părinte! Poftiți și pomelnicul meu. Luni
am procesul. Eu am credință în rugăciunile dumnea-
voastră. Vă sărut mâna!
Atunci părintele stareț a anunțat duminică seara
la trapeză următoarele:
– Părinților și fraților, mâine va fi o zi de post
pentru tot soborul până seara. Fiecare să citească la
chilie o psaltire și să pomenească după catisme pe
Constantin, pentru ajutor la proces. Masa se va da
după vecernie și fără ulei. Ascultarea este suspen-
dată. Ziua de luni a trecut în mănăstirea Sihăstria cu
multă liniște, cu post și rugăciune. Toți părinții și
frații au citit la Psaltire, au stat la Sfânta Litur­ghie și
au pomenit pe Constantin, pentru ajutor la proces.
Iată că și hotărârea tribunalului din Târgu Neamț
a fost după dorința lui. Brigadierul din comuna Galu
a câștigat procesul. Bucuros apoi, a intrat cu toți
martorii și cu avocatul la un restaurant să mănânce.
Numai bietul pârât, un țăran sărac din Galu, mergea
plângând cu femeia pe stradă. Pierduse procesul. Era
condamnat să plătească o mare amendă. Și doar nu
era vinovat! Dar el nu avusese posibilitatea să pună
avocat și martori.
În timp ce condamnatul a pornit cu căruța spre
casă, cale de 40 de km, brigadierul s-a urcat cu încă
câțiva oameni într-un auto­ca­­mion de ocazie, care
172
mergea spre Vatra Dor­nei. Cum a trecut mașina de
Pipirig și de Mun­tele Petru Vodă, îndată ce a ajuns pe
Valea Bistriței, la o curbă s-a răsturnat, s-a ridicat
iar pe roțile ei și fără a se opri, a mers mai departe.
Toți s-au speriat și și-au făcut cruce. Nimeni,
nici însuși șoferul nu și-a putut explica ce s-a în-
tâmplat, cum s-a răsturnat mașina, cum s-a sculat
din mers și nu s-a stricat nimic.
De la o vreme, oamenii de sus au început a bate
tare în cabină.
– Oprește, domnule, lipsește un om! Brigadierul.
Poate a rămas acolo, jos.
Când s-au întors, l-au găsit mort, zdrobit de
mașină în marginea drumului.
După o zi, a alergat femeia lui, plângând la mă-
năstire și a mărturisit tot adevărul:
– Părinte stareț, a murit soțul meu, brigadierul
din Galu. L-a ucis o mașină.
– Nu cumva a fost el vinovatul? Noi l-am pome-
nit cu toții la Psaltire și biserică, să câștige procesul.
– Da, părinte, a câștigat procesul. Dar nu i-a aju-
tat Dumnezeu, că el a fost vinovat! Doar eu i-am spus
să nu plătească slujbe, că nu are dreptate. Dar nu m-a
ascultat. Omul acela a tăiat lemn de pe terenul lui, nu
din pădurea statului. Dar bărbatul meu avea ură pe el
și voia cu orice preț să se răzbune pe el.
– Iată, pedeapsa lui Dumnezeu l-a ajuns!
– Pe Dumnezeu nu-L putem amăgi. Eu i-am
spus hotărât, că ne rugăm pentru el, numai dacă are
dreptate. Dumnezeu să-l ierte.
Arhim. Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești,
Ediția a IV-a

173
 Rugăciunea neîncetată a unei țărănci

L a părintele Paisie Olaru venise o femeie să se

spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o
fi cu mântuirea mea? Eu nu știu multe rugăciuni pe
de rost pentru că nu am fost dată la școală și nu știu
să citesc”. Părintele a întrebat-o: „Și nu te rogi?”, la
care ea a grăit: „Mă rog, cum să nu mă rog”. „Și cum
te rogi?”. Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin
casă zic în mintea mea: „Doamne, curățește sufletul
meu, cum curăț eu gunoiul din casă”. Atunci când
spăl rufe spun din nou: „Spală, Doamne, negreala
păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă așa cum
e o rufă curată și spălată”. Când fac orice alt lucru
spun aceleași cuvinte”. Femeia l-a întrebat în final:
„Părinte, o fi bună rugăciunea asta?”, iar părintele
Paisie i-a spus așa: „Numai așa să te rogi toată viața
de acum înainte!”.
Supliment religios pentru suflet, BV

Creștinul și statul

„Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și

lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt
22,21; Mc 12, 17; Lc 20, 25). Fraza e clară și regimu-
rile totalitare, adăugându-i și Rom. 13, cer credin-
cioșilor să le dea ascultare și respect. Iar mulți creș-
tini, care-și confundă religia cu prostia, sar și ei să
le aprobe: „e text!”. Numai că nu citesc atent.
Dăm Cezarului – se tâlcuiește: Statului – ce este
al său, dacă e în adevăr stat și se poartă în consecin-
ță. Când statul (Cezar) se îndeletnicește cu ale lui,
cu întreținerea drumurilor, menținerea ordinei, ca-
174
nalizări, transporturi, apărarea țării, administrație
și împărțirea dreptății, i se cuvine respectul și tot
ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul.
Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona,
când regele se preface în medicine-man și puterea
civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească,
recunoașterea supremației sale spirituale, aservirea
conștiinței și procedează la „spălarea creierului”,
când fericirea statală devine model unic și obligato-
riu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitorul,
deoarece nu mai este îndeplinită una din condițiile
obligativității contractului: identitatea părților (lui
Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu nu-
mai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui
Dumnezeu și lui Mamona ce este al lui Mamona, ci
dimpotrivă (Mt 6, 24; Lc 16, 13) a stabilit că nu poți
sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul
de domnie lumească stă un Cezar, îndemânarea nu
este interzisă și Biserica, de-a lungul veacurilor și-a
avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile
Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau
piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul
inamic deschidea focul, era înălțat steagul național.
Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nicio legătură,
oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui
Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului
Vasile cel Mare.
Pr. Nicolae Steinhardt

Fă astăzi cele ce ai vrea să le faci în ultima zi

a vieții tale

D aacăta,vreicheltuiește
să fii gata în ziua cea mai de pe urmă
câteva zile cu osârdie și lu-
175
are-aminte, cugetând întru sine ce ai fi vrut să să-
vârșești în ziua ta cea mai de pe urmă, și acel lucru
silește-te să-l faci chiar acum
Ai fi vrut să-ți scrii testamentul? Scrie-l acum!
Ai fi vrut să-ți mărturisești duhovnicului tău
toate păcatele și să-ți faci canonul cuvenit? Fă aces-
tea acum!
Ai fi vrut să te ierți cu vrăjmașii tăi și să te îm-
prietenești cu potrivnicii tăi din toată inima? Fă-o
chiar acum!
Ai fi vrut să întorci înapoi cele nedrepte și să faci
milostenie după putere? Fă aceasta chiar acum!
Ai fi vrut să primești pe Hristos în inimă prin
Sfânta Împărtășanie, gata fiind și pregătit cu fapta
bună? Fă aceasta acum!
În acest chip și adesea curățindu-te, apropie-te
de Însuși Hristos și nu te vei teme de moarte, ci o vei
aștepta cu bucurie.
Pr. Petroniu Tănase

Cuiele (după Simion Pop)

O mul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea

curgea de pe el, în timp ce cu ușorul trai era
frate de cruce. Doar de blestemății și rele era bun.
Tătâne-său nu-l bătu, cum făceau alți părinți. Bătu
câte un cui în ușă de fiecare boacănă a neisprăvitu-
lui, cuiul și fapta de ocară.
Timpul curse, ușa se umplu, deveni zid de cuie.
N-aveai unde pune un deget și fiul omului se înfurie,
vorbind către tatăl său.
– Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în ușă?
– Tu le-ai bătut, zise tatăl.
176
 – Eu?
– Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare și cutare,
nu mai țin minte câte, multe fără număr?
– Făcut, recunoscu fiul.
– De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Pri-
vește, ăsta ești, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
– Nu-i supărare, cuiele se pot scoate, eu voi fi
acela, promise fiul.
– Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl
și își văzu de propriile griji.
Odrasla își luă în serios, se făcu alt om, de nere-
cunoscut, încât fapta de laudă și actul de mărinimie
deveniră obișnuință. Nu trecea zi să nu se ia cleștele
spre a scoate un cui-două din ușa fărădelegilor lui.
Timpul curse, ușa se goli și fiul alergă într-un
suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moa-
ră. Spuse către el, strălucind de bucurie.
– Văzut-ai tată? Nu mai e niciun cui. Le-am scos
pe toate!
– Dar găurile?
Faptele rele, asemenea cuielor din povestea
noas­tră lasă pete (găuri) în sufletele oamenilor.
Supliment religios pentru suflet, BV

Mâna

Un copil făcuse cumpărăturile a căror grijă i-o

încredințase mama. Făcuse totul bine și cu foarte
mare atenție. Pentru a-l răsplăti, vânzătorul de la
drogherie luă dintr-un raft o cutie mare de bomboa-
ne, o dechise și i-o înfățișă copilului.
– Ia micuțule!
177
 Copilul luă numai o bomboană, pentru că era un
copil modest, dar vânzătorul îl încurajă:
– Ia câte îți încap în mânuță.
Copilul făcu ochii mari și îl privi.
– Păi... atunci ia tu în locul meu!
– De ce?
– Pentru că ai mâna mai mare.
Atunci când ne rugăm, să nu ne măsurăm cererile
după micimea credinței noastre. Să ne amintim mereu că
mâna lui Dumnezeu este mai mare.

Stelele de mare

O teribilă furtună se abătu asupra mării. Vân-

tul sufla înghețat, brăzdând apa și înălțând-o
în valuri uriașe care se repezeau spre mal lovindu-l
cu putere și producând curenți care pătrundeau în
adânc ca plugurile de oțel și smulgeau din loc vie-
țuitoarele marine, crustaceele și moluștele, purtân-
du-le la zeci de metri de țărm.
Când furtuna se potoli, la fel de repede precum
se și pornise, apa se domoli și se retrase. Acum plaja
era o imensă întindere de noroi unde se zvârcoleau în
agonie mii și mii de stele marine. Erau atât de mul-
te încât plaja părea că devenise rozalie. Acest lucru
făcu să vină multă lume pe acea parte a coastei. So-
siră acolo și echipe de la diverse televiziuni pentru a
filma straniul fenomen. Stelele marine erau aproa-
pe nemișcate. Trăgeau să moară. În mulțime, ținut
de mână de tatăl său, era și un copil care privea cu
ochii plini de tristețe micuțele stele de mare. Cu toții
se uitau și nimeni nu făcea nimic. Dintr-odată, copi-
lul lăsă mâna tatălui său, își scoare încălțămintea și
fugi pe plajă. Se aplecă și culese cu mănuțele sale trei
178
steluțe de mare, apoi luând-o la fugă, le duse în apă.
După aceea, se întoarse înapoi și repetă operațiunea.
De pe parapet, un om strigă spre el:
– Dar ce faci, băiete?
– Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri
toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din fugă.
– Dar pe plaja asta sunt mii și mii de stele de
mare: cu siguranță nu ai să poți să le salvezi pe toate.
Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Ca să nu mai
spunem că la fel se întâmplă pe sute de alte plaje
de-a lungul coastei! Nu poți schimba lucrurile!
Copilul zâmbi, se aplecă iar și mai culese o stea de
mare și, aruncând-o în apă, răspunse: „Nu pot schim-
ba lucrurile pentru toate stelele de mare de pe plajă,
dar, iată că am schimbat lucrurile pentru acestea.
Bărbaul rămase o clipă mut, apoi se aplecă, își
scoase pantofii și șosetele și coborî și el pe plajă. În-
cepu să adune stelele de mare și să le arunce în apă.
O clipă mai târziu coborâră încă două fete și astfel
erau deja patru persoane care aruncau stele marine în
apă. După care alte sute, și apoi mii de persoane care
aruncau stele de mare în apă. Astfel fură salvate toate.
Pentru ca lumea să se schimbe ar fi suficient să aibă
cineva – chiar și un copil – îndrăzneala de a începe. Înce-
putul să-l faci tu.

Credința și Țara

Î ntr-o cazarmă un soldat găsi o cruciuliță cu un

lanț, desigur pierdute de cineva. Le atârnă de
creanga unui copac din curtea cazărmii și strigă în
bătaie de joc:
179
 – Bă, care ai pierdut cruciulița și lănțișorul și ai
curajul să vii să le iei?!
Un soldat se apropie liniștit și, luând cruciulița,
zise:
– Mama mi-a pus-o la gât când am plecat și țin
mult la acest dar al ei.
Toți amuțiră în fața acestui soldat pentru sin-
ceritatea și curajul lui, iar un ofițer care văzuse din
întâmplare ce se petrecuse, le zise tuturor:
– Cel care știe să-și apere credința în felul acesta
știe să-și apere țara tot atât de bine.
Toți cei de față rămaseră fără glas și aveau ochii
scăldați în lacrimi.

Asigurarea

E ra odată un om de treabă care se numea Ro-

moletto și care locuia într-o căsuță pe malul
Tibrului. Într-o dimineață de primăvară, Romoletto
își dădu seama că apa acestuia ajunsese până la ușa
casei lui. Plouase mult, iar apele Tibrului crescuseră
bine, fiind galbene și amenințătoare.
Îl îngrijoră puțin ceea ce se spunea la radio. „Toți
cei care locuiesc în apropierea Tibrului trebuie să își
părăsească locuințele: se așteaptă o revărsare a ape-
lor”, se repeta într-una la jurnal.
Romolleto era foarte pios și avea multă încredere
în Dumnezeu. Așa încât îngenunche și începu să se
roage.– Doamne, salvează-mă!
În acea clipă, auzi un glas din înalt:
– Nu te teme, Romoletto, îți port eu de grijă!
Era glasul Domnului.
Romoletto, plin de bucurie, se ridică și începu să
trebăluiască așa cum făcea zi de zi, ca și cum nu s-ar
180
fi întâmplat nimic. Pe la ora zece, apa îi ajunsese la
mijloc și Romoletto se refugie la etaj. Trecu pe acolo
un echipaj al pompierilor. Unul dintre aceștia îl zări
și strigă:
– Grăbiți-vă, haideți cu noi! Este periculos să ră-
mâneți aici!
– Nu, eu am asigurare de Sus! Răspunse Romo-
letto, arătând spre cer.
Pe la cinci, apa ajunsese deasupra patului lui Ro-
moletto și acesta se retrase la man­sardă. Trecu pe
acolo o barcă a celor de la Pro­­tecția civilă și cineva
strigă:
– Haideți imediat de acolo! Apa este încă în
creștere!
Romoletto refuză însă cu încăpățânare:
– Am eu ocrotitorul meu, răspunse.
Pe la cinci și un sfert, apa trecuse de streașină și
Romoletto se urcă pe acoperiș. Trecu prin preajmă o
barcă de cauciuc a Crucii roșii în căutarea celor care
mai puteau fi salvați. În zadar încercară să-l ia de
acolo pe Romo­letto. El se agățase de horn ca scaiul.
– Nu este nevoie. Am eu cine să mă salveze!
Apa însă creștea încontinu și, la șase fără zece
minute, Romoletto se înecă.
Pe când ajunse în rai, Romoletto fierbea de furie.
Se duse drept la Dumnezeu și îi zise cu reproș:
– Ai zis că îmi vei purta de grijă și, când colo,
iată-mă mort și îngropat!
Dumnezeu îl privi cu multă bunătate și îi spuse:
– Dar eu ți-am purtat de grijă, Romoletto. Ți-am
trimis trei bărci!
Dumnezeu ne ajută dar noi nu facem nimic?
Știi zicala: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă.

181
 Cum s-a ales lupul primar...

L upul se duse odată la leu, regele animalelor,

și-l rugă să-l pună primar peste oi. În același
timp, trimise și pe vulpe ca să pună o vorbă bună pe
lângă leoaică.
– Nu se poate, lupule, răspunse leul, să fac acest
lucru numai pe răspunderea mea. Voi aduna la sfat
fiarele pădurii, ca să aud și părerea lor.
Și fură adunate la sfat toate animalele. Nimeni
nu vorbi de rău pe lup și toate votară pentru el, și-l
aleseră primar la oi. Numai oile n-au fost întrebate.
Leul uitase să le cheme și pe ele la alegere...
Așa se întâmplă și în zilele noastre (secolul 21) și
chiar mai rău; conducătorii noștri nu numai că uită
să întrebe poporul când votează o lege, ci o fac numai
spre interesul lor și spre dezavantajul celor mulți.

Horia

S esăspune că atunci când Horia s-a dus la Viena

arate Împăratului Aus­triei păsurile româ-
nilor ardeleni, atât de asupriți, a fost întrebat ironic
de către generalul adjutant al Curții:
– Spui că ești român? În care parte a lumii tră-
iesc românii ăștia?
– În Transilvania, Excelență.
– A! Ha! În țara în care oamenii mănâncă numai
carne de măgar?
Horia se aprinse de supărare. Împăratul zâmbi
doar.
– Da, Excelență, reluă Horia, de-acolo sunt. Dar
de unde știți ceea ce mi-ați spus adineauri?
182
 – O știu fiindcă am fost și eu odată prin Transil-
vania.
– Mare lucru! Mă mir că nu v-au mâncat româ-
nii ăia!
Generalul adjutant s-a făcut roșu. Iar Împăratul
a râs cu hohote.
Iată un răspuns inteligent.

Dumnezeu și firul de păianjen

S fântul Felix de Nola, fiind urmărit de dușmani

pentru a fi dus la moarte, se ascunse într-un
turn părăsit. Astfel, intră înăuntru și îndată un pă-
ianjen închise intrarea țesând o pânză. Prigonitorii
voiau să-l caute în turn, dar văzând pânza de păian-
jen se duseră mai departe zicându-și că e imposibil
să se fi ascuns în turn fără să rupă pânza de păian-
jen. Sfântul Paulin a zis: „Când ajută Dumnezeu, pân-
za de păianjen se face zid, iar când nu ajută Dumnezeu,
zidul nu e decât o pânză de păianjen”.

Dragostea față de neam

Vestitul Henric al IV-lea (1553-1610), regele

Franței, și-a cucerit pe veci inima francezilor,
prin câteva cuvinte pline de înțeles și de bunătate:
„Dacă Dumnezeu mi-a dat viață, doresc ca în rega-
tul meu să nu fie niciun țăran, care să nu fie în stare
să pună duminica o găină în oală”.

Frumusețea lui Iisus

Î valoare
n Copenhaga se păstrează o statuie de mare
a lui Iisus. Un străin privea într-o zi
183
această operă și se mira că nu vede toată frumusețea
ei, așa cum i se dusese vestea. Un alt vizitator zise:
– Domnule, trebuie să îngenunchezi și așa să-L
privești pe Iisus Hristos.
Vizitatorul ascultă și opera de artă îi apăru în
toată frumusețea ei. Dacă vrei să vezi frumusețea lui Ii-
sus, trebuie să te așezi în genunchi, să meditezi, să te rogi.

Înțeleptul și dovleacul

U n așa-zis înțelept gândindu-se la planurile

lui Dumnezeu zicea: „De ce o fi făcut Dumne-
zeu ghinda atât de mică într-un stejar atât de mare.
Iar dovleacul atît de mare cu un vrej așa de mic. Eu
să fi fost în locul lui Dumnezeu, puneam dovleacul în
stejar, iar ghinda în vrej. Întâmplător se afla sub un
stejar. Și deodată i-a căzut pe nas o ghindă.
– Dacă era un dovleac? Zise speriat înțeleptul,
nu-mi spărgeam capul? Așa că planurile lui Dumne-
zeu sunt foarte bune și sfinte.
Înțelepciunea lui Dumnezeu nu este ca a oamenilor.

Buna cuviință

S e spune că într-o zi veni la jocurile olimpice

ale grecilor din vechime și-un bătrân vene-
rabil. Sosind cam târziu, toate locurile erau ocupate.
Bătrânul se uită în dreapta, se uită în stânga, doar o
vedea un loc.
Când trecu prin dreptul atenienilor, aceștia în-
cepură să-l aplaude voioși. Dar când ajunse în drep-
tul spartanilor, toți tinerii s-au ridicat în picioare, în
semn de deosebit respect pentru bătrân, și-i făcură
loc imediat.
184
 Văzând acestea, bătrânul spuse cu voce tare:
„Atenienii știu ce este binele. Spartanii însă îl fac!”
Oamenii știu ce este binele, dar creștinii ade-
vărați îl și înfăptuiesc. Mântuitorul Iisus Hristos a
grăit: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în
împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui
din ceruri” (Mt. VII, 21).

***

Î ntr-o bună zi, Părintele Porfirie din Grecia

(1906-1991) a pornit împreună cu trei fii du-
hovnicești la o mănăstire ca să oficieze o Vecernie.
La început, și-au zis că ar fi mai bine să meargă pe
jos. După ce au mers pe jos o bucată de timp, au ho-
tărât să ia, totuși, un mijloc de transport, deoare-
ce mănăstirea era încă destul de departe și Părintele
era deja obosit. La un moment dat, a apărut la ori-
zont un taxi. Însoțitorii Părintelui, laici, l-au rugat
să facă semn taxiului să oprească și să-l întrebe pe
șofer dacă poate să-i ducă până la mănăstire.
– Stați liniștiți, le-a zis Părintele, o să opreas-
că singur. Dar când o să intrăm în mașină, nimeni
dintre voi să nu spună ceva șoferului. Îi voi vorbi
numai eu.
Așa s-a și întâmplat. Șoferul a oprit singur ma-
șina, fără ca ei să-i fi făcut semn cu mâna. Au intrat
cu toții, iar Părintele i-a zis încotro să meargă. De
îndată ce au pornit la drum, șoferul a și început să
tune și să fulgere împotriva preoților și să-i acuze de
o mie și una de păcate. Ori de câte ori formula vreo
acuzație, își îndrepta privirea spre cei trei mireni,
însoțitorii Părintelui, și-i întreba:
– Ei nu-i așa, băieți? Voi ce părere aveți?
185
 Ei însă nu suflau o vorbă înapoi, cum le dădu-
se poruncă Bătrânul. Șoferul, văzând că tinerii nu-i
răspundeau, s-a întors și spre Părintele Porfirie și
l-a întrebat:
–Nu-i așa, Bunicuțule? Ia să vedem, matale ce
zici? Nu-i drept ce scriu ziarele?
Atunci Părintele i-a zis:
– Copilul meu, mai bine-ți spun o istorioară și
n-o să fie nevoie să ți-o mai zic a doua oară.
Și începu:
– Era un om din cutare lor (și menționă locul
respectiv) care avea un vecin în vârstă, proprietar al
unei mari clădiri. Într-o noapte, omul acesta s-a dus
și l-a omorât pe vecin și l-a îngropat. Apoi, folosin-
du-se de diferite documente false, i-a luat clădirea
și a vândut-o. Și știi ce a cumpărat cu banii din vân-
zare? Un taxi!
Șoferul fu în asemenea hal zguduit, încât a oprit
mașina în mijlocul drumului și a început a striga:
– Bunicuțule, să nu mai spui la nimeni, doar eu
și cu matale știm acest lucru!
– Ba și Dumnezeu știe, i-a răspuns Bătrânul. El
mi-a descoperit toate acestea, ca eu să-ți transmit
ție. Ai grijă ca de-acum, încolo să-ți schimbi viața.
Du-te la duhovnic, spovedește-te, fă canonul ce ți
l-a dat, mergi la Sfânta Liturghie, postește și roa-
gă-te, căci numai așa Dumnezeu Se va îndura și vei
ajunge în Împărăția Sa.

***

S e povestește că Sfântul Ambrozie al Milanului

a aflat că împăratul Teodosie cel Mare ordo-
nase un măcel la Tesalonic. Când a venit la Milano
și a vrut să se împărtășească, episcopul l-a refuzat
chiar din fața ușilor împărătești.
186
 Împăratul s-a înfuriat și i-a adus aminte lui Am-
brozie de împăratul David care, deși adulter, și, deși
l-a trimis pe Urie la moarte ca să-i ia soția, totuși a
rămas în istorie ca sfântul și prorocul David.
– Până în prezent – i-a spus Sfântul Ambrozie
– Măria Ta ai făcut numai păcatele lui David, nu și
pocăința lui. Fă și pocăința lui, și atunci te voi îm-
părtăși.
Împăratul a făcut pocăință publică în biserică. A
stat în genunchi vreme îndelungată, înaintea popo-
rului, și numai după aceea Sfântul Ambrozie l-a îm-
părtășit.
Fără spovedanie și împărtășire nu poți intra în a lui
Hristos Împărăție.
I.P.S. Antonie Plămădeală
***

S e zice că un pustnic, mai puțin dotat cu înțele-

gerea Sfintei Scripturi, a căutat, după capul lui,
vreo douăzeci de ani răspuns la o nedumerire în legă-
tură cu un text. În cele din urmă s-a hotărât să meargă
la un Sfânt Părinte din vecinătate să-l întrebe. În clipa
aceea i s-a luminat mintea și a înțeles tâlcul textului.
Mirându-se i s-a arătat un înger care l-a întrebat: De ce
te miri? – Pentru că după douăzeci de ani, tocmai acum
când mă hotărâsem să merg să întreb pe altul cu știința
mai mare în Scripturi, tocmai acum am descoperit în-
țelesul pe care îl căutam, a răspuns el.
Îngerul i-a spus: Iată, de aceea m-a trimis acum
Dumnezeu la tine, ca să te fac să înțelegi că lămurirea ți-a
venit tocmai pentru că te-ai hotărât să întrebi, și chiar în
clipa când te-ai hotărât să întrebi. Au nu știai? „Cine vrea
să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!”. Altă
dată să fii mai înțelept.
187
 CUPRINS
Prefață...............................................................................5
Minunea trandafirilor......................................................7
Icoana Maicii Domnului................................................ 12
O minune a Maicii Domnului........................................16
Există Dumnezeu ........................................................... 17
Ateul.................................................................................18
Foița de țigară.................................................................19
Să cinstim icoanele!.......................................................19
Legenda originii Sfintei Cruci...................................... 20
Copacii............................................................................. 21
Își aruncă averea în mare..............................................23
Samarineanul milos...................................................... 24
Judecătorul și prietenul său......................................... 25
Iubire fiască................................................................... 26
INTENȚIE sau FAPTĂ?.................................................. 26
Am să te ajut... Poate mâine... Poate altădată..............27
Apa fiartă........................................................................ 28
Cei doi care L-au văzut pe Dumnezeu........................ 28
Iertarea........................................................................... 30
Puterea unui copil......................................................... 30
Un bun răspuns..............................................................33
A da, este mai fericit decât a lua.................................. 34
Nu judecați pe alții........................................................ 34
Lasă pe Dumnezeu să judece.........................................35
„Stau la ușă și bat...”.................................................... 36
Fratele lui Hristos...........................................................37
Ușa fără ivăr....................................................................37
Patima băuturii.............................................................. 38
Un copil care nu se teme de tatăl său.......................... 38
Mărturisirea copiilor .................................................... 39
Ce vor copiii?.................................................................. 40
188
Dragostea tatălui pentru copil..................................... 40
Cum e tatăl, și feciorul...................................................41
Rugăciunea (Puterea ei)................................................ 42
Nemurirea sufletului..................................................... 42
Darul nemuririi.............................................................. 43
Necunoașterea ceasului morții..................................... 46
Pendula........................................................................... 47
Purtarea în biserică....................................................... 47
Cine-i mai mare............................................................ 47
Necaz sau bucurie?........................................................ 48
Necesitatea Spovedaniei (Mărturisirii)...................... 50
Taina Sfintei Spovedanii................................................ 51
Secretul Spovedaniei..................................................... 52
Puterea spovedaniei.......................................................53
Vizita............................................................................... 55
Dragoste de mamă........................................................ 56
Iubirea de mamă.............................................................57
La ce folosesc preoții..................................................... 58
Duhovnicul închisorii.................................................... 59
Ucigașii........................................................................... 64
Credincioși..................................................................... 65
Patima cea urâtă............................................................ 66
Căință și iertare............................................................. 67
„Cercetați Scripturile!”..................................................73
Acum văd pe Dumnezeu............................................... 74
Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr............................ 76
Nu-i după cum vrea omul, ci după cum vrea
Domnul....................................................................... 78
Sărăcie și bogăție cu cinste și mărinimie.................... 79
Cu gândul mereu la Dumnezeu.................................... 82
„Celui ce are, i se va mai da; iar celui ce n-are,
i se va lua și ceea ce are!”......................................... 83
Dreptul Iov..................................................................... 87
189
Păcatele noastre............................................................. 88
Bogatul nemilostiv........................................................ 90
Nădejdea în Dumnezeu................................................. 93
Ce ne apropie de Dumnezeu......................................... 95
Pățania lui Nea Costică (patima fumatului)............... 98
Trăznetul....................................................................... 101
Minunea........................................................................103
Vremile și anii sunt în mâna lui Dumnezeu..............104
Măcinișul Sfântul Nicolae............................................106
„Mai fericit este a da, decât a lua”.............................108
Regele îndrăgostit........................................................ 110
Bolovanul și monedele de aur...................................... 111
Jertfa...............................................................................112
Mila cerșetorului...........................................................113
Înfrânarea......................................................................113
Sărbătoarea creației...................................................... 114
Mai mult decât un medic..............................................115
Răzbunarea....................................................................115
Să nu răspunzi răului cu rău........................................115
Eu sunt de vină............................................................. 116
Minunea Învierii............................................................117
Ce dai pentru Dumnezeu............................................. 118
Folosește și genunchii la rugăciune........................... 119
Împotriva înjurăturilor................................................ 119
Din lume, dar nu ai lumii............................................ 123
Cine-i mai fericit?........................................................ 123
Cei doi muncitori..........................................................124
Cumpătarea...................................................................124
Țineți ziua Duminicii!..................................................124
Afirmarea credinței...................................................... 125
După faptă și răsplată..................................................126
Ocaua lui Cuza.............................................................. 127
190
Răsplata ........................................................................129
Rândunelele..................................................................130
Pedeapsa celor ce trăiesc necununați..........................131
Cinstea căsătoriei..........................................................131
Virtutea.......................................................................... 133
Vorba lumii...................................................................134
Accidentul..................................................................... 135
O taină într-un plic......................................................136
Iubești tu pe Dumnezeu?.............................................139
Ajută-ți aproapele........................................................144
Bisericuța minunată.....................................................146
De ce nu distruge Dumnezeu lumea............................151
În acest semn vei învinge.............................................151
***.................................................................................152
Bucuria Crucii............................................................... 152
Credința ortodoxă este adevărată și veșnică............. 153
Voința și înfrânarea..................................................... 153
Chitanța......................................................................... 153
Căpitanul necredincios................................................154
Mărturisește-ți numai păcatele tale..........................154
Cei doi călugări............................................................. 155
Din piatră seacă............................................................ 155
Jurnalul unei călătorii în care nu am fost..................159
Rugăciunile Bisericii au mare putere.........................163
Recunoștința celor răposați pentru binefăcătorii lor.164
Puterea Sfintei Liturghii..............................................165
Moșul deșteptat din morți...........................................166
Între doctor și duhovnic..............................................167
Zidurile din suflete.......................................................169
Puterea rugăciunii în comun și pedeapsa
vinovatului.................................................................171
Rugăciunea neîncetată a unei țărănci........................174
191
Creștinul și statul.........................................................174
Fă astăzi cele ce ai vrea să le faci în ultima zi
a vieții tale................................................................ 175
Cuiele (după Simion Pop)............................................176
Mâna.............................................................................. 177
Stelele de mare.............................................................178
Credința și Țara............................................................179
Asigurarea.....................................................................180
Cum s-a ales lupul primar..........................................182
Horia..............................................................................183
Dumnezeu și firul de păianjen.................................... 183
Dragostea față de neam...............................................184
Frumusețea lui Iisus....................................................184
Înțeleptul și dovleacul.................................................184
Buna cuviință................................................................185
***.................................................................................185
***.................................................................................187
***.................................................................................188

192