Respirația, în lumea cordatelor, joacă un rol extrem de important în înteținerea

vieții. Cordatele, reprezentate de tunicate, cefalocordate ( nevertebrate) și

ciclostomi, pești, amfibieni, reptile, păsări și mamifere (vertebrate) și-au
dezvoltat sisteme respiratorii în funcție de mediul de viață. Astfel, sunt
recunoscute următoarele tipuri principale de respirație la cordate: respirația
branhială ( specifică cordatelor acvatice; tunicatele, cefalocordatele,
ciclostomii, peștii și amfibienii folosesc acest tip de respirație, cu câteva
excepții), respirația cutanee (întâlnită la mixine, deși încă sunt incertitudini
legat de acest fapt, anghile și pești-săritori, amfibieni ) și respirația pulmonară
( caracteristică peștilor de nămol, peștilor de stuf și peștilor
dipnoi ,amfibienilor, reptilelor, păsărilor și mamiferelor). Alte tipuri de
respirație cunoscute sunt respirație digestivă (țipari și pești-pisică), respirație
buco-faringiană (pești-săritori, adulții salamandrelor americane).

Respirația non-pulmonară înseamnă tipul de respirație care nu implică

utilizarea plămânilor ca organe respiratorii. Tipuri de respirații non-pulmonare
la cordate sunt respirația tegumentară (cutanee), respirația buco-faringiană,
respirația branhială, respirația digestivă.

Tunicatele au structurile respiratorii aflate la nivelul faringelui. La apendiculare

se remarcă două tuburi spiraculare, care au pereții căptușiți cu epitelii
ciliate,bogat vascularizate, acestea se deschid de o parte și de alta a anusului
printr-un orificiu (spiracul). La ascidii și sorberacee, se găsesc numeroase treme
respiratorii în pereții laterali ai faringelui , care sunt căptușite cu celule ciliate și
bine vascularizate; cavitatea perifaringiană la ascidii- un orificiu cu deschidere
în cavitatea cloacală; sorberaceele au cavitate perifaringiană , dar nu se
cunoaște mecanismul respirației. La taliacee, peretele dorsal faringian are două
treme respiratorii între care se întinde o porțiune îngustă bine vascularizată
(branhie); cavitatea perifaringiană comunică cu cavitatea cloacală. Mecanismul
respirației la tunicate presupune un traseu bine definit: apa cu oxigen pătrunde
în corp prin sifonul bucal , ajunge în faringe , la structurile respiratorii , unde au
loc schimburi gazoase; apa cu dioxid de carbon ajunge în cavitatea
perifaringiană ( la ascidii și taliacee), trece în cavitatea cloacală și este eliminată
la exterior (sifon cloacal-ascidii, taliacee), respectiv eliminată direct la exterior
prin spiracule (apendiculare).
La cefalocordate,abordând aparatul respirator, vorbim de existența în pereții
faringelui de 90 - 100 de perechi de fante branhiale; acestea sunt căptușite cu
epiteliu ciliat, vascularizat , la acest nivel se realizează schimburile respiratorii.
Mecanismul respirației la cefalocordate este relativ simplu: apa cu oxigen
pătrunde prin gură în cavitatea bucală, odată ajunsă în faringe , trece prin
fantele branhiale (trecere lentă), au loc schimburi gazoase; apa cu dioxid de
carbon trece în cavitatea perifaringiană și este eliminată la exterior prin
atriopor.

Ciclostomii posedă între 5 – 16 perechi de branhii; perechile de branhii sunt

situate în saci branhiali , denumiți marsipobranhii, plasate în faringele branhial
(petromizontide) sau se deschid pe laturile faringelui prin fante branhiale
interne (mixine), iar spre exterior, fante branhiale externe. Mecanismul
respirației se realizează prin parcurgerea acestor etape: apa cu oxigen pătrunde
prin nara unică, ajunge în faringe (prin ductul nazo-faringeal) , apoi la
marsipobranhii , unde au loc schimburi gazoase (epitelii subțiri și vascularizate
ale marsipobranhiilor); apa cu dioxid de carbon difuzează prin fantele branhiale
externe și ajunge la exterior. La mixine,cercetătorii cred că este posibilă
existența respirației cutanee.

Peștii au aparatul respirator adaptat mediului acvatic. Astfel, peștii au respirație

branhială; branhiile sunt adăpostite în cavitatea branhială, unde comunică cu
faringele prin intermediul unor fante branhiale interne, iar cu exteriorul prin
spiracule ( aflate înapoia ochilor) și 5-7 perechi de fante branhiale externe
(pești cartilaginoși) sau fanta operculară (holocefali și pești osoși). Numărul de
branhii este variabil, depinzând de tipul peștilor descriși; peștii cartilaginoși au
cinci perechi de branhii (exceptând speciile din ordinul Hexanchiformes, care au
șase - șapte perechi de branhii și holocefalii, care au patru perechi de
branhii),peștii osoși au patru perechi de branhii.

Sistemul respirator este alcătuit din două lame branhiale prinse pe un arc
branhial , lamele branhiale sunt formate din structuri filamentoase, acoperite
de epitelii subțiri și foarte bine vascularizate (artere branhiale aferente și
eferente - capilare - schimburi gazoase); la peștii cartilaginoși , lamele branhiale
scurte, prinse pe laturile unui sept al arcurilor branhiale cartilaginoase, iar la
peștii osoși lame branhiale lungi și arcuri branhiale osoase scurte, cu
branhiospini (cu rol filtrator). Mecanismul respirației: apa cu oxigen pătrunde în
cavitatea bucală (sau/și prin spiracule), ajunge în faringe, de unde intră în
cavitatea branhială la branhii, au loc schimburi gazoase , iar mai apoi apa cu
dioxid de carbon trece prin fantele branhiale sau operculare spre exterior.Alte
roluri ale branhiilor sunt : de excreție (elimină 85 – 90 % din amoniacul rezultat
prin metabolismul proteinelor), osmoreglare (excreția electroliților - sodiu, clor
etc.).

La pești, se remarcă și prezența unor organe respiratorii accesorii. La peștii

osoși (origine și aspect diferit de la un grup la altul), precum anghilele și peștii-
săritori , este dovedită existența respirației tegumentare (cutanee); epiderma
este subțire și foarte bogat vascularizată. Alți pești oșoși,țiparii și peștii-pisică
au respirație digestivă (sectorul mediu sau terminal al intestinului, sectorul
inițial al stomacului), o mucoasă alveolizată și bine vascularizată; știucile-chele
nord-americane și peștii-dragon prezintă o formațiune numită vezica gazoasă
unicamerală, puternic vascularizată. Peștii-săritori , de asemenea osoși, au
respirație buco-faringiană , având o mucoasă cu aspect alveolar și foarte bine
vascularizată; peștii anabas, betta și guorami au organe labirintiforme, fiind de
fapt un sistem lamelar, susținut de excrescențe ale primelor două perechi de
arcuri branhiale spongioase (pot acumula apă) , ce este înglobat într-un sac
protector și căptușit cu țesut conjunctiv bine vascularizat. La peștii-pisică se
evidențiază niște organe arborescente care, în fond, sunt structuri lamelare,
dublate de țesut conjunctiv vascularizat în cavitatea brahială sau doi saci
aerieni vascularizați , formând diverticule saciforme ale cavității branhiale .
Aceste organe arborescente sunt localizate în lungul coloanei vertebrale ,
având pereți plisați, cu aspect alveolizat și o rețea de capilare sangvine (similar
plămânilor).