Focul Viu - Lopătari

Focul Viu este un fenomen natural datorat emanației de gaze naturale care ies la

suprafață prin fisurile scoarței terestre formând flăcări ce ard, aprinse fiind de razele
solare (sau de către oameni dacă flacăra se stinge).

Localizare
În Subcarpații Buzăului pe versantul vestic a culmii Breazău [1], aflat pe
stânga văii Slănicului la NNE de satul Terca (Comuna Lopătari) din Județul Buzău, la
o altitudine de aproximativ 1030 m[2].

Informații generale
Fundamentul apariției fenomenului este reprezentat de existența depozitelor
subterane de hidrocarburi.

Elemente caracteristice
Se pot vedea flăcări care izbucnesc din pămant înălțându-se în bătaia vântului,
uneori cu o înălțime mai mare, alteori abia pâlpâinde - depinde foarte mult de
presiunea gazelor din interior și de starea vremii: la fel de bine pot fi stinse temporar.
Dacă plouă puternic se poate vedea cum bolborosește apa în locurile pe unde
iese gazul.
Aria pe care are loc fenomenul are suprafața relativă a unei camere - 25 mp .

Acces
Se ajunge[3] [4] folosind drumul de pe valea Slănicului – DJ 203 K, care pornește de
pe DN2 (E85) de la Mărăcineni spre Săpoca (imediat înainte de a intra pe podul de
peste Buzău), urmând ruta Beceni-Vintilă Vodă-Mânzălești-Lopătari-Terca. Pînă
la Lopătari drumul este asfaltat. De la Lopătari însă, accesul la obiectivul turistic
continuă pe un drum neasfaltat de aproximativ 7 km cu terasamentul degradat,
lipsind indicatoarele. În apropiere relativă de Focurile Vii, drumul devine accesibil
numai camioanelor mari și tractoarelor forestiere.
De la locul până unde se poate înainta maxim cu o mașină mică, se merge inițial pe
lângă firul apei până la o punte de pe dreapta, drumul după locul cu pricina fiind
impracticabil ulterior. De aici trebuie traversat Slănicul pe malul stâng pentru a sui
coasta dealurilor.
Suprafața focurilor este destul de mică și se poate rata ușor, traseul fiind nemarcat.
Drumul se realizeaza cam în 30-35 minute de mers, dar cu rătăceli și cu ocolișuri cu
tot poate sui la 45-55 min.

Originea numelui
Denumirea provine de la faptul că flăcările ard cvasipermanent fiind vizibile uneori de
departe, mai ales noaptea și în perioadele în care frunzișul arboretelor este în
cantitate redusă.
 Pietrele Doamnei

Rezervația Pietrele Doamnei (în germană Frauenstein) este o arie protejată

de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație naturală de tip
mixt), situată în județul Suceava, pe teritoriul administrativ al orașului Câmpulung
Moldovenesc.

Localizare
Aria naturală cu o suprafață de 253 de hectare[2] se află în versantul nordic
al Munților Rarău (grupare montană ce aparține Carpaților Orientali), la o altitudine
medie de 1.400 m, în partea de sud a orașului Câmpulung Moldovenesc, în imediata
apropiere a rezervației naturale Codrul secular Slătioara[3].

Descriere
Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea nr.5 din 6 martie
2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a
III-a - zone protejate)[4] și reprezintă o zonă montană (stâncării, grohotișuri, văii,
doline, păduri de conifere, păduri în amestec, pajiști, stepe, pășuni alpine) de un
deosebit interes geologic, peisagistic, floristic și faunistic ce adăpostește un număr
de specii de plante (floarea-reginei, papucul doamnei, argințica, jneapăn) și animale
(cocoș de munte, minuniță, ciocănitoare de munte) dintre care unele foarte rare[5].
Pe teritoriul ariei naturale protejate se află o formațiune de
stânci calcaroase cunoscută sub numele de Pietrele Doamnei, denumire de la care
provine numele rezervației.
 Canalul Dunăre-Marea Neagră

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul

Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și
porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre
portul Constanța cu aproximativ 400 km. Canalul este al treilea ca mărime din lume
după Suez și Panama.[1]
Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime
de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-
Midia Năvodari), în lungime de 31,2 km.[2]
Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile
europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre).
Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepărtat, destinate
Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri[3].

Istoric
Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea
Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al
Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră.
Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și
costisitoare, așa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect.
[4]

Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea

să facă un studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului.[5][6] Ulterior, Carol
al II-lea a cochetat și el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi
începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată
sine die.[4]
În 1949, noul regim comunist a început construcția canalului, folosindu-se trei tipuri
de resurse umane: forța de muncă liberă plătită, oameni provenind din diverse
categorii sociale, cu profesii diferite, recrutați din toată țara; militari în termen, din
care unii lucrau în construcții, în timp ce alții erau însărcinați cu paza obiectivelor sau
a deținuților; munca forțată a deținuților, în marea lor majoritate politici, cu
condamnări administrative sau penale, având statutul de „coloniști MAI”.[7] Numărul
deținuților din coloniile de muncă a variat în funcție de amploarea lucrărilor, de la
19,2% în 1949, la 82,5% în 1952, din totalul muncitorilor de la Canal.[7] Lucrările au
fost sistate în 1953, săpăturile realizate fiind valorificate, începând din anul 1959, în
cadrul „Complexului de irigații Mircea Vodă”, dezvoltat mai apoi în „Sistemul de
irigații Carasu”.[2]
În 1973, s-a reluat ideea construcției Canalului navigabil Dunăre-Marea Neagră,
după un nou proiect realizat de IPTANA și ISPH, lucrările de bază fiind începute
în 1976.[2] Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae
Ceaușescu.[8] S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane
m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât
la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5
milioane m3 de betoane.[2][9]
 Parcul Național Cozia

Parcul Național Cozia se găsește în partea central-sudică a Carpaților Meridionali.

Limitele parcului se suprapun peste partea de est a Munților Căpățânii, întregul
masiv al Masivului Cozia și peste partea de sud-est a Munților Lotrului. Întreaga
suprafață de 17.100 ha a parcului se află în județul Vâlcea.

Localizare
Aria naturală se întinde în partea estică a județului Vâlcea (aproape de limita de
graniță cu județul Argeș), pe teritoriile administrative al
orașelor Brezoi și Călimănești și pe cele ale
comunelor Berislăvești, Perișani, Racovița și Sălătrucel[2] și este străbătută de
drumul național DN7, care leagă municipiul Râmnicu Vâlcea de orașul Tălmaciu[3].

Descriere
Prima propunere de instituire a Parcului Național Cozia a avut loc în anul 1966,
acesta urmând să fie declarat arie protejată prin Legea nr.5 din 6 martie
2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a
III-a - zone protejate)[4].
În anul 2003 prin Hotărârea de Guvern nr. 230 din 4 martie[5] (privind delimitarea
rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și constituirea
administrațiilor acestora) se restabilesc limitele și suprafața acestuia. Parcul național
include rezervația naturală Pădurea Călinești - Brezoi, arie protejată (cu o suprafață
de 200 ha) de importanță geomorfologică (conglomerate de
Brezoi), floristică și peisagistică.
Parcul național reprezintă un areal montan cu o mare diversitate geologică
și geomorfologică (relief carstic cu vârfuri ascuțite, turnuri, ace, creste calcaroase,
peșteri, cheiuri, văii; păduri, pajiști și fânețe) care dispune de mai multe tipuri
de habitate (Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior (Alno-Padion,
Alnion incanae, Salicion albae), Păduri dacice de fag de tip Luzulo-Fagetum, Păduri
dacice de fag de tip Asperulo-Fagetum, Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-
Carpinetum, Păduri din Tilio-Acerion pe versanți abrupți, grohotișuri și ravene, Păduri
dacice de fag (Symphyto-Fagion), Păduri acidofile de Picea abies din regiunea
montană (Vaccinio-Piceetea), Tufărișuri alpine și boreale, Pajiști boreale și alpine pe
substrat silicios, Pajiști montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase,
Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel
montan și alpin, Grohotișuri silicioase din etajul montan până în cel alpin
(Androsacetalia alpinae și Galeopsietalia ladani), Fânețe montane, Vegetație
herbacee de pe malurile râurilor montane, Versanți stâncoși cu vegetație
chasmofitică pe roci calcaroase, Vegetație lemnoasă cu Myricaria germanica de-a
lungul râurilor montane și Vegetație lemnoasă cu Salix eleagnos de-a lungul râurilor
montane) ce adăpostesc o gamă diversă de floră și faună specifică lanțului
meridional al Carpaților[6].
 Podișul Karst

Podișul Karst (Carso în italiană, Kras în slovenă) este o

regiune calcaroasă aflată la frontiera dintre Slovenia și Italia. În Slovenia ocupă
partea de sud-est iar în Italia cea de nord-est. Mai poate fi găsit și sub denumirea
de Platoul Karst. Aici au fost studiate pentru prima dată formele de relief create de
disoluția calcarului de către apa încărcată cu dioxid de carbon. Din această cauză se
poate spune că formele de relief prezente aici reprezintă carstul clasic.
Această regiune este faimoasă deoarece de aici derivă termenul de carst, relief
carstic.
Geografic, acest podiș se găsește cuprins între valea râului Vipava, Dealurile
Vipavska, partea cea mai vestică a Dealurilor Brkini și Golful Trieste. Platoul se
înalță destul de abrupt deasupra regiunilor înconjurătoare. Altitudinea medie este de
334 m. Vegetația naturală în trecut era reprezentată prin păduri de stejar, însă azi
pinul este preponderent. Pădurile ocupă o treime din suprafața Podișului Karst.
Podișul Karst este renumit pentru formele de relief carstice dezvoltate aici, atât de
suprafață, cât și de adâncime. Peșteri mai renumite sunt: Vilenica (prima peșteră din
lume intrată în circuitul turistic), Lipica, Divača, Kačna, Postojna și Škocjan (situri
UNESCO), situate în Sovenia și Grotta Gigante în Italia.
Aria este drenată de două râuri importante - Pivka și Reka, pe al căror parcurs
alternează sectoarele de suprafață cu cele de adâncime. Formele de relief de
suprafață sunt reprezentate de doline, lapiezuri și în special de polii.

Cea mai mare parte a acestui podiș este situată în Slovenia, ocupând aici o
suprafață de 429 km², cu o populație de aproximativ 19.000 locuitori, distribuiți în
100 de așezări. Orașul Sežana este centrul Karstului sloven. Pe lângă obiectivele
carstice, regiunea conține și o serie de obiective turistice culturale: satul Štanjel, o
așezare pitorească fortificată situată pe o înălțime din partea de nord a podișului,
precum și Lipica, cu vestita herghelie, locul de naștere a r
 Cetățile Ponorului
De Cetățile Ponorului este unul dintre cele mai mari complexe carstice din România, aflat
în Munții Apuseni, zona Padiș.

Istoric
Numit și Everestul speologiei române, complexul carstic de la Cetățile Ponorului a
fost menționat pentru prima data în 1886 de către Nagy Sandor. În 1929 R. Jeannel
și Emil Racoviță cercetează zona intrării. Primii 300 m ai galeriei active au fost
explorați de echipa Institutului de speologie din Cluj în 1949. Din 1951 este cooptată
și echipa de alpiniști ai AS Armata Brașov condusă de Emilian Cristea. În competiție
intră și o echipă de speleologi francezi. În mai multe expediții este explorată galeria
activă. În 1957 este atins sifonul final. În alte două intrări din 1972, echipa de
alpinism de la A.S. Armata-Brașov, reușește escaladarea peretelui final de peste
100 m înalțime, fără ca să găsească o continuare. Speologii din Ștei sunt cei care au
eliminat multe semne de întrebare de pe harta Cetăților. Explorările continuă.

Localizare
Cetățile Ponorului sunt situate pe platoul carstic Padiș (Munții Bihorului) la capătul
aval al Văii Cetăților, la 950 m altitudine. Se poate ajunge de la Padiș pe marcajul
punct albastru (2 ore de mers) și șoseaua forestieră care se desface din șoseaua
Pietroasa — Padiș. Peștera se afla la 46°33′50″N 22°42′11″E
La Cetățile Ponorului se poate ajunge și din centrul stațiunii turistice Arieșeni,
urmând drumul comunal până în satul Cobleș, iar de acolo marcajul cu triunghi roșu.
Cei 10 kilometri până în satul Cobleș se pot parcurge cu autoturismul, iar apoi pe
jos.

Descriere
Platoul Padiș este un bazin închis, unde apa de suprafață aproape lipsește, fiind
drenată în întregime pe sub pământ în valea Galbenei și în valea Boghii. Prin
colorări au fost identificate 8 bazine care comunică doar subteran. Zona este bogată
în formațiuni carstice, peșteri ca Lumea Pierdută, Ghețarul de la Barsa, Cetățile
Radesei, Peștera Căput. Sunt cîteva chei: Cheile Galbenei, Cheile Someșului Cald,
Groapa Ruginoasa, doline[1] uvale[2], izbucuri [3]și ponoare[4] etc.
Pestera Cetatile Ponorului are o galerie principală de 2 km lungime, activă, de
dimensiuni impresionante în care un râu puternic, poate cel mai mare râu subteran
din țară, curge formând cascade, repezișuri și vâltori. Intrarea în peșteră se face
printr-un portal de 70 m înalțime și 30 m lățime ce perforează peretele primei doline,
gigantică și aceasta( 300 m adâncime, 1000 m diametru).Dupa câțiva zeci de metri
de la intrare se intersectează dolina a doua de 70 m diametru și 150 m înălțime, cu
pereți verticali. Tot aici sub portal iese dintr-o galerie un râu puternic. Este apa ce
dispare în sifonul din Peștera de la Căput. Ea dispare apoi imediat în altă gură de
galerie ce reprezintă începutul râului subteran al Cetăților. A treia dolină este cea
mai mare și dă acces direct la galeria activă.
După ce se trece de zona luminată natural prin spărturile celor trei doline, în galeria
peșterii mai apar două izbucuri puternice de apă. Este apa care s-a pierdut în Poiana
Ponor. Apoi se pătrunde în zona dificilă unde bolovani și trunchiuri de copaci cladesc
baricade peste care apa formează cascade si vâltori. Pentru înaintare se folosesc
tehnici alpinistice și barci de cauciuc. Prima sală, usor alungită are în partea
superioară o galerie fosilă de 300 m. Urmează Sala Taberei, o verticală și primul lac
navigabil. Se trece o noua baricadă, lacul al doilea și o galerie impresionantă de 70
m înălțime ce duce la lacul 3 și 4. Sifonul sau lacul 5 ce urmează se poate trece pe
sus, printr-o galerie fosilă după care urmează lacul 6 lung de 85 m. Se trec
urmatoarele trei lacuri pentru a ajunge într-o zonă în care apar speleoteme, Sala
Florilor de Piatră, în care se gasesc interesante stalagmite arenacee. Porțiunea de
dupa această sală apare inundată parțial de lacurile 10, 11 și 12. Galeria Venețiană,
frumos concreționată, da acces într-o sala cu un mare grohotiș, apoi galeria se
inundă formand lacul 14, ce duce la sifonul terminal, încurcat de trunchiuri de pomi.
Din acest punct, sfârșitul propriu-zis al galeriei, începand din 1972 alpiniștii au
efectuat o mulțime de escalade în căutarea pasajului de trecere spre aval. S-a reusit
urcarea a 120 m dar galeriile găsite până acuma nu au încă legatură cu activul
principal.
 Lacul Sfânta Ana

Lacul Sfânta Ana (în maghiară Szent Anna-tó) este singurul lac

vulcanic din România. Este situat în masivul Ciomatu din județul Harghita, în
stânga râului Olt, în apropiere de stațiunea Tușnad. Lacul este așezat pe fundul
craterului unui vulcan stins, denumit Ciomatu Mare (în maghiară Nagy-Csomád), din
masivul vulcanic Puciosu, locul celei mai recente erupții vulcanice în Carpați și în
Europa de Est, care a avut loc acum câteva zeci de mii de ani (probabil mai recent
de acum 42.000 ani).
Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 m. De formă aproape circulară, similar
cu o paletă de pictor, are o lungime de 620 m și o lățime maximă de 460 m, o
suprafață de 19,50 ha și o adâncime maximă de 7 m. Lacul își completează apele
numai din precipitații, neavând izvoare. Puritatea apei se apropie de aceea a apei
distilate, cu numai 0,0029 ml minerale. Capacitatea trofică redusă a apei lacului se
datorează și emanațiilor mofetice prin fundul lacului și prin pereții craterului.
Turiștii veniți la lacul Sfânta Ana nu au nevoie de prognozele meteorologilor pentru a
afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă, oferită
de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea.
Localnicii știu că "Dacă emanațiile din fisuri pișcă la nas, atunci e semn de furtună,
iar dacă nu, ziua va fi însorită, tocmai potrivită pentru drumeții". Fenomenul are o
explicație științifică. În munte se desfășoară încă o activitate post-vulcanică,
sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică
scade, gazele, precum bioxidul de carbon și sulful, urcă spre suprafață și inundă
fisurile cu un miros înțepător, semn că vine ploaia.
Lacul Sfânta Ana este o rezervație complexă naturală, geologică, floristică și
faunistică, fiind legat de Băile Tușnad prin poteci turistice.
Lângă lac se află o capelă romano-catolică cu hramul Sfintei Ana.
Scăldatul în Lacul Sfânta Ana nu mai este permis din decembrie 2017.[1]
Cercetări recente
Vârsta lacului Sfânta Ana nu a fost încă determinată cu exactitate, diverși cercetători
estimând că ultima erupție a avut loc cu 32.000 de ani în urmă (Juvigne et al. 1994),
cu 10.500 de ani în urmă (Morya et al. 1996) sau chiar 9.800 de ani în urmă
(Magyari et al. 2006).
Studiile palinologice, având ca obiect studiul polenului și al sporilor, au ajuns la
concluzia că istoria lacului Sfânta Ana a început în urmă cu circa 9.800 – 8.800 ani,
cu stadiul de turbărie și lac puțin adânc.
A urmat o perioadă de acumulare continuă de apă pluvială și de creștere a nivelului
apei până la valoarea maximă de 12 metri, cu 2.700 – 700 de ani în urmă, atunci
când lacul Sf. Ana a avut un caracter puternic oligotrof.
Ultimele măsurători efectuate în anul 2005 de către o echipă de scafandri
profesioniști împreună cu Organizație GeoEcologica ACCENT au găsit pentru
suprafața lacului o valoare de 19,3 ha și un perimetru de 1617 m, în scădere față de
valorile de 21,3 ha și respectiv 1749 m raportate în anul 1909 de Geley Josef, pentru
o suprafață de retenție a bazinului de colectare de circa 2,15 km². Cota oglinzii apei
variază între 949 și 950 m.
Lacul are o formă ovală, semiaxa mare fiind de 680 m iar cea mică de 470 m.
Conform măsurătorilor efectuate în anul 2005, adâncimea maximă a lacului este de
6,4 m. Conform acelorași măsurători, grosimea maximă a sedimentelor este de circa
4 m. Lacul Sf. Ana este alimentat exclusiv din precipitații, gradul de mineralizare al
apei fiind din acest motiv extrem de scăzut. Iarna, lacul este acoperit cu un strat
de gheață de până la 1 m.[2]
Deși vulcanul în craterul căruia este lacul este în prezent aparent inactiv, un studiu
din anul 2019 a indicat însă faptul că există totuși un potențial de reactivare, în viitor.
 Stepă

Stepa reprezintă o zonă de vegetație în care flora este reprezentată

de plante ierboase și condițiile climaterice sunt semiaride. Stepele sunt caracteristice
regiunilor euroasiatice, dar pot fi întâlnite, cu unele modificări, și în Africa, Australia,
în America de Nord și în America de Sud. În România, regiuni de stepă sunt cele din
estul Câmpiei Române, o parte din Dobrogea și un sector din sud-estul Podișului
Moldovei.

Biotop
Biotopul stepei este unul diferit de cel al pădurilor. Cad puține precipitații, nu mai
mult de 400-600 mm pe an. Luminozitatea este ridicată. Temperatura medie iarna
este de -10 °C...-5 °C, iar vara poate ajunge până la 30...35 °C.Stepele se dezvoltă
pe soluri din clasa molisoluri, așa cum sunt: cernoziomuri, soluri cenușii și cafenii.

Flora
Flora este dominată de graminee și din plante cu rizomi (care se dezvoltă rapid după
ce apar condiții favorabile), dar și din tufărișuri și plante spinoase. Exemple: Avena
sativa ovăz, Salvia officinalis salvie, Obione verrucifera colilie, Eryngium
planum spinul vântului, etc. Arborii și arbuștii lipsesc din cadrul stepelor.

Fauna
În stepe sunt comune rozătoarele și erbivorele, diverse specii
de antilope, cai sălbatici și cămila cu două cocoașe; dintre păsări se remarcă dropia.
În Asia de Est, componentă și ea a regiunii biogeografice palearctice, fauna este
originală, cu tigrii siberieni, ursul panda uriaș (în munții din estul Tibetului). Animalul
specific Asiei este dromaderul, originar fiind din stepele din jurul Mării Caspice.
În India, fauna este în cea mai mare parte tropicală și se aseamănă cu cea a Africii.
Se întâlnește: leul (în peninsula Kathiawar și sud-estul Iranului), tigrul (arhipelagul
indonezian), șacalii și hienele (India). Maimuțele specifice sunt gibonul (prezent în
nord-estul Indiei și în Myanmar) și urangutanul (prezent în
insulele Sumatra și Borneo).

În România
Clima
Clima este austeră. Verile sunt calde și secetoase, iernile sunt friguroase.
Temperatura medie anuală este cuprinsă între 10-11 °C. Amplitudinea termică
anuală este în jur de 25 °C. Precipitațiile sunt reduse. Media anuală este de circa
500 mm. Precipitațiile cele mai abundente sunt primăvara și toamna (septembrie-
octombrie) iar cele mai scăzute sunt vara (iulie-august) și toamna târziu spre iarnă
(noiembrie-decembrie).
Flora
Flora stepei este diversificată grație solului brun deschis și soarelui puternic. Arbuștii
sunt rari dominând iarba. Primăvara, stepa, deși aparent neospitalieră, prezintă un
covor multicolor din care nu lipsesc stânjeneii de stepă (Iris pumila), cu frunze liniare
și flori violete sau galbene. În unele regiuni ale țării întâlnim alte specii ca: Iris
humilis, în Ardeal, cu o floare mare pe o tulpină scurtă și Iris sintenisii, mai zvelt și
care populează stepele din Moldova și partea estică a Câmpiei Române. Deși
pârjolită de razele fierbinți ale soarelui, în luna iunie stepa își desfășoară imensa ei
trenă de flori. Numeroase neamuri de ciulini (Cirsium , Carduus) și viguroasele
candelabre de lumânărică (Verbascum) sunt însoțite de florile alburii ale jaleșului de
stepă (Salvia acthiopsis), de tulpinițele zvelte ale linariței (Linaria vulgaris și Linaria
dalmatica) și de insulele cenușiu-argintii de pelin de stepă (Artemisia
pontica și Artemisia austriaca).
Fauna
Fauna cuprinde numeroase specii de insecte dintre care cele mai tipice
sunt: ortopterele- lăcustele (Tettigonia veridissima), cosașii , greierii grași
(Bradyporus montandoni) și călugărița (Mantis religiosa).
Dintre Coleoptere amintim scarabeii (Scarabarus affinis) care-și depun ouăle în sfere
mici de bălegar, iar ulterior sunt împinse cu picioarele din spate spre locuri
adăpostite.
Batracienii sunt reprezentați prin broasca râioasă verde (Bufo viridis) și cele
două broaște Pelobates fuscus, comună în toată țara și Pelobates syriacus
balcanicus, localizată în Dobrogea.
Broaștele țestoase de uscat sunt reprezentate prin Testudo graeca iber din
Dobrogea și Testudo hermanni hermanni din Banat și vestul Olteniei ,
iar lacertinienii prin șopârlele de stepă (Lacerta taurica și Lacerta agilis
chersonensis) și șopârla cu picioare scurte (Ablepharus kitaibelli).
Dintre șerpi putem menționa șarpele dungat (Elaphe quatorlineata sauromates),
întâlnit pe lângă casa omului și șarpele săritor (Coluber jugularis caspius), agresiv,
iute și bun cățărător.
Păsările de stepă cele mai cunoscute sunt dropia (Otis tarda) și spârcaciul (Otis
tetrax), declarate monumente ale naturii, prepelița (Coturnix
coturnix), graurul (Sturnus vulgaris), lăcustarul (Sturnus roseus), mare amatoare de
lăcuste, cărora li se adaugă ciocârlia (Melanocorypha
calandra), dumbrăveanca (Coracias garrulus), fisa de câmp (Anthus copestris)
și prigoriile multicolore (Merops apiaster).
Păsările răpitoare își au și ele reprezentanții lor: șorecarul mare (Buteo
rufinus), acvila sudică (Aquila rapax orientalis), șorecarul încălțat (Buteo lagopus) și
eretele alb (Circous macrourus).
Așa cum este firesc, mamiferele caracteristice stepei rămân rozătoarele. Cele mai
răspândite și vătămătoare sunt popândăul (Citellus citellus) și hârciogul (Cricetus
cricetus), a căror arie de răspândire coincide cu arealul agriculturii intensive. Alte
rozătoare de stepă sunt grivanul (Mesosocricetus newtoni), șoarecele de
câmp (Microtus arvalis), orbetele sau cățelul pământului (Spalex leucodon), în sudul
țării și Spalax microphthalmus în părțile de nord, șobolanul de câmp (Aapodemus
agrarus), apoi iepurele de câmp (Lepus europaeus), iar în regiunea Iașului, iepurele
de vizuină (Oryctogalus caniculus), dihorul de stepă (Mustela eversmanni) și dihorul
pătat.
 Silvostepă

Silvostepa este o zonă de vegetație intermediară între o stepă și o pădure de

foioase. Silvostepele se găsesc mai mult în Europa de Est, la granița dintre pădurile
de foioase și stepa europeană. Silvostepa ocupă o mare parte din câmpiile periferice
ale Carpaților, între 50-150 m, din podișurile Moldovei și Dobrogei, între 50-250
m. Loessul și rocile loessoide reprezintă substratul care caracterizează majoritatea
suprafeței silvostepei. În Moldova se mai pot întâlni nisipuri, marne, iar
în Dobrogea, calcare, șisturi verzi, roci eruptive.

Clima
Climatul este uscat, dar nu atât de secetos ca în stepă. Climatul din nordul Moldovei
se caracterizează printr-un regim termic mai scăzut și cu trăsături continentale mai
pronunțate. În restul silvostepei temperaturile sunt printre cele mai ridicate din țară.
În regimul pluvial se resimte influența sub-mediteraneană, prin cel de-al doilea
maxim de precipitații din toamnă.

Flora
Vegetația lemnoasă din silvopstepă este reprezentată de păduri de stejar, adesea
poienițe, cu arbori scunzi, având trunchiuri sinuoase și scheletul de ramuri foarte
dezvoltat, cu mulți arbuști care alcătuiesc desișuri de nepătruns. În nordul Moldovei
specia edificatoare a acestor păduri este stejarul (Quercus robur). În sudul Moldovei,
în Dobrogea, Muntenia și Oltenia locul acestei specii europene este luat de stejarul
brumăriu (Quercus pedunculiflora), specie balcano-anatolică, la care se poate
adăuga, în unele situații, stejarul pufos (Quercus pubescens),
cerul (Quercus cerris), gârniță (Quercus frainetto).
Pajiștile de silvostepă sunt în mare măsură asemănătoare celor de stepă. Se pot
întâlni aproape toate asociațiile menționate la stepă, mai frecventă fiind
cu Medicago și Festuca valesiaca.
În luncile mari din silvostepă învelișul vegetal este aproape același ca și în zona
nemorală. Nisipurile din silvostepa sudică (de-a lungul
râurilor Bârlad, Călmățui, Ialomița, Vedea, Jiu, Dunăre) au fost acoperite cu păduri
de stejar brumăriu, ale căror resturi se mai păstrează, și cu vegetație ierboasă.

Fauna
Fauna de silvostepă este una diversă, având caracteristici comune atât cu fauna
de stepă, cât și cu cea de pădure.
 Pădure de foioase
Pădurile de foioase sunt zone de vegetație în care predomină vegetația arboricolă
și angiospermică. Ele sunt prezente atât în zonele temperate, cât și în cele
subtropicale și tropicale.
Limita între pădurile de foioase și cele de rășinoase se situează între altitudinile de
600-1300 m, în funcție de relief, substrat și microclimat, care duc uneori și la
inversiuni de vegetație.[1]

Vegetație
Principalii arbori ai pădurilor de foioase
sunt: salcia, teiul, castanul, aninul, carpenul, gorunul, plopul, magnolia, stejarul, fagul
, mesteacănul, arțarul, frasinul, ulmul, salcâmul, gârnița, jugastrul etc. din punct de
vedere taxonomic cuprinde familiile: Altingiaceae, Betulaceae, Fagaceae, Buxaceae,
Cornaceae, Fabaceae, Pyrinae, Tilioideae, Lauraceae, Oleaceae, Platanaceae,
Rosaceae, Sapindaceae, Aquifoliaceae, Ulmaceae, Salicaceae și arborele Ginkgo
biloba.
Toamna, când arborilor le cad frunzele, funcția lor de fotosinteză încetează.

 forma coroanei este determinată în funcție de locul de creștere: arborii izolați au coroana
în formă de cupolă sau de sferă, în timp ce, în cadrul masivelor forestiere, dezvoltarea
acesteia este limitată.
 în funcție de intensitatea luminii, frunzele prezintă caracteristici anatomo-morfologice și
fiziologice diferite: frunzele de lumină sunt mai mici, mai groase, cu o rețea de nervuri
mai densă și stomate mai numeroase, comparativ cu cele de umbră.
 indicele suprafeței foliare (ISF) depinde de valoarea aprovizionării cu apă și cu
substanțe minerale; el se micșorează în cazul unei aprovizionări insuficiente cu apă și
substanțe minerale; la pădurile pure de stejar ISF = 5 (în anii umezi poate fi mai mare).
În celelate păduri de foioase ISF poate depăși 8, pentru toate speciile, inclusiv și la
arbuști (H. Walter, 1974).
 singura formă de adaptare a speciilor vegetale împotriva temperaturilor scăzute din
timpul iernii o reprezintă călirea (modificări fizico-chimice în protoplasmă), proces
fiziologic care se produce toamna. Prin călire, rezistența la frig a mugurilor arborilor
poate crește de la -5 °C în toamnă, până la -25 °C și chiar -35 °C iarna; prin călire,
arborii care cresc la latitudini medii sunt protejați împotriva vătămărilor provocate de ger;
decălirea se produce primăvara, odată cu încălzirea aerului.

Faună
În aceste păduri trăiesc: lupul, vulpea, căprioara, mistrețul, jderul, veverița, pisica
sălbatică, sturzul, mierla, cucul, ciocănitoarea, privighetoarea, sticletele etc.

 Condiții ecologice
o climat răcoros, cu ierni nici prea severe nici prea lungi, cu veri scurte și moderate
sub raport termic.
o anotimpurile de tranziție, primăvara și toamna, caracterizate prin perioade de frig,
joacă un rol capital.
o perioadele marcante de secetă sunt inexistente.
o precipitațiile sunt abundente (cca 400-500 mm/an) și repartizate uniform pe
parcursul anului.
o solurile sunt brune de pădure, mai mult sau mai puțin levigate; în funcție de gradul
de aciditate și de umiditate, ele corespund unor asociații vegetale clar diferențiate
 Pădure de conifere

Pădurile de conifere (numite uneori păduri boreale) sunt zone de vegetație în care

predomină vegetația arboricolă (arbori și arbuști) și gimnospermică (brazi și pini). Ele
sunt răspândite în zonele subarctice, temperate și subtropicale. Sunt specifice
zonelor de mai sus de latitudinea de 55° în emisfera nordică și unor munți din
emisfera sudică. Se întâlnesc în zonele reci precum nordul Asiei, din Scandinavia
până în Rusia, în nordul Chinei, pe lanțul muntos Himalayan, în Georgia, pe munții
Alpi și Pirinei.

Vegetația
Aici trăiesc foarte multe specii de plante. Vegetația poartă denumirea și de "taiga".
Arborii se clasifică după felul acelor lor. Există două feluri de păduri de conifere:
boreale și montane (munții Stâncoși și Himalaya). Cei mai reprezentativi
sunt molidul, pinul, bradul alb, zada, jneapănul (singurul arbust din pădurile de
conifere), tuia (numit și arborele vieții), tisa, chiparosul, cedrul, cupresifolia
și sequoia roșie. În Europa și Asia, pădurile de conifere se numesc taiga. Coniferele
sunt arbori înalți, cu trunchiul drept, fară ramificații, cu frunze mici, aciculare,
acoperite cu ceară. Ele nu își pierd frunzele toamna, de la aceasta regulă abătându-
se doar laricele. Coniferele au fibre rășinoase ce permit clătinarea și îndoirea lor;
astfel rezistă vânturilor puternice. Ramurile lor sunt aplecate permițând zăpezii să
cadă pentru a nu le îngreuna. Aici apar și lichenii, precum Cladonia, Romalina și
Xathoria.

Fauna
Animalele din pădurile de conifere sunt în general mamifere. Unele dintre ele au
blănuri prețioase. Ursul este unul dintre acestea. Cel mai mare urs trăiește în
America de Nord și se numește ursul Grizzly. Cerbul, este un alt reprezentant al
pădurilor de conifere și este la fel un mamifer. Ciuta, își naște puii vii și îi hrănește cu
lapte. Căprioara, naște numai un pui. Alți reprezentanți
sunt veverița, hermelina și samurul, de asemenea se găsesc
și vulpi, jderi, arici, iepuri, râși, lincși, castori și pume. Păsări: pițigoi, ciocănitoare,
mătăsar, grangur, cocoș de munte, ierunca, gaița de
munte, bufnița, cucuveaua, huhurezul și forfecuța. Insecte: furnici, fluturi, țânțari,
gândăcei și păianjeni.

Solurile
Rășina căzută pe pământ împiedică descompunerea și reciclarea substanțelor
nutritive. Solul de sub copaci este acid și nefertil.

Impact antropic
Defrișările pentru obținerea de teren agricol și cherestea pot cauza mari probleme de
mediu, distrugând echilibrul solului și al faunei pădurilor. Poate fi afectată și clima.
Vânătoarea pentru carne și blănuri prețioase poate duce la dispariția unor specii de
animale.
 Tundră alpină

Tundra alpină este un tip de biom sau de regiune naturală, care nu are arbori

întrucât este situat la o altitudine prea mare pentru a avea condiții de creștere și
dezvoltare a arborilor. Altitudinea ridicată cauzează un climat advers, care este prea
rece și prea vântos pentru a permite creșterea copacilor. [1]
Tranziția de la zona pădurilor sub-alpine la tundra alpină, în pădurile subalpine de
sub linia arborilor, în ecotonul respectiv, sunt cunoscute sub termenul german de
„Krummholz” (aproximativ „lemn contorsionat”). Pe măsură ce altitudinea crește,
acest ecoton pădure subalpină- tundră alpină se termină undeva la linia zăpezii,
limita la care zăpada și gheața persistă și în timpul verii.[2]
Tundra alpină există în munții din întreaga lume. Flora tundrei alpine este
caracteriztă de soiuri ierboase, rezistente la biotemperatura locului (apropiată de
punctul de îngheț al apei), tufișuri, anumite plante suculente (în zonele climatelor
de tip arid sau semiarid de mare altitudine) și conifere pitice, de tipul jnepenilor, toate
de înălțime joasă și foarte joasă. Climatul tundrei alpine are mai multe cauze, printre
care lipsa efectului de seră este esențial. Din acest punct de vedere, climatul tundrei
alpine este foarte asemănător climatului polar.[3]
Tundra alpină există la altitudini ridicate, indiferent de longitudine și
latitudine, nordică sau sudică. [4] Porțiuni însemnate ale ecoregiunilor de
tipul  en  ierburilor montane, din întreaga lume, includ și biomul tundrei alpine.
Întinse porțiuni de tundră alpină se regăsesc în
munții Himalaya în Asia, Cordillerele din America Nord și de Sud,
munți Alpi, Scandinaviei, Pirinei și Carpați ai Europei, în Caucaz, munți ai Marelui
Rift din Africa, precum și pe porțiuni însemnate ale Platoului Tibetului.[5]
Tundra alpină ocupă înălțimile ridicate ale multor lanțuri montane,
pantele vârfurilor, platourile și platformele alpine, precum și muchiile montane
deasupra liniei arborilor. Adesea linia copacilor se formează la altitudini mai ridicate
pe fețele munilor îndreptate spre ecuator.
Prezența tundrei alpine doar în zonele montane face ca acest biom, spre deosebire
de tundra de latitudine, să fie prezent pe toate variațiunile terenului montan, ce
este pietros, are fracturi, conține văi și muchii, teren acoperit de zăpadă și gheață,
dar are și însemnate porțiuni de teren plat din punct de vedere totpografic.[6]

Climat
Climatul alpin este climatul cel mai des întâlnit în cazul tundrei alpine. La altitudini
ridicate, climatul devine din ce în ce mai aspru, asemănându-se de multe
ori climatului polar, cu mențiunea că aerul devine din ce în ce mai rarefiat, ceea ce
determină varii probleme.
În acest climat, aerul are tendința de a deveni din ce în ce mai rece, pe măsură ce
se dilată, din cauza destinderii adiabatice pe care îl suferă. Variația
sa adiabatică este de 10 °C per km (sau 5.5 °F per 1.000 picioare) pentru altitudine.
De aceea, deplasarea pe verticală, pe un munte cu 100 m (sau 330 de picioare)
echivalează deplasarea spre pol (depinzând de emisferă) cu circa 80 kilometri (sau
45 miles ori 0.75° de latitudine). 
 Stejar pufos

Stejarul pufos (Quercus pubescens) este un stejar din familia Fagaceae. Arborele

este originar din sudul Europei și sud-vestul Asiei, din nordul Spaniei (Pirinei) până
la est de Crimeea și Caucaz. Este, de asemenea găsit în Franța și părți din Europa
Centrală, inclusiv România și Republica Moldova.

Caracteristici[modificare | modificare sursă]
Este un arbore mic (de până la 10 metri înălțime), cu o coroană largă, uneori
arbustă. Trunchiul este de multe ori sinuos. Lăstarii tineri sunt puternic pufoși.
Frunzele au 5→10 cm lungime, foarte variabile în formă și dimensiune, cu 4-8
perechi de lame contondente sau ascuțite, de culoare verde închis, până la sub gri-
verde. Cupola din jurul ghindei, de asemenea este pufoasă.
 Zimbru

Zimbrul (Bison bonasus) este o specie de bizon care se găsește în Europa.

Animalul a fost descris prima dată în literatura științifică de Carl Linné în 1758. În
1996 a fost clasificat ca specie în pericol.

Caracteristici[
Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat. Un zimbru are o lungime
de 2,9 - 3 metri și o înălțime de 1,9 metri, cântărind de la 300 la 920 kg. Este mai
înalt, dar mai puțin masiv decât ruda sa apropiată bizonul american. De
asemenea are păr mai scurt decât acesta.
Zimbrii sunt pe cale de dispariție. Zimbrii trăiesc în păduri, având foarte puțini
dușmani naturali; există doar câteva relatări din secolul al XIX-lea încoace
despre atacuri din partea lupilor și urșilor. Zimbrul este erbivor.
Zimbrii trăiesc 28 de ani în captivitate, dar în sălbăticie trăiesc mai puțin. Pot
avea pui la vârste între 4 și 20 de ani la femele și între 6 și 12 ani la masculi.
Teritoriul zimbrilor poate ocupa și 200 km², iar unele turme preferă pajiștile și
poienile din pădure.

Zone de habitat[modificare | modificare sursă]

În Europa de Vest, zimbrii au dispărut încă din secolul al XI-lea, mai puțin
în Ardennes unde au rezistat până în secolul al XIV-lea.
Ultimul zimbru din Moldova a fost ucis în 1762, iar din Transilvania în 1790. În
estul Europei, zimbrii erau proprietatea regilor poloni, lituanieni și țarilor ruși.
Regele Sigismund I al Poloniei a instituit pedeapsa cu moartea pentru
braconarea zimbrilor în anii 1500. Ultimul zimbru în sălbăticie a fost ucis în
Polonia în 1919, iar din lume în 1927, în Caucaz.
În 1927 mai puțin de 50 de zimbri mai rămăseseră în lume, toți în grădini
zoologice, ultimii zimbri în sălbăticie fiind uciși de braconieri după Primul Război
Mondial.
Zimbrii au fost reintroduși cu succes în sălbăticie începând cu 1951. Se găsesc
în zone protejate din păduri din Polonia, Belarus și Republica Moldova, turme
existând și în Lituania, Ucraina, Rusia și Kîrgîzstan, iar grădini zoologice din 30
de țări au exemplare din acest animal.
În 2000, specia număra 3.600 de exemplare cu un grad mare
de consangvinitate, toate fiind descendente din doar 12 indivizi. Din acest motiv
zimbrii actuali au o diversitate genetică limitată, fiind foarte vulnerabili la boli.
În România[modificare | modificare sursă]
În România, zimbrii pot fi admirați în Rezervația Dragoș-Vodă de la Vânători
Neamț, în Rezervația Neagra de la Bucșani, Dâmbovița (cea mai mare rezervație
din România ca număr de exemplare [2]), în rezervația Valea zimbrilor din Vama
Buzăului, Brașov, la Hațeg - Slivuț, la Grădina Zoologică din Târgoviște, două
exemplare la Grădina Zoologică din Reșița, două exemplare la Grădina
Zoologică din Bârlad[necesită citare] și două exemplare la Grădina Zoologică din
Hunedoara. Zimbrii au fost re-introduși în România în anul 1958, când primele
două exemplare de animale au fost aduse din Polonia și ținute într-o rezervație
din Hațeg.[3] Ideea zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia
în 1999, printr-un program susținut de Banca Mondială și Uniunea Europeană.[3]
În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care a fost amenajat un
țarc cu o suprafață de 180 de hectare.[3] În acest loc, zimbrii trăiesc în semi-
libertate.[3]
În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5 zimbri din Parcul Național Dragoș
Vodă, ei sunt monitorizați în permanență