UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢ

TIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ
MEDICINĂ VETERINAR Ă “I. I. de la BRAD” IAŞ
IAŞI

Şef lucr. Dr. C. Sîrbu

BOTANICĂ
(SUPORT DE STUDIU I.D.)

- 2006 -
  PREFAŢĂ 

 După 
 După  cum se  ştie,  ştie, via ţ a pe P ă  ământ
m
  ânt nu ar putea exista f ă  ă r 
ră 
ă    plante, acestea
 fiind singurele „laboratoare ale naturii” în care se sintetizează  sintetizeaz ă (prin
(prin procesul de
 fotosinteză 
 fotosinteză  ) oxigenul  şi  şi hrana necesare tuturor organismelor animale.
  De aceea, cunoa şterea  şterea plantelor, componente principale ale mediului în
care omul s-a format  ş format  şii a evoluat ca fiin ţă  fiin ţă  biologică 
biologică  ş  şii social ă  ă  , a constituit o
  preocupare permanent ă  a acestuia, din cele mai vechi timpuri, în vederea
  satisfacerii necesit  ăţ ilor
ilor sale materiale sau spirituale (procurarea hranei,
tratarea bolilor, construirea locuin ţ  locuin ţ elor,
elor, utilizarea focului, admira ţ  admira ţ ia ia fa ţă 
fa ţă  de
 frumos etc.).
Ş tiin ţ 
tiin ţ a desprinsă 
desprinsă  din biologie care se ocupă  ocupă  cu studiul plantelor, sub
multiple aspecte (citologic, histologic, morfo-anatomic, taxonomic, arealogic,
 fitosociologic etc.), este BOTANICA.
  Acest scurt material, conceput ca suport de studiu al disciplinei de
 BOTANIC  Ă  , pentru studen ţ studen ţ ii ii agronomi ş
agronomi  şii horticultori de la forma de „învăţă  „înv ăţă mânt 
mânt 
la distan ţă 
distan ţă ”, ş
”,  şii structurat în patru capitole (Celula vegetal ă  ă ; Ţ esuturile
esuturile vegetale;
Morfologia  şi  şi anatomia organelor plantelor; Sistematica plantelor) reprezint ă  ă  o
 sumar ă  ă  introducere în lumea organismelor vegetale, menit să  s ă  ofere studen ţ ilor 
ilor 
no ţ 
no ţ iunile
iunile elementare în acest domeniu, no ţ  no ţ iuni
iuni absolut necesare pentru buna
în ţ 
în ţ elegere
elegere  şi şi asimilare a cuno ş cuno ştin tin ţ 
 ţ elor
elor ulterioare predate de celelalte discipline
agronomice (Fitotehnie, Agrotehnică  Agrotehnic ă   , Pratologie, Fitopatologie, Legumicultur ă  ă , 
 Pomicultur ă  ă ,  Viticultur ă 
ă ,  Dendrologie, Floricultur ă  ă ,  Ameliorare etc.).
 În vederea complet ă  ării
r  ii  şi
 şi extinderii cuno ştin  ştin ţ 
 ţ elor
elor în domeniu, peste cadrul 
acestui scurt material de studiu, recomand ă  ăm  celor interesa ţ i să  consulte
lucr ă ările
 rile de botanică 
botanică enumerate
enumerate la bibliografia de la sfâr  şitul  şitul fiecă 
fiecă ruirui capitol.

C. Sîrbu

5
  PREFAŢĂ 

 După 
 După  cum se  ştie,  ştie, via ţ a pe P ă  ământ
m
  ânt nu ar putea exista f ă  ă r 
ră 
ă    plante, acestea
 fiind singurele „laboratoare ale naturii” în care se sintetizează  sintetizeaz ă (prin
(prin procesul de
 fotosinteză 
 fotosinteză  ) oxigenul  şi  şi hrana necesare tuturor organismelor animale.
  De aceea, cunoa şterea  şterea plantelor, componente principale ale mediului în
care omul s-a format  ş format  şii a evoluat ca fiin ţă  fiin ţă  biologică 
biologică  ş  şii social ă  ă  , a constituit o
  preocupare permanent ă  a acestuia, din cele mai vechi timpuri, în vederea
  satisfacerii necesit  ăţ ilor
ilor sale materiale sau spirituale (procurarea hranei,
tratarea bolilor, construirea locuin ţ  locuin ţ elor,
elor, utilizarea focului, admira ţ  admira ţ ia ia fa ţă 
fa ţă  de
 frumos etc.).
Ş tiin ţ 
tiin ţ a desprinsă 
desprinsă  din biologie care se ocupă  ocupă  cu studiul plantelor, sub
multiple aspecte (citologic, histologic, morfo-anatomic, taxonomic, arealogic,
 fitosociologic etc.), este BOTANICA.
  Acest scurt material, conceput ca suport de studiu al disciplinei de
 BOTANIC  Ă  , pentru studen ţ studen ţ ii ii agronomi ş
agronomi  şii horticultori de la forma de „învăţă  „înv ăţă mânt 
mânt 
la distan ţă 
distan ţă ”, ş
”,  şii structurat în patru capitole (Celula vegetal ă  ă ; Ţ esuturile
esuturile vegetale;
Morfologia  şi  şi anatomia organelor plantelor; Sistematica plantelor) reprezint ă  ă  o
 sumar ă  ă  introducere în lumea organismelor vegetale, menit să  s ă  ofere studen ţ ilor 
ilor 
no ţ 
no ţ iunile
iunile elementare în acest domeniu, no ţ  no ţ iuni
iuni absolut necesare pentru buna
în ţ 
în ţ elegere
elegere  şi şi asimilare a cuno ş cuno ştin tin ţ 
 ţ elor
elor ulterioare predate de celelalte discipline
agronomice (Fitotehnie, Agrotehnică  Agrotehnic ă   , Pratologie, Fitopatologie, Legumicultur ă  ă , 
 Pomicultur ă  ă ,  Viticultur ă 
ă ,  Dendrologie, Floricultur ă  ă ,  Ameliorare etc.).
 În vederea complet ă  ării
r  ii  şi
 şi extinderii cuno ştin  ştin ţ 
 ţ elor
elor în domeniu, peste cadrul 
acestui scurt material de studiu, recomand ă  ăm  celor interesa ţ i să  consulte
lucr ă ările
 rile de botanică 
botanică enumerate
enumerate la bibliografia de la sfâr  şitul  şitul fiecă 
fiecă ruirui capitol.

C. Sîrbu

5
 CUPRINS

I. CELULA VEGETAL Ă……………………………………………………… 5

Structura celulei vegetale………………………………………………………. 5
Protoplasma………………………………………………………………….. 5
Citoplasma…………………………………………….………………….. 5
Reticulul endoplasmatic………………………………………………….
endoplasmatic…………………………………………………... 6
  Nucleul……………………………………………………………………. 6
Plastidele……………………………………………….…………………. 8
Condriozomii………………………………………………….………….. 9
Ribozomii………………….………………………….…………...............
Ribozomii………………….………………………….…………....... ........ 10
Dictiozomii………………….………………………….…..……………. 10
Sferozomii…………….……………………………….…………………. 10
Lizozomii…………………………………….…………………………… 10
Paraplasma.……………………………………….………………………… 11
Peretele celular………………………………….………………………… 11
Vacuomul celular……………………………….………………………… 12
Incluziunile ergastice solide…………………….………………………… 12
Diviziunea celular ă……………………………….…………...……………….. 13
Diferenţierea celular ă…………………………….…………………………….. 16
BIBLIOGRAFIE (Citologie)………………………………………………….. 16
II. ŢESUTURILE VEGETALE ………….…………………………………… 17
Ţesuturile meristematice…………….……………………………………… 17
Ţesuturile definitive………………………………………………………… 17
Ţesuturile de ap ărare….…………………………………………………….. 17
Ţesuturile trofice……………………………………………………………. 20
Ţesuturile conduc ătoare…………………………………………………….. 20
Ţesuturile mecanice…………………………………………………………. 22
Ţesuturile şi celulele secretoare şi excretoare……………………………... 23
BIBLIOGRAFIE ( Histologie
 Histologie)…………………………………………………. 24
III. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA ORGANELOR PLANTELOR 
(ORGANOGRAFIA)……………………………………………………… 25
R ădăcina …………………………………………………….……………... 25
Tulpina……………………………….……………………..………………. 29
Frunza……………………….……………………………..……………….. 34
Floarea…………………………..………………………….……………….. 37
Inflorescenţele…………………..………………………….….……………. 42
Fructul…………………………….……………………….…..……………. 43
Sămânţa………………………….……………………………..…………… 46
BIBLIOGRAFIE (Organografie)……………………………………………… 47
IV. SISTEMATICA
SISTEMATICA PLANTELOR
PLANTELOR (TAXONOMIA)…………………………
(TAXONOMIA)………………………… 48
Generalităţi………………………………………………………………….. 48
Prezentarea sistematic ă a lumii vegetale.....................................
vegetale.......................................................
.................. 49
Regnul PLANTAE………………………………………………………….. 50
Încrengătura BRYOPHYTA……………………………………………… 50
Fam. Polytrichaceae…………………………………….…………….
Polytrichaceae…………………………………….……………... 50
Fam. Sphagnaceae………………………………………..…………… 51
Încrengătura POLYPODIOPHYTA………………………………………. 52
Fam. Lycopodiaceae…………………………………………….……..
Lycopodiaceae…………………………………………….…….. 52
Fam. Equisetaceae…………………………………………………….. 53
Fam. Polypodiaceae……………………………………………………
Polypodiaceae…………………………………………………… 53
Încrengătura PINOPHYTA………………………………………………. 54

6
 Clasa PINOPSIDA……………………………………………………… 54
Fam. Pinaceae………………………………………………………….
Pinaceae…………………………………………………………. 54
Încrengătura MAGNOLIOPHYTA………………………………………. 55
Clasa MAGNOLIOPSIDA
MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE)…………………. 55
Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE)………………………. 55
Fam. Magnoliaceae………………………
Magnoliaceae……………………………………………………
…………………………… 55
Fam. Ranunculaceae…………………………………………….........
Ranunculaceae……………………………………………......... 56
Fam. Papaveraceae……………………………………………………. 58
Subclasa HAMAMELIDAE (AMENTIFERAE)………………………. 59
Fam. Ulmaceae…………………………………………………......
Ulmaceae………………………………………………….......... .... 59
Fam. Moraceae…………………………………………………....
Moraceae………………………………………………….......... ...... 59
Fam. Cannabaceae…………………………………………………….
Cannabaceae……………………………………………………. 60
Fam. Fagaceae………………………………………………………… 61
Fam. Betulaceae………………………………………………………. 62
Fam. Corylaceae………………………………………………………. 62
Fam. Juglandaceae…………………………………………………….
Juglandaceae……………………………………………………. 62
Subclasa ROSIDAE…………………………………………………….. 63
Fam. Rosaceae………………………………………………………… 63
Fam. Fabaceae (Leguminosae)…………………………………..
(Leguminosae)…………………………………..........
........ 67
Fam. Aceraceae……………………………………………………….. 70
Fam. Vitaceae…………………………………………………………. 70
Fam. Apiaceae (Umbelliferae)……………………………………….. 71
Subclasa CARYOPHYLLYDAE……………………………………….
CARYOPHYLLYDAE………………………………………. 73
Fam. Caryophyllaceae………………………………………………… 73
Fam. Chenopodiaceae…………………………………………………
Chenopodiaceae………………………………………………… 74
Fam. Amaranthaceae………………………………………………….. 74
Subclasa DILLENIIDAE……………………………………………….. 75
Fam. Brassicaceae (Cruciferae)………………………………………. 75
Fam. Salicaceae……………………………………………………….. 77
Fam. Cucurbitaceae…………………………………………………… 78
Fam. Malvaceae ……………………………………………………… 78
Fam. Tiliaceae………………………………………………………… 79
Subclasa ASTERIDAE…………………………………………………. 80
Fam. Gentianaceae…………………………………………………….
Gentianaceae……………………………………………………. 80
Fam. Oleaceae………………………………………………………… 81
Fam. Solanaceae………………………………………………………. 81
Fam. Convolvulaceae…………………………………………………. 83
Fam. Cuscutaceae………………………………………………..........
Cuscutaceae……………………………………………….......... 84
Fam. Boraginaceae……………………………………………………. 84
Fam. Lamiaceae ……………………………………………………… 84
Fam. Asteraceae (Compositae)………………………………….......
(Compositae)…………………………………..........
... 86
Clasa LILIOPSIDA
LILIOPSIDA (MONOCOTYLEDONATAE)……………………
(MONOCOTYLEDONATAE)…………………… 91
Subclasa LILIIDAE…………………………………………………….. 91
Fam. Liliaceae………………………………………………………… 91
Fam. Poaceae
Poaceae (Graminaceae)………………………………………….
(Graminaceae)…………………………………………. 93
BIBLIOGRAFIE (Sistematică 
Sistematică )…………………………………………………
)………………………………………………… 102

7
 I. CELULA VEGETALĂ
VEGETALĂ
Corpul tuturor plantelor este alc ătuit din celule. Celula este unitatea
structurală şi funcţională fundamentală a oricărui ţesut din corpul plantei, cu o
organizare complex ă, rezultată în urma unei lungi evolu ţii istorice a materiei vii.
Forma celulelor depinde de locul pe care-l ocup ă în interiorul organului şi
de funcţia îndeplinită. Ea poate fi sferic ă, ovală (celule parenchimatice),
cilindrică, fuziformă (celule prozenchimatice), stelat ă etc.
Mărimea celulelor oscilează în limite foarte mari. În general, celulele sunt
de ordinul a câteva zeci sau sute de microni (1 micron =0,001 mm), dar la unele
  plante se întâlnesc şi celule uriaşe, care pot fi v ăzute cu ochiul liber (spre
exemplu celulele c ărnoase din endocarpul fructului de portocal şi lămâi, fibrele
 periciclice din tulpinile de în şi cânepă etc.).
1.1. STRUCTURA CELULEI VEGETALE
Celula vegetal ă cuprinde mai multe componente numite organite (fig. 1),
care se pot grupa în dou ă păr ţi:
-protoplasma - care cuprinde organitele vii şi anume: citoplasma, nucleul,
reticulul endoplasmatic, plastidele, condriozomii, ribozomii, dictiozomii,
sferozomii, lizozomii etc.
-paraplasma - care cuprinde organitele lipsite de via ţă şi anume: peretele
celular, vacuomul celular  şi incluziunile ergastice solide.
1.1.1. PROTOPLASMA
A. CITOPLASMA
Constituie partea fundamental ă a celulei, în care sunt incluse toate organitele
celulei (cu excep ţia peretelui celular). Este o substan ţă coloidală,
semitransparentă, semifluidă şi incolor ă, fiind suportul material al fenomenelor 
vitale şi care nu poate
poate lipsi din nici o celul ă f ăr ă ca aceasta s ă-si piarda viaţa.
Compoziţ
Compoziţia chimică
chimică a citoplasmei este foarte complex ă, principalele
substanţe identificate fiind protidele, lipidele, glucidele, enzimele, hormoni,
vitamine etc.
Structura citoplasmei. Principalele componente ale citoplasmei sunt:
hialoplasma şi membranele plasmatice.
Hialoplasma (citoplasma fundamental ă) reprezintă mediul în care sunt
înglobate toate organitele celulare. Ea se prezint ă ca o substan ţă omogenă sau fin
granular ă, la nivelul c ăreia, la microscopul electronic, se evidentiaz ă o structur ă
complexă formată din polipeptide şi proteine fibrilare dispuse în formă de reţea.

8
 Membranele plasmatice sunt reprezentate în principal de c ătre plasmalemă
şi tonoplast.  Plasmalema este o pelicula semipermeabil ă, de natur ă lipo-proteică,
foarte subţire (cca. 75 Å) 1, care delimiteaz ă citoplasma la contactul cu peretele
celular  şi care controleaz ă schimbul de substan ţe dintre celul ă şi mediul extern.
Tonoplastul  este o pelicul ă lipoproteică, semipermeabil ă, asemănătoare cu
  plasmalema, ce separ ă vacuolele de citoplasma. În prezent sunt considerate
membrane plasmatice (membrane elementare) toate peliculele ce separ ă
hialoplasma de celelalte organite celulare.
B. RETICULUL ENDOPLASMATIC (RE)
Este un sistem complex de canale, vezicule, cisterne, de forme şi mărimi
diferite, ramificate şi interconectate, care str ă bat citoplasma în toate sensurile, de
la membrana nuclear ă, până la plasmalemă şi care are rol in: transportul
substanţelor în interiorul celulei şi între celulele vecine; sinteza proteinelor  şi
lipidelor; formarea vacuolelor  şi a peretelui
peretelui celular
celular etc.

Fig 1. Schema structurii celulei vegetale

C. NUCLEUL
Este un organit viu, mai refringent decât citoplasma (la microscop apare mai
intunecat), depozitar al informa ţiei genetice, cu rol activ în mecanismul diviziunii
celulare, în transmiterea caracterelor ereditare de la o genera ţie la alta şi în sinteza
substanţelor proteice.
1
1 Å=1/1000000 mm=1/ 1000 µ (1 µ=1/1000 mm)
9
 Forma nucleului poate fi: sferic ă, lenticular ă, ovală, alungită, stelată etc.
Mărimea nucleului este de ordinul micronilor, dar la unele plante poate
ajunge până la 0,5 mm în diametru.
Compoziţia chimică. Din punct de vedere chimic nucleul con ţine, pe lâng ă
aceleaşi substanţe din citoplasma şi proteine nucleice numite nucleoproteide şi
acizi nucleici: dezoxiribonucleic (AND) şi ribonucleic (ARN).
Structura nucleului . Nucleul prezint ă la exterior o membrana dubl ă  ce
separ ă conţinutul său (carioplasma) de citoplasm ă. În carioplasmă distingem:
cariolimfa (sucul nuclear), cromatina şi unul sau mai mul ţi nucleoli.
Cariolimfa (sucul nuclear) reprezint ă substanţa în care sunt înglobate
elementele structurale ale nucleului.
Nucleolii sunt corpusculi mai den şi, de obicei sferici sau ovali, în num ăr de
1-3, lipsiţi de membrană, cu rol în sinteza ARN ribozomal şi în procesul
diviziunii celulare.
Cromatina reprezintă
substanţă nuclear ă de bază, cu o
structur ă complexă, formată din
AND, proteine histonice,
 proteine nebazice şi ARN. Ea se
 prezintă sub forma unor 
filamente suprapuse în form ă de
reţea sau sub form ă de granule.
În timpul profazei (prima etap ă a
diviziunii celulare) prin
spiralizare şi condensare
 puternică, cromatina formează
Fig. 2. Structura cromozomului
cromozomii.
Cromozomii (fig. 2) sunt structuri ale celulei vizibile doar în timpul
diviziunii celulare. Fiecare cromozom este format din dou ă filamente numite
cromatide, care la rândul lor cuprind alte dou ă filamente numite cromoneme,
r ăsucite într-o spiral ă dublă (por ţiunile unde spiralizarea este foarte puternic ă apar 
mai puternic colorate, purtând numele de cromomere) şi înglobate într-o
substanţă omogen ă numită matrix. De-a lungul cromozomului se observ ă o
 por ţiune mai îngust ă, numită constrictie primară, la nivelul căreia este localizat
centromerul, care are rol în fixarea cromozomilor pe filamentele fusului de

10
diviziune şi în deplasarea acestora spre polii celulei în anafaza (a treia etapa a
diviziunii celulare). Dup ă pozi ţia centromerului, se deosebesc trei tipuri de
cromozomi: meta-centrici (cu centromer median),  submetacentrici (cu centromer 
subterminal) şi acrocentrici (cu centro-mer terminal).
 Numărul cromozomilor din celulele somatice este constant pentru indivizii
aceleIaşi specii şi se noteaza cu "2n" (garnitura cromo-zomic ă diploidă), în
opoziţie cu numărul cromozomilor din celulele sexuale (game ţi), redus la jumătate
şi notat cu “n” (garnitura haploid ă).
Cromozomii pot avea forma de I, Y, V, X etc. M ărimea cromozomilor este
cuprinsă de obicei, între 0,2-50 µ lungime şi 0,2-2 µ grosime. Cromozomii din
celulele somatice care au aceea şi mărime, formă şi potenţial ereditar poartă
numele de cromozomi omologi sau autosomi; aceştia formează perechi, unul de
origine maternă şi unul de origine patern ă. La unele plante se întâlnesc şi
cromozomi diferiţi ca formă, f ăr ă omologi (f ăr ă pereche), numi ţi cromozomi
 sexuali sau allosomi. Cromozomii au rol important în transmiterea caracterelor 
ereditare.
D. PLASTIDELE
Sunt organite specifice celulelor vegetale (lipsesc din celulele animale, ale
 bacteriilor, algelor albastre şi ciupercilor) colorate diferit de către unii pigmenţi
sau incolor e.
Plastidele colorate pot fi:  fotosintetic active - cloroplastele, phaeoplastele şi
rhodoplastele şi   fotosintetic inactive - cromoplastele; plastidele incolore sunt
reprezentate de c ătre leucoplaste.
Cloroplastele
Sunt plastidele verzi (culoare datorat ă pigmenţilor pe care îi con ţin, dintre
care cel mai important este clorofila), intâlnite în celulele organelor verzi ale
 plantelor (frunze, lăstari, sepale, fructe tinere etc), la nivelul c ărora se desf ăşoar ă
 procesul de fotosinteză. De obicei num ărul lor într-o celulă este cuprins între 20-
50, forma lor este sferic ă, ovală, lenticular ă etc, iar mărimea este de ordinul
micronilor (la algele verzi adeseori cloroplastele, numite aici cromatofor i, sunt
mai puţine la număr (1-6), cu mult mai mari şi de forme foarte diferite (panglică,
spiralată, stea, clopot etc).
Structura cloroplastelo r. La exterior cloroplastele prezint ă o membrană
dublă, care inchide în interior o mas ă fundamentală numită stroma. Foiţa internă
a membranei emite cre şte, ce se prelungesc sub forma unor lamele sau saci turtiti

11
(lamele stromatice), care str ă  bat stroma în tot lungul plastidei. Pe traiectul
lamelelor stromatice se diferen ţiază formaţiuni de forma unor discuri lenticulare
numite discuri granar e, ce se suprapun ca monezile într-un fi şic şi care formează
in totalitatea lor  grana. La nivelul discurilor granare sunt localiza ţi pigmenţii
(clorofila), care realizeaz fotosinteza.
Phaeoplastele
Sunt plastide fotosintetice mici, lenticulare, brune (datorit ă unui pigment
numit fucoxantina, care mascheaza clorofila), intâlnite la algele brune
(Phaeophyt a).
Rhodoplastele
Sunt plastide lenticulare, ori în form ă de panglică, specifice pentru algele
roşii (Rhodophyt a), la nivelul c ărora clorofila este mascat a de doi pigmen ţi
supranumerari: ficoeritrina (de culoare ro şie) şi ficocianina (de culoare albastr ă).
Cromoplastele
Sunt plastide fotosintetic inactive, colorate în ro şu, galben sau portocaliu,
datorită pigmen ţilor carotenoidici pe care îi con ţin: carotenul (portocaliu),
licopenul (roşu intens) şi xantofila (galben ă). Aceste plastide dau culori vii
 petalelor florilor, fructelor, seminţelor, sau chiar unor r ădăcini şi tulpini, având un
rol important (indirect - prin atragerea insectelor, a p ăsărilor sau alte animale) in
 polenizarea florilor, în r ăspândirea fructelor  şi seminţelor etc.
Leucoplastele
Sunt plastide incolore, lipsite de pigmen ţi, în general sferice sau ovale,
intâlnite în celulele meristemelor apicale, tulpinilor subterane, albumenului
seminţelor etc. Leucoplastele acumuleaz ă substanţe proteice, uleiuri sau amidon,
devenind  proteoplast e, respectiv oleoplaste sau amiloplast e. Dacă la nivelul
leucoplastelor se acumuleaz ă diferiţi pigmenţi, atunci ele devin cloroplaste sau
cromoplaste.
E. CONDRIOZOMII
Sunt organite sub forma unor gr ăuncioare sferice, ovale (mitochondrii), ori
de bastonaş (chondrioconte), de pân ă la 1,5 µ în diametru.
Structura condriozomilor. La exterior condriozomii prezint ă o membrana
dublă, care delimitează către interior o substan ţă fundamentală numită
condrioplasma. Foiţa internă a membranei trimite în condrioplasma ni şte
  prelungiri lamelare sau tubulare care impart organitul în numeroase
compartmente. Pe aceste prelungiri se afl ă nişte formaţiuni sferice, pedicelate,

12
numite oxizom i, la nivelul cărora se găsesc enzimele ce intervin în procesele de
oxido-reducere din celul ă, reacţii în urma cărora rezultă energia necesar ă tuturor 
 proceselor biochimice din organism.
F. RIBOZOMII
Sunt particule sferice, extrem de mici (cca. 100-150 Å în diametru), de
natur ă ribonucleoproteică, distribuite în citoplasma, mitocondrii, plastide, nucleu.
Ribozomii pot fi izolati sau grupa ţi mai mulţi la un loc (formând
  poliribozomi), liberi în citoplasmă sau ataşati unor por ţiuni ale reticulului
endoplasmatic (fig. 1). La nivelul ribozomilor are loc sinteza substan ţelor 
 proteice, pe seama informa ţiei genetice adus ă de către ARN mesager din nucleu.
G. DICTIOZOMII
Sunt formaţiuni membranoase formate dintr-un num ăr variabil (2-20) de
vezicule turtite, plane sau u şor convexe, suprapuse şi unite în partea central ă.
Marginile acestor vezicule r ămân libere şi sunt usor umflate şi recurbate. De la
marginile libere ale acestor forma ţiuni turtite, se desprind mereu vezicule mici,
sferice sau ovale (vezicule golgiene), ce se mi şcă liber în citoplasmă. Totalitatea
dictiozomilor reprezintă aparatul Golg i.
Dictiozomii au rol în acumularea, concentrarea şi transportul diferitelor 
substanţe în interiorul celulei, formarea şi creşterea peretelui celular, formarea
vacuolelor, reconstruirea membranei nucleare la sfâr şitul diviziunii celulare etc.
H. SFEROZOMII
Sunt formaţiuni sferice, de 0,5-1 µ în diametru, care se formeaz ă din
 por ţiunile terminale ale reticulului endoplasmatic şi care conţin enzimele necesare
 pentru sinteza lipidelor, fapt ce explic ă acumularea acestora la nivelul lor.
I. LIZOZOMII
Sunt organite de pân ă la 0,6 µ în diametru, delimitate de o membran ă simplă
lipoproteică şi care conţin în interior numeroase enzime hidrolitice (cu excep ţia
lipazei, în prezen ţa căreia membrana lizozomilor ar fi degradat ă), prin care
intervin în nutriţia celular ă.
ÎNTREBARI
1. Care sunt p ăr ţile componente ale protoplasmei?
2. Care este structura cromozomului?
3. Enumeraţi tipurile de plastide şi precizaţi care este rolul lor.

13
 1.1.2. PARAPLASMA
A. PERETELE CELULAR 
Este învelişul exterior, solid, al celulei vegetale, care separ ă celulele una de
alta, le dă o anumită forma şi protejează întregul conţinut celular. Celulele
 prevăzute cu perete celular rigid se numesc dermatoplaste (majoritatea celulelor 
vegetale), spre deosebire de cele lipsite de perete, numite  gimnoplaste (celulele
gameţilor masculi, a zoosporilor etc).
Originea şi alcătuirea peretelui celular. Formarea peretelui celular are loc
la sfâr şitul diviziunii celulare, în zona ecuatoriala a fusului de diviziune, cu
  participarea reticulului endoplasmatic şi a veziculelor golgiene. Ini ţial, se
formează o membrana extrem de sub ţire, de natur ă pectică (substanţele pectice
sunt aduse de c ătre veziculele golgiene), str ă bătută de por ţiuni ale reticului
endoplasmatic, care se intind între cele dou ă celule fiice noi formate. Aceasta este
lamela mediană, care va func ţiona ca un ciment de legatura între celulele vecine
şi peste care protopla ştii celor două celule depun apoi straturi succesive de
celuloză. Straturile de celuloz ă care se depun atâta timp cât celula nu si-a
definitivat creşterea, formează membrana primar ă, iar cele depuse dup ă incetarea
creşterii celulei formează membrana secundar ă. În unele cazuri, peste membrana
secundar ă se mai formează o a treia membran ă, necelulozică, numită membrană
tertiar ă.
În afar ă de celuloză, în componen ţa peretelui celular mai sunt prezente şi
hemicelulozele, substan ţele pectice şi uneori lignina, cutina, suberina, diferite
r ăşini, taninuri, uleiuri eterice, CaCO 3, SiO2 etc. Celuloza din constitu ţia peretelui
celular se prezint ă sub forma de fibre dispuse în re ţea şi înglobate într-o substan ţă
fundamentală, amorf ă, formată din substan ţe pectice, ap ă şi alte substanţe
dizolvate în ap ă.
Pentru a se putea realiza schimbul de substan ţe dintre celulele vecine, pere ţii
celulari prezintă numeroşi pori, str ă batuţi de por ţiuni ale reticulului
endoplasmatic înso ţite de punţ citoplasmatice, numite plasmodesme.
Creşterea peretelui celular are loc atât în suprafa ţă cât şi în grosime.
Creşterea în suprafa ţă are loc la celulele tinere şi se realizeaz ă prin
intercalarea unor noi fibre celulozice în ochiurile re ţelelor celulozice ini ţiale
(creşterea protoplastului determin ă o stare de întindere con ţinuă a peretelui
celular, care produce o indep ărtare între fibrele de celuloz ă, deci la mărirea
ochiurilor retelei celulozice); cre şterea în grosime se realizeaz ă prin suprapunerea

14
de noi straturi celulozice peste cele vechi. Îngro şarea poate afecta doar anumite
zone ale peretelui celular (la celulele epidermei, endodermei, colenchimurilor) sau
se produce uniform, pe toate laturile lui (la sclerenchimuri).
Modificări secundare ale peretelui celular. În timpul diferenţierii
celulelor, pere ţii acestora pot suferi o serie de modific ări, care determină:
- creşterea rezistenţei mecanice: mineralizarea (impregnarea cu s ăruri
minerale) şi lignificarea (impregnarea şi acoperirea cu o substanţă numită
lignină, foarte dur ă);
- creşterea impermeabilităţii: cerificarea (acoperirea cu un strat de cear ă),
cutinizarea (acoperirea cu o substan ţă grasă, impermeabilă numită cutină) şi
 suberificarea (impregnarea cu o substan ţă grasă impermeabilă numită suberină);
- imbogatirea în substanţe pectice, fenomen numit  gelificare (impregnarea
cu substanţe pectice, ce dau peretelui un aspect cornos (in stare uscat ă) sau de
 piftie (in stare umed ă);
- dispariţia f ără urmă a pereţilor celulari fenomen numit lichefiere şi care
este precedat de gelificare.
B. VACUOMUL CELULAR 
Reprezintă totalitatea vacuolelor , formaţiuni membranoase sub forma unor 
vezicule, delimitate fa ţă de citoplasma de c ătre tonoplast şi a căror conţinut
 poartă denumirea de suc celular sau suc vacuolar. Compozi ţia chimică a sucului
celular este foarte complex ă, cuprinzând o mare cantitate de ap ă, în care sunt
dizolvate numeroase substan ţe organice (glucide, glicozizi, alocaloizi, taninuri,
acizi organici, lipide, protide etc) sau minerale (NaCl, CaS0 4, azotaţi, fosfaţi,
ioduri etc).
În celulele tinere vacuolele sunt foarte numeroase şi mici, iar pe m ăsur ă ce
celulele cresc, vacuolele fuzioneaz ă între ele, r ămânând mai pu ţine (până la una),
dar mai mari.
Vacuolele stocheaz ă excesul de ap ă din celulă, asigurând citoplasmei gradul
de imbibiţie necesar desfasur ării proceselor vitale, asigur ă turgescenţa celular ă, cu
rol important în susţinerea organismului, stocheaza o serie de substan ţe toxice
(alcaloizi, glicozizi etc) sau nutritive (zaharoza, proteine etc) etc.
C. INCLUZIUNILE ERGASTICE SOLIDE
Sunt reprezentate de c ătre: gr ăuncioarele de amidon, aleurona şi cristalele
celulare.
Grăuncioarele de amidon (amiloplastele) sunt leucoplaste în care s-a de-

15
  pozitat amidonul, sub forma unor  straturi succesive , în jurul unei zone de
condensare numit ă hil (acesta poate avea un aspect punctiform, ca la cartof, grâu
etc, sau se prezint ă sub forma unei cr ă pături alungite şi ramificate, ca la fasole).
Ele se întâlnesc în celulele semin ţelor, tuberculilor, bulbilor, rizomilor, r ădăcinilor 
etc. După structura lor, gr ăuncioarele de amidon sunt de trei tipuri:  simple (tipul
obişnuit); compuse (două sau mai multe gr ăuncioare simple strâns al ăturate,
fiecare având hil şi straturi proprii de amidon) şi  semicompuse (două sau trei
gr ăuncioare cu hil şi straturi proprii de amidon, inconjurate de câteva straturi
comune). Adeseori, straturile succesive de amidon din jurul hilului, fiind mai
  bogate sau mai sarace în apă, apar la microscop mai întunecate, respectiv mai
stralucitoare, caz în care se spune c ă gr ăuncioarele au o  stratificare evident ă. 
Forma (sferică, ovală, alungită etc), mărimea (3-100 µ) şi structura
gr ăuncioarelor de amidon sunt constante la aceea şi specie, dar difer ă de la o
specie la alta.
Amidonul este o substan ţă glucidică complexă, rezultată prin polimerizarea
câtorva mii de molecule de glucoz ă, fiind deci o substan ţă nutritivă foarte
importantă.
Grăuncioarele de aleuronă reprezintă substanţe proteice de rezerv ă, din
seminţele multor plante, rezultate din deshidratarea şi fragmentarea vacuolelor 
incărcate cu substan ţe proteice. Spre exemplu, în cotiledoanele semin ţelor de
fasole, gr ăuncioarele de aleuron ă se prezint ă ca nişte formaţiuni sferice, mici,
impr ăştiate în citoplasmă, printre gr ăuncioarele de amidon; în semin ţele de grâu
gr ăuncioarele de aleuron ă se află în celulele periferice ale albumenului, ce
formează un strat conţinuu, imediat sub tegumentul seminal etc.
Cristalele celulare constituie substan ţe de excreţie. În celulele plantelor se
întâlnesc mai ales cristale de oxalat de calciu sau CaCO3, de forme diferite:
aciculare, în forma de prisme, piramide, romboedri, octoedri etc. Uneori, prin
unirea în partea median ă a două sau mai multor cristale rezult ă corpusculi în
formă de cruce, X, sau sub forma unor  ursini (formaţiuni compacte, cu numeroase
colţuri libere).
1.2. DIVIZIUNEA CELULAR Ă
Este una dintre cele mai importante tr ăsături ale organismelor vii, care
determină înmulţirea şi creşterea organismelor, regenerarea ţesuturilor moarte sau
r ănite.
Principalele tipuri de diviziune celular ă sunt: sciziparitatea, diviziunea

16
directă, mitoza şi meioza.
Sciziparitatea. Se intâlneşte doar la organismele procariote (care nu
 prezintă un nucleu diferen ţiat) şi constă în apariţia unui perete desp ăr ţitor care
împarte celula în dou ă, după ce, în prealabil, a avut loc replicarea materialului
genetic.
Diviziunea directa (amitoza). Se
intâlne şte la unele organisme eucariote
inferioare, mai rar la plantele superioare.
  Nucleul se alungeşte, se stranguleaz ă la
mijloc, f ăr ă ca membrana nuclear ă sa
dispar ă; acelaşi proces are loc şi în restul
celulei, care se împarte astfel, în dou ă
celule fiice.
Mitoza. Este cel mai obi şnuit tip de
diviziune întâlnit la celulele somatice şi se
desf ăşoar ă pe parcursul mai multor etape,
astfel:
Fig. 3. Mitoza (schemă): pr-profaza; met- a. profaza : prin condensarea şi
metafaza; an-anafaza; tel-telofaza
spiralizarea puternic ă a filamentelor de
cromatină, cromozomii devin vizibili, bine individualiza ţi şi formaţi din câte dou ă
cromatide; membrana nuclear ă şi nucleolii se dezorganizează; în celulă ia naştere
fusul de diviziune, format din filamente ce unesc cei doi poli ai celulei (filamente
continue, fusoriale), precum şi polii celulei cu centromerul cromozomilor 
(filamente scurte, cromozomale); cromozomii încep s ă cliveze longitudinal (cele
două cromatide se îndep ărtează între ele).
b. metafaza: în urma separ ării complete a celor dou ă cromatide din cadrul
fiecărui cromozom, numărul cromozomilor (acum monocromatidici) se dubleaz ă;
cromozomii monocromatidici, fixaţi la nivelul centromerului pe filamentele
fusului de diviziune, se dispun în zona central ă a fusului de diviziune, formând
aşa-zisa placă ecuatorială.
c. anafaza: jumătate dintre cromozomi migreaz ă spre un pol al celulei, iar 
cealaltă jumătate spre celalalt pol (prin contrac ţia filamentelor fusului de
diviziune).
d. telofaza: cromozomii monocromatidici ajun şi la cei doi poli ai celulei, se
despiralizează, se alungesc, reconstituind filamentele de cromatina; se refac

17
nucleolii şi membrana nuclear ă; fusul de diviziune se resoarbe; în zona central ă a
celulei apare (de regul ă) un perete desp ăr ţitor, care imparte celula-mam ă în două
celule fiice.
Odată cu apariţia peretelui desp ăr ţitor, se impart în cele dou ă celule fiice şi
ceilalţi constituienti celulari.
In timpul diviziunii mitotice, dintr-o celul ă diploidă rezultă două celule cu
un număr egal de cromozomi cu celul ă-mama, deci tot diploide (2n →2n + 2n), de
unde şi denumirea de diviziune ecva ţ ional ă  (lat. aequatio=egalitate).
Între două diviziuni succesive, celula se afla într-o perioad ă de “repaus
aparent”, numit ă interfaza, în care au loc procesele de transcriptie (copierea
informaţiei genetice de ţinută de ADN, prîn formarea ARNm, care p ăr ăseşte
nucleul), transla ţ ie (decodificarea informaţiei genetice con ţinută de ARNm, la
nivelul ribozomilor, deci sinteza substan ţelor proteice) şi replicare (fiecare
cromozom monocromatidic î şi sintetizează o copie, astfel încât la sfâr şitul
interfazei cromozomii vor redeveni bicromatidici, restabilindu-se astfel zestrea
ereditara complet ă a celulelor somatice).
Meioza. Este specifică pentru celulele produc ătoare de game ţi şi de spori
(meiospori) şi se desf ăşoar ă pe parcursul a dou ă diviziuni succesive: una
reductională, în urma căreia dintr-o celul ă diploidă rezultă două celule haploide şi
una ecva ţională, care urmeaz ă imediat precedentei şi care menţine numărul
haploid de cromozomi.
Prima diviziune meiotică (reducţională), se desf ăşoar ă pe parcursul
aceloraşi faze ca şi mitoza, cu următoarele deosebiri: profaza este deosebit de
lungă şi complexă, pe parcursul ei având loc procesul de crossing-over  (schimbul
reciproc de gene între cromozomii perechi); în metafază nu mai are loc dublarea
numărului de cromozomi prin clivarea lor longitudinal ă, aceştia r ămânând
  bicromatidici, întregi; în anafază,  jumătate dintre cromozomii bicromatidici
migreaza la un pol al celulei şi cealaltă jumătate - la celălalt pol, aşa încât în
telofază se formează, la fiecare pol al celulei, câte un nucleu haploid.
A două diviziune meiotica (ecvaţională) este o diviziune mitotic ă tipică, ce
se realizează imediat după formarea celor dou ă celule haploide, în acelea şi patru
faze descrise la mitoza. Asadar, în timpul meiozei, de la o celul ă diploidă rezultă,
în final, patru celule haploide (2n → n + n; n→ n +n).

18
 1.3. DIFERENŢIEREA CELULAR Ă
Este un proces biologic complex, care are loc în interiorul celulei şi duce la
apariţia unor structuri şi funcţii caracteristice diferitelor grupe de celule.
Primele celule, care rezult ă din diviziunea celulei-ou (zigotului) sunt
nediferenţiate, cu o structur ă foarte simplă şi cu potenţial de a îndeplini, în egal ă
măsur ă, orice funcţie. Pe măsur ă ce au loc noi diviziuni şi embrionul îşi
definitivează structura şi apoi genereaza o nou ă plantă, grupuri de celule diferite
îşi pierd capacitatea de a se divide şi capată o serie de structuri şi funcţii
caracteristice (se diferen ţiază), formând astfel, ţesuturile definitive, capabile s ă
îndeplinească cele mai variate func ţii în corpul plantelor.
Este posibil îns ă şi fenomenul invers, când celule diferen ţiate şi specializate
sufer ă o serie de transformări, prin care redevin meristematice (capabile s ă se
dividă), fenomen numit dediferen ţ iere celular ă.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt incluziunile ergastice solide ?
2. Ce modificări secundare sufer ă peretele celular ?
3. Care sunt fazele diviziunii ecva ţionale ?

BIBLIOGRAFIE
(Citologie)

1. Păun M. et al.., 1980 - Botanică . Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.

2. R ăvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
3. Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 -  Lucr ă ri practice.
 Botanică . U.Ş.A.M.V. Iaşi.
4. Zanoschi V., Toma M., 1990 - Curs de botanică  , partea I-a, Anatomie  şi morfologie.
Inst. Agron. Iaşi.
5. Zanoschi V., Toma C., 1985 - Morfologia  şi anatomia plantelor cultivate. Edit. Ceres,
Bucureşti.
6. Zanoschi V., Turenschi E., Ifteni Lucia, 1977 - Celula vegetal ă . Inst. Agron. Ia şi.

19
 II. ŢESUTURILE VEGETALE
Ţesutul reprezintă o grupare de celule care au aceea şi origine şi îndeplinesc
aceleaşi funcţii. După rolul lor în corpul plantelor  şi gradul de diferen ţiere
celular ă, ţesuturile sunt de dou ă tipuri: meristematice şi definitive.
2.1.ŢESUTURILE MERISTEMATICE
Sunt cele mai tinere ţesuturi din corpul plantelor, formate din celule
nediferenţiate, care se divid intens; în urma acestor diviziuni rezult ă celulele din
care se formează ţesuturile definitive. În corpul plantelor exist ă trei tipuri de
ţesuturi meristematice: primordiale, primare şi secundare.
Meristemele primordiale sunt reprezentate de c ătre primele grupe de celule
care rezult ă din diviziunea zigotului şi care alcătuiesc embrionul nediferen ţiat; ele
 persistă şi în organele adulte ale plantelor, ocupând vârful r ădăcinii şi al tulpinii;
celulele meristemelor primordiale sunt foarte mici şi se divid foarte intens.
Meristemele primare provin din meristemele primordiale şi sunt formate
din celule foarte slab diferen ţiate şi care se divid mai pu ţin intens. Ele pot fi
apicale (situate în vârful organelor plantelor, în continuarea meristemelor 
 primordiale) sau intercalare (situate printre alte ţesuturi definitive); se întâlnesc,
de asemenea, în cadrul embrionului diferen ţiat.
Meristemele secundare rezultă în urma procesului de dediferen ţiere a unor 
celule apar ţinând ţesuturilor definitive şi apar sub forma unor inele meristematice
închise, lateral faţă de axa tulpinii sau a r ădăcinii, fie în cilindrul central
(cambiul ), fie în  scoar  ţ ă ( felogenul ); din activitatea lor rezult ă celule ce
determină formarea structurii secundare şi creşterea în grosime a organelor 
 plantelor.
2.2. ŢESUTURILE DEFINITIVE
Sunt formate din celule diferen ţiate şi specializate pentru îndeplinirea
diferitelor funcţii în corpul plantelor  şi se împart în urm ătoarele categorii: de
apărare, trofice, conduc ătoare, mecanice, secretoare şi excretoare, senzitive.
2.2.1. ŢESUTURILE DE APĂRARE
Se află la exteriorul organelor plantelor  şi au rolul de a proteja planta
impotriva agenţilor dăunători externi: temperaturi excesive, insola ţie, leziuni
mecanice, animale, agen ţi microbiologici etc). Dup ă tipul meristemelor din care
 provin, ţesuturile de apărare sunt de dou ă feluri:  primare (piloriza, rizoderma,
exoderma, epiderma şi formaţiunile epidermice) şi  secundare (suberul şi
ritidomul).

20
 Piloriza este formată din mai multe straturi de celule care se acoper ă unele
  pe altele şi care îmbracă varful r ădăcinii ca un degetar, protejând meristemele
 primordiale apicale, din activitatea c ărora, de altfel, se şi formează.
Rizoderma  protejează r ădăcina la nivelul zonei pilifere, fiind format ă, de
obicei, dintr-un singur strat de celule cu pere ţi subţiri (cele mai multe dintre aceste
celule, prin alungirea puternic ă în afar ă a peretelui extern formeaz ă perişorii
absorbanţi).
Exoderma  protejează r ădăcina la nivelul zonei aspre, fiind format ă din
câteva straturi de celule cu pere ţii suberificaţi.
Epiderma  protejează toate organele aeriene ale plantelor, cu structura
 primar ă, (frunze, tulpini tinere, l ăstari, piese florale, fructe tinere); ea este format ă,
de obicei, dintr-un singur strat de celule parenchimatice, strâns unite între ele,
lipsite de cloroplaste, cu contur poligonal sau dreptunghiular  şi cu pereţii externi
îngroşaţi şi adeseori cerifica ţi, cutinizaţi sau mineralizaţi (fig. 4).

Fig. 4. Epiderma Fig. 5. Structura unei stomate

În urma unor modific ări locale ale celulelor, în epiderm ă se diferenţiază o

serie de formaţiuni epidermice, dintre care stomatele şi perii tectori au rol
 protector.
a) stomatele au rolul de a asigur ă şi regla schimbul de gaze între plant ă şi
mediul extern, precum şi de a regla transpiratia (prin care se impiedica
supraîncalzirea plantei sau pierderea exagerat ă a apei din planta - rol protector).
O stomată este alcătuită din (fig. 5):
- două celule stomatice reniforme (la majoritatea plantelor) sau
halteriforme (la graminee, juncacee şi ciperacee), aşezate faţă în faţă, alăturate
  prin capetele lor  şi lasând între ele o mică deschidere, numit ă ostiola; aceste
celule sunt prev ăzute cu cloroplaste şi prezintă pereţii dinspre ostiol ă îngroşaţi,

21
în timp ce restul pereţilor sunt subţiri;
- (1)2-4 celule anexe , asemănatoare cu celulele epidermice normale, dar de
obicei mai mici şi de altă formă.
Adeseori (mai ales la plantele care tr ăiesc în zone mai aride), se formeaz ă o
camer ă substomatică  (sub stomate), sau chiar o camera suprastomatică  (deasupra
stomatelor), care sunt ni şte spaţii pline cu aer bogat în vapori de ap ă, ce impiedică
aerul atmosferic uscat s ă vină în contact direct cu celulele interne ale organului,
 protejându-le astfel de deshidratare.
b) perii tectori reprezintă excrescente ale pere ţilor externi ale celulelor 
epidermice (peri unicelulari), sau forma ţiuni mai complexe, formate din mai multe
celule (peri pluricelulari), care au rolul de a ap ăra planta de atacul unor animale
fitofage, de insolaţie, de pierderea c ăldurii etc. Ei pot fi simpli sau ramifica ţi. La
unele plante perii sunt foarte desi şi se impletesc între ei, formând adev ărate pâsle
  protectoare. La alte plante (urzica) perii conţin substan ţe urticante, care sunt
injectate în pielea animalelor care îi ating, producandu-le usturime şi deci o reacţie
de respingere.
Suberul (pluta) este format din mai multe straturi de celule cubice sau
turtite, strâns unite între ele, dispuse în şiruri radiare, cu toţi pereţii suberificaţi,
din care cauz ă el este un ţesut impermeabil pentru ap ă şi gaze şi foarte bun
izolator termic. Din loc în loc, în suber se diferen ţiază nişte formaţiuni cu o
structur ă mai afânată şi proeminente la exterior, denumite lenticele, la nivelul
cărora celulele sunt rotunjite la col ţuri, delimitând spa ţii intercelulare mari prin
care sa circule aerul, necesar respira ţiei plantei.
Suberul protejeaz ă organele plantelor (tulpina, r ădăcina) în primii ani de
când incepe formarea structurii secundare şi rezultă din activitatea  felogenului ,
care apare în diferite zone din scoar ţă (de obicei sub epiderm ă) şi funcţionează

Fig. 6. Periderma (suberul, felogenul şi felodermul)

22
unul sau câ ţiva ani de zile, generând c ătre exterior suber, iar c ătre interior un ţesut
numit feloderm (suberul, felogenul şi felodermul formează periderma) (fig. 6).
Ritidomul. După incetarea activităţii primului felogen, la tulpinile şi
r ădăcinile mai bătrâne, în timp apar, mai c ătre interior, noi felogenuri succesive,
care vor genera tot atâtea periderme suprapuse, între care se afla por ţiuni de
 scoar  ţ a primar ă moartă datorită impermeabilitaţii suberului. Totalitatea
 peridermelor cuprinse la exteriorul celui mai profund şi mai nou suber, împreună
cu por ţiunile de scoar ţă primar ă dintre ele, formeaz ă un ţesut protector foarte
eficient, numit ritidom, care poate fi persistent, sau se desprinde periodic sub
forma de fâşii inelare sau longitudinale, sub forma de pl ăci etc.
2.2.2.ŢESUTURILE TROFICE (FUNDAMENTALE)
Sunt formate din celule slab diferen ţiate şi îndeplinesc func ţii legate de
nutriţie (absorbţia sevei brute, asimila ţia clorofiliană, depozitarea apei, aerului sau
substanţelor de rezerva), în func ţie de care se clasific ă astfel:
-Ţesuturi absorbante , care au rolul de a absorbi apa şi substanţele minerale
(seva brută) din sol şi de a le transport ă până la nivelul ţesutului conduc ător 
lemnos. Sunt reprezentate prin perii absorban ţi şi ţesutul cortical al r ădăcinii.
-Ţesuturile asimilatoare au rolul de a realiza func ţia de fotosintez ă. Sunt
formate din celule bogate în cloroplaste şi intr ă în structura frunzelor  şi a
celorlalte organe aeriene verzi (a se vedea anatomia frunzei).
-Ţesuturile acvifere depozitează apa, pe care o cedeaz ă foarte greu şi se
întâlnesc la plantele care tr ăiesc în ţinuturi deşertice sau pe soluri s ăr ăturate.
-Ţesuturile aerifere depozitează aerul, necesar respiratiei (prin O 2) şi
fotosintezei (prin CO2) şi se întâlnesc în special la plantele acvatice, fiind formate
din celule care las ă între ele spaţii mari pline cu aer.
-Ţesuturile de depozitare a substan ţelor de rezervă sunt formate din
celule mari, cu pere ţii subţiri, în care se depoziteaz ă diferite substanţe: proteine,
lipide, glucide etc; se g ăsesc în r ădăcini, tulpini subterane, semin ţe, fructe etc.
Spre exemplu, în r ădăcinile de sfeclă se depoziteaz ă zaharoza, în semin ţele
de soia si floarea soarelui - uleiuri vegetale, în tuberculuii de cartof - amidon, în
seminţele de fasole şi grâu - amidon şi proteine etc.
2.2.3. ŢESUTURILE CONDUCĂTOARE
Sunt specializate pentru conducerea sevei brute şi a celei elaborate în corpul
 plantelor şi se împart în două categorii: lemnos şi liberian.

23
 Ţesutul conducător lemnos (lemnul) (fig. 7) conduce seva brut ă de la
r ădăcină la frunze şi este alcătuit din: vase lemnoase, parenchim lemnos şi uneori
fibre lemnoase.
- Vasele lemnoase sunt elemente conduc ătoare unicelulare alungite
(traheide, vase imperfecte,  prezente mai ales la plantele mai pu ţin evoluate), sau
siruri de celule prozenchimatice cu pere ţii longitudinali îngroşaţi, dar la care
 pereţii despăr ţitori transversali au disp ărut în totalitate prin lichefiere, rezultând
tuburi cilindrice, goale în
interior  (trahei, vase perfect e);
  pe suprafaţa internă a vaselor 
se depoziteaz ă lignina sub
formă unor inele, spirale, re ţele
(vase inelate, spiralate,
reticulat e), sau pe toat ă
suprafaţa internă a vasului, cu
excepţia zonelor punctiforme
din dreptul porilor din pere ţii
celulari (vase punctat e);
- Parenchimul lemnos
este format din celule mai mici,
  parenchimatice, cu pere
ţii
Fig. 7. Ţesutul conducător lemnos
subţiri, care ocupă spaţiile
dintre vasele invecinate şi în
care se depoziteaz ă substanţe
de rezervă, în special amidon;
la lemnul mai batrân din centrul
tulpinilor, pereţii acestor celule
 pătrund prin pori în interiorul
vaselor, unde formeaz ă nişte
 pungi (tile) pline cu săruri
minerale, care obtureaz ă
adeseori vasele, f ăcându-le
nefuncţionale.
- Fibrele lemnoase sunt
Fig. 8. Ţesutul conducător liberian elemente sclerenchimatice, cu

24
rol mecanic, ce înso ţesc lemnul secundar al plantelor.
.Ţesutul conducător liberian (liberul) conduce seva elaborat ă de la nivelul
frunzelor spre celelalte organe ale plantelor  şi este alcătuit din: vase liberiene,
 parenchim liberian, celule anexe şi uneori fibre liberiene (fig. 8).
-Vasele liberiene reprezintă şiruri de celule prozenchimatice, cu pere ţii
longitudinali sub ţiri, iar pereţii despăr ţitori transversali prevăzuţi cu numeroase
orificii (ciuruiţi, de unde şi numele de  pl ă ci ciuruit e), datorită gelificării şi
lichefierii par ţiale;
-Celulele anexe însoţesc tuburile ciuruite doar la angiosperme (plantele cu
fructe), fiind celule vii, alungite, cu pere ţi subţiri, ce constituie (s-ar p ărea) o
rezervă de celule pe seama c ăreia se nasc, dac ă este necesar, noi vase liberiene,
 prin perforarea pere ţilor transversali.
-Parenchimul liberian însoţeşte intotdeauna vasele liberiene şi este alc ătuit
din celule vii, mici, cu pere ţi subţiri, în care se depoziteaz ă adeseori substan ţe de
rezervă.
-Fibrele liberiene sunt formate din celule prozenchimatice, de regul ă
ascuţite la capete, cu pere ţii foarte îngroşaţi (depuneri de celuloz ă, lignină), cu rol
mecanic. Elementele componente ale ţesuturilor conduc ătoare sunt grupate mai
multe la un loc, în m ănunchiuri numite fascicole conducătoare, care pot fi simple
(lemnoase, liberiene - specifice r ădăcinii) sau mixte (liberolemnoase - specifice
tulpinii, frunzelor etc).
2.2.4. ŢESUTURILE MECANICE (DE SUSŢINERE)
Au rolul de a asigura rezisten ţa mecanică a organelor plantelor  şi sunt
alcătuite din celule cu pere ţi puternic îngroşaţi, cu celuloz ă sau lignină. După tipul
ingroşărilor pereţilor celulari, ţesuturile mecanice sunt de dou ă tipuri: colenchimul
şi sclerenchimul.
Colenchimul este format din celule vii, cu pere ţii neuniform îngroşaţi cu
celuloză; se pot ingro şa doar pere ţii tangentiali ai celulelor (paraleli cu suprafa ţa
ramurii) (colenchim tubular), sau se
ingroaţă toţi pereţii, dar numai în
zona colţurilor celulei (colenchim
unghiular) (fig. 9).
Sclerenchimul este format din
celule moarte alungite (sclerenchim
Fig. 9. Ţesuturi mecanice  fibros) sau ± izodiametrice

25
(sclerenchim scleros), cu pere ţii puternic şi uniform îngroşaţi prin depuneri de
celuloză sau lignină (fig. 9).
2.2.5. ŢESUTURILE ŞI CELULELE SECRETOARE ŞI
EXCRETOARE
Au rolul de a produce diferite substan ţe (uleiuri eterice, r ăşini, balsamuri,
nectar, apă, latexuri, taninuri, mucilagii etc), care r ămân în interiorul organelor 
 plantelor sau sunt eliminate înafar ă. În aceast ă categorie sunt cuprinse:
a) Celule şi ţesuturi care elimină substanţele produse în exterior:
-papilele secretoare sunt celule epidermice cu pere ţii subţiri si prelungite
mult în exterior, care produc şi elimină uleiuri eterice, ce dau parfumul multor 
flori: toporasi, trandafiri etc.
-perii secretori (glandele secretoare) sunt formaţiuni epidermice
  proeminente, constituite dintr-o parte bazală, mai umflată, numită bulb , infiptă
între celulele epidermice normale, continuat ă cu piciorul sau corpul p ărului, în
vârful căruia se afl ă partea secretoare, numit ă glandă.
Glanda secretoare poate fi unicelular ă (la  Primul a), sau pluricelular ă, în
forma de rozeta (la Mentha), cupă (Humulus) etc.
Produsele secretate de glandele secretoare pot fi: uleiuri eterice (la Mentha,
 Primula etc), substan ţe vâscoase şi fermenţi proteolitici (la plantele insectivore),
nectar (glandele nectarifere, situate, de obicei, în flori) etc.
-hidatodele sunt formaţiuni secretoare care elimin ă excesul de ap ă din
 plante sub forma unor pic ături, numite gute (fenomenul de gutatie).
b) Ţesuturi care-şi varsă produsul în spaţii intercelulare:
-buzunarele secretoare sunt spaţii intercelulare sferice sau ovale, c ă ptuşite
cu celule secretoare; în lumenul acestor buzunare se acumuleaz ă produsele
secretate (spre exemplu, în epicarpul fructului de portocal şi l ămâi, în frunzele de
 Hypericum perforatum etc.).
-canalele secretoare sunt spaţii intercelulare alungite, cilindrice şi c ă ptuşite
cu celule secretoare (spre exemplu, la Umbelliferae, Pinaceae, unele Compositae
etc.).
c) Celule şi ţesuturi care-şi depun produsele intracelular:
-Celulele secretoare interne sunt celule izolate sau grupate, care apar în
diferite parenchimuri (spre exemplu, în mezofilul frunzelor de dafin sunt celule
care secret ă şi depozitează uleiuri eterice).
-Laticiferele sunt celule uria şe, alungite şi foarte ramificate (laticifere

26
nearticulate), sau şiruri de celule, la care pere ţii despăr ţitori transversali au
dispărut (laticifere articulate), care secret ă latex (substan ţă vâscoasă, cu un
conţinut complex) (spre exemplu, la   Papaver somniferum, Chelidonium majus,
 Euphorbia sp., familiile Moraceae,   Asclepiadaceae, Apocynacea
e, unele
Compositae etc).

ÎNTREBĂRI:
1. Precizaţi structura şi funcţionarea stomatei
2. Din ce este alc ătuit un fascicul conduc ător lemnos ?
3. Care sunt tipurile de fascicule conduc ătoare ?
4. Ce rol îndeplinesc ţesuturile mecanice?

BIBLIOGRAFIE
( Histologie)

1. Ciobanu I., 1971 - Morfologia plantelor . Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.

2. Păun M. et al., 1980 - Botanică . Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
3. R ăvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
4. Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 -  Lucrãri practice.
 Botanică . U.A.M.V. Iaşi.
5. Zanoschi V., Toma M., 1990 - Curs de botanicã, partea I-a, Anatomie  şi morfologie.
Inst. Agron. Iaşi.
6. Zanoschi V., Toma C., 1985 - Morfologia  şi anatomia plantelor cultivate. Edit. Ceres,
Bucureşti.

27
 III. MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA ORGANELOR PLANTELOR 
(ORGANOGRAFIA)
Organografia se ocup ă cu studiul organelor plantelor, din punct de vedere
morfologic şi anatomic. Un organ reprezintă un ansamblu de  ţ esuturi diferite,
interdependente, adaptate pentru îndeplinirea unor func ţ ii specifice. După
funcţiile îndeplinite, organele se împart în dou ă mari categorii şi anume: organe
vegetative - care îndeplinesc func ţii legate de creştere şi nutriţie (r ă dă  c  ina, tulpina
şi  frunza) şi organe generative - care îndeplinesc func ţii legate de reproducere
(floarea, fructul şi să mân ţ a).
3.1. R ĂDĂCINA
Este un organ vegetativ nearticulat, cu geotropism pozitiv (cre şte în acelaşi
sens în care actioneaza for ţa de gravita ţie), cu sec ţiune radiar ă, lipsit de frunze şi
muguri şi care îndepline şte două funcţii specifice: fixarea plantei în sol şi
absorbţia apei şi a sărurilor minerale (seva brut ă).
3.1.1. Originea rădăcinii. La o plantă rezultată din germinarea unei
seminţe, r ădăcina ia naştere din radicula embrionului (rădăcina embrionară,
normală); pe lângă r ădăcina embrionar ă la multe plante se formeaz ă r ădăcini pe
tulpini, frunze sau muguri ( rădăcini adventive).
3.1.2. Ramificarea rădăcinii. Indiferent de
originea sa, pe axul principal al r ădăcinii se formează
ramificaţii de ordinul I, pe care apar ramifica ţii de
ordinul II ş. a.m.d.; toate aceste ramifica ţii poartă
numele de radicele.
3.1.3. Morfologia rădăcinii. R ădăcina prezintă
formă conică-alungită, cu o baz ă mai lăţită, prin care
se face trecerea spre tulpin ă (la nivelul coletului) şi un
vârf îngust. De la baz ă spre vârf, se disting
următoarele zone morfologice: piloriza, vârful
vegetativ, zona neted ăa, zona pilifer ă şi zona aspr ă
Fig. 10. Morfologia r ădăcinii:
a-piloriză, b-zona netedă, c- (fig. 10).
zona pilifer ă, d-zona aspr ă -piloriza reprezintă ţesutul protector sub forma
unui degetar, care imbrac ă vârful vegetativ al
r ădăcinii, protejându-l faţă de frecarea cu particulele aspre ale solului;
-vârful vegetativ reprezintă cea mai tânăr ă zonă a r ădăcinii, la nivelul c ăreia
sunt plasate meristemele primordiale apicale, din activitatea c ărora rezultă toate

28
celulele pe seama c ărora se formează r ădăcina;
-zona netedă se află imediat deasupra vârfului vegetativ şi este formată din
celule foarte slab diferen ţiate (spre vârful vegetativ aceste celule înc ă se divid,
constituind meristemele primare), care cresc mult în lungime (zona de cre ştere în
lungime a r ădăcinii);
-zona piliferă se află în continuarea zonei netede şi este formată din celule
complet diferenţiate, care alcătuiesc structura primar ă a r ădăcinii. Celulele dinspre
exterior (care alcătuiesc rizoderma, cu rol protector), prin alungirea puternic ă în
afar ă a pereţilor externi, formează perişorii absorbanţi care extrag seva brut ă din
sol;
-zona aspră se întinde deasupra celei pilifere, ocupând tot restul r ădăcinii,
 până la colet; la nivelul s ău perişorii absorbanţi au murit (datorită vârstei) şi odată
cu ei şi rizoderma, straturile de celule subiacente suberificându- şi membranele,
 pentru a prelua func ţia de protec ţie (exoderma).
3.1.4. Clasificarea rădăcinilor
a) după origine: normale (embrionare) şi adventive
 b) după raportul dintre axa principală şi radicelele (ramurile) de
ordinul I: pivotante (axa principală cu mult mai lung ă şi mai groasă decât
radicelele - ca la cânep ă); ramuroase (radicelele de ordinul I aproximativ la fel de
lungi şi de groase cu axa principal ă - la pomii fructiferi, arbori); fasciculate (axa
 principală se dezvolt ă foarte puţin sau moare de timpuriu, iar radicelele sunt mult
mai lungi; de cele mai multe ori locul
r ădăcinilor embrionare este luat de
r ădăcini adventive lungi şi subţiri, care
formează fascicole şi care apar de la
  primele noduri ale tulpinii, ca la
 gramineee şi la plantele cu bulbi) (fig.
11);
Fig. 11. Tipuri morfologice de r\d\cini:
A – pivotant\; B – fasciculat\; C –  c) după funcţiile îndeplinite:
r\muroas\
-normale cu forme şi structuri
normale şi care îndeplinesc func ţiile specifice r ădăcinii (fixarea plantei în sol şi
absorbtia sevei brute);
-metamorfozate (fig. 12) care prezint ă forme şi structuri modificate datorit ă
faptului că îndeplinesc şi alte funcţii decât cele specifice, cum ar fi: depozitarea
 substan ţ elor de rezervã  (r ădăcini tuberizate, ex. la morcov);   simbioza cu unele

29
microorganisme din sol  (r ădăcini simbiotice cu nodozit ăţi - umflături în care
tr ăiesc bacterii fixatoare de azot molecular, ca la leguminoase; simbiotice cu
micorize - r ădăcini lipsite de peri şori absorbanţi, care extrag seva cu ajutorul unor 
ciuperci din sol, cu care intra în rela ţii simbiotice); înmul  ţ irea vegetativă  (r ădăcini
cu muguri, din care rezult ă lăstari numiţi drajoni, ce str ă  bat solul până la
suprafaţă, formând noi plante) etc.
3.1.5. Anatomia rădăcinii.
În timpul vietii sale, r ădăcina
 poate prezenta o  structura primar ă 
(rezultată din activitatea meris-
temelor primare) şi o  structur ă 
 secundar ă  (rezultată  din activitatea
meristemelor secundare).
Structura primară. Într-o
 sec ţ iune transversal ă,  r ădăcina
 prezintă, de la exterior c ătre
Fig. 12. R ădăcini metamorfozate: A – tuberizată;
B – fixatoare; C – simbiotice (cu nodozităţi); interior, următoarele zone anato-
D – fragment mărit din r ădăcina simbiotică
mice concentrice: rizoderma,
scoar ţa şi cilindrul central (fig. 13).
-rizoderma imbracă la exterior r ădăcina (la nivelul zonei pilifere), fiind
formată dintr-un singur strat de celule, cu  pere ţ ii subţiri, celulozici; cele mai multe
dintre celulele rizodermei, formeaz ă peri şor ii absorban ţ i;
-scoarţa este formată din mai multe straturi de celule parenchimatice, cu
 pereţii subţiri, celulozici, care las ă între ele  spa ţ ii romboidale sau triunghiulare
 pline cu aer (meaturi). Prin celulele  scoar  ţ ei se face transferul sevei brute, dinspre
 peri şor ii absorban ţ i, către ţesuturile conduc ătoare lemnoase din cilindrul central.
Primele 1-3 straturi de celule i şi suberifică  pere ţ ii (la nivelul zonei aspre),
formând un  ţ esut  protector numit exoderma; cel mai intern strat al  scoar  ţ ei
 prezintă celulele cu pere ţii inegal îngroşaţi, formând endoderma; zona median ă a
 scoar  ţ ei, dintre exoderm ă şi endodermă poartă numele de mezoderma (parenchim
cortical).
-cilindrul central ocupa zona central ă a r ădăcini şi este alcătuit din:
 periciclul  (primul strat de celule, de sub endoderma, la nivelul c ăruia se ini ţiază,
de cele mai multe ori, procesul de ramificare a r ădăcinii); fascicule conduc ătoare
 simple (lemnoase şi liberiene, în num ăr egal), aşezate alternativ; razele medulare

30
(cordoane radiare de celule parenchimatice care separ ă fasciculele învecinate) şi
măduva (formată din celulele parenchimatice care ocup ă zona central ă a
cilindrului central).
Structura secundară. Rezultă din activitatea cambiului şi a felogenului şi
se intâlneşte la r ădăcinile mature ale multor plante ierboase şi la toate plantele
lemnoase.
Cambiul se
formează prin de-
diferenţierea celulelor 
  parenchimatice de la faţa
internă şi laterală a
fascicolelor liberiene şi a
celulelor periciclului de la
faţa externă a fasciculelor 
lemnoase, având ini ţial un
Fig. 13. Structura primar ă a r ădăcinii la stânjenel ( Iris
 germanica) A-schema; B-detaliu; riz-rizoderma; cutis-cutis; contur sinuos. Celulele
mz-mezoderm; end-endoderm; cp-celule de pasaj; per- cambiului de la interiorul
 periciclu; lb-fascicul liberian; px-protoxilem; mx-metaxilem;
lm-fascicul lemnos fascico-leleor liberiene se
divid, dând na ştere, către
interior, la numeroase celule care se diferen ţiază în lemn secundar; acesta
impinge treptat zona generatoare şi liberul primar la exterior, astfel incât, la un
moment dat cambiul devine circular  şi incepe să funcţioneze bifacial, producând
spre exterior  liber secundar , iar către interior, lemn secundar, precum şi raze
medulare secundare . Liberul şi lemnul secundar nu mai sunt a şezate în formă de
fascicule independente, ci se prezint ă ca doi cilindri concentrici, separa ţi de
cambiu şi str ă batuţi în sens radiar de razele medulare secundare.
Felogenul are de la inceput un contur circular  şi apare în zona periferic ă a
scoar ţei sau mai în profunzime, prin dediferen ţierea unor celule parenchimatice.
Prin funcţionarea felogenului, se formeaz ă către exterior  suber ( ţ esut  protector ),
iar către interior  feloderm ( ţ esut  trofic). Ţesuturile secundare astfel rezultate se
adaugă la cele primare, determinând cre şterea în grosime a r ădăcinii.
ÎNTREBĂRI:
1. Care este morfologia vârfului r ădăcinii?
2. Care sunt tipurile de r ădăcini?
3. Precizaţi elementele structurii primare ale r ădăcinii

31
 3.2. TULPINA
Este un organ vegetativ articulat, cu geotropism negativ, simetrie radiar ă,
care susţine frunzele, florile şi fructele şi prin care se realizeaz circulatia sevei
  brute, de la r ădăcină la frunze, şi a sevei elaborate, de la frunze c ătre toate
celelalte organe ale plantei.
3.2.1. Originea tulpinii . În urma germin ării unei seminţe, din tigela şi
gemula embrionului se na şte tulpina, astfel: tigela d ă naştere unei axe scurte,
cuprinsă între colet şi locul de inser ţie a cotiledoanelor  (axa hipocotilă), iar din
activitatea gemulei se na şte cea mai dezvoltat ă parte a tulpinii, situat ă deasupra
locului de insertie a cotiledoanelor  (axa epicotilă) (fig. 14).
3.2.2. Morfologia tulpinii. Vârful tulpinii (apexul sau conul vegetati v),
adă posteşte meristemele primordiale şi primare,
din activitatea c ărora se nasc celule care, prin
diferenţiere, formează ţesuturile definitive ale
tulpinii.
La baza apexului vegetativ, meristemele
  primare dau naştere unor excrescente laterale,
numite primordii foliare, în axila cărora se
formează conuri vegetative laterale.
Primordiile foliare dau naştere frunzelor. De
obicei, primordiile foliare bazale (externe),
 prezintă (mai ales spre toamna) o consisten ţă
Fig. 14 –  Plantula de fasole solzoasă (in acest caz sunt numite catafile),
(  Phaseolus vulgaris): c-colet; t1 -axa
hipocotilă; t 1 -axa epicotilă; mt- invelind şi protejând restul primordiilor mai
mugure t erminal
tinere, dinspre vârf; toate aceste primordii,
 prinse pe un ax comun, formeaz ă împreună mugurele apical. Conurile vegetative
laterale au aceea şi alcătuire ca şi cel apical şi din activitatea lor se formeaz ă
mugurii laterali (axilari ), protejati, de asemenea, de catafile solzoase. Din
activitatea mugurilor (apicali sau laterali) se formeaz ă ramuri (muguri
vegetativi), flori sau inflorescen ţe (muguri florali), sau ramuri cu frunze şi flori
(muguri micşti).
Por ţiunile tulpinii unde se prind frunzele şi mugurii axilari sunt scurte şi de
obicei mai groase, fiind numite noduri, iar por ţiunile alungite şi mai subţiri dintre
noduri se numesc internoduri (tulpina este un organ articulat).

32
 Uneori mugurii se pot forma în locuri nedeterminate de pe tulpin ă (sau chiar 
 pe r ădăcină şi frunze). Astfel de muguri se numesc adventivi şi vor da naştere la
ramuri adventive . Unii mugurii, odata forma ţi, r ămân mult timp în stare de
repaus şi pe masur ă ce tulpina se ingroa şă sunt acoperiti, treptat, de ţesuturi
secundare. În anumite conditii (distrugerea aparatului foliar de c ătre insecte,
ingheţuri, amputarea ramurilor etc) ace şti muguri (numiţi muguri dorminzi) se
trezesc la via ţă, dând naştere unor ramuri cu cre ştere foarte intensă (ramuri
lacome) şi refacând astfel aparatul foliar al plantei.
3.2.3. Ramificarea tulpinilor. De obicei ramificarea tulpinii se face
monopodial (axa principal ă creşte conţinuu, prin mugurele terminal, iar ramurile
laterale, ce rezult ă din mugurii axilari sunt intotdeauna mai slab dezvoltate decât
tulpina principală, ca la pin, brad, fag, frasin etc), sau simpodial (axa principală se
opreşte după un timp din cre ştere, iar alungirea tulpinii este preluata de mugurele
sau mugurii situa ţi la nodul cel mai apropiat, ca la tei, liliac) etc.
3.2.4. Clasificarea tulpinilor :
a) după consistenţă: ierboase (de dimensiuni relativ mici, verzi, fragile, fiind
 protejate la exterior de epidermă), lemnoase (de obicei de dimensiuni mai mari,
  brune, foarte rezistente mecanic şi protejate la exterior de suber sau ritidom),
cărnoase (bogate în ţesuturi de depozitare a apei, sau a substan ţelor de rezerv ă).
Plantele cu tulpina lemnoas ă se impart în trei categorii: arbori  (tulpina se ramifică
la o anumit ă înalţime de la suprafaţa
solului, fiind diferenţiată în: trunchi -
 por ţiunea neramificată şi coroana -
 por ţiunea ramificată), arbu şti 
(tulpina se ramifică de la suprafaţa
solului) şi  subarbu şti  (tulpina este
lignificată doar în partea inferioar ă,
în rest este ierboas ă);
  b) după mediul în care tr ăiesc:
aeriene, subterane şi acvatice;
c) după poziţia în spa ţiu:
ortotrope (cresc în sus) şi plagio-
Fig.15. Tulpini subterane metamorfozate: A,B- trope (târâtoare).
rizomi; C-tubercul; D-bulb tunicat ; E-bulb
solzos; F-bulbotubercul; mt-mugur terminal; Tulpinile ortotrope sunt de mai
max-mugur axilar 
multe categorii: erecte (cresc

33
vertical), nutante (au vârful aplecat într-o parte), geniculate (cresc orizontal un
timp, apoi se indreapt ă şi cresc vertical), urcătoare (au ţesuturi mecanice slab
dezvoltate şi pentru a-şi menţine pozi ţia verticală se inf ăşoar ă în jurul unui suport
- tulpini volubil e sau se aga ţă cu ajutorul unor cârcei - tulpini ag ăţătoare).
d) după funcţiile îndeplinite: normale (îndeplinesc func ţii specifice) şi
metamorfozate (îndeplinesc şi alte funcţii, cum ar fi depozitarea substan ţelor de
rezervă, inmulţirea vegetativă etc, motiv pentru care î şi modifică mult structura şi
forma).
Tulpinile metamorfozate pot fi: aeriene: tulpini asimilatoare (cu sistem
foliar redus, fotosinteza realizându-se în ţesuturile asimilatoare existente în
tulpina, de ex. la Cactaceae,Equisetum sp. etc); ramurile transformate în spini ,
cu rol protector (ca la  Prunus spinosa, Gleditschia triacantho s) etc; subterane (cu
rol de depozitare a substan ţelor de rezerv ă, inmulţire vegetativă şi trecerea plantei
 peste perioada de iarna) (fig. 15): rizomul (tulpina îngroşată, cilindrică, prevazută
cu numeroase r ădăcini adventive şi muguri din care se regenereaz ă partea aeriană
a plantei în fiecare primavar ă, ca la   Iris germanica, Convallaria majalis,
  Polygonatum odoratum etc); tuberculul (tulpină foarte îngroşată, cu numerosi
muguri pe suprafaţăa sa, ca la Solanum tuberosum); bulbul (parte subterană
globuloasă a unei plante la care tulpina propriu-zis ă este reprezentat ă de un disc
  bazal, pe care se inser ă în partea inferioar ă r ădăcinile adventive, iar în partea
superioar ă în jurul mugurelui central, numeroase frunze c ărnoase, suprapuse total
(bulb tunicat , ca la   Allium cepa - cu frunzele externe pergamentoase, cu rol
 protector), sau par ţial (bulb solzos, ca la  Lilium candidum etc); bulbotuberculul
(organ subteran ce prezint ă o parte central ă tuberizată, invelită în câteva frunze
 pergamentoase, protectoare, ca la Gladiolus gandavensi s).
3.2.5. Anatomia tulpinii
În timpul vieţii sale, tulpina poate prezenta o  structur ă  primar ă  (rezultată
din activitatea meristemelor primare) şi o  structur ă  secundara (rezultată din
activitatea meristemelor secundare).
Structura primară. Într-o  sec ţ iune transversal ă , tulpina prezint ă, de la
exterior către interior, următoarele zone anatomice concentrice: epiderma, scoar ţa
şi cilindrul central (fig. 16, 17).
Epiderma este formată dintr-un singur strat de celule, lipsite de cloroplaste,
cu pereţii externi îngroşaţi şi uneori mineralizati, cerifica ţi sau cutinizati;

34
 Scoarţa este formată din mai multe straturi de celule parenchimatice, cu
 pereţii subţiri şi cu spaţii intercelulare; celulele externe ale scoar ţei conţin adeseori
cloroplaste; de asemenea, în scoar ţă se diferenţiază, frecvent, ţesuturi mecanice.
Cilindrul central este alcătuit din:  periciclu (primul strat de celule pe care
se sprijină la exterior fascicolele conduc ătoare, format din celule asem ănătoare cu
cele din scoar ţă),   fascicole conducătoare libero-lemnoase, între care se afla
razele medulare şi măduva. Partea liberiană a fascicolelor este dispus ă spre
exterior, iar cea lemnoas ă spre interior. La Magnoliopsida fascicolele sunt relativ
 puţine la număr şi aşezate regulat pe un singur cerc, iar între liber  şi lemn se afla o
zonă meristematică, numită cambiul intrafascicular  (fig. 16), în timp ce la
 Liliopsida fascicolele sunt mai numeroase, dispuse pe dou ă cercuri concentrice (ca

Fig. 16. Structura primar ă a tulpinii la Ranunculus acer: A-schema; B-detaliu: ep- epidermă;
sc- scoar ţă; fbl- ţesut conducător (fascicul) liberian; cf- cambiu intrafascicular; fl-ţesut
conducător (fascicul) lemnos; scl- sclerenchim; med- celule medulare; la- lacună.

la grâu) sau neregulat- împr ăştiate (ca la porumb) (fig. 17).

Structura secundară. Rezultă din activitatea cambiului şi a felogenului şi
se intâlneşte la tulpinile mature ale multor dicotiledonate ierboase şi la toate
 plantele lemnoase.
Cambiul se formează pe seama cambiilor intrafasciculare, care se
racordează la arcurile cambiale interfasciculare rezultate prin dediferen ţierea unor 
celule parenchimatice ale razelor medulare. El func ţionează bifacial, producând
spre exterior  liber secundar , iar către interior, lemn secundar , precum şi raze
medulare secundare . Ca şi în cazul r ădăcinii, liberul şi lemnul secundar nu mai
sunt aşezate în formă de fascicule independente, ci se prezint ă ca doi cilindri
concentrici, separa ţi de cambiu şi str ă bătuţi în sens radiar de razele medulare
secundare, cele dou ă organe deosebindu-se doar prin ceea ce r ămâne din structur ă
35
 primar ă (liberul primar  şi lemnul primar, care sunt impinse c ătre exterior,
respectiv către interior). Activitatea cambiului este mai intens ă primavara, când
generează vase de lemn largi (cu o coloratie mai deschis ă), scade spre inceputul
toamnei, când vasele de lemn vor fi din ce în ce mai strâmte (cu o colora ţie mai
inchisă) şi incetează la inceputul iernii. În primavara urm ătoare, lângă vasele
înguste din toamn ă, se formează din nou vase largi ş.a.m.d.
Totalitatea vaselor de lemn produse într-un an, din primavar ă, până-n iarnă
formează un inel anual. Numărul inelelor anuale dintr-o tulpin ă corespunde, de
obicei, cu vârsta arborilor.
Felogenul apare, de obicei, imediat sub epiderm ă, sau mai în profunzime,
  prin dediferenţierea unor celule parenchimatice ale scoar ţei. Prin funcţionarea
felogenului, se formeaz ă către exterior  suber (ţesut protector), iar c ătre interior 
feloderm. Ţesuturile secundare astfel rezultate se adaug ă la cele primare,
determinând creşterea în grosime a tulpinii.

Fig. 17. Structura primar ă a tulpinii la Zea mays: a-schemă; b-detaliu: st- stomată; ep-
epidermă; sc- scoar ţă; hip- hipodermă; pc-parenchim cortical; scl- sclerenchim; lb- liber; pfl-
 protofloem; ca- celule anexe; mfl- metafloem; px- protoxilem; lac- lacună fascicular ă; mx-
metaxilem

ÎNTREBĂRI:
1. Cum se clasific ă tulpinile ?
2. Care sunt tipurile de tulpini metamorfozate subterane?
3. Descrieţi structura primar ă a tulpinii la Magnoliopsida

36
 3.3. FRUNZA
Frunza este un organ vegetativ în general l ăţit, care se prinde pe tulpin ă la
noduri şi care îndepline şte trei funcţii de bază: fotosinteza, respira ţia şi
transpiraţia.
3.3.1. Originea frunzelo r. După cum s-a mai ar ătat, frunzele iau na ştere din
 primordiile laterale ale vârfului vegetativ al tulpinii.
3.3.2. Morfologia frunze i. O frunză completă este alcătuită din trei păr ţi:
limb, peţiol şi teacă, pe lâng ă care se mai pot afla unele anexe foliare. La unele
  plante frunzele sunt lipsite de peţiol şi de
teacă (frunze sesile) (fig. 18).
Limbul este partea cea mai important ă
a frunzei şi este de obicei lat, verde şi
str ă bătut de nervuri. Dac ă limbul este format
Fig. 18. Tipuri de frunze sesile: dintr-o singur ă lamină, întreagă sau divizată,
a-amplexicaule; b-perfoliate, c-
decurente, d-conate frunzele sunt simple; dac ă limbul este
format din mai multe lamine, independente,
numite foliole, fiecare cu pe ţiol propriu,
  prinse pe un peţiol comun numit rahis,
frunzele sunt compuse (palmat compuse,
când foliolele sunt prinse în vârful rahisului,
ca la lupin, castan, sau  penat-compuse, când
foliolele se prind de-a lungul rahisului, ca la
Fig. 19. Forma generală a limbului: a- salcâm, maz ăre etc) (fig. 23).
circular ă; b-eliptică; c- ovată; d-
lanceolată; e- liniar ă; f- acicular ă; g- Forma generală a limbului poate fi:
enziformă, h-fistuloasă
circular ă, eliptică, ovată, lanceolat ă, liniar ă,
acicular ă etc (fig. 19).
Vârful limbului   poate fi: rotunjit,
emarginat (ştirbit), retezat, acuminat (brusc
Fig. 20. - Vârful limbului: a-rotunjit;
 b-retezat; c-emarginat; d-mucronat; e- îngustat), cuspidat (prelung îngustat), obtuz,
cuspidat; f-acuminat; g- acut
acut, spinos etc. (fig. 20).
Baza limbului   poate fi: rotunjit
ă,
cordată, reniformă, sagitată, hastată,
Fig. 21. Baza limbului: a- rotunjită; b- asimetrică etc (fig. 21).
cordată; c- sagitată; d- hastată; e- Marginea limbului  poate fi:  întreagă
reniformă; f- asimetrică

37

Fig. 22. Marginea limbului: A-
întreagă; B-dinţată; C- serata; B-
dinţată; C-serată; D-crenată; E-
lobată; F-fidată; G-partită; H-
sectată
Fig. 23. Frunze compuse: A-
imparipenată; B-paripenată; C-
 palmată
Fig. 24. Nervaţiunea frunzelor: A-
uninervă; B-dicotomică; C-
arcuată; D-paralelă; E-palmată; F-
 penată
concreşterea stipelelor, întâlnit doar la  Polygonaceae), ligula (formaţiune
membranoasă verticală, ce apare la limita dintre limb şi teacă la  Poaceae) şi
urechiuşe (expansiuni laterale ale bazei limbului, în forma unor brate, la
 Poaceae).
(nedivizată); cu diviziuni mici - dinţată
(dinţişori ascuţiţi, perpendiculari),  serat ă 
(dinţişori ascuţiţi, aplecaţi înainte), crenat ă 
(dinţişori rotunjiti); cu diviziuni mari - lobată
(diviziunile nu ating 1/4 din l ăţimea limbului),
 fidatã  (diviziunile ating 1/4 din l ăţime), partită
(diviziunile dep ăşesc 1/4 din l ăţime) şi sectată
(diviziunile ating nervura median ă a limbului)
(fig. 22).
Nervaţiunea limbului (modul de
dispunere a nervurilor) este diferit ă: uninervă
(o singur ăă nervur ă), curbinervă (nervuri în
forma unor arcuri), paralelă (nervuri paralele),
penată (de-a lungul nervurii principale se
formează nervuri laterale, de o parte şi de alta),
palmata (nervurile pornesc toate de la baza
limbului), dicotomică (nervurile se bifurc ă
repetat) (fig. 24).
Peţiolul este codiţa frunzei, care sus ţine
limbul şi prin care circul ă seva brută şi elaborată
spre şi dinspre limb.
Teaca este por ţiunea mai l ăţită de la baza
 peţiolului, prin care frunza se prinde de tulpina.
Uneori lipseşte (la Syringa vulgaris), alteori este
foarte dezvoltată, cilindrică (la  Poaceae), sau
umflată (la Apiaceae).
Anexele foliare. Sunt reprezentate de:
stipele (excrescente bazale, laterale, în general
alungite, cu rol de a proteja mugurii axilari);
ochree (manşon membranos ce rezult ă din
38
 3.3.3. Dispoziţia frunzelor pe tulpină. După numărul de frunze care se
 prind pe tulpină la un nod, exist ă trei feluri de
frunze: alterne (o frunză la un nod), opuse
(două frunze la un nod) şi verticilate (cel puţin
trei frunze la un nod) (fig. 25).
3.3.4. Anatomia frunzei
Într-o secţiune transversal ă prin limb, se
Fig. 25. Dispoziţia frunzelor pe
tulpină: A-alternă; B-opusă; C- disting trei zone anatomice: epiderma
verticilată.
superioar ă, mezofilul şi epiderma inferioar ă
(fig. 26).
Epiderma superioar ă şi cea inferioar ă mărginesc cele dou ă feţe ale limbului,
având rol protector (vezi Ţ esuturile de apă rare).
Mezofilul este ţesutul (parenchimul) asimilator al frunzei, cuprins între cele
două epiderme şi în care sunt înglobate fasciculele conduc ătoare şi adeseori

Fig. 26. Anatomia frunzei: A-mezofilul bifacial; B-mezofilul ecvifacial; C-mezofilul

omogen: es-epiderma superioar ă, ei- epiderma inferioar ă; mz-mezofil; ppal-parenchim
 palisadic; plac-paranchim lacunos; st-stomate; nr- nervur ă (fascicol liberolemnos); cb-celule
 buliforme; pe-p ăr epidermic
ţesuturi mecanice, secretoare etc.
Caracteristica principal ă a celulelor ce alc ătuiesc mezofilul este c ă sunt
foarte bogate în cloroplaste şi au pere ţii subţiri (cu excepţia celulelor ce alc ătuiesc
ţesuturile conduc ătoare şi mecanice).
La cele mai multe plante, mezofilul este diferen ţiat în două zone distincte:
 parenchimul palisadic şi parenchimul lacunos.

39
 Parenchimul palisadic este format 1-2 sau mai multe straturi de celule
alungite, strâns al ăturate între ele, situate lâng ă epidermă, perpendiculare fa ţă de
suprafaţa frunzei şi foarte bogate în cloroplaste.

Parenchimul lacunos este format din celule neregulate ca form ă, mai să

race în cloroplaste şi care lasă între ele spaţii mari numite lacune prin care circul ă
aerul necesar fotosintezei (CO 2) şi respiratiei (O2).
Dacă parenchimul palisadic este situat numai sub epiderma superioar ă,
mezofilul se nume şte bifacial (fig. 26 A); dac ă parenchimul palisadic se afla atât
sub epiderma superioar ă cât şi deasupra epidermei inferioare, mezofilul se
numeşte ecvifacial (fig. 26 B). La unele plante (Poaceae) mezofilul nu este
diferenţiat în parenchim palisadic şi lacunos, ci are o structur ă omogen ă (mezofil
omogen) (fig. 26 C). Fascicolele conduc ătoare ce str ă  bat mezofilul formează
nervurile limbului şi reprezintă ramificaţii ale fascicolelor conduc ătoare libero-
lemnoase din tulpin ă, dispuse cu partea lemnoas ă spre faţa superioar ă, iar cu
  partea liberiană spre faţa inferioar ă a frunzei. Ele aduc seva bruta, prin ţesutul
conducător lemnos, iar prin ţesutul conduc ător liberian receptioneaz ă seva
elaborată de la nivelul mezofilului şi o transportă către tulpină.
3.3.5. Metamorfozele foliare . Frunzele care-si schimb ă forma şi structura,
ca rezultat al adapt ării la îndeplinirea unor func ţii nespecifice, se numesc frunze
metamorfozate. Cele mai frecvente cazuri sunt: frunzele agăţătoare (limbul,
foliolele sau stipelele se transform ă în cârcei, cu care planta se aga ţă de diferite
suporturi); frunzele protectoare : frunzele solziforme care invelesc mugurii
(catafilele), frunzele transformate în spini etc; frunze transformate în capcane
de prins insecte (la plantele carnivore) etc.

ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt tipurile de frunze?
2. Descrieţi structura anatomic ă a frunzei

3.4. FLOAREA
Floarea este o ramur ă scurtă, cu creştere limitată, cu frunze metamorfozate,
adaptată pentru îndeplinirea func ţiei de reproducere.
3.4.1. Originea florii . Floarea ia na ştere din mugurii florali sau micsti.

40
 3.4.2. Alcătuirea florii. O floare tipică este alcătuită din: peduncul (codi ţă),
receptacul, înveli şuri florale (periant), androceu şi gineceu. Periantul, androceul şi
gineceul se prind pe receptacul, unde formeaz ă mai multe etaje (cicluri, verticile)
de frunze metamorfozate (in func ţie de care floarea este tetraciclică  - cu patru
cicluri,  pentaciclică  - cu 5 cicluri etc). Num ărul componentelor florale dintr-un
ciclu (verticil) al florii se nume şte merie şi
în funcţie de acesta florile sunt: dimere (2
componente într-un ciclu), trimere (3
componente), tetramere (4 componente),
 pentamere (5 componente),  polimere
(numeroase componente într-un ciclu).
Fig. 27. Tipuri de periant: A-periant Pedunculul reprezintă internodul
dublu; B-periant simplu (sp-sepale; pt-
 petale; tp-tepale)  bazal, prin care floarea se prinde pe tulpin ă
(la unele flori, pedunculul poate lipsi şi
atunci se numesc flori  sesile).
Receptaculul este situat în partea
superioar ă a pedunculului, fiind format din
noduri extrem de apropiate, care practic, se
Fig. 28. A-caliciu dialisepal şi corola
dialipetală actinomorf ă; B-caliciu suprapun; la aceste noduri se prind toate
gamosepal şi corola gamopetală celelalte piese ale florii, pe mai multe etaje
(verticile). Receptaculul poate avea forme
foarte diferite, care deriv ă de la trei tipuri de
 bază: plat, convex (conic), concav (în form ă
de cupă).
Periantul (învelişul floral)  protejează
 păr ţile reproducătoarelşi atrage prin coloritul
viu insectele polenizatoare. La unele plante
florile sunt lipsite de periant (flori nude, ca
la salcie), dar la majoritatea plantelor 
Fig. 29. Corolă dialipetală zigomorf ă
la salcâm: (ar-aripioare; st-stindard;   periantul este alcătuit din două verticile de
c-carenă)
frunze modificate. Când frunzele celor dou ă
verticile nu se deosebesc prin form ă, mărime şi culoare, ele se numesc tepale, iar 
totalitatea lor alcătuiesc un periant simplu sau perigon. În cazul când frunzele
verticilului extern se deosebesc de cele ale verticilului intern prin form ă, culoare
sau mărime, periantul florii este dublu (fig. 27 A); în acest caz, verticilul extern

41
se numeşte caliciu şi este format din sepale, de obicei verzi şi mai mici, iar 
verticilul intern se nume şte corol ă, alcătuită din petale de diferite culori.
Perigonul (fig. 27 B) poate fi: dialitepal  (tepale libere) sau  gamotepal 
(tepale concrescute prin marginile lor); dup ă culoarea tepalelor perigonul poate fi:
 sepaloid (verde, ca la sfecl ă) sau petaloid (diferit colorat, ca la lalea).
Caliciul   poate fi: dialisepal  (sepale libere) (fig. 28 A) sau  gamosepal 
(sepale concrescute prin marginile lor) (fig. 28 B). De obicei sepalele florii cad
după fecundaţie, dar la unele plante acest fenomen se intâmpl ă chiar în momentul
infloririi (caliciul caduc, ca la Papaver somniferum); la alte plante sepalele nu cad
nici după fecundaţie, însoţind fructul pân ă la maturitatea acestuia (caliciu
 persistent ). În unele cazuri, caliciul persistent se dezvolt ă mult şi înveleşte
complet fructul (caliciul acrescen t, ca la   Physalis alkekeng 
i). La multe
 Asteraceae, caliciul este reprezentat de numero şi perişori, care insotesc fructul la
maturitate sub forma unor umbrelu ţe şi în asemenea cazuri caliciul poart ă numele
de papus. La Malvaceae şi unele  Rosaceae, spre exteriorul florii se dezvolt ă un
caliciu suplimentar numit calicul .
Corola   poate fi: dialipetal ă (cu
  petalele libere) sau  gamopetal ă (cu
 petalele concrescute prin marginile lor);
Fig. 30. Tipuri de corole gamopetale după simetrie corola poate fi:
actinomorfe: A-tubuloasa; B-pâlniată
(infundibuliformă); C-; D-rotată; E- actinomorf ă (când toate petalele sunt
hipocrateriformă egale între ele, corola având un contur 
regulat, circular  şi putând fi impăr ţită în
două păr ţi egale prin orice plan ce trece
 prin centrul ei) şi  zigomorf ă (petale sunt
neegale, corola având un contur 
deformat, alungit şi putând fi împăr ţită
Fig. 31. Tipuri de corole gamopetale
zigomorfe: a-bilabiata; b-personata; c- în două păr ţi egale doar printr-un singur 
ligulată
 plan, ce trece de-a lungul s ău).
Corolele dialipetale actinomorfe se întâlnesc la numeroase familii cum sunt:
 Rosaceae, Linaceae, Brassicaceae, Apiaceae etc (fig. 28 A).
Corolele dialipetale zigomorfe se întâlnesc, spre exemplu, la plantele din
familia Fabaceae (fig. 29).
Corolele gamopetale actinomorfe (fig. 30) pot avea diferite forme:
tubuloasă (în formă de tub), infundibuliformă (in formă de pâlnie), campanulat ă

42
(în formă de clopot), hipocrateriformă (în forma unui tub, care în partea
superioar ă se largeşte brusc şi se r ăsfrânge în unghi drept), rotat ă (petalele unite
se dispun perpendicular pe axul florii).
Corolele gamopetale zigomorfe (fig. 31) sunt de trei tipuri şi anume:
bilabiat ă (tubul corolei se desface în partea superioar ă în două buze sau labii,
indepărtate între ele - la  Lamiaceae, unele Scrophulariaceae),  personat ă (se
deosebeşte de corola bilabiat ă prin faptul ca cele dou ă buze sunt apropiate între
ele), ligulat ă (tubul corolei se desface într-o aripioar ă laterală, plană, numită
ligula - la Cichorioideae).
Androceul (fig. 32) reprezintă partea mascul ă a florii şi este alcătuit din
totalitatea staminelor (micro-
sporofilelor).
O stamină este constituită din
trei păr ţi: filamentul sau codi ţa, care
este partea sterilă a staminei,
Fig. 32. Tipuri de androceu: A- dialistemon; B- conectivul (partea superioar ă a
monadelf; C- diadelf; D- sinanter; E- didinam;
F- tetradinam filamentului) şi antera (partea
fertilă a staminei, formată din două
loji  separate prin conectiv, fiecare loj ă fiind alcătuită din câte doi  saci polenici 
(sporangi mascul i). Din celulele diploide (2n) ale sacilor polenici tineri, prin
diviziune meiotic ă, rezultă celule haploide (n) numite microspori  sau  spori
mascul i, care germineaz ă pe loc, dând na ştere la două celule: una mai mica,
numită celul ă generatoare (care prin diviziune va forma, mai târziu, doi game ţi
masculi) şi una mai mare, numită celul ă vegetativă (protalul mascul); cele două
celule sunt inconjurate de membrana dubl ă a microsporului, numit ă  sporoderma
(formată dintr-o membrană internă, subţire, numită intina şi alta externă, groasă şi
diferit ornamentată, numită exina). Celula vegetativă şi cea generativ ă, inconjurate
de sporoderm ă formează împreună un  gr ăuncior de polen. Când gr ăunciorii de
 polen ajung la maturitate, ei sunt elibera ţi, prin cr ă parea pere ţilor anterei.
Androceul poate fi: dialistemon (stamine libere între ele) sau gamostemon
(stamine unite între ele).
Androceul dialistemon, la cele mai multe plante, prezint ă toate staminele
cu filamentele egale. Exist ă însă şi flori la care filamentele staminelor nu au toate
aceeaşi lungime. În acest caz androceul poate fi: didinam (patru stamine, dintre
care două au filamentele mai lungi, iar dou ă mai scurte - la  Lamiaceae, unele

43
Scrophulariaceae); tetradinam (6 stamine, dintre care dou ă au filamentele mai
scurte, iar patru mai lungi - la  Brassicaceae).
Androceul gamostemon   poate fi: monadelf , diadelf ,  poliadelf  (staminele
concresc prin filamentele lor în unul, respectiv dou ă, sau mai multe manunchiuri);
 sinanter (staminele concresc prin anterele lor, ca la  Asteraceae).
Gineceul (fig. 33) reprezint ă partea femelă din floare şi este format din
totalitatea carpelelor (macrosporofilelor). În funcţie de numărul acestora,
gineceul poate fi: monocarpelar (cu o singur ă carpelă), bi-tri-poli-carpelar (cu 2,
3 sau mai multe carpele). Când carpelele sunt unite între ele gineceul este
apocarp, iar când carpelele sunt unite prin marginile lor, gineceul este  sincarp.
Indiferent de num ărul carpelelor  şi de raportul dintre acestea, gineceul
 prezintă trei păr ţi: ovarul, stilul şi stigmatul.
Ovarul este partea bazal ă, mai dezvoltat ă a gineceului, în interiorul c ăruia
se află una sau mai multe c ămăruţe numite loje, în care se formeaz ă unul sau mai
multe ovule (sporangii femeli). Un ovul se prinde de  pere ţ ii ovarului prin
intermediul unui pedicel numit  funicul  şi  prezintă la exterior două învelişuri sau
integumente, care închid un  ţ esut  numit nucela. În partea apical ă integumentele
lasă un orificiu numit micropil .
Dintr-o celul ă diploidă (2n) a nucelei, prin diviziune meiotic ă, rezultă patru
celule haploide (n), numite macrospori  sau   spori femeli, dintre care trei se
dezorganizează, iar al patrulea germineaz ă pe loc, dând na ştere, în urma a trei
diviziuni consecutive, la opt celule haploide (n), care formeaz ă  sacul embrionar .
Dintre aceste celule, una reprezint ă  gametul femel (oosfera), iar celelalte şapte
reprezintă protalul femel, organizat astfel: 2 celule (sinergide) inspre micropil, de
o parte şi de alta a oosferei; 3 celule la polul opus (antipode), 2 celule în zona
centrală a sacului embrionar (acestea din urm ă fuzionează între ele, formând
celula secundar ă, diploidă, a sacului embrionar.
După poziţia pe receptacul,
ovarul poate fi:  superior  (se prinde in
vârful receptaculului, care este plan
sau conic);  semiinferior  (este par ţial
scufundat în receptaculul concav);
inferior  (complet scufundat în cupa
Fig. 33. Gineceul: A-sincarp; B-apocarp; C- receptaculului şi concrescut cu acesta).
 poziţia ovarului pe receptacul: 1-superior, 2-
semiinferior, 3-inferior  Stilul reprezintă o prelungire

44
subţire, cilindrică a ovarului. Num ărul stilelor din floare este în func ţie de
numărul carpelelor gineceului precum şi de nivelul de concre ştere al acestora.
Stigmatul se afla la extremitatea superioar ă a stilului, cu suprafa ţa marită,
 papiloasă, secretoare, favorizand re ţinerea şi germinarea gr ăuncioarelor de polen.
 Numărul stigmatelor în floare este şi acesta în func ţie de numărul carpelelor  şi de
nivelul de concre ştere al acestora.
3.4.3. Polenizarea şi fecundarea
Prin polenizare se înţelege transportul gr ăuncioarelor de polen de la anterele
staminelor pe stigmatul gineceului. Dup ă provenienta polenului, polenizarea poate
fi direct ă (cu polen propriu, sau dintr-o floare de pe acela şi individ) şi indirect ă
(incrucişată) (floarea este polenizat ă cu polen provenit de la o alt ă floare, de pe alt
individ). Transportul gr ăuncioarelor de polen de la antere pe stigmat se poate face
  prin intermediul mai multor factori:  gravita ţ ia (polenul cade prin propria lui
greutate); vântul  (plante anemofil e), insectele (plantele entomofile), apa (plante
hidrofile), omul etc.
Plantele anemofile produc o cantitate foarte mare de polen, care este mic şi
uscat, pentru a putea fi u şor purtat de vânt (uneori polenul prezint ă şi saci
aeriferi), au flori cu periant necolorat, sau chiar flori nude, grupate adesea în
amenţi, care asigur ă scuturarea polenului la cea mai mic ă adiere de vânt;
stigmatele sunt lungi, foarte ramificate, pentru a putea re ţine cu uşurinţă polenul.
Plantele entomofile au flori viu colorate, bogate în glande nectarifere, care s ă
atragă insectele polenizatoare.
Fecundarea. Prin fecundare se în ţelege procesul de unire a game ţilor (n)
masculi cu cei femeli, proces în urma c ăruia rezultă o celula-ou sau zigot (2n).
Polenul ajuns pe stigmat germineaz ă, dând naştere unui tub polenic. În acest
tub pătrunde celula generativ ă, care prin diviziune formeaz ă doi gameţi masculi.
Tubul polenic str ă  bate stigmatul şi stilul, ajunge în ovar, inaintează pe
 pereţii
ovulului, trece prin micropil (de obicei), ajungând la sacul embrionar. Vârful
tubului polenic se gelific ă punând în libertate cei doi game ţi. Unul din gameţii
masculi va fecunda oosfera, rezultând zigotul principal diploid, iar cel de-al
doilea va fecunda celula secundar ă a sacului embrionar (deja diploid ă), rezultând
zigotul secundar, triploid.
3.5. INFLORESCENŢELE

45
 O inflorescenţă reprezintă o grupare natural ă a mai multor flori pe o tulpina
sau o ramur ă. Inflorescenţele prezint ă un ax cu noduri şi internoduri, iar la noduri
se inser ă florile la subsuoara unor  bractei  (frunze reduse). Inflorescen ţele se
împart în două categorii: monopodiale şi simpodiale.
3.5.1. Inflorescenţele monopodiale se caracterizează prin creşterea
nedefinit a axului, el terminându-se cu un mugure vegetativ. Inflorescen ţele
monopodiale pot fi  simple (cu axul neramificat) şi compuse (florile se prind pe
ramificaţiile axului principal).
Inflorescenţele monopodiale simple sunt: spicul (cu flori sesile şi
hermafrodite); amentul (cu flori sesile şi unisexuate), racemul (cu flori egal
 pedunculate), corimbul (florile ajung în acelasi plan, datorit ă pedunculilor 
inegali), umbela (flori egal pedunculate prinse în vârful axului), capitulul (flori
sesile sau scurt pedunculate prinse pe un ax u şor îngroşat), calatidiul (flori sesile
 prinse pe un ax puternic îngro şat şi turtit).
Inflorescenţele monopodiale compuse sunt: spicul compus (mai multe
spice simple, sesile, pe un ax comun), paniculul (mai multe spice simple, lung
 pedicelate, pe un ax comun), racemul compus (mai multe raceme simple pe un ax
comun); corimbul compus (mai multe corimbe simple pe un ax comun), umbela
compusă (mai multe umbele simple prinse în vârful unui ax comun) etc.
3.5.2. Inflorescenţele simpodiale. Axa principal ă creşte un timp, pe seama
mugurelui terminal, dup ă care acesta formeaz ă o floare, iar cre şterea în continuăre
a inflorescenţei este preluat ă de una, dou ă sau mai multe axe, care pornesc de la
  primul nod situat sub floarea terminală. În aceast ă categorie se încadreaz ă:
monocaziul sau cima unipar ă  (de la nodul subterminal se formeaz ă o singur ă axă
care continuă creşterea inflorescenţei); dicaziul sau cima bipar ă(  două axe egale);
pleiocaziul sau cima mutiipar ă(  cel puţin trei axe egale).
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt tipurile de corole gamopetale actinomorfe ?
2. Care sunt tipurile de androceu şi de gineceu ?

3.6. FRUCTUL
Fructul ia na ştere, după fecundare, din pere ţii ovarului. În peretele fructului
(pericarp) se disting trei zone: epicarpul, situat la exterior, mezocarpul , la
mijloc şi endocarpul , la interior.
După originea lor, fructele se clasific ă în cinci categorii: simple, multiple,
apocarpoide, false şi compuse.

46
 3.6.1. Fructele simple  provin dintr-o floare cu gineceul monocarpelar sau
 pluricarpelar sincarp. Dup ă consistenţă, ele pot fi: c ărnoase şi uscate.
Fig. 34. Fructe simple cărnoase: a-baca, b-
drupa (epc-epicarp, mzc-mezocarp, end-
endocarp)
mezocarp sub ţire şi spongios, endocarp c ărnos).
Fructele simple uscate  prezintă pericarpul în întregime uscat. Ele pot fi
Fig. 35. Fructe simple uscate dehiscente: I-
folicula; II- păstaia; IIIa-silicva; IIIb-
silicula; (1,2,3,4,- carpele); IV-IX- capsule:
IV-denticulat\; V- poricid\; VI-operculată
(pixidă); VII- valvicid-septicidă; VIII-
valvicid-loculicidă; IX- valvicid-septifragă
Fig. 36. Fructe simple uscate indehiscente: a- gineceu pluricarpelar sincarp şi
achenă; b-cariopsă; c- samar ă; d- păstaie; e-
lomentă. 47
Fructele simple cărnoase (fig.
34) sunt fructele la care o parte a
  pericarpului este suculentă, carnoasă:
baca (epicarp pielos, mezocarp c ărnos,
endocarp sub ţire, membranos); drupa
(epicarp pielos, mezocarp c ărnos, iar 
endocarpul gros şi lemnos constituind
sâmburele), hesperida (epicarp pielos,
dehiscente (se deschid la maturitate şi
eliberează seminţele) şi indehiscente
(nu se deschid) (fig. 35, respectiv 36).
- Fructele simple uscate
dehiscente: folicula (provine dintr-un
gineceu monocarpelar, iar la maturitate
se deschide pe linia de sudur ă a
carpelei); pastaia (provine tot dintr-un
gineceu monocarpelar, dar se deschide
atât pe linia de sudur ă a carpelei cât şi
  pe nervura mediană); silicva (fruct
alungit, care ia na ştere dintr-un
gineceu tetracarpelar, cu dou ă carpele
sterile, mai late şi două carpele fertile,
foarte înguste şi unite printr-un perete
membranos; acest fruct se deschide la
maturitate pe cele patru linii de sudur ă
a carpelelor, cele dou ă carpele sterile
desprinzâdu-se şi cazând); silicula (se
deosebeşte de silicvă prin faptul că este
de cel mult dou ă ori mai lungă decât
lată);capsula, (provine dîntr-un
la
 maturitate se deschide în mod diferit, în
funcţie de care capsula poate fi:
denticulat ă -se deschide prin
îndepărtarea vârfurilor carpelelor, care
Fig 37. Fructe multiple: a-poliachena;
 b-polidrupa; c-polifolicula formează astfel nişte dinţişori ce
marginesc orificiul prin care sunt
eliberate seminţele;  poricid ă - se
deschide prin apari ţia unor orificii mici,
numite pori; operculat ă (pixid ă ) - se
deschide prin deta şarea spre vârf a unui
Fig. 38. Fructe apocarpoide: a-disamara, b-
tetraachena că păcel numit opercul; valvicid ă - la care
deschiderea se face prin cr ă pături
longitudinale, numite valve).
-Fructele simple uscate indehis-cente: achena (fruct ce conţine o singur ă
sămânţă la care tegumentul nu concre şte cu pericarpul); cariopsa (fructul la care
  pericarpul este concrescut cu tegumentul
seminţei) samara (prezintă pericarpul
lăţit, în formă de aripioar ă) etc.(fig. 36).
3.6.2. Fructele multiple
(apocarpice)   provin dintr-o floare cu
gineceul pluricarpelar apocarpic (fig. 37):
poliachena (fruct uscat, alcătuit din
numeroase achene mici inserate pe
Fig. 39. Fructe false: a-poama, b-poamă
secţionată, c-pseudoachena receptacul; polifolicula (fruct uscat,
alcătuit din numeroase folicule);
polidrupa (fruct cărnos, constituit din
numeroase drupe mici numite drupeole).
3.6.3. Fructele apocarpoide
(mericarpice)   provin dintr-un gineceu
  pluricarpelar sincarp, dar la maturitate
Fig. 40. Fructe compuse: 1-soroza, 2- carpelele se desfac şi fiecare dintre ele
sicona
formează un fruct (mericarp) care se
detaşează separat (fig. 38): disamara (provine dintr-un gineceu bicarpelar, iar la
maturitate se desface în dou ă samare susţinute de o axa bifurcat ă numită
carpofor); tetraachena (ia naştere dintr-un ovar bicarpelar, dar tetralocular, din

48
 pereţii celor 4 loje rezultând la maturitate patru achene separate, sustinute de
carpofor).
3.6.4. Fructele false (fig. 39) sunt fructele la formarea c ărora, pe lângă
 pereţii ovarului participă şi alte componente ale florii (receptaculul, periantul):
poama (ovarul inferior formează o polifoliculă, învelită în receptaculul foarte
dezvoltat şi cărnos); pseudoachena (ovarul inferior impreună cu receptaculul
formează pericarpul uscat, ce învele şte o singur ă samânţă liber ă); pseudocariopsa
(o cariopsă la suprafaţa căreia ader ă mai mult sau mai pu ţin strâns cele dou ă
 palei).
3.6.5.Fructele compuse (fig. 40) care provin mai multe flori strâns al ăturate
 pe axul comun al unei inflorescen ţe (intrucât la formarea lor participă şi alte păr ţi
ale florii precum şi axul inflorescenţei, aceste fructe sunt în acelasi timp si false):
soroza (fructul de la dud, format din mai multe achene învelite în tepalele
 persistente şi cărnoase); glomerulul (fructul de la sfecl ă, format din mai multe
achene, înso ţite de tepalele persistente, lignificate şi concrescute prin p ăr ţile lor 
laterale); ştiuletele (fructul de la porumb, format din mai multe cariopse, grupate
 pe axul îngroşat al inflorescenţei); sicona (fructul de la smochin, format din mai
multe achene, inchise în cupa c ărnoasă a inflorescenţei).
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt tipurile de fructe simple ?
2. Care sunt tipurile de fructe multiple şi apocarpoide ?
3. Care sunt tipurile de fructe compuse şi false?

3.7. SĂMÂNŢA
Este organul de inmul ţire al plantelor cu flori şi ia naştere din ovul în urma
 procesului de fecundare. P ăr ţile componente ale semin ţei sunt (fig. 41):
-tegument, care provine din transformarea integumentelor ovulului şi are rol
 protector;
-albumen, care este provine din dezvoltarea zigotului secundar (3n) şi
reprezintă un ţesut de depozitare a substan ţelor de rezerv ă (proteine, uleiuri
vegetale, amidon etc);
-embrion, care ia na ştere din zigotul principal (2n) şi constituie partea cea
mai importantă a seminţei, reprezentând viitoarea plant ă în miniatur ă. El este
alcătuit din: radiculă sau r ăd   ăc  ini ţă , din care se va dezvolta r ădăcina principală a
 plantei; tigela sau tulpini ţ a, ce va da na ştere axei hipocotile a tulpinii; gemula sau
mugura şul , din care rezult ă axa epicotil ă a tulpinii şi frunzele; cotiledoanele (1 la

49
 monocotiledonate, 2 la
dicotiledonate) care sunt frunzele
embrionare prinse de tigel ă şi au
rol în hidrolizarea şi absor ţia
substanţelor nutritive depozitate
în albumen de c ătre embrion, în
timpul germinării seminţei, sau
chiar depozitarea substan ţelor de
rezervă (în acest caz albumenul
este consumat de timpuriu, de
către cotiledoane, care devin
foarte voluminoase, astfel incât
seminţele mature nu prezint ă
albumen, fiind numite semin ţe
exalbuminat e).

Fig. 41. Structura cariopsei si a

seminţei de grâu (Triticum
aestivum): peric-pericarp; tg-
tegument; str.nuc.- strat nucelar;
s.c.al.- strat cu aleurona; c.am.-
celule cu amidon; alb.-albumen;
s.abs.- strat absorbant; scut-
scutelum (cotiledon dezvoltat);
TEMĂ DE VERIFICARE FINALĂ epbl-epiblast (cotiledon atrofiat);
gm-gemula; col-coleoptil; tg-tigela;
1. Să se intocmeasc ă un referat cu rad-radicula; colr-coleoriza.
descrierea morfologică a unei plante cultivate:
(r ădăcina, tulpina, frunza, floarea,
inflorescenţa, fructul şi sămânţa).
2. Prezenta ţi schematic rela ţia dintre folare fruct şi sămânţă.

BIBLIOGRAFIE
(Organografie)
1. Ciobanu I., 1971 - Morfologia plantelor. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
2. P ăun M. el al., 1980 - Botanicã. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
3. R ăvăruţ M., Turenschi E., 1973 - Botanica. Edit. Did. şi Ped. Bucureşti.
4. Turenschi E., Pascal P., Sîrbu C., Paraschiv L. Nicoleta, 1998 -  Lucrãri practice. Botanicã.
U.A.M.V. Iaşi.
5. Zanoschi V., Toma M., 1990 - Curs de  botanică, partea I-a, Anatomie  şi morfologie. Inst.
Agron. Iaşi.
6. Zanoschi V., Toma C., 1985 - Morfologia şi anatomia plantelor cultivat e. Edit. Ceres,
Bucureşti.

50
 IV. SISTEMATICA PLANTELOR (TAXONOMIA)
4.1. GENERALITĂŢI
Sistematica se ocup ă cu descrierea plantelor  şi încadrarea lor în unit ăţi
sistematice (de clasificare) de diferite m ărimi, numite taxoni, pe baza originii,
gradului de înrudire real ă şi a nivelului de evolu ţie atins de acestea.
Orice plantă din natur ă este un individ viu, care are o existen ţă obiectivă,
caracterizată prin anumite însu şiri morfologice, anatomice, fiziologice, ecologice
etc, după care poate fi identificat ă. Totalitatea indivizilor interfertili şi
asemănători esen ţ ial sub aspect morfologic, ecologic, fiziologic, biochimic, şi care
au o origine comunã, un fond de gene comun şi un areal propriu formeazã o
 specie.
Specia reprezint ă, aşadar, un nivel supraindividual de organizare a materiei
vii, care are o structur ă proprie, rezultată în procesul de evolu ţie, dar labilă şi
nedeterminată în timp; este unicul câmp de ac ţiune a selec ţiei naturale şi
constituie unitatea fundamental ă cu care se opereaz ă în sistematica plantelor.
Caracterele speciei sunt date în descrieri, în general scurte dar precise,
numite diagnoze, pe baza c ărora se alc ătuiesc lucr ă ri speciale numite
determinatoare sau flor e.
Unităţi sistematice mai mici decât specia:  subspecia (ansamblul
 populaţiilor unei specii care prezint ă unele însuşiri morfologice şi ecologice
  proprii, ca urmare a adaptării la unele condi ţii ecologice specifice); varietatea
(grupare de popula ţii, în cadrul speciei, care prezint ă unele însu şiri morfologice
 proprii);  forma (caracterizată prin unele caractere morfologice de mai mic ă
importanţă, determinate de condi ţiile ecologice în care tr ăiesc indivizii speciilor).
Unităţi de rang mai mare decât specia :  genul  (o grupare de specii
înrudite între ele);  familia (cuprinde unul sau mai multe genuri înrudite; numele
ştiinţific al familiei se termin ă în -aceae); ordinul  (cuprinde mai multe familii,
rareori una singur ă, înrudite prin caractere comune; numele ordinului se termin ă
în -ales); clasa (reuneşte mai multe ordine; numele s ău se termină în -opsida);
încreng ătura (unitatea cu cel mai mare rang, grupând una sau mai multe clase
înrudite; numele încreng ăturii se termină în -phyt a).
Numele fiecărei plante este alc ătuit din dou ă cuvinte: primul desemneaz ă
numele genului şi se scrie cu liter ă mare, iar al doilea desemneaz ă numele speciei
din cadrul genului respectiv şi se scrie cu liter ă mică. De exemplu, la Trifolium

51
 pratense (trifoiul roşu), termenul de Trifolium este numele genului, iar termenul
 pratense are valoare numai împreun ă cu primul, indicând specia respectiv ă. După
numele fiecărei specii se adaug ă, întreg sau prescurtat, numele autorului sau
autorilor care au descris specia respectiv ă. De exemplu Trifolium pratense L.,
 Pyrus sativa Lam. et DC.

4.2. PREZENTAREA SISTEMATICĂ A LUMII

VEGETALE
În mod tradiţional, lumea vie este împăr ţită în două mari regnuri: Plante şi Animale.
Dacă în privinţa unor categorii de organisme pluricelulare această împăr ţire nu pune, de
regulă, probleme deosebite, fiind evident pentru oricine că feriga, spre exemplu, este o plantă, iar 
şopârla este un animal (pe seama diferenţelor notabile în privinţa alcătuirii corpului, mobilităţii,
modului de hr ănire, comportamentului etc.), nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul multor altor 
categorii de organisme pluricelulare şi în principal în cazul organismelor unicelulare.
Astfel, ciupercile, mixomicotele, lichenii, flagelatele, procariotele, nu pot fi cuprinse
decât în mod for ţat, artificial, într-unul dintre cele două regnuri amintite. Ciupercile se deosebesc
evident atât de animale (prin corpul lor, modul de hr ănire - nu se hr ănesc prin ingerarea unor 
 particule organice sau a pr ăzii, lipsa de mobilitate, modul de înmulţire etc.), cât şi de plante (nu au
 pigmenţi fotosintetici, hr ănindu-se exclusiv pe cale heterotrof ă, peretele lor celular conţine chitină,
ca la insecte, produsul de rezervă este glicogenul şi nu amidonul etc.). Multe dintre euglene şi
dinofite (flagelate) pot fi revendicate, în egală măsur ă, atât de zoologi cât şi de botanişti, datorită
lipsei lor de specializare: sunt mobile şi pot „ingera prada” (prin fagocitoză), ca “animalele” sau
se hr ănesc prin absorbţia soluţiilor nutritive organice, în unele cazuri, precum ciupercile, dar 
conţin plastide şi la lumină fac fotosinteză, ca “plantele”, produsul de rezervă, rezultat în urma
fotosintezei, fiind amidonul (la dinofite) sau un alt polizaharid, paramilon (la euglene). În privinţa
 procariotelor, dacă cianobacteriile, prin modul lor predominant de nutriţie fotosintetică (uneori
sunt saprofite sau chiar parazite) au tr ăsături ce le apropie de “plante”, eubacteriile, predominant
chemosintetice, parazite sau saprofite, rareori fotosintetice, formează un grup distinct, deosebindu-
se atât de “plante”, cât şi de “animale” (ca să nu mai vorbim de structura celular ă distinctă a
 procariotelor, în general).
În încercarea de a elimina aceste ambiguităţi, biologii au propus împăr ţirea lumii vii în
trei, patru sau cinci regnuri, legate printr-un trunchi filogenetic ancestral comun. Sistemul cu cinci
regnuri (Whittaker, 1969) întruneşte în prezent cele mai multe aprecieri în rândul specialiştilor. La
alcătuirea lui s-a ţinut seama de nivelurile de integrare a corpului (procariot, eucariot unicelular,
eucariot pluricelular); de principalele modalităţi de nutriţie, în conexiune cu rolul funcţional
îndeplinit în ecosisteme (nutriţie autotrof ă – producători; nutriţie heterotrof ă ingestivă2 – 
consumatori; nutriţie heterotrof ă absorbtivă3 – descompunători) şi de modalităţile şi structurile
de înmulţire ale organismelor vii.
Dintre cele 5 regnuri ale lumii vii (Whittaker, 1969, citat de Stern, 1991; Starr & Taggart,
1992), unul ( Monera) cuprinde organismele procariote (autotrofe sau heterotrofe), iar celelalte 4
cuprind organismele eucariote: Protista (protozoare – heterotrofe; protofite şi talofite – autotrofe),
Fungi  (ciuperci – heterotrofe) , Plantae (briofite şi cormofite – autotrofe) şi  Animalia (metazoare
 –heterotrofe).
Ţinând seama de cele expuse mai sus, dăm mai jos schema generală de clasificare a
organismelor vegetale autotrofe şi a ciupercilor 4 (până la nivel de încrengătur ă):

Regnul MONERA
Încrengătura (Phylum) Archaebacteriophyta (arhebacterii)
Încrengătura (Phylum) Eubacteriophyta (eubacterii, cianobacterii, proclorobacterii)
Regnul PROTISTA
Încrengătura (Phylum) Chrysophyta (alge aurii)

2
Nutriţie constând în ingerarea pr ăzii (organisme vii), a cadavrelor sau a altor corpuri organice solide.
3
Nutriţie saprofită sau parazită, constând în absorbţia hranei organice sub formă de soluţii.
4
Gruparea lumii vii în regnuri şi - în mare parte - încreng ături s-a facut după Whittaker, 1969, în variantă
modificată (Stern, 1991). Pentru briofite şi cormofite s-au folosit, în variant ă sintetică, sistemele publicate de
către Engler, 1954-1964, Cronquist et al., 1966, Takhtajan, 1987; Cronquist, 19 88.

52
 Încrengătura (Phylum) Xanthophyta (alge galbene)
Încrengătura (Phylum) Bacillariophyta (diatomee)
Încrengătura (Phylum) Cryptophyta (criptofite)
Încrengătura (Phylum)  Dinophyta (dinofite sau pirofite)
Încrengătura (Phylum)  Euglenophyta (euglene)
Încrengătura (Phylum) Chlorophyta (alge verzi)
Încrengătura (Phylum)  Phaeophyta (alge brune)
Încrengătura (Phylum)  Rhodophyta (alge roşii)
[Regnul FUNGI]
[Încrengătura (Phylum)  Myxomycota (mixomicote)]
[Încrengătura (Phylum)  Eumycota (ciuperci)]
[Încrengătura (Phylum)  Lichenomycota (licheni)]
Regnul PLANTAE
Încrengătura (Phylum)  Bryophyta (muşchi)
Încrengătura (Phylum)  Polypodiophyta (pteridofite)
Încrengătura (Phylum)  Pinophyta (gimnosperme)
Încrengătura (Phylum)  Magnoliophyta (angiosperme)

Nota 1. În acest curs o atenţie deosebită vom acorda angiospermelor (încrengătura

Magnoliophyta), între care se află marea majoritate a plantelor cultivate, selectând acele genuri şi
specii care sunt mai comune în mediul natural sau au o importanţă mai mare în raport cu interesele
umane. Toate unităţile taxonomice care vor or fi tratate în continuare fac parte din regnul Plantae.
Nota 2. Tr ăsăturile cele mai generale ale unităţilor taxonomice mai mari sunt comune
 pentru toţi taxonii subordonaţi. De aceea, pentru a avea o imagine unitar ă asupra caracterelor unei
specii, aceasta va trebui să fie considerată în contextul ei taxonomic general, cumulând tr ăsăturile
cele mai generale ale genului, familiei, ordinului, clasei, încrengăturii şi regnului în care este
încadrată.

REGNUL PLANTAE
4.2.1. ÎNCRENGĂTURA BRYOPHYTA

Plante ierboase, de talie mic ă (peste 20000 specii), având corpul taloidic
(sub forma unei lame verzi) sau cormoidic (diferen ţiat în tulpini  ţă , f ăr ă ţesuturi
vasculare diferen ţiate şi  frunzi  şoare), fixat, de obicei, pe substrat prin ni şte
formaţiuni unicelulare sau pluricelulare simple sau ramificate numite rizoizi.
Acest corp vegetativ (numit briotal) apar ţine genera ţiei haploide (n), pe el
formându-se, la maturitate, organele sexuale mascule (anteridiile) şi femele
(arhegoanele), care produc  game ţ ii ; în urma fecundării gameţilor (în mediu
umed), rezultă  zigotul  (2n), din care se na şte un organism dipliod (2n)
(sporogonul ), lipsit de clorofil ă, care tr ăieşte pe seama plantei-mam ă, de care este
legat. La nivelul sporogonului se formeaz ă (prin diviziune meiotică)  sporii  (n),
care sunt elibera ţi şi când ajung în condi ţii optime germinează, dând na ştere unui
organism independent filamentos, numit  protonemã (n), pe care apar numero şi
muguri, din care se dezvolt ă noi plante haploide.
Familia POLYTRICHACEAE
  Polytrichum commune (muşchiul de pământ) (fig. 42). Plant ă dioică, cu
tulpiniţa dreaptă, neramificată, fixată de sol prin rizoizi pluricelulari ramifica ţi, cu
53
frunzuliţe sesile, alterne, lanceolate. Sporogonul prezint ă un haustor (care extrage
hrana din ţesuturile plantei-mamă), continuă cu o  setã, în vârful căreia se afl ă
urna, în care se nasc sporii şi un că păcel caduc la maturitate, numit opercul ,
învelit de o forma ţiune protectoare numit ă  scufie, de culoare brun ă, care rezultă
din pere ţ ii arhegonului rupt în timpul alungirii setei.
Seta se prelunge şte în interiorul urnei sub forma unei coloane centrale
(columela), care se l ăţeşte la vârf, formând o diafragm ă, numită epifragm, ce
închide urna.
Planta formează perniţe foarte dese în locuri umede şi umbroase.

Fig. 42. Polytrichum commune: A- gametofit mascul; B- vârful gametofitului mascul; G-

gametofit femel; D- vârful gametofitului femel; E- structura “tulpiniţei”; F- structura
“frunzuliţei”; G- sporogon pe gametofitul femel; H- scufie învelind capsula; I- capsulă; J-
secţiune prin sporogon (an- anteridie; ap-apofiza; ar- arhegon; cl- columela; ep- epifragm; f-
“frunzuliţă”; op- opercul; pf- parafize; u- urnă; st- setă)

Familia SPHAGNACEAE
 Sphagnum sp. (muşchii de turb ă). Plante dioice sau monoice, cu tulpini ţe
ramificate, lipsite de rizoizi şi cu frunzuliţe mici, lanceolate, adaptate pentru
reţinerea apei. Capsula sporogonului este globuloas ă, scufia lipseşte, iar seta
(pseudopodiu) apar ţine plantei-mamă şi nu sporogonului.
Cele cca. 30 specii din acest gen din ţara noastr ă (Sph. acutifolium, Sph.
cymbifolium, Sph. palustre etc) tr ăiesc în mlaştini acide şi reci. Pe m ăsur ă ce
tulpinile cresc în lungime, partea lor bazal ă moare şi nefiind mineralizată complet
se acumuleaz ă într-o perioadă foarte îndelungat ă, formând turba.

54
 4.2.2. ÎNCRENGĂTURA POLYPODIOPHYTA (PTERIDOPHYTA)

Plante în general ierboase (peste

Fig. 43. Lycopodium clavatum: tr-
trofofilă; hf-hipsofilă; sf-sporofilă; sp-
sporange; s-izospor 
12000 specii) având corpul dipliod (2n) şi
diferenţiat în r ădăcină, tulpină şi frunze,
str ă bătute de ţesuturi vasculare bine
diferenţiate (corm); aceste plante sunt
lipsite de flori şi se înmulţesc prin  spori , ce
se nasc în organe specializate numite
 sporangi. Din spori iau na ştere organisme
independente, haploide (n), de dimensiuni
reduse, numite  protale, pe care se formeaz ă
organele sexuale mascule (anteridii ) şi
femele (arhegoane ) care produc game ţii. În
urma fecundării gameţilor (în mediu umed)
rezultă zigotul diploid, din care se formeaz ă

Fig. 44. Equisetum arvense: 1,1a-spori masculi cu elatere; 2,2a-spori femeli cu elatere; 3-
 protal mascul cu anteridii; 3a-anterozoizi; 4-protal femel cu arhegoane; 5-arhegon cu zigot;
6-plantă cu tulpini sterile şi fertile, în vârf cu spic sporifer; 7-sporofilă cu sporangi (G-
gametofit; Sp-sporofit; R-meioză)

embrionul, apoi o nou ă plantă.

Familia LYCOPODIACEAE

55
  Lycopodium clavatum (br ădişor, pedicuţă) (fig. 43). Plantă perenă cu frunze
mici, lanceolate, foarte dese, situate pe tulpini târâtoare, prinse de sol cu r ădăcini
adventive. De pe tulpini pornesc mai multe ramuri erecte, terminate cu 1-3 spice
 purtătoare de sporangi cu spori. Cre şte în pădurile de foioase şi conifere.
Familia EQUISETACEAE
 Equisetum arvense (coada calului) (fig. 44). Plant ă perenă printr-un rizom
subteran, de pe care, prim ăvara apar  tulpini fertile, brune, neramificate, ce poart ă
la vârf un spic purt ător de sporangi cu spori. Dup ă r ăspândirea sporilor tulpinile
fertile se usucă, iar în locul lor apar  tulpinile sterile verzi, ce poart ă la noduri
verticile de ramuri asimilatoare. Frunzele sunt reduse, brune, membranoase, unite
sub formă de manşon. Creşte pe marginea apelor, în lunci sau ca buruian ă prin
culturi.

Fig. 45. Dryopteris filix-mas: 1-aparatul vegetativ; 2-lob cu sori; 3-secţiune prin sor; 4-sporange
cu spori; 5-protal cu gametangii; 6a-anteridie cu anterozoizi; 6b-arhegon cu oosfer ă; 7-zigot; 8-
 protal şi embrion
Familia POLYPODIACEAE
  Dryopteris filix-mas (ferigă de pădure) (fig. 45). Prezint ă în pământ un
rizom de la vârful c ăruia se dezvolt ă un mănunchi de frunze aeriene bipenat-
sectate, de pân ă la 1 m înălţime, prevăzute pe partea inferioar ă cu sporangi
 pedicelaţi, grupaţi în  sori (aglomer ări de sporangi) reniformi, dispu şi în două linii
 paralele, de o parte şi de alta a nervurii lobilor foliari. Specie toxic ă, frecventă prin
 păduri. Rizomii se ferigă sunt întrebuinţaţi în medicină ca antihelmintici.
 Pteridium aquilinum (ferigă de câmp, ţolul lupului). Plantă perenă printr-un
rizom gros şi bogat în amidon, cu frunze multipenat-sectate, ce pot ajunge pân ă la
2 m înălţime; sorii sunt dispu şi sub forma unei linii con ţinue, ce urm ăreşte
56
marginea frunzelor. Cre şte prin poieni, păduri, pajişti de munte şi este o plant ă
foarte toxică.
 Polypodium vulgare (feriguţă). Prezintă un rizom cu frunze simplu penat-
  partite, de 10-30 cm înălţime, prevăzute cu sori circulari, dispu şi în câte dou ă
şiruri paralele, de o parte şi de alta a nervurilor lobilor foliari. Cre şte în zona
montană şi subalpină.

4.2.3. ÎNCRENGĂTURA PINOPHYTA (GYMNOSPERMOPHYTA)

Pinofitele sunt plante lemnoase (în prezent doar aproximativ 1000 specii), cu
flori şi seminţe, cu frunzele de obicei persistente, variate ca form ă. Florile
unisexuate sunt lipsite de periant. Fecunda ţia se petrece de regul ă prin intermediul
unui tub polenic (nu mai este necesar mediul umed). Macrosporofila nu concre şte
  prin margini pentru a forma ovarul. Sămânţa este sus ţinută de macrosporofilă,
care r ămâne deschis ă (nu se formeaz ă fructul).
Clasa PINOPSIDA, ord. PINALES
Plante lemnoase cu frunze aciculare sau solziforme, cu flori unisexuate, de
forma unor conuri, lipsite de periant, repartizate monoic.
Familia PINACEAE
Cuprinde arbori cu ramificare monopodial ă, cu frunze aciculare, uninerve,
alterne, persistente, rar caduce (Larix). Florile (conurile) mascule prezint ă
numeroase stamine solziforme cu câte doi saci polenici, grupate spiralat pe un ax
comun, gr ăuncioarele de polen fiind prev ăzute cu câte doi saci aeriferi laterali;
florile (conurile) femele prezint ă numeroase macrosporofile solziforme (fiecare
macrosporofilă este alcătuită dintr-un solz superior fertil, care sus ţine două ovule
şi un solz inferior, steril) grupate pe un ax comun. Semin ţele sunt aripate.
  Pinus sylvestris (pin). Arbore
înalt de pân ă la 50 m, cu ritidomul
roşu-căr ămiziu; frunzele aciculare, de
4-6 cm lungime, verzi-deschis, sunt
grupate câte dou ă într-o teacă.
Conurile mascule sunt mici, grupate
la extremitatea unor ramuri, iar cele
Fig. 46. Abies alba: a-ramur ă cu frunze şi
conuri femele; b-frunză; c, d-solzi carpelari şi femele ovat-conice, ± pendule, cu
seminţe aripate (ss-solz steril; sf-solz fertil;
sm-sămânţă) carpelele persistente şi lăţite la vârf.

57
Vegetează în zona montan ă.
 Abies alba (brad) (fig. 46). Arbore înalt de pân ă la 50 m, cu ritidom brun-
cenuşiu; frunze aciculare emarginate la vârf  şi prevăzute cu dou ă dungi albicioase
din cear ă, pe faţa inferioar ă; conurile femele erecte, sesile, ± cilindrice, de 8-16
cm lungime, au macrosporofile caduce la maturitate. Cre şte în pădurile din zona
montană.
  Picea abies (P. excelsa) (molid). Arbore de pân ă la 50 m în ălţime, cu
ritidom brun-roşcat; frunze aciculare, ascu ţite la vârf, dispuse spiralat pe ramuri;
conurile femele pendule, pedunculate, cu macrosporofile persistente. Formeaz ă
 păduri întinse în zona montan ă.
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt deosebirile dintre încreng ăturile:  Bryophyta, Polypodiophyta şi
 Pinophyta ?

4.2.4. ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMOPHYTA)

Cuprinde cca. 250000 specii de plante erbacee sau lemnoase, anuale, bienale
sau perene. Organele cele mai caracteristice sunt: floarea (prev ăzută cu periant,
excepţional nudă) şi fructul (care rezult ă din pereţii ovarului format prin sudarea
marginilor carpelelor). Fructul protejeaz ă în interior seminţele rezultate din
ovulele fecundate. Fecunda ţia este dubl ă şi se petrece prin intermediul tubului
 polenic. Ţinând cont de num ărul cotiledoanelor embrionului, precum şi de alte
numeroase caractere, plantele cu fructe se împart în dou ă clase: Magnoliopsida
(Dicotyledonatae) şi Liliopsida (Monocotyledonatae ).
Clasa MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE)
Cuprinde plante erbacee şi lemnoase, cu r ădăcini pivotante sau r ămuroase;
cu cilindrul central al tulpinii constituit din fascicule colaterale sau bicolaterale
deschise, pu ţine la număr, distribuite ordonat pe un singur cerc; frunzele cu
nervaţiune palmată sau penat ă; florile sunt de obicei hermafrodite, pentamere,
tetramere sau dimere; embrionul semin ţei prevăzut cu dou ă cotiledoane.
Subclasa MAGNOLIIDAE (POLYCARPICAE)
Grupează cele mai primitive angiosperme, caracterizate printr-un num ăr 
mare şi nedefinit de piese florale, dispuse adeseori spirociclic (dup ă o linie
spiralată), (mai ales în ceea ce prive şte androceul şi gineceul), pe un receptacul
conic; piesele periantului, precum şi staminele şi carpelele sunt libere (rareori
carpelele unite); fructele sunt, de obicei, multiple.
Ordinul MAGNOLIALES
58
 Familia MAGNOLIACEAE
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze simple, alterne, bogate în uleiuri
eterice; florile sunt spirociclice, polimere, actinomorfe, hermafrodite, cu periant
simplu, petaloid, dialitepal, androceu polistemon (din numeroase stamine),
dialistemon, gineceu pluricarpelar apocarpic, cu ovar superior  (¤P ∞A ∞G∞);
fructele sunt poliachene, polifolicule, capsule, bace etc.
 Magnolia sp. (magnolie). Arbori sau arbu şti, cu frunze simple, întregi, flori
mari, solitare, albe (M. stellata, M. kobus), albe-gălbui (M. grandiflor a), galben-
verzui (M. acuminat a), roz-purpurii (M. x soulangian a) etc şi fruct polifoliculă,
r ăspândiţi în zonele tropicale ale Asiei, Australiei şi Americii, iar la noi cultiva ţi
 prin parcuri şi gr ădini, ca arbori ornamentali.
 Liriodendron tulipifera (arborele de lalele). Arbore cu frunze tetralobate, şi
flori mari, solitare, galbene-verzui, cu dungi portocalii, asem ănătoare (la prima
vedere) cu florile de lalea. Originar din America de N, se cultiv ă ca arbore
ornamental.
Ordinul RANUNCULALES
Familia RANUNCULACEAE
Cuprinde plante erbacee, rar 
lemnoase, cu frunze divizate, rareori
întregi, alterne, rar opuse (la Clematis).
Florile actinomorfe sau zigomorfe, cu
  periant simplu sau dublu, androceul
  polistemon, dialistemon, iar gineceul
 policarpelar apocarpic, rar monocarpelar 
cu ovar superior (¤ sau % P 3+3 sau 5 A
∞-1
∞G sau K 5C5A ∞G∞). Fructele sunt
 poliachene, polifolicule, folicule (doar la
Consolid a), mai rar bace. Majoritatea
sunt plante toxice.
Fig 47. A-Anemone ranunculoides; B-
a) Ranunculacee cu periant
Ranunculus sceleratus; C-R. arvensis:d-
diagrama florală, fr-fructe simplu şi fruct poliachenă:
  Anemone ranunculoides (păştiţă)
(fig. 47A). Plantă perenă cu rizom, frunze trisectate; flori solitare (rareori câte 2-
3), cu periantul format din 5(6) tepale galbene. Comun ă prin păduri, tuf ărişuri,

59
înfloreşte primăvara timpuriu. Alte specii:   A. nemorosa (asemănătoare cu
 precedenta dar cu flori albe);  A. sylvestris (flori mari, albe şi fruct alb-lânos) etc.
  Pulsatilla montana (dediţei). Plantă perenă, abundent p ăroasă, cu frunze
 bazale penat-sectate şi floarea liliachie, nutant ă; creşte prin pajişti însorite; toxică.

Fig. 48. A-Ranunculus repens; B-R. ficaria; C-Adonis vernalis: fr (sau pa)-fruct-poliachenă;
st-stamine; mt-muguri tuberizaţi; rt-r ădăcini tuberizate

 Hepatica nobilis (trei r ăi). Frunze trilobate, în rozet ă bazală; flori albastre,
 prezintă un involucru (frunze reduse situate la baza florii) trifoliat ce d ă impresia
unui caliciu. Prin p ăduri de foiase. Toxic ă. Alte specii:  H. transsilvanica cu lobii
frunzelor trilobaţi, creşte prin păduri şi tuf ărişuri montane şi este o specie
endemică.

Fig 50. A-Consolida regalis;

B-Aconitum tauricum (fl- floare)
Fig. 49. Helleborus
 purpurascens
Clematis vitalba (curpen). Liană, cu frunze

60
opuse, trifoliate, flori albe, cu perigon tetramer. Cre şte prin păduri. Toxică. Alte
specii: C. integrifolia (clocoţei) cu frunzele simple şi flori liliachii, nutante; creşte
  prin pajişti însorite; C.jackmanni - liană, cu flori mari violacee, cultivat ă ca
ornamentală.
b). Ranunculaceae cu periant simplu şi fruct polifoliculă sau foliculă:
 Helleborus purpurascens (spânz) (fig. 49). Plant ă perenă, cu rizom; tulpin ă
de cca. 35-40 cm în ălţime; frunze mari, palmat-sectate; flori mari verzi-purpurii.
Prin tuf ărişuri. Toxică şi medicinală.
Consolida regalis (Delphinium consolid a) (nemţişor de câmp) (fig. 50A).
Plantă anuală cu tulpina ramificat ă, frunze sectate, cu lacinii foarte înguste; flori
albastre, zigomorfe, cu perigonul pintenat şi gineceul monocarpelar; fructul
foliculă. Comună ca buruiană prin culturi şi locuri ruderale. Foarte toxic ă.
 Aconitum tauricum (omag) (fig. 50 B). Plant ă perenă, cu r ădăcini îngroşate;
tulpina de cca. 60 cm în ălţime; frunzele palmat-partite; florile albastre, zigomorfe
(tepala posterioar ă a perigonului, în form ă de coif) grupate în raceme. Prin locuri
ierboase şi stâncoase din zona alpin ă. Foarte toxică.
c) Ranunculaceae cu periant dublu şi fruct poliachenă:
  Ranunculus repens (floare de leac, piciorul coco şului târâtor) (fig.48A).
Plantă perenă, cu stoloni, frunze bazale trisectate, flori galbene. Prin locuri umede,
mocirloase; toxică.  R. sceleratus (boglari) (fig. 47 B). Plant ă anuală sau bienală,
cu tulpina fistuloasă, frunzele bazale lung pe ţiolate, palmat-fidate, cele superioare
trifoliate şi sesile; flori mici, numeroase, galbene; fruct cilindric; comun ă prin
locuri umede; foarte toxic ă.  R. arvensis (cornicei) (fig. 47 C). Plant ă anual ă, cu
frunzele bazale simple şi fruct spinos. Buruian ă
segetal ă sau ruderală; toxică  . R. ficaria (sălăţică, grâuşor) (fig. 48 B)
 prezintă r ădăcinile şi mugurii axilari tuberizate, frunze simple, c ărnoase, întregi.
Prin locuri umede şi umbroase. Primăvara, înainte de înflorire, frunzele tinere sunt
comestibile.
 Adonis vernalis (ruscuţă de primăvar ă) (fig. 48C). Plantă perenă cu rizom
gros; tulpina erect ă până la 45 cm înălţime, cu frunze sectate, iar florile solitare,
mari, galbene. Frecvent ă prin păşuni şi fâneţe uscate, coaste însorite. Toxic ă şi
medicinală. A. aestivalis (cocoşei). Plantă anuală, cu flori roşii, creşte ca buruian ă
 prin culturi.
Ordinul PAPAVERALES
Familia PAPAVERACEAE

61
 Grupează plante erbacee, anuale şi perene, care con ţin latex. Frunzele sunt
simple sau compuse, iar florile actinomorfe, hermafrodite, pe tipul 4 ( ¤ K 2C2+2A
∞ G(2-∞)). Fructele sunt capsule.
 Papaver somniferum (macul de gr ădină) (fig.51 A). Plant ă anuală cu tulpina
simplă sau ramificată, cu frunzele bazale pe ţiolate, iar cele superioare sesile.
Florile mari, în boboc nutante, prezint ă 2 sepale caduce în caduce în momentul
înfloririi, 4 petale roşii sau albe, iar fructele sunt capsule poricide. Latexul con ţine
numeroşi alcaloizi (morfina, codeina, papaverina, narcotina, tebaina, codamina
etc). Se cultivă ca plantă oleifer ă, medicinal ă şi ornamentală. P. rhoeas (mac roşu)
- plantă anuală, cu frunze penat-sectate şi flori roşii, dispuse terminal pe pedunculi
 patent-păroşi (peri perpendiculari), întâlnit ă ca buruiană în culturi.
Chelidonium majus (rostopască, negelariţă) (fig.51B). Plantă perenă cu
tulpină ramificată, frunze
imparipenat-compuse; florile
galbene, grupate în umbele; fructul
este o capsul ă alungită. Întreaga
 plantă conţine un latex galben-
  portocaliu. Comună prin tuf ărişuri,
locuri ruderale, pe lâng ă ruini,
garduri, ziduri etc. Medicinal ă şi
Fig. 51. A-Papaver somniferum; B-Chelidonium toxică
majus (d-diagramă florală; fr-fruct; s-sămânţă)

Subclasa HAMAMELIDAE (AMENTIFERAE)

Cuprinde plante lemnoase sau ierboase, cu flori unisexuate, rar hermafrodite,
cu periant simplu sau foarte mult redus şi gineceul alcătuit din 1-3 carpele; la
 plantele lemnoase florile (mai ales cele mascule) sunt dispuse adeseori în amen ţi.
Ordinul URTICALES
Familia ULMACEAE
Cuprinde arbori sau arbu şti, cu frunze simple, cu baza asimetric ă; florile au
 periant simplu, din 4-6 tepale libere sau unite, androceul din 4-6 stamine libere,
(2)
iar gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul superior (P 4-6A4-6G ); fructul este o
samar ă (la Ulmus) sau drup ă (la Celtis).
Ulmus minor  (U. foliacea). Arbore cu lemn dur, frunze eliptice, serate, cu
 baza asimetric ă, frecvent prin p ădurile de foioase.
Familia MORACEAE

62
 Cuprinde arbori, arbu şti, liane, adeseori cu latex, cu frunze simple, de obicei
alterne, flori unisexuate, cu periant simplu, din 4 tepale libere, androceu din 4
(2)
stamine libere, gineceu bicarpelar sincarp, cu ovar superior (P 2+2A2+2; P2+2G );
fructele sunt compuse, formate din achene înso ţite de perigonul persistent (la
Morus) şi cărnos sau închise în cupa c ărnoasă a inflorescenţei (la Ficus).
 Morus alba (dudul alb) (fig. 52 A). Arbore cu frunze polimorfe, întregi sau
lobate, alterne; florile sunt dispuse în amen ţi; fructul este o soroz ă care este
comestibilă. Se cultivă pentru frunzele utilizate în hr ănirea larvelor fluturilor de
mătase, pentru lemnul utilizat în dog ărie, pentru fructele comestibile sau ca plant ă
ornamentală.

Fig. 52. A-Morus alba (a-ramur ă cu inflorescenţă masculă; b-ramur ă cu inflorescenţă femelă;
c-floare femelă; d- floare masculă; e-fruct); B-Fagus sylvatica (f-ramur ă cu inflorescenţe; g-
flori femele; h-floare masculă; i-fructe în cupa involucrală)

Ficus carica (smochinul). Arbust mediteraneean, cu frunzele lobate şi flori

mici, unisexuate, închise în cupa inflorescen ţei, care devine c ărnoasă şi
comestibilă la maturitate. Cultivat pentru fructele sale, în zonele sudice sau în
spaţii protejate. F. elastica (ficus) - Arbore originar din India, cu latex bogat în
cauciuc şi cu frunze întregi, pieloase, sempervirescente, cultivat ca ornamental în
apartamente.
Familia CANNABACEAE
Cuprinde plante erbacee cu tulpini erecte sau volubile, cu frunze palmate, iar 
florile unisexuate, cu periant simplu, din 5 tepale unite, 5 stamine libere, iar 
(2))
gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul superior (P (5)A5; P(5)G ; fructul este o
achenă.
Cannabis sativa (cânepă). Plantă anuală cu frunze palmat-sectate, cu flori
unisexuate, repartizate dioic. Indivizii masculi (cânepa de var ă), au florile grupate

63
în raceme, iar indivizii femeli (cânepa de toamn ă) au florile grupate în glomerule,
la subsuoara unor bractei. Fructele sunt achene, iar semin ţele bogate în ulei. Se
cultivă pentru fibrele textile extrase din tulpin ă sau pentru semin ţe.
  Humulus lupulus (hamei). Plantă perenă, aspru-păroasă, cu tulpina
volubilă, frunze palmat-lobate, opuse; flori unisexuate, repartizate de regul ă,
dioic. Florile femele sunt grupate în amen ţi, la subsuoara unor bractei mari
(inflorescenţa seamănă, de aceea, cu un con), iar cele mascule sunt dispuse în
cime axilare racemiforme. Bracteile inflorescen ţelor femele prezintă glande ce
secretă lupulinã , o substanţă amăruie şi aromatică, utilizată în industria berii.
Ordinul FAGALES
Familia FAGACEAE
Cuprinde arbori sau arbu şti, cu frunze simple, alterne; flori unisexuate, cu
 perigon din 4-8 foliole unite la baz ă, cele mascule grupate în amen ţi, cu androceu
din 4-16 stamine (P (4-8)A4-16), cele femele solitare sau grupate în cime, cu gineceu
 bicarpelar sincarp şi ovarul inferior (P(4-8)G(3));fructele sunt achene înconjurate de
o cupă lemnoasă, formată din concreşterea unor solzi de natur ă caulinar ă.
Fagus sylvatica (fag) (fig. 52B). Arbore cu ritidomul brun-cenu şiu; frunze
eliptice; amenţii masculi globulo şi; florile femele (şi mai târziu fructele) închise
câte 2 într-o cup ă lemnoasă, acoperită cu apendici spiniformi; achenele sunt
trimuchiate, castanii (jir), iar semin ţele sunt bogate în ulei. Cre şte în etajul colinar 
 până în cel montan mijlociu, formând f ăgete sau p ăduri de amestec cu stejarul,
carpenul, molidul, bradul etc.
Quercus robur  (stejar) (fig. 53).
Arbore cu ritidomul brun-negricios, adânc
 br ăzdat, cu ramuri glabre; frunze glabre,
lobate, scurt pe ţiolate; amenţii masculi sunt
alungiţi; florile femele (câte una într-o cup ă)
sunt solitare sau câte 2-5 pe un peduncul
alungit; achena (ghinda), în form ă de
 butoiaş, este înconjurat ă la bază de cupa
Fig 53. Quercus robur: a-ramur ă cu
amenţi masculi; b-ramur ă cu frunze şi lemnoasă; sămânţa (ca şi scoar ţa tulpinii)
fructe; c,d-flori femele; e-floare masculă este bogat ă în tanin. Formeaz ă păduri în
zona de câmpie şi colinar ă, mai ales în lungul v ăilor.
Alte specii: Q. pedunculiflora (stejar brumăriu)-se deosebeşte de specia
 precedentă prin frunzele pubescente pe fa ţa inferioar ă; Q. petraea şi Q.

64
dalechampii  (goruni)- cu frunze lung pe ţiolate, iar ghindele aproape sesile;
Q.pubescens (stejar pufos)- cu l ăstari tomentoşi (des păroşi), frunze şi ghinde
aproape sesile etc.
Castanea sativa (castanul comestibil). Arbore mediteraneean, cu frunze
lanceolate, spinos serate; amen ţii masculi alungi ţi şi erecţi; florile femele câte 2
închise într-o cupă foarte spinoasă; achenele mari, globuloase, castanii; s ămânţa
este bogat ă în amidon. La noi cre şte în SV ţării şi în Maramure ş.
Familia BETULACEAE
Cuprinde arbori şi arbuşti cu micorize, cu frunze simple, alterne, flori
unisexuate, tetramere (P2+2 sau 0A10-2 respectiv P2+2 sau 0 G (2)), grupate în amen ţi
cu bractei foarte dezvoltate. Fructele sunt samare sau achene.
 Alnus sp. (arini). Arbori sau arbu şti care cresc pe lâng ă pâraie şi râuri, cu
 bracteile solziforme ale amentului femel lemnoase şi persistente:  A. glutinosa - cu
frunze lipicioase şi cu vârful emarginat;   A. incana - cu frunze p ăroase pe fa ţa
inferioar ă şi vârful ascuţit etc.
  Betula pendula (mesteacăn). Arbore cu ritidomul alb, frunze romboidale,
 bracteile amen ţilor femeli caduce la maturitate.
Familia CORYLACEAE
Arbori şi arbuşti, cu frunze simple, alterne; flori mascule nude, grupate în
amenţi simpli; cele femele cu perigon rudimentar, în amen ţi compuşi cu dicazii;
fructele sunt achene, înconjurate par ţial sau total de un involucru rezultat prin
concreşterea bracteilor şi bracteolelor inflorescen ţei.
Carpinus betulus (carpen). Arbore cu frunze ovate, dublu serate. Involucrul
fructifer trilobat, nu închide achena. Formeaz ă păduri în amestec cu  Fagus s p. şi
Quercus sp.
Corylus avellana (alun).
Arbust cu frunze invers şi lat
ovate, acuminate; achena mare
(alună) este închis ă în cupa
involucrului fructifer; semin ţele,
  bogate în ulei, sunt comestibile.
Creşte la marginea pădurilor de
foioase sau se cultiv ă ca arbust
Fig. 54. Juglans regia (a-ramur ă cu inflorescenţe;
 b-flori mascule; c-flori femele; d-fruct; e-ament alimentar.
Ordinul JUGLANDALES

65
 Familia JUGLANDACEAE
Cuprinde plante lemnoase cu frunze alterne, imparipenat-compuse, cu flori
unisexuate (repartizate monoic), cu perigon redus, sepaloid, gamotepal, din 2-4
  piese; cele mascule (grupate în amenţi penduli), cu androceu din 5-40 stamine,
cele femele (solitare sau câte 2-5 în vârful ramurilor tinere) cu gineceu bicarpelar 
sincarp, cu ovar inferior; fructul este o pseudodrup ă, uneori acheniform ă, aripată
(Pterocarya).
 Juglans regia (nuc) (fig. 54). Arbore, cu foliolele frunzelor întregi, glabre.
Fructul nearipat, par ţial dehiscent la maturitate (epicarpul şi mezocarpul crap ă şi
cad, dezvelind endocarpul lignificat); s ămânţa cu dou ă cotiledoane mari,
cerebriforme, bogate în ulei comestibil. Cultivat pentru semin ţele şi lemnul său,
mai rar spontan.
Subclasa ROSIDAE
Cuprinde plante cu flori hermafrodite (mai rar unisexuate), cu periant dublu,
  pentamer, dialisepal şi dialipetal, androceul cu 5 sau mul ţiplu de 5 stamine şi
gineceul cu una pân ă la numeroase carpele, toate aceste piese fiind dispuse ciclic
(spre deosebire de Magnoliidae, unde dispozi ţia este spirociclic ă.
Ordinul ROSALES
Familia ROSACEAE
Include specii cu habitus foarte diferit, cu frunze alterne; flori actinomorfe,
hermafrodite, pentamere, dialisepale şi dialipetale, cu receptaculul plan, convex
sau concav, androceul format dintr-un mul ţiplu de 5 stamine, dispuse pe mai
multe cicluri, iar gineceul apocarp sau sincarp, din 1- ∞ carpele libere sau par ţial
unite, cu ovarul superior sau inferior (¤ K 5C5A5xG1-∞). Fructele sunt polifolicule,
 poliachene, polidrupe, poame sau drupe.

Fig. 55. A -Fragaria vesca; B-Rubus caesius; C- Spiraea vanhouttei; D- Rosa canina (fr-fruct)

66
 a) Rosaceae cu G 2-5 şi fruct polifoliculă (Spiraeoideae):
 Spiraea vanhouttei  (cununiţă) (fig. 55 B). Arbust cu ramuri arcuite, brun-
roşcate, frunze simple, rombic-ovate, flori albe, cu receptacul ± plan, grupate în
corimb. Se cultiv ă ca plant ă ornamentală.
b) Rosaceae cu G ∞ sau ∞ şi fruct poliachenă sau polidrupă (Rosoideae):
  Rosa canina (măceş) (fig. 55D). Arbust cu ramuri prev ăzute cu ghimpi
înconvoiaţi; frunze imparipenat-compuse, cu foliole serate şi stipele concrescute
cu peţiolul; flori mari albe-rozii, cu receptaculul în form ă de urcior; fruct
 poliachenă închisă în receptaculul c ărnos şi de culoare ro şie la maturitate. Cre şte
spontan prin p ăduri, poieni, tuf ărişuri. Receptaculul c ărnos este foarte bogat în
vitamine şi substanţe minerale, având propriet ăţi medicinale. Alte specii (cultivate
ca ornamentale):   R. multiflora (trandafir urcător)- arbust urcător, cu flori mici
involte, albe sau ro şii, cu stilele unite într-o coloan ă ce se ridic ă evident din
receptacul; R. centifolia (trandafir de dulceaţă)- arbust cu ghimpi neuniformi, unii
viguroşi, în amestec cu peri rigizi, cu flori în general involte, ro şii, cu stile exerte,
libere; frunze prevăzute cu glande ro şii;   R. damascena (trandafir de Damasc)-
arbust cu flori mari, involte, cu stilele închise în receptacul, frunze neglanduloase
etc.
Fragaria vesca (frag de pădure) (fig. 55A). Plant ă ierboasă cu rizom, tulpini
aeriene nefoliate şi stoloni lungi, bazali; frunze trifoliate, m ătăsos-păroase,
dispuse în rozet ă bazal ă; flori albe, cu caliciul dublu (în afar ă de cele 5 sepale
normale, mai exist ă alte 5 sepale care formeaz ă un caliciu extern), grupate în
cime, în vârful tulpinilor; fruct poliachen ă situată pe receptaculul ro şu, conic,
cărnos, foarte aromat şi dulce, de pân ă la 1 cm în diametru, care se desprinde cu
uşurinţă la maturitate de pe pedunculul florii. Cre şte prin pajişti, tuf ărişuri, rarişti
şi tăieturi de pădure. Alte specii: F. viridis (frag de câmp)- receptaculul fructifer 
nu se desprinde de pe pedunculul florii, fiind strâns alipit de sepale; F. moschata
(că pşuni de câmp)- plant ă cu stoloni lips ă sau puţini şi scur ţi; F. x ananassa (c
ă pşun cultivat)-cu flori mari şi receptaculul fructifer de cca. 3 cm în diametru.
 Potentilla sp. (cinci degete, scrântitoare, coada racului) cuprinde plante care
se deosebesc de genul  Fragaria prin tulpini foliate, florile galbene (rareori albe) şi
  prin faptul că receptaculul nu devine c ărnos la maturitate, iar frunzele sunt de
obicei 5-foliolate (P. argentea, cu frunze argintiu p ăroase pe fa ţa inferioar ă),
uneori penat compuse (P. anserina).

67
 Geum sp. (cerenţel). Se deosebe şte de genul  Potentilla  prin stilele lungi şi
  persistente ale poliachenei. G. urbanum, cu frunze penat compuse, cre şte
frecvent prin p ăduri ruderalizate.
 Rubus caesius (murul de mirişti) (fig.55B). Arbust cu tulpini plagiotrope,
spinoase, pruinoase, cu frunze de obicei trifoliolate; flori albe, cu receptacul
conic; fruct polidrupă, cu drupeole alb ăstrui, pruinoase, care nu se desprind de
receptacul la maturitate, cu gust acri şor. Creşte prin păduri, tuf ărişuri, zăvoaie sau
câmpuri cultivate (var. arvalis). Alte specii:   R. idaeus (zmeur)- arbust frecvent
întâlnit prin tăieturi de pădure, mai ales în zona montan ă, cu tulpini erecte, frunze

Fig. 56. A-Malus domestica; B-Pyrus sativa; C-Cerasus avium (fl-floare; fr-fruct)

5-foliolate, fructe roşii şi aromatice care se desprind de receptacul la maturitate

etc.
c) Rosaceae cu receptacul concav, G (2-5) şi fruct poamă (Maloideae)
  Malus domestica (măr) (fig.56A). Arbore, cu frunze eliptice, serate,
tomentoase pe fa ţa inferioar ă; flori grupate în cimă corimbiformă, albe-rozii, cu
stile unite la baz ă şi cu caliciul persistent; fruct globulos cu dou ă cavităţi
(pedicelar ă şi caliceală), la care partea c ărnoasă (lipsită de sclereide) provine în
cea mai mare parte din dezvoltarea receptaculului sub form ă de cupă, iar "lojile"
seminale centrale, cartilaginoase, provin din  pere ţ ii ovarului. Cultivat sub diferite
soiuri. Alte specii:  M sylvestris (măr pădureţ) -arbore viguros, cu ramuri spinoase,
fructe de obicei mici şi acre, care cre şte prin păduri;  M. baccat a (măr siberian)-
cu fructe mici, de pân ă la 1 cm diametru, galbene, pe partea însorit ă roşietice, f ăr ă
caliciu persistent, cultivat ca ornamental etc.
 Pyrus communis (P. domestica) (păr) (fig. 56 B). Arbore cu frunze ovate,
glabre, flori albe, cu stile libere şi antere violacee, dispuse în corimb, fructe
alungite, mai l ăţite spre vârf, f ăr ă cavitate pedicelar ă, cu sclereide. Cultivat în

68
diferite soiuri. Alte specii:  P. pyraster  (păr p ădureţ)- cu frunze de obicei circulare
şi fruct mic, adeseori tare şi astringent; creşte prin păduri.
Cydonia oblonga (gutui). Arbore sau arbust, cu frunze tomentoase, lat
ovate, flori solitare, mari, alb-rozii, cu stile unite la baz ă; fruct mare, costat,
galben, aromat, foarte bogat în sclereide. Cultivat în diferite soiuri.
Chaenomeles japonica (gutui japonez). Arbust cu frunze ovate, serate; flori
mari, roşii-căr ămizii, cu stile unite la baz ă; fruct mic, galben-auriu, foarte aromat.
Cultivat ca ornamental.
  Mespilus germanica (moşmon). Arbust, cu flori mari, albe, solitare, cu
sepalele mai lungi decât petalele, iar fructele mici, globuloase, cu cavitatea
caliceală foarte largă. Cultivat sau subspontan.
Crataegus monogyna (păducel). Arbust (arbore) spinos, cu frunze penat-
lobate, flori albe, grupate în corimbe; fruct mic, globulos, ro şu. Creşte prin
 păduri, tuf ărişuri, pajişti. Plantă medicinală.
  Sorbus aucuparia (scoruş de munte). Arbore, cu frunze imparipenat
compuse, flori albe dispuse în corimb compus; fructe globuloase, mici, ro şii. Prin
 păduri. Alte specii:  S. torminalis (sorb)-cu frunze simple, verzi, 3-4-lobate şi fruct
 brun etc.
1
d) Rosaceae cu receptacul în forma unei cupe, G şi fruct drupă
(Prunoideae)
Cerasus avium (cire ş) (fig. 56 C). Arbore cu ritidom brun-cenu şiu, ce se
exfoliază sub forma unor fâ şii inelare; frunze ovate, simple, serate, cu 1-2 glande
nectarifere extraflorale căr ămizii pe peţiol, sub limb; flori albe grupate în umbele
 prevăzute la bază cu câteva scvame lipicioase; fructele ro şii sau negre, dulci sau
amare, cu endocarp (sâmbure) globulos. Cultivat sub diferite soiuri, sau spontan
  prin păduri. Alte specii: C. vulgaris (vişin)- cu fructe roşii, acre; C. serrulata
(cireş japonez)- cu sepale erecte şi dinţii frunzelor scurt aristaţi, cultivat ca
ornamental etc.
  Prunus domestica (prun). Arbore, cu frunze simple, ovat-eliptice, serate,
 păroase; flori albe, câte 1-3 foarte apropiate (nu formeaz ă umbele); fruct ovat-
alungit, pruinos, negru-alb ăstrui, violet sau g ălbui, cu endocarp (sâmbure) turtit,
neaderent la mezocarp. Cultivat în mai multe soiuri. Alte specii:   P. spinosa
(porumbar)-arbust cu ramuri spinoase şi fruct globulos, foarte astringent;  P.
cerasifera (corcoduş)- arbust sau arbore, cu frunze glabre, fructe globuloase,

69
 brun-roşietice sau galbene;   P. insititia (goldan)-fruct rotunjit, albastru închis, cu
endocarp aderent la mezocarp etc.
  Armeniaca vulgaris (cais). Arbore, cu frunze lat ovate; flori albe-rozii;
drupa globuloas ă, galbenă -portocalie, cu endocarp neted. Cultivat în diferite
soiuri.
  Persica vulgaris (piersic). Arbore cu frunze lanceolate; flori roze; fructe
mari globuloase, p ăroase, cu endocarp adânc br ăzdat. Cultivat în diferite soiuri.
 Amygdalus communis (migdal). Arbust cu frunze lanceolate; flori roze sau
roşii; drupe comprimate, cu mezocarp sub ţire, ce se usuc ă şi crapă la maturitate.
Cultivat.
Ordinul FABALES (LEGUMINOSALE S)
Familia FABACEAE (LEGUMINOSAE)
Cuprinde plante cu habitus diferit, ale c ăror r ădăcini prezintă nodozităţi.
Frunzele penat sau palmat-compuse, trifoliate, foarte rar simple. Florile
zigomorfe, hermafrodite, pentamere, gamosepale, dialipetale (5 petale libere,
inegale: 1 superioar ă -stindard, 2 laterale-aripioare, şi 2 inferioare-care formeaz ă
carena), cu androceul din 10 stamine, de tip gamostemon diadelf, mai rar 
monadelf sau dialistemon, gineceul monocarpelar, cu ovar superior (%K (5)C5A1+(9)
1
sau (10) sau 10G ); Fructele sunt păstăi, rar lomente. Semin ţele exalbuminate sunt
 bogate în amidon, aleuron ă, uleiuri grase
etc (fig.57).
a) Fabaceae cu frunze trifoliate :
Trifolium pratense (trifoi roşu)
(fig. 59A). Plantă perenă, ± erectă, cu
foliolele frunzelor mari, egal pe ţiolate şi
 prevăzute cu un desen albicios, în form ă
de V; florile roşii, în capitule mari,
compacte, sesile (ating cu baza lor 
frunza bracteant ă); păstaie mică, mai
scurtă decât caliciul persistent. Plant ă
Fig. 57. Familia Fabaceae (floare şi fruct): k-
caliciu; c-corola (st-stindard, ar-aripioare, cr- furajer ă, frecventă prin pajişti, sau
carena); a-androceu; g-gineceu; p-păstaia
cultivată. Alte specii: T. repens (trifoi
alb, târâtor) -cu tulpina târâtoare, capitule laxe, umbeliforme, lung pedunculate, cu
flori albe; T. hybridum -cu tulpina ± erect ă, capitule laxe, umbeliforme, cu flori

70
roşii; T. arvense (papanaşi)- anuală, cu flori rozii, cu caliciul alburiu-p ăros,
grupate în capitule cilindrice etc.
Fig. 58. A-Lupinus angustifolius;
B-Medicago sativa (fr-fruct)
Fig. 59. A-Trifolium pratense;
B-Lotus corniculatus
Fig. 60. A-Onobrychis viciifolia;
B-Robinia pseudacacia
 Medicago sativa (lucerna albastr ă)
(fig. 58B). Plantă ierboasă, ± erectă, cu
foliole spre vârf serate, cea central ă mai
lung pedicelat ă; flori albastre-violacee,
grupate într-un racem scurt; p ăstaie
spiralată; creşte prin pajişti sau se
cultivă ca plantă furajer ă. Alte specii: M.
 falcata (culbecească)-cu flori galbene şi
 păstaie
curbată multispermă;  M. lupulina (trifoi
mărunt)-plantă cu talie mică, flori
galbene, păstaie reniformă,
monospermă etc.
  Melilotus officinalis (sulfina).
Plantă bienală, robustă, cu foliolele
frunzelor serate pe toat ă lungimea lor;
flori galbene, în racem alungit, p ăstaie
mică, ovoidală; furajer ă şi medicinală,
 prin paji şti.
  Lotus corniculatus (ghizdei)
(fig. 59 B). Plant ă furajer ă, perenă, cu
stipele de mărimea foliolelor, astfel
încât, la prima vedere, frunza pare a fi
 penat-compusă; flori galbene, grupate
în umbele; frecvent ă prin pajişti.
  Phaseolus vulgaris (fasole).
Plantă anuală, cu tulpina erect ă
(fasolea oloag ă) sau volubilă (fasolea
urcătoare); frunze mari, aspru-p ăroase;
flori mari, albe pân ă la violete, grupate
în raceme axilare; p ăstaia dehiscent ă;
cultivată ca plantă alimentar ă.
71
 Glycine max  (G. hispid a) (soia). Plant ă prevăzută cu peri numero şi, roşcaţi
sau albicioşi; flori mici (5-7 mm), violacee; păstaie păroasă; seminţe foarte bogate
în ulei; cultivată ca plantă oleaginoasă.
  Laburnum anagyroides (salcâm galben). Arbust sau arbore, cu flori
galbene, grupate în raceme pendule; cultivat ca ornamental; plant ă toxică.
b) Fabaceae cu frunze palmat-compuse:
  Lupinus angustifolius (lupin) (fig.58A). Plant ă ierboasă, cu foliole
frunzelor liniar-lanceolate; flori albastre sau ro şietice; cultivată ca furajer ă sau
ornamentală.
c) Fabaceae cu frunze imparipenat-
compuse:
Galega officinalis (ciumărea,
scrântitoare). Plant ă perenă cu tulpina
fistuloasă, cu flori liliachii sau albe
grupate în raceme erecte. P ăstăi lungi
de 2-3 cm, gâtuite între semin ţe;
frecventă prin locuri umede; toxic ă.
Coronilla varia (coronişte).
Plantă perenă, cu flori roşietice sau
alburii grupate în umbele simple.
Fructul este o loment ă (fruct uscat,
Fig. 61. A-Cicer arietinum; B-Vicia cracca indehiscent, strangulat între semin ţe);
comună prin pajişti; toxică.
Cicer arietinum (năut) (fig. 61 A). Plant ă anuală, glandulos-p ăroasă,
cultivată ca furajer ă sau alimentar ă, cu foliole ovate şi serate, flori axilare, mici,
albăstrui, păstaie umflată, cu dou ă seminţe piriforme.
  Robinia pseudacacia (salcâm) (fig. 60 B). Arbore cu frunze prev ăzute la
 bază cu 2 ghimpi, proveni ţi din modificarea stipelelor. Florile albe, odorante, sunt
grupate în raceme pendule; p ăstăile brun-roşcate; cultivată în plantaţiile forestiere,
 pentru fixarea coastelor degradate, a terenurilor nisipoase, ca plant ă ornamentală,
melifer ă, medicinală.
  Sophora japonica (sofora). Arbore ornamental, cu flori albe-g ălbui, în
raceme mari, erecte; fruct lomentiform, c ărnos.
Onobrychis viciifolia (sparcetă) (fig. 60A). Plantă perenă, cu flori roşietice,
în racem alungit; păstaie semicircular ă, monospermă, indehiscent ă.

72
 d) Fabaceae cu frunze paripenat-compuse :
 Arachis hypogaea (alune de p ământ, arahide). Plant ă anuală sud-americană,
cu frunzele formate din câte dou ă perechi de foliole eliptice; flori galbene, axilare,
la care ginoforul (un pedicel care sus ţine ovarul) se alunge şte mult după fecundare
şi îndoindu-se în jos, înfige ovarul în p ământ, unde se formeaz ă păstaia
indehiscentă, cu dou ă seminţe comestibile.
Vicia sp. (măzăriche). Plante ierboase, cu frunzele multifoliolate, terminate
cu de obicei cu cârcei; jgheabul format prin concre şterea celor nou ă stamine se
termină oblic; seminţe globuloase; V. faba (bob)-plantă anuală, robustă,
alimentar ă, cu frunzele terminate într-o set ă, flori albe dispuse într-un racem scurt,
 păstaia cu desp ăr ţituri transversale; V. sativa (măzăriche de primăvar ă)-plantă
anuală furajer ă, cu frunze terminate cu cârcei, flori axilare, ro şii-albăstrui; V.
cracca (măzăriche) (fig.61 B) -plantă perenă, furajer ă, cu frunze terminate cu
cârcei, cu foliole liniare, flori albastre, dispuse într-un racem alungit şi lung
 pedunculat etc.
  Lathyrus sp. Plante asemănătoare cu cele din genul Vicia, de care se
deosebesc printr-un num ăr mai mic de foliole ale frunzelor  şi prin faptul că
 jgheabul staminelor se termină drept:  L. tuberosus (oreşniţă). Plantă perenă, cu
rizomi şi tuberculi fusiformi, frunze cu 2 foliole, flori ro şii grupate în racem;
frecventă prin pajişti (furajer ă) sau ca buruian ă în culturi;   L. pratensis (lintea
 pratului)-f ăr ă tuberculi, cu flori galbene, cre şte prin pajişti şi este furajer ă etc.
 Lens culinaris (linte). Plantă anuală, cultivată ca alimentar ă, cu cârcei, flori
mici, liliachii, grupate în raceme axilare, p ăstaie mică, romboidală, cu 1-2 semin ţe
lenticulare.
 Pisum sativum (maz ă re). Plantă anuală, alimentar ă sau furajer ă, cu frunze
formate din 2-4 perechi de foliole şi două stipele semicordate, mai mari decât
foliolele, florile albe sau ro şietice, grupate câte 3-5 în raceme laxe.
Ordinul SAPINDALES
Familia ACERACEAE
Arbori sau arbu şti, cu frunze opuse; flori pe tipul 4 sau 5, cel mai adesea
unisexuate, dialisepale, dialipetale, stamine libere, în num ăr dublu faţă de petale,
gineceu bicarpelar sincarp, cu ovar superior (K 4-5C4-5A8-10G (2)); fruct disamar ă.
 Acer platanoides (paltin de câmp, ar ţar). Arbore, cu frunze palmat-5-lobate,
cu lobi ascu ţiţi, aripile disamarei a şezate în unghi obtuz (fig. 38a), întâlnit frecvent
în pădurile de foioase;   A. pseudoplatanus (paltin de munte)-cu lobii frunzelor 

73
obtuzi, iar aripile disamarei în unghi drept;  A. campestre (jugastru)-cu frunze mai
mici, trilobate, iar aripile disamarei în unghi de 180 0;   A. tataricum (gladiş)-cu
frunze ovate, nelobate şi aripile disamarei în unghi ascu ţit sau paralele;  A.
negundo (ar ţar american)-cu flori repartizate dioic, frunze penat compuse, iar 
aripile disamarei în unghi ascu ţit.
Ordinul RHAMNALES
Familia VITACEAE
Plante lemnoase (liane sau arbu şti) agăţătoare prin cârcei de origine tulpina-
r ă; frunze alterne, de obicei simple; flori actinomorfe, pe tipul 5 sau 4 (K 5 C5 A5
G(2)); fruct bacă.
Vitis vinifera (viţa-de-vie) (fig.62).
Liană cu ritidom caduc sub forma unor 
fâşii longitudinale; frunze palmat-lobate;
flori mici, de obicei hermafrodite,
grupate în dicazii reunite în raceme
compuse, prezint ă 5 sepale foarte mici, 5
  petale unite la vârf  şi caduce în
momentul înfloririi, 5 stamine libere, la
  baza cărora se află un inel nectarifer  şi
gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul
superior; bacele reunite pe axa ramificat ă
Fig. 62. Vitis vinifera (a-ramur ă cu frunze
şi inflorescenţă), b,c-flori; d-fruct secţionat a inflorescenţei formează strugurele.
(bacă)
Cultivată sub diferite soiuri, pentru
fructele sale; V. silvestris (viţă sălbatică)-plantă spontană, întâlnită în păduri, cu
flori unisexuate, repartizate dioic şi bace mici, albăstrui, cu gust acru.
Ordinul APIALES ( UMBELLALES)
Familia APIACEAE (UMBELLIFERAE)
Cuprinde plante erbacee, cu r ădăcini pivotante, tulpini fistuloase şi striate;
frunzele penat (rar palmat) divizate, rar întregi, alterne, cu teaca dezvoltat ă; florile
sunt mici, actinomorfe, hermafrodite (rar unisexuate), pentamere, dialisepale,
sepalele fiind foarte mici, dialipetale, cu androceu izomer (nr. staminelor egal cu
cel al petalelor) şi gineceu bicarpelar sincarp, cu ovar inferior (¤K 5 C5 A5 G(2)),
grupate în umbele compuse, rar simple, adeseori prev ăzute cu involucru (bractei
situate la baza umbelei compuse) şi involucel (bractei situate la baza umbelulelor);

74
fructul este pseudodiachen ă (fruct apocarpoid şi fals); în organele plantelor se afl ă
canale secretoare cu uleiuri eterice, r ăşini sau alcaloizi.
a) Apiaceae cultivate ca alimentare, medicinale, condimentare sau
aromatice:
  Daucus carota (morcov). Plantă bienală, aspru-păroasă, cu r ădăcina
tuberizată, roşie-portocalie (la morcovul cultivat), sau foarte slab tuberizat ă, albă
(la morcovul s ălbatic); frunze de 2-4 ori penat-sectate; flori albe; inflorescen ţa
 prevăzută cu involucru foarte dezvoltat, format din bractei penat-sectate şi
involucele, de asemenea, dezvoltate; fruct elipsoidal, cu peri aspri a şezaţi pe
coastele proeminente.
Coriandrum sativum (coriandru) (fig. 63 B). Plant ă anuală cu frunzele
 bazale întregi sau trilobate, cele superioare penat-sectate. Florile albe-rozee, (cele
externe zigomorfe); inflorescen ţa este lipsit ă de involucru şi de involucel; fructele
sferice, gălbui-brunii, aromatice.
Carum carvi  (chimen, sec ărică). Specie bienal ă sau perenă cu frunze penat-
sectate, cu flori albe; inflorescen ţa f ăr ă involucru şi involucel; fructe alungit-
eliptice, costate şi foarte aromate. Este frecvent întâlnit ă şi spontană, prin pajişti.
  Levisticum officinale (leuştean). Plantă perenă, cu tulpina înalt ă, groasă,
fistuloasă, ramificată. Frunzele sunt penat-sectate, cu segmente late, lucioase;
florile galbene, în inflorescen ţe prevăzute cu involucru şi involucel; fructele
turtite, galbene-brune, costate.
 Apium graveolens (ţelină). Plantă bienală cu r ădăcina tuberizată, cărnoasă,
cu frunze penat-sectate, cu foliole late, lucioase; flori albe sau verzui în
inflorescenţe terminale şi laterale, f ăr ă
involucru şi involucel; fructele mici,
cenuşii, aproape globuloase.
  Anethum graveolens (mărar)
(fig. 63 A). Plant ă anuală cu tulpina
glabr ă, verde-albăstruie; frunze cu
segmentele foarte sub ţiri; flori galbene,
iar fructele ovate, costate.
  Petroselinum hortense
(pătrunjel). Plantă bienal ă, cu r ădăcină
Fig. 63. A-Anethum graveolens; B-
Coriandrum sativum; C-Conium maculatum tuberizată, gălbuie, frunze penat-

75
sectate, iar florile albe-verzui; inflorescen ţe f ăr ă involucru, dar cu involucele
 prezente; fructele cordat-ovoidale, mici, verzui-cenu şii, costate.
b) Apiaceae toxice:
Conium maculatum (cucută) (fig. 63 C). Plant ă bienală, înaltă până la 2,5
m, cu pete ro şietice pe tulpină; frunzele sunt p ăroase, 3-5 penat-sectate; florile
albe, în umbele compuse prev ăzute cu involucru şi involucele; fructele ovale,
 brune-verzui, cu coaste ondulate; cre şte ca buruiană, prin locuri ruderale, prezint ă
un miros resping ător  şi conţine alcaloizi care provoac ă tulbur ări neuro-musculare,
respiratorii şi chiar moartea.
Cicuta virosa (cucută de baltă). Plantă înaltă până la 2 m, peren ă printr-un
rizom gros, cărnos, compartimentat prin pere ţi transversali; frunzele penat-sectate,
cu segmente lanceolate; florile albe; inflorescen ţa f ăr ă involucru, dar cu
involucele prezente; fructele mici, brune-g ălbui, lat-ovate, cu sepale evidente
  persistente; frecventă prin locuri ml ăştinoase; conţine alcaloizi care provoac ă
tulbur ări neuro-musculate, digestive, respiratorii şi chiar moartea.

Subclasa CARYOPHYLLYDAE
Cuprinde plante ierboase, cu flori actinomorfe, ciclice, pentamere, cu piesele
  periantului libere, gineceul cu 2-5 carpele, ovule dispuse pe o proeminenţă
columnar ă centrală a ovarului (placenta ţie centrală).
Ordinul CARYOPHYLLALES
Familia CARYOPHYLLACEAE
Cuprinde plante erbacee, cu nodurile tulpinilor evident umflate; frunzele
sunt simple şi opuse, iar florile actinomorfe, hermafrodite (rar unisexuate),
  pentamere (K 5; (5)C5 A5+5; 2-5
(2-5)
G ), grupate în dicazii;
fructele sunt capsule (fig. 64).
  Agrostemma githago
(neghină) (fig. 64.A). Plant ă
anuală păroasă, cu frunze
liniar-lanceolate; florile mari,
roz-liliachii, cu caliciul
gamosepal, cu lacinii mai
Fig. 64. A-Agrostemma githago (a-planta cu flori; b-floare lungi decât petalele; gineceu
secţionată; c-gineceu; d-diagrama florală; e-fruct); B-
Stellaria media (f-floare)   pentacarpelar; buruian
ă

76
toxică, prin lanurile de cereale.

 Dianthus caryophyllus (garoafa de gr ădină). Plantă perenă glabr ă, cu frunze

lanceolate; flori mari, de obicei involte, de diferite culori, cu caliciul gamosepal
având la baz ă nişte scvame involucrale, gineceu bicarpelar; plant ă ornamentală,
cultivată.
 Stellaria media (rocoină) (fig. 64. B). Plantă anual ă, cu tulpini ascendente
sau târâtoare; frunze ovat-eliptice; flori albe, cu caliciul dialisepal; buruian ă
segetală şi ruderală.
Familia CHENOPODIACEAE
Cuprinde plante ierboase, cu frunze simple, alterne; florile prezint ă un
  perigon format din 1-5 tepale, androceul izomer, gineceul 2-3 carpelar sincarp;
fructul achenă sau capsul ă.
 Beta vulgaris (sfecla) (fig.
65). Plantă bienală, cu r ădăcina,
hipocotilul şi o parte din axa
epicotilă tuberizate; frunze mari,
ovate; flori actinomorfe,
hermafrodite (P5 A5 G(3))
grupate în glomerule; fruct
compus (glomerul). Cultivat ă ca
 plantă industrială (sfecla de
zahăr), alimentar ă (sfecla roşie)
sau furajer ă.
  Spinacia oleracea (spa-
Fig. 65. Beta vulgaris: a-corp tuberizat şi nac). Plantă anuală, cu frunze
mari, cărnoase şi flori
unisexuate, repartizate dioic; cultivat ă ca plantă alimentar ă.
Chenopodium album (loboda porceasc ă). Plantă anuală, cu frunze ovat-
lanceolate, flori pentamere; fruct achen ă; întâlnită frecvent ca buruian ă segetală
sau ruderală.
Familia AMARANTHACEAE
Plante ierboase, cu frunze simple, alterne, flori unisexuate, repartizate
monoic, cu perigon din 3-5 tepale libere, androceu din 3-5 stamine, gineceu 2-3

77
carpelar sincarp, cu ovarul superior; fruct capsul ă operculată (se deschide prin
detaşarea unui c ă păcel), sau capsul ă indehiscentă, acheniformă.
  Amaranthus retroflexus (ştir). Plantă anual ă, cu tulpina p ăroasă, frunze
ovate, florile grupate în inflorescen ţe spiciforme terminale; perigon pentamer;
capsulă operculată; buruiană nitrofilă, foarte frecvent ă prin culturi, locuri ruderale,
 pârloage etc.

Subclasa DILLENIIDAE
Cuprinde plante cu frunze alterne, flori pentamere, cu periant dublu,
dialisepal şi dialipetal (rareori florile sunt nude); gineceul sincarpic prezint ă un
număr foarte mare de ovule, situate pe peretele ovarului (placenta ţie parietală).
Ordinul
BRASSICALES
Familia
BRASSICACEAE
(CRUCIFERAE)
Cuprinde plante
ierboase; florile sunt
actinomorfe, hermafrodite,
tetramere, dialisepale,
Fig. 66. A- Sinapis arvensis; B-Cheiranthus dialipetale, cu androceul
cheiri; C-Raphanus sativus; D-Raphanus
raphanistrum tetradinam (2 stamine mai
scurte şi 4 mai lungi), gineceu
cu 4 carpele unite (dou ă fertile,
foarte înguste, opuse, unite
  printr-un perete membranos şi
două late, sterile), cu ovar 
(4)
superior (K 2+2 C2+2 A2+4 G );
inflorescenţele sunt raceme
simple sau compuse; fructele
sunt silicve sau silicule.
a) Brassicaceae cu fruct
silicvă:
Fig. 67. A-Thlaspi arvense; B-Capsella bursa-pastoris;   Brassica oleracea
C-Cardaria draba

78
(varza). Plant ă bienală, cu frunze mari, ceroase; florile, care apar în al doilea an,
sunt galbene; se cultiv ă sub mai multe variet ăţi: capitata (varza de c ă păţână
(mugure terminal hipertrofiat) - cu forma alba- varza albă şi f. rubra-varza roşie);
var  acephala (varza furejer ă-cu tulpina înaltă, nu formează că păţână); var. botrys
(conopida-cu inflorescen ţa cărnoasă, gălbuie); var.  gongylodes (gulia-cu tulpina
scurtă, tuberizată la bază); var.  gemmifera (varza de Bruxelles-cu tulpina înalt ă,
foliată şi cu mugurii axilari tuberiza ţi-că păţâni de mărimea unei nuci); var.
 sabauda (varza creaţă-cu frunzele c ă păţânii puternic încreţite pe margini). Alte
specii:  B. nigra (muştarul negru)-plantă anuală, cu flori galbene; silicvele alipite
de axa inflorescen ţei; cultivată pentru seminţele sale condimentare;   B. rapa
(rapiţa) şi   B. napus (rapiţa, napi, broajbe) -plante cultivate pentru semin ţele
 bogate în ulei sau pentru r ădăcinile tuberizate).
 Raphanus sativus (ridiche) (fig.66.C). Plant ă anual ă sau bienal ă cu r ădăcina
şi axa hipocotil ă tuberizată; frunzele bazale lirate, iar cele superioare lanceolate;
florile albe- violete; fructul silicv ă indehiscentă; plantă alimentar ă;  R.
raphanistrum (ridichioar ă) (fig. 66.D)-cu fruct strangulat între semin ţe (lomentă),
întâlnită ca buruian ă prin culturi.
 Matthiola incana (mixandr ă). Plantă perenă, alipit-păroasă (peri ramificaţi);
frunze lanceolate; flori albe, ro şii, purpurii; silicvă la vârf cu un rostru scurt,
evident bilobat (lobi paraleli); cultivat ă ca decorativă.
Cheiranthus cheiri  (micşunele) (fig. 66B). Plant ă alipit păroasă (peri
 bifurcaţi, ca acul busolei), frunze lanceolate; flori galben-aurii, adeseori brun-
nuanţate; silicvă la vârf cu un rostru scurt, evident bilobat (lobi divergen ţi);
cultivată ca decorativă.
 Sinapis arvensis (muştar de câmp) (fig 66 A). Plant ă anuală cu peri aspri;
frunzele inferioare sunt pe ţiolate, întregi sau lirate (lobul terminal mare, iar cei
laterali mult mai mici), iar cele superioare sesile şi întregi sau lobate; florile
galbene, iar fructele şilicve cu un rostru (cioc) cilindric, mai scurt decât silicva;
 buruiană toxică, în culturi, locuri ruderale.   S. alba (muştarul alb)- cu frunzele
superioare peţiolate penat-fidate sau sectate; fructul foarte p ăros, cu un rostru
turtit, de lungimea silicvei; cultivat ă pentru seminţele sale condimentare.
b) Brassicaceae cu fruct siliculă:
Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului) (fig. 67 B). Plant ă anuală sau
 bienală cu frunzele bazale fidate, a şezate în rozet ă, iar cele tulpinale lanceolate;

79
florile albe; silicule invers-cordate, triunghiulare; comun ă prin culturi şi locuri
ruderale.
Thlaspi arvense (punguliţa) (fig. 67 A). Plant ă anuală, cu frunze lanceolate,
cele superioare sesile, flori albe şi silicule circulare, aripate, la vârf emarginate;
 buruiană frecventă prin culturi şi locuri ruderale.
Cardaria draba (urda vacii) (fig. 67.C). Plant ă cu drajoni; frunze ovate,
sesile; flori albe, în raceme de corimbe; silicul ă indehiscentă, ovat-cordată;
 buruiană frecventă.
 Armoracia rusticana (hrean). Plant ă perenă cu r ădăcina groasă, cărnoasă,
albă; frunzele bazale lung pe ţiolate, ovat-cordate, cele tulpinale lobate sau penat-
fidate; florile albe; cultivată pentru r ădăcinile sale condimentare.
Ordinul SALICALES
Familia SALICACEAE
Grupează arbori sau arbu şti cu frunze întregi, simple, alterne; florile dispuse
în amenţi, unisexuate, repartizate dioic, nude, cele mascule cu 2- ∞ stamine, cele
femele cu gineceu bicarpelar sincarp, cu ovarul superior; fructele sunt capsule;
seminţele au un smoc de peri şori pe funicul.
 Salix sp.. Arbori sau arbu şti frecvenţi în locuri umede (lunci, pe lâng ă bălţi
etc), cu frunze lanceolate sau eliptice; bracteile amen ţilor ovat-eliptice, nedivizate:
 S. alba (salcie, r ăchită albă) (fig. 68)-cu frunze lanceolate, serate, treptat îngustate
la bază, albicioase şi dispers p ăroase pe fa ţa inferioar ă şi cu ramuri flexibile (nu se
rup la îndoire);  S. fragilis-cu frunze glabre, verzi pe ambele fe ţe şi ramuri fragile
(se rup u şor la îndoire);   S. babylonica (salcie pletoasă)-cu ramuri flexibile,
 pendule;   S. purpurea
(r ăchită roşie)- cu frunze
lanceolate, mai late în
 jumătatea superioar ă şi
ramuri tinere flexibile,
galben-roşietice; S.
viminalis (mlajă)- cu
frunze liniare, alb-cenu şiu
 păroase pe dos, lucitoare
Fig. 68. Salix alba (a-ramur ă cu frunze; b-ramur ă cu şi ramuri flexibile;  S.
amenţi; c-ament femel; d-floare masculă cu bractee; e-floare
femelă cu bractee; f-fruct; g-sămânţă) caprea (salcie că prească)-
cu frunze eliptice,

80
 pubescente şi lăstari fragili etc.
 Populus sp . Arbori cu frunze late; bracteile amen ţilor divizate:  P. alba (plop
alb)-cu frunzele palmat-lobate, alb-tomentoase pe fa ţa infeioar ă;   P. nigra (plop
negru)- cu frunze rombic-ovate, serate, lucioase, verzi pe ambele fe ţe, cu peţioli
comprimaţi lateral;  P. tremula (plop tremur ător)- cu frunze circular-ovate, verzi-
albăstrui pe faţa inferioar ă, cu peţioli comprimaţi lateral etc.

Ordinul CUCURBITALES
Familia CUCURBITACEAE
Plante erbacee, cu tulpina fistuloas ă, repentă sau agăţătoare prin cârcei;
frunzele simple, alterne, iar florile actinomorfe, unisexuate, pentamere,
gamosepale şi gamopetale (K (5)C(5)A(5) sau 5; G(3-5)); plantele sunt monoice, rar 
dioice; fructul este pseudobac ă, cu
seminţele bogate în ulei.
Cucurbita pepo (bostan,
dovleac) (fig. 69). Plant ă anuală
aspru-păroasă, cu tulpina 5-muchiat ă,
cu cârcei ramificaţi; frunze mari,
 palmat-lobate; flori mari, galbene, cu
corola campanulat ă; fructe mari,
sferice, galben-portocalii (bostanul
furajer), alungite, galbene sau alburii
Fig. 69. Cucurbita pepo (a-planta; b-receptacul
şi androceu; c-receptacul şi gineceu; d- (la var. oblonga, cultivată ca legumă).
diagrama florii mascule; e-diagrama florii
femele Cucumis sativus (castravetele).
Plantă anuală aspru păroasă, cu cârcei simpli, frunze palmat-lobate, cu lobi
ascuţiţi; flori galbene, cu corola campanulat ă; fruct alungit, verde, verucos, cu
miezul alb. C. melo (pepene galben, zemos)-cu lobii frunzelor rotunji ţi şi fruct
globulos sau ovoidal, galben sau verde, cu miezul galben-portocaliu sau alb-
verzui, foarte aromat.
Citrullus lanatus (pepene verde, harbuz). Plant ă anuală, cu cârcei ramifica ţi;
frunze penat-sectate, albicios-p ăroase; flori galben-verzui; fruct mare, verde, cu
miezul roşu sau galben, dulce, foarte suculent.
Ordinul MALVALES
Familia MALVACEAE

81
 Plante cu frunze simple, alterne; flori actinomorfe, hermafrodite, pentamere,
cu caliciul dublu (caliciu+calicul) ± gamosepal, corola dialipetal ă, androceul
gamostemon monadelf, din numeroase stamine, gineceul 3-5 carpelar sincarp sau
  policarpelar par ţial sincarp (¤Kc 3-13 K (5)C5 A(∞) G(5-∞)); fruct capsul ă sau
 poliachenă în formă de colăcel (fig. 70).
 Althaea officinalis (nalbă mare). Plantă perenă, stelat-tomentoasă, până la
1,50 m înălţime, cu frunzele inferioare palmat-lobate, cele superioare trilobate;
florile albe sau roze, cu calicul din 6-9 bractei unite; fruct poliachen ă; creşte prin
locuri umede, lunci, locuri ruderale, adesea cultivat ă, ca plantă medicinală;  A.
rosea (nalbă de gr ădină)-plantă perenă înaltă de 1-3 m, cu frunze palmat-lobate,
cu flori roşii, negre purpurii, albe sau g ălbui, adesea involte (b ătute); cultivată ca
 plantă ornamentală sau medicinal ă.
 Malva silvestris (nalbă mică). Plantă perenă erectă, cu frunze palmat-lobate;
florile mari, cu calicul din 3
  bractei libere; petale şroii-
  purpurii, rar albicioase; fructele
  poliachene; pe lângă garduri,
drumuri, pârloage; plant ă
medicinală;   M. neglecta (caşul
 popii)- plantă de talie mai mic ă,
cu frunze reniform-cordate, flori
mai mici, cu petale mai lungi
Fig. 70. A-Gossypium herbaceum (a-planta cu flori; decât sepalele, albe-rozii; fructe
 b-gineceu; c-fruct deschis, cu seminţe acoperite de
 peri); B-Hibiscus trionum netede;  M. pussila (nalba mică)-
cu flori mai mici (petalele de
lungimea sepalelor - cca. 4 mm)
şi fructe reticulat alveolate
(specii ruderale).
Gossypium herbaceum
(bumbac) (fig. 70.A). Plant ă
anuală, cu frunze palmat-lobate;
flori cu calicul din trei bractei
mari; petalele gălbui; fructul este
Fig. 71. Tilia tomentosa (a-ramur ă cu frunze şi o capsul ă cu seminţele acoperite
flori; b-inflorescenţă; c-floare; d-fruct secţionat
cu peri unicelulari celulozici,

82
utilizaţi în industria textilă.
  Hibiscus trionum (zămoşiţă) (fig. 70.B). Plant ă anuală, cu frunze sectate;
flori cu calicul din 6-13 bractei libere; petale galbene, la baz ă purpurii; fruct
capsulă; buruiană prin culturi;   H. esculentus (bame)-cu frunze palmat-lobate,
fruct-capsulă alungită, care se consum ă în stare tânăr ă, ca legumă;  H. syriacus-
arbust ornamental cu frunze trilobate şi flori mari, axilare, roşii-liliachii sau albe
etc.
Familia TILIACEAE
Cuprinde plante lemnoase, cu frunze întregi, alterne, cu flori actinomorfe,
hermafrodite, pentamere, dialisepale, dialipetale, cu androceu polimer, pentadelf 
(2-5)
şi gineceu cu 2-5 carpele unite, cu ovar superior (K 5 C5 A ∞G ) grupate în
cime; fructe achene sau capsule (fig. 71).
Tilia tomentosa (tei alb sau argintiu). Arbore cu frunze cordate, pe fa ţa
inferioar ă alb-stelat-tomentoase. Florile g ălbui sunt grupate în dicazii a c ăror 
 peduncul concre şte par ţial cu o bractee mare, lanceolat ă, care ajut ă la diseminarea
fructelor prin vânt; fructele sunt achene ovale, mucronate; prin p ădurile de câmpie
şi dealuri sau cultivat ca arbore decorativ, melifer  şi medicinal; T. cordata (teiţă)-
cu frunze mai mici, cu smocuri de peri ruginii pe fa ţa inferioar ă, la punctele de
ramificare a nervurilor; T. platyphyllos (tei cu frunza mare)- cu smocuri de peri
albicioşi la punctul de ramificare a nervurilor etc.

ÎNTREBĂRI:
1. Scrieţi formulele florale ale familiilor de plante întâlnite pân ă aici. Care
sunt asemănările şi deosebirile dintre acestea ?
2. În care dintre familiile de plante prezentate sunt cuprinse plante cultivate
ca alimentare ?
3. Care sunt fructele caracteristice pentru familiile de plante descrise pân ă
acum în acest curs ?

Subclasa ASTERIDAE
Cuprinde plante cu flori tetraciclice, cu periant dublu, gamopetale, cu
androceul din 2-5 stamine unite cu corola, iar gineceul de obicei 2-carpelar 
sincarp.
Ordinul GENTIANALES
Familia GENTIANACEAE
Cuprinde plante erbacee, cu frunze opuse; florile tetramere sau pentamere,
cu ovarul superior ( ∞K 5-4 sau (5-4) [C(5)A5-4 ] G(2)), iar fructele sunt capsule.

83
 Gentiana lutea (ghinţur ă galbenă). Plantă perenă printr-un rizom puternic,
cu frunze mari, eliptice, iar florile de culoare galben ă; creşte în etajul alpin şi
subalpin şi este o plant ă medicinală, dar ocrotită ca monument al naturii. În
regiunea de munte se afl ă numeroase alte specii ale genului Gentiana, majoritatea
cu flori albastre.
Centaurium umbellatum (potroacă, fierea pământului). Plantă anuală cu
tulpina tetra-muchiată, simplă sau ramificată în partea superioar ă, cu frunzele
 bazale obovate, peţiolate, în rozetă, cele tulpinale opuse, alungite, sesile; florile
roşii sunt grupate în dicazii; comun ă prin pajiştile umede şi este plant ă medicinală.
Ordinul OLEALES
Familia OLEACEAE
Plante lemnoase, cu frunze opuse; flori actinomorfe, tetramere, cu 4 sepale
unite, 4 petale unite, androceul din 2 stamine, iar gineceul bicarpelar sincarp, cu
ovarul superior (K (4) C(4)A2 G (2)); fructele sunt: drupa, capsula, baca, sau samara.
Olea europaea (măslin). Arbust sau arbore cu frunze lanceolate, întregi,
 persistente, pieloase; flori albe, grupate în raceme axilare; fructele sunt drupe cu
mezocarpul bogat în ulei comestibil şi medicinal; cultivat în regiunea
mediteraneeană ca plantă alimentar ă şi oleifer ă.
 Syringa vulgaris (liliac) (fig. 72). Arbust, cu frunze simple, întregi, ovate;
flori violacee sau albe, cu corola hipocrateriform ă, grupate în raceme compuse;
fructele sunt capsule; cultivat ca arbust
ornamental.
Forsythia suspensa (forsiţie).
Arbust cu frunze simple, serate; flori
galbene, apar înainte de înfrunzire;
fructele sunt capsule; cultivat ca
ornamental.
  Ligustrum vulgare (lemn
câinesc). Arbust cu frunze simple,
întregi, lanceolate; flori albe, grupate în
raceme; fructele sunt bace negre;
cultivat ca ornamental sau spontan, prin
Fig. 72. Syringa vulgaris (fl-flori; fr-fruct)  păduri de foioase.

84
 Fraxinus excelsior  (frasin). Arbore cu frunze imparipenat-compuse; flori
nude (lipsite de periant), unisexuate sau hermafrodite; fructele sunt samare;
frecvent prin p ăduri de foioase şi cultivat prin parcuri ca ornamental.
Ordinul SOLANALES
Familia SOLANACEAE
Cuprinde plante erbacee, rar arbu şti, bogate în alcaloizi, cu frunze simple,
alterne; flori actinomorfe, hermafrodite, pentamere, cu caliciul persistent,
(2))
gamosepal, corola gamopetal ă, iar ovarul superior (¤K (5)
(5) [C(5)A5-4] G ; fructele
sunt bace sau capsule (fig. 73).
  Solanum tuberosum (cartof) (fig. 73 D). Plant ă perenă prin tuberculi;
tulpina aeriană ramificată, frunzele întrerupt-penat-sectate, iar florile cu corola
rotată, alb-roz-violacee, grupate în cime scorpioide; fructul bac ă; plantă
alimentar ă, industrială şi furajer ă.  S. melongena (pătlăgele vinete)-plant ă anuală
cu frunze simple, mari, ovate, flori solitare, violacee şi fruct alungit, l ăţit spre vârf,
violaceu, se cultiv ă ca alimentar ă;   S. nigrum (zârnă)- plantă anuală, cu frunze
ovate, flori albe şi bace negre, mici, frecvent ă ca buruiană.
  Lycopersicum esculentum (pătlăgele roşii, tomate). Plantă anuală,
glandulos-păroasă, cu frunze imparipenat-sectate; florile galbene, grupate în cime
racemiforme; fructele roşii de diferite nuan ţe; cultivată ca plantă alimentar ă.
Capsicum annuum (ardei). Plant ă anual ă, cu frunze simple, ovat-lanceolate,
întregi; flori albe, axilare; fructele sunt bace nesuculente, goale în interior,
globuloase sau alungite, cu gust dulce sau iute; cultivat ă ca plant ă alimentar ă sau
condimentar ă.

Fig. 73. A-Nicotiana tabacum; B-Hyoscyamus niger; C-Atropa belladonna;

D-Solanum tuberosum

85
   Atropa belladonna (mătr ăgună, cireaşa lupului) (fig. 73C). Plant ă perenă
înaltă de cca 2 m, cu frunze întregi, ovate, cele inferioare alterne, cele superioare
câte dou ă la un nod, una mai mare, alta mai mic ă (fenomen de anizofilie); florile
solitare, axilare, nutante, cu corola campanulat ă, de culoare purpurie; fructul este
 bacă sferică, neagr ă-str ălucitoare; creşte prin păduri umbroase; medicinal ă dar  şi
foarte toxică.
 Hyoscyamus niger  (măselariţă) (fig. 73B). Plant ă bienală, glanduloas ă, cu
frunze neregulat penat-lobate, cele bazale pe ţiolate, cele superioare sesile; florile
de culoare galben-murdar, cu vini şoare violete, cu tendin ţă de zigomorfie; fructul
este capsul ă operculată (pixidă); buruiană nitrofilă şi toxică, frecvent ă prin locuri
ruderale.
  Datura stramonium (ciumăfaie). Plantă anual ă cu tulpina fistuloas ă,
 puternic ramificată; frunzele ovate, inegal din ţate; florile solitare, sunt mari, albe,
infundibuliforme, iar fructul capsul ă ovat ă, ţepoasă, cu deschidere valvicid ă;
frecventă în locuri ruderale, maidane, terenuri gunoite, în jurul locuin ţelor, prin
culturi; toxică.
  Nicotiana tabacum (tutun) (fig. 73 A). Plant ă anuală cu tulpina robust ă,
vâscos-păroasă, cu frunze mari, oblong-lanceolate, ascu ţite şi decurente; florile
roşii-rozii, cu tubul corolei lung,
l ung, sunt grupate în cime scorpioide terminale; fructul
este o capsul ă denticulată; cultivată pentru utilizare în industria ţigaretelor.  N.
rustica (mahorcă)- cu frunzele ovate cu pe ţiolul aripat, iar florile galbene-verzui,
cultivată în acelaşi scop ca şi specia precedent ă. N. alata (regina nopţii)- cu frunze
ovat-lanceolate, flori mari, odorante, albe sau cu nuan ţe violacee, cu tubul corolei
lung, cultivat ă ca plantă ornamentală.
Familia CONVOLVULACEAE
Plante ierboase, cu frunze simple, alterne; flori actinomorfe, hermafrodite,
 pentamere, cu 5 sepale unite, 5 petale unite-corola fiind pâlniat ă, androceul din 5
stamine, iar gineceul 2-5 carpelar sincarp, cu ovarul superior (K (5) [C(5)A5]G (2-5))
şi stilele unite; fructele sunt capsule.

86
 Convolvulus arvensis (volbura) (fig. 74A). Plant ă perenă, cu drajoni; tulpina
volubilă sau târâtoare cu frunze cu baza hastat ă şi flori albe; buruian ă prin culturi.
  Ipomoea rubro-caerulea (zorele). Plantă volubilă, cu flori mari albastre-
azurii, cultivat ă ca ornamental ă.

Familia CUSCUTACEAE
Plante ierboase parazite, volubile, de culoare galben-brunie (lipsite de
clorofilă), cu frunze foarte reduse, scvamiforme; tulpinile formeaz ă nişte
formaţiuni (sugători sau haustori) care se înfig în tulpinile plantelor gazd ă, până la
nivelul ţesuturilor liberiene din cilindrul central, de unde extrag seva elaborat ă cu
care se hr ănesc; florile, grupate în inflorescen ţe globuloase, au aceea şi alcătuire ca
şi la Convolvulaceae, prezentând îns ă la baza corolei, spre interior, ni şte scvame
sau solzi fimbriaţi, iar stilele libere; fructele sunt capsule.
Cuscuta sp. (tor ţel, cuscut ă). Parazitează diferite plante spontane sau
cultivate, producând pagube agriculturii: C. trifolii  (fig. 74 B), C. campestris C.
epilinum etc.
Ordinul LAMIALES
Familia BORAGINACEAE
Cuprinde plante erbacee, aspru p ăroase, rar glabre, cu frunze întregi,
î ntregi, alterne,
iar florile gamopetale, actinomorfe, hermafrodite, pentamere, cu stil ginobazic
(2)
(stilul se prinde la baza ovarului), grupate în cime scorpioide (K (5)[C(5)A5] G );
fructul este tetraachen ă (fruct apocarpoid).

87
   Pulmonaria officinalis (mierea ursului). Plantă perenă cu rizom; frunze
oblongi, cele bazale lung pe ţiolate, cordate, cele superioare sesile; florile ro şii
înainte de fecundare, albastre dup ă fecundare; frecvent ă prin păduri, poieni, locuri
umbroase.
  Symphytum officinale (tătăneasă). Plantă perenă printr-un rizom gros şi
negricios; frunzele sunt mari, ovat-lanceolate, cele tulpinale sesile şi decurente
(baza limbului se prelunge şte pe tulpină astfel încât aceasta devine aripat ă), iar 
florile roze-violacee, mai rar albe; cre şte prin fâneţe umede; este o plant ă
medicinală.
Cynoglossum officinale (limba câinelui). Plantă bienal ă cu frunze
lanceolate, cu flori ro şii-purpurii, iar fructele acoperite cu spini înconvoiaţi al vârf,
care se aga ţă uşor de blana animalelor; frecvent ă în păşunile neîngrijite, locuri
ruderale, marginea drumurilor.
Familia LAMIACEAE (LABIATAE)
Cuprinde plante erbacee, rareori lemnoase, cu tulpini tetra-unghiulare, cu
frunze simple, opuse. Florile zigomorfe, pentamere, hermafrodite, cu corola
 bilabiată şi androceul didinam (2 stamine mai lungi şi 2 mai scurte) şi gineceul
 bicarpelar sincarp, cu ovarul superior, (%K (5)[C(5)A2+2 ]G (2)) (fig. 75), grupate în
cime axilare contractate; fructele (apocarpoide) sunt tetraachene.
  Lamium maculatum (urzica moartă) (fig. 75). Plantă perenă cu miros
neplăcut; frunze ovate, serate; flori ro şii-violacee; creşte la marginea p ădurilor,
 prin tuf ărişuri, locuri ruderale.   L. purpureum (sugel)-plantă anuală, de talie mai
mică, cu frunze ovate, întâlnit ă ca buruiană prin culturi sau în locuri ruderale, ca şi
  L. amplexicaule (sugel puturos)-cu frunze
tulpinale superioare sesile şi circular-reniforme.
  Lavandula angustifolia (levănţică).
Subarbust cu frunze liniar-lanceolate, cu flori
albastre-violacee; se cultiv ă ca plantă melifer ă,
odorantă şi medicinală.
 Melissa officinalis (roiniţă). Plantă perenă,
cu frunze ovate, cu flori albe sau roze; cre şte
  prin păduri, dar adesea se cultiv ă ca plant ă
medicinală, odorantă, melifer ă.
  Mentha piperita (mentă, izmă). Plantă
Fig. 75. Lamium maculatum
(fl-floare, a-androceu, g-gineceu)  perenă odorantă, cu frunze ovat-lanceolate, cu

88
flori roze dispuse în pseudoverticile spiciforme; se cultiv ă ca plantă medicinală.
  Leonurus cardiaca (talpa gâştei). Plantă perenă cu tulpini fistuloase, fin
 păroase numai pe muchii; frunzele sunt palmat-lobate, iar florile roze; cre şte pe
lângă garduri, la marginea drumurilor, locuri necultivate şi este medicinal ă.
  Salvia officinalis (jaleş de gr ădină). Subarbust cu frunze lanceolate,
tomentoase. Florile sunt ro şiatice, violacee sau albe, cu doar dou ă stamine; se
cultivă ca plantă medicinală.
Thymus vulgaris (cimbru de cultur ă, lămâioar ă). Subarbust cu tulpini
 păroase şi frunzele lanceolate; florile sunt mici, rozee, foarte aromatice; se cultiv ă
ca plant ă medicinală. Th. glabrescens, Th. pannonicus etc (cimbrişor de câmp)-
frecvente prin paji şti însorite, folosite ca plante medicinale.
Ocimum basilicum (busuioc). Plant ă anuală cu frunze ovat-lanceolate şi
flori albe grupate în spice lungi; cultivat ă ca plantă de cult, aromată şi medicinală.
  Satureja hortensis (cimbru). Plantă anuală cu frunze lanceolate şi flori
violacee cu pete purpurii, cultivat ă ca plantă condimentar ă, aromatică.
Ordinul ASTERALES
Familia ASTERACEAE (COMPOSITAE)
Cuprinde plante erbacee, subarbu şti, rar arbori (în regiunile tropicale), cu
frunze alterne sau opuse, iar florile pentamere, gamopetale, grupate în calatidii.
Florile au caliciul redus reprezentat prin scvame, peri (papus), ţepi sau uneori
caliciul lipseşte; corola poate fi tubuloas ă (flori actinomorfe) sau ligulat ă (flori
zigomorfe); androceul este sinanter; gineceul bicarpelar sincarp, cu ovarul inferior 
(¤ sau % K ∞-0 [C(5)A(5)]G(2)); fructele sunt pseudoachene înso ţite sau nu de caliciul
  persistent care formează adeseori o umbrelu ţă de peri numit ă  papus. Unele
asteracee posed ă vase laticifere, altele nu, dar au în schimb canale sau peri
secretori.
a) Asteraceae cu flori tubuloase (cel puţin în zona centrală a
calatidiului) şi lipsite de canale laticifere ( Asteroideae sau Tubuliflorae):
• Plante industriale:
  Helianthus annuus (floarea soarelui). Plant ă anuală viguroasă, cu frunze
mari, ovat-cordate, alterne; calatidii mari, cu flori marginale ligulate, sterile, iar 
cele centrale tubuloase, fertile; fructe lipsite de papus; semin ţele sunt foarte
 bogate în ulei; cultivat ă ca plant ă oleifer ă (fig. 76 A).

89
 • Plante medicinale:
  Achillea millefolium
(coada şoricelului). Plantă
 perenă aspru păroasă, cu rizom;
frunze lanceolate, de 2-3 ori
 penat-sectate şi mai late de 1
cm; calatidiile sunt mici,
dispuse în corimbe compuse, cu
Fig. 76. A-Helianthus annuus; câte 5 flori marginale ligulate
B-Chamomilla recutita; C-Artemisia absinthium
albe, cele centrale tubuloase;
comună prin fâneţe, poieni, tuf ărişuri,
margini de drumuri etc, adeseori
cultivată;   A. setacea -cu frunze mai
înguste de 1 cm etc.
Chamomilla recutita (Matricaria
chamomilla) (muşeţel). Plantă anuală,
cu frunze bipenat-sectate; axa
calatidiului este conic ă şi goală în
interior; florile marginale ligulate, albe,
celelalte galbene, tubuloase; cre şte prin
locuri ruderale, p ăşuni, locuri
Fig. 77. A-Cirsium arvense; B-Senecio vernalis;
C-Galinsoga parviflora săr ăturoase, sau se cultiv ă în scop
medicinal (fig. 76 B).
  Artemisia absinthium (pelin)
(fig. 76 C). Plant ă perenă cu tulpina
lignificată mai ales la baz ă, cu frunze
2-3 ori penat-sectate, pe dos albe-
argintii, pe faţă verzi; florile galbene,
toate tubuloase, grupate în calatidii
mici, reunite în raceme; cre şte prin
 pajişti, marginea drumurilor, locuri
ruderale; plant ă medicinală,
aromatică şi cu gust amar.
Fig. 79. A-Sonchus arvensis;   Arnica montana (arnică).
B-Cichorium intybus Plantă perenă cu rizom gros,

90
orizontal, tulpina neramificat ă, rar cu 1-2 ramuri, cu frunzele bazale eliptice,
dispuse în rozet ă, iar cele tulpinale mici, opuse; calatidiile sunt mari, solitare, iar 
florile de culoare galben ă (cele marginale ligulate); cre şte prin fâneţe, poieni,
 păduri din regiunea montan ă şi subalpină.
Calendula officinalis (gălbe-nele). Plant ă anuală cu tulpina pu ţin ramificată,
cu frunzele lanceolate; florile
marginale ligulate, galbene-
  portocalii, cele centrale tubuloase,
galbene sau galbene-brunii; se
cultivă ca plant ă decorativă şi
medicinală.
  Inula helenium (iarbă mare).
Fig. 78. A-Xanthium strumarium (fl-
floare; fr-fructificaţie); B-Taraxacum officinale Plantă perenă, viguroasă, cu frunze
mari, cenuşiu-tomentoase pe fa ţa
inferioar ă; calatidiile, grupate în corimb, sunt mari, cu flori galbene (cele
marginale ligulate); fructul prezint ă papus; creşte prin locuri umede.
Tussilago farfara (podbal). Plantă perenă, cu rizom, de pe care, prim ăvara
devreme se formeaz ă tulpini cu frunze reduse şi cu câte un calatidiu cu flori
galbene (cele marginale ligulate); dup ă scuturarea fructelor (care sunt înso ţite de
  papus) se dezvoltă frunzele normale, mari, cordate, alb-tomentoase pe fa ţa
inferioar ă; creşte prin locuri umede şi argiloase, pe rupturi de teren, râpi, malurile
 pâraielor etc.
• Buruieni frecvente prin culturi sau locuri ruderale:
Cirsium arvense (pălămidă) (fig. 77 A). Plantă perenă, viguroasă, cu
r ădăcini drajonante; frunze alterne, lanceolate, spinos-serate sau lobate; calatidii
cilindrice, grupate în corimb, cu flori ro şii (toate tubuloase); fruct cu papus din
 peri penat-ramifica ţi.
Carduus nutans (ciulin). Plantă bienală, viguroasă, cu frunze alterne,
lanceolate, penat-fidate, spinoase; florile ro şii (toate tubuloase) sunt grupate în
calatidii solitare, mari, nutante, cu foliolele involucrului late şi spinoase, iar 
 pedunculul f ăr ă frunze sub calatidiu; fructul cu papus format din peri simpli. C.
acanthoides (spin)-cu tulpina foarte ramificat ă şi frunzoasă până sub calatidiu etc.
Galinsoga parviflora (busuioc de câmp) (fig. 77 C). Plant ă anuală, cu frunze
ovate, opuse; calatidii mici, cu flori marginale ligulate tridentate, albe, iar cele
centrale tubuloase, galbene; fruct cu papus format din scvame albe, radiare.

91
   Senecio vernalis (spălăcioasă) (fig. 77 B). Plantă anuală, cu frunze
lanceolate, alterne, neregulat-serate; calatidii grupate în corimbe cu toate florile
(inclusiv cele marginale, ligulate, galbene); fruct cu papus;  S. vulgaris - f ăr ă flori
ligulate.
  Xanthium strumarium (holer ă). Plantă anual ă cu tulpina ramificată, cu
frunze trilobate, pe fa ţa inferioar ă albicioase; la baza frunzelor se afl ă câte un spin
trifurcat; florile sunt unisexuate iar plantele monoice; florile femele sunt grupate
câte două într-un calatidiu care le închide complet şi ale cărui bractei sunt
 prevăzute cu spini recurba ţi; acest involucru spinos închide şi cele două fructe,
formându-se o fructificaţie spinoas ă, care se aga ţă uşor de blana animalelor; cre şte
 prin locuri ruderale, marginea drumurilor, p ăşuni neîngrijite; este şi toxică.
  Xanthium strumarium (scaietele popii) (fig. 78 A)-se deosebe şte de  X.
 spinosum prin tulpini păroase şi lipsite de spini, frunze mai late şi fructificaţii mai
mari; X. italicum - asemănătoare cu X. strumarium, dar cu fructifica ţii mai mari şi
frunze aromatice etc.
  Alte buruieni:   Arctium lappa (brusture); Centaurea cyanus (albăstriţă);
Conyza canadensis (bătrâniş);   Matricaria inodora (romaniţă sălbatică),  Iva
 xanthifolia (iva); Onopordon acanthium (scaiul măgarului) etc.
•Plante cultivate ca ornamentale:
  Dahlia variabilis (gherghină, dalie). Plant ă perenă, glabr ă, cu r ădăcini
tuberizate; frunze opuse, penat-sectate; calatidii mari, cu flori divers colorate (cele
marginale ligulate).
Tagetes patula (cr ăiţe, vâzdoage). Plant ă anuală, cu frunze penat sectate;
  pedunculul calatidiului lăţit la vârf, gol în interior; bracteile involucrului unite
 până mai sus de jumătatea lor; florile sunt galben-aurii, cu nuan ţe brun-roşcate;
fructe f ăr ă papus.
  Zinnia elegans (cârciumărese). Plant ă anuală, cu tulpina pu ţin ramificată;
frunze opuse, sesile, ovat-eliptice; calatidiile solitare, cu florile marginale ligulate,
roşii, galbene, violacee etc; fructe f ăr ă papus.
Callistephus chinensis (ochiul boului). Plant ă anual ă, cu tulpina ramificat ă;
frunze alterne, ovat-lanceolate; calatidii mari cu foliolele involucrale evident
foliacee; florile marginale ligulate, mul ţiseriate, albe, roze, ro şii, violacee, albastre
etc, iar cele centrale tubuloase, galbene; fructe cu papus.

92
  Leucanthemum vulgare (margareta). Plantă perenă cu tulpina neramificat ă;
frunze lanceolate, serate, alterne; florile marginale ligulate albe, cele centrale
tubuloase, galbene; frecvent ă prin pajişti, se cultivă sub var. maximum;
Chrysanthemum indicum (tuf ănele, dumitriţe)- cu tulpina ramificat ă, frunze
ovate sau alungit-ovate, lobate, calatidii cu flori de diferite culori (albe, galbene,
roşii etc); Ch. morifolium (crizantemă de ser ă)-folosită ca "floare" tăiată sau ca
 plantă la ghiveci etc.
 Rudbeckia laciniata (mărită-mă-mamă). Plantă perenă, viguroasă, cu frunze
alterne, penat sectate; calatidii mari, cu flori galbene.
Alte specii ornamentale: Gerbera hybrida (gerbera),   Aster novi-belgii 
(steliţă),   Bellis perennis (bănuţi), Cosmos bipinnatus (cosmos), Gaillardia
 pulchella (fluturei) etc.
•Plante ocrotite ca monumente ale naturii:
 Leontopodium alpinum (floarea reginei, floarea de col ţ, albumiţă)- plantă
 perenă, alb lanat-tomentoas ă, cu calatidii compuse, care cre şte pe stânci
calcaroase din regiunea montan ă şi subalpină.
b) Asteraceae cu toate florile ligulate şi cu vase laticifere
(Cichorioideae):
• Plante alimentare:
  Lactuca sativa (salata). Plantă anuală, cu frunze bazale late, nedivizate,
formând o că păţână ± compactă, din mijlocul c ăreia, mai târziu, se dezvolt ă o
tulpină erectă, ramificată; florile galbene grupate în calatidii numeroase; fructul
 prezintă papus.
Cichorium endivia (andive)-asemănătoare cu C. intybus (a se vedea mai
 jos), cultivat ă pentru lăstarii etiolaţi, consuma ţi ca legumă.
• Plante medicinale:
Taraxacum officinale (pă pădie) (fig. 78 C). Plant ă bienală sau perenă, cu
rizom vertical; frunze divizate a şezate în rozet ă; tulpina aeriană f ăr ă frunze,
fistuloasă (scap) se termină cu un singur calatidiu; florile sunt galbene; fructul este
însoţit de papus; este o plant ă comună prin locuri ruderale, fâne ţe, rar prin culturi.
Cichorium intybus (cicoare) (fig. 79 B). Plant ă perenă, viguroasă, cu frunze
lanceolate, penat-fidate sau întregi; flori albastre, în calatidii sesile situate lateral
 pe tulpină; frecventă la marginea drumurilor, în locuri ruderale, paji şti.
  Scolymus hispanicus (anghinare). Plant ă bienală, viguroasă, cu r ădăcina
tuberizată; frunze alterne, lanceolate, pieloase, rigide, spinos-penat fidate sau

93
sectate; calatidii mari, cu flori galbene; fructul închis într-o palee floral ă; creşte în
locuri nisipoase, pe ţărmul mării şi se cultivă în scop medicinal.
• Buruieni prin culturi sau locuri ruderale :
 Sonchus arvensis (susai) (fig. 79 A). Plant ă perenă cu r ădăcini drajonante;
tulpina viguroasă; frunze mari, lanceolate, penat-sectate; flori galbene, în calatidii
reunite în corimb; fructul cu papus. Alte specii întâlnite ca buruieni:  S. oleraceus ,
 S. asper .
 Lactuca serriola (planta- busolă). Se deosebe şte de  L. sativa prin frunzele
 penat lobate sau fidate, pe dos setiform spinuloase de-a lungul nervurii mediane,
cele tulpinale a şezate în plan vertical şi orientate în direcţiile punctelor cardinale.
ÎNTREBĂRI:
1. Care sunt principalele caractere ale subclasei  Asteridae ?
2. Ce plante ornamentale se întâlnesc în familia  Asteraceae ?
3. Care sunt principalele specii de buruieni întâlnite în familiile de
 plante din subclasa  Asteridae ?
Clasa LILIOPSIDA (MONOCOTILEDONATAE)
Cuprinde plante ierboase, cu r ădăcini fasciculate; cilindrul central al tulpinii
constituit din fascicule colaterale închise, foarte numeroase, distribuite ordonat pe
două cercuri concentrice sau neregulat; frunzele cu nerva ţiune paralel ă sau
arcuată; florile sunt, trimere, de obicei hermafrodite; embrionul semin ţei prevăzut
cu un singur cotiledon dezvoltat.
Subclasa LILIIDAE
Cuprinde plante terestre (de uscat sau de mla ştină), cu periant trimer, simplu
(mai rar dublu), uneori redus sau lips ă; androceu trimer, biciclic, dialistemon;
gineceu trimer, sincarp; fructele pot fi: capsule, bace, achene, cariopse.
Ordinul LILIALES
Familia LILIACEAE
Grupează plante ierboase, perene prin rizomi, bulbi, sau bulbo-tuberculi, (rar 
lemnoase); frunzele sunt simple, sesile, dispuse altern, opus sau verticilat; florile
sunt actinomorfe, hermafrodite pe tipul 3, solitare sau grupate în inflorescen ţe, cu
 periantul simplu format din 6 tepale libere sau unite, dispuse pe dou ă verticile (3
externe, 3 interne), androceul din 6 stamine libere (de asemenea, pe dou ă
verticile), iar gineceul tricarpelar sincarp, cu ovarul superior (P 3+3 sau (3+3)A3+3G
(3)
); fructele sunt capsule sau bace.
a) Liliaceae cu rizom sau bulbo-tubercul, inflorescen ţa terminală
spiciformă sau racemiformă şi fruct capsulă (Melanthioideae):

94
 Colchicum autumnale (brânduşa de toamn ă). Plantă perenă cu bulbo-
tubercul; înfloreşte toamna, producând 1-3 flori liliachii, situate pe o tulpin ă foarte
scurtă, protejată de tecile bulbotuberculului; tepalele liliachii sunt unite la baz ă
într-un tub lung ce str ă  bate solul până la suprafaţă, iar spre vârf sunt libere;
staminele sunt fixate pe tubul perigonului; în prim ăvara următoare, tulpina (care
 poartă în vârf ovarul florii fecundate) cre şte str ă bătând solul, ridicându-se pân ă la
cca. 20-40 cm în ălţime; pe aceast ă tulpină se află frunzele lanceolate, iar în vârful
său se formeaz ă 1-3 capsule (în func ţie de numărul de flori); este o plant ă foarte
toxică, frecventă în pajiştile montane.
Veratrum album (stirigoaie). Plantă perenă printr-un rizom vertical, cu
tulpina aeriană ramificată în partea superioar ă, prevăzută cu frunze lat-eliptice;
florile albe-verzui sunt grupate în raceme compuse piramidale; cre şte prin păduri,
şi pajişti de munte şi este toxică.
 b) Liliaceae cu bulb, inflorescenţa umbelă, protejată la început de una-
două bractei membranoase şi fruct capsulă (Allioideae):
  Allium cepa (ceapă)
(fig. 80A). Plantă bienal ă sau
trienală, cu bulb tunicat;
frunze fistuloase, în partea
inferioar ă se str ă  pung unele
  pe altele, formându-se astfel,
o tulpină falsă scurtă; tulpina
florifer ă neramificată; flori
albe în umbel ă globuloasă,
Fig. 80. A-Allium cepa; învelită la început de ni şte
B-Tulipa gesneriana; C-Lilium candidum   bractei membranoase;
cultivată ca alimentar ă.   A. sativum (usturoiul)- cu bulbul format din mai mul ţi
  bulbili (bulbi mai mici, numiţi şi căţ ei), înveliţi fiecare de teaca unei frunze şi
grupaţi pe un disc comun; frunze liniare, îndoite de-a lungul nervurii mediane, în
formă de jgheab; cultivat ă ca plantă condimentar ă.   A. porum (praz)- cu bulb
alungit, frunzele aeriene lungi, liniar-lanceolate, iar tecile frunzelor formeaz ă prin
suprapunerea lor o tulpin ă falsă, alungită, fragedă, care constituie partea
comestibilă. A. rotundum (pur, usturoi sălbatic)- buruiană cu flori roşii, frecventă
 prin culturi, pajişti.

95
 c) Liliaceae cu bulb, flori solitare sau grupate în racem, iar fructul
capsulă (Lilioideae):
  Lilium candidum (crinul alb) (fig. 80 C). Plant ă cu bulb solzos; tulpin ă
aeriană neramificată, cu frunze lanceolate; flori mari, albe, puternic odorante,
grupate în racem; cultivat ă ca ornamnetală.
Tulipa gesneriana (lalea) (fig. 80 B). Plant ă cu bulb tunicat; tulpina aerian ă
neramificată; frunze lat lanceolate: floare solitar ă, mare, de diferite culori (ro şie,
albă, galbenă); cultivată da ornamental ă.
 Scilla bifolia (viorea). Plantă cu bulb tunicat; tulpina aerian ă cu două frunze
lanceolate, se termin ă cu un racem, în care sunt dispuse flori de culoare albastr ă;
frecventă prin păduri, primăvara.
 Hyacinthus orientalis (zambilă). Plantă cu bulb tunicat; frunze lanceolate;
flori albastre, roze, albe, cu perigon gamotepal, grupate în racem; cultivat ă ca
ornamentală.
d) Liliaceae cu rizom, flori solitare sau grupate în racem şi fruct bacă
(Asparagoideae):
  Asparagus officinalis
(sparanghel) (fig. 81 A).
Plantă cu tulpina foarte
ramificată, ultimile
ramificaţii fiind verticilate,
subţiri, cu rol fotosintetic;
frunzele reduse la solzi
albicioşi; flori unisexuate,
Fig. 81. A-Asparagus officinalis (a-fragment din tulpina repartizate dioic, axilare,
aeriană cu filocladii şi flori; b-rizom şi lăstari cu frunze
reduse la teci; c-floare masculă; d-floare femelă; e-ramur ă gamotepale, galben-verzui;
cu fructe); B-Polygonatum odoratum (f-fruct); C-  bacă roşie; creşte prin
Convallaria majalis
 pajişti, tuf ărişuri, crânguri;
se cultivă adeseori pentru l ăstarii etiolaţi, consuma ţi ca legumă.
Convallaria majalis (lăcr ămioare) (fig. 81 C). Plant ă cu tulpina aerian ă
 prevăzută cu două frunze bazale eliptice, iar în vârf se termin ă într-un racem
unilateral, cu flori albe, gamotepale, campanulate, foarte odorante; bac ă de
culoare roşie; creşte prin păduri de foioase, tuf ărişuri, sau se cultiv ă ca
ornamentală; este toxică şi medicinală.

96
  Polygonatum odoratum (pecetea lui Solomon) (fig. 81 B). Prezint ă tulpina
neramificată, frunze alterne, ovat-eliptice, în axila c ărora se formeaz ă 1-3 flori
albe gamotepale, tubuloase; baca este neagr ă -albăstruie; prin păduri de foioase;
este toxică.
Ordinul POALES (GRAMINALES)
Familia POACEAE (GRAMINACEAE)
Cuprinde plante ierboase, rar lemnoase (în zona tropical ă). R ădăcinile sunt
fasciculate. Tulpina este un pai (cu noduri proeminente pline şi internoduri mai
înguste, cilindrice şi goale în interior) şi se ramifică doar la baz ă, unde se
formează mai multe ramuri numite  fra ţ i,  ce se dispun sub form ă de tuf ă. Frunzele
sesile, cu limbul liniar, teaca cilindric ă, despicată, iar la limita dintre teacă şi limb
se află o formaţiune membranoas ă numită ligul ă şi uneori două expansiuni laterale
ale bazei limbului, numite urechiu şe (fig 82 A).
Florile, de obicei
hermafrodite, sesile sau foarte
scurt pedicelate, prezint ă un
 periant rudimentar  şi caracteristic,
format din trei piese
membranoase, numite astfel:
  paleea superoarã (care este mai
mare) şi două lodicule (formaţiuni
Fig. 82. A-Frunza la Poaceae (lb-limb; lg-ligulă; foarte mici, aşezate opus fa ţă de
tc-teacă; ur-urechiuşe); B-schema spiculeţului şi a   paleea superioar 
ă, la baza
florii la Poaceae (an-androceu; as-axul spiculeţului;
fl-floare; gi-gluma inferioar ă; gn-gineceu; gs- ovarului); androceul este format
gluma superioar ă; ld-lodicule; lm-lema, pl-palee);
rh-rahisul spicului compus de obicei din 3 stamine (rar 1, 2
sau 6), cu filamente lungi, sub ţiri şi flexibile şi antere dorsifixe (prinse la filament
  prin partea lor dorsală), oscilante (adapt ări pentru polenizarea anemofil ă);
gineceul din (2) 3 carpele unite, cu ovarul superior (P 1+2A3 rar 1, 2 sau 6G (2-3)).
La  Poaceae florile sunt grupate în  spicule ţ e (care pot cuprinde 1-n flori),
reunite pe un ax comun numit rahis, în trei tipuri de inflorescen ţe compuse,
aşezate la vârful tulpinilor  şi anume:   spicul compus (cu spiculeţe sesile),
 paniculul  (cu spiculeţe lung pedunculate) şi   paniculul spiciform (cu spiculeţe
scurt pedunculate).
Un spiculeţ (fig. 82 B) prezintă un ax , la nodurile că ruia se prind bractei
alterne, numite leme (  palei inferioare), la subsuoara c ărora se afl ă câte o floare;

97
 primele 2-4 bractei de la baza spiculeţului nu au la subsuoara lor flori şi poartă
numele de  glume. Paleile inferioare şi glumele prezint ă adeseori spre vârf ni şte
  prelungiri sub
ţiri şi rigide, numite ariste. Fructele sunt cariopse sau
 pseudocariopse.
Din motive didactice, vom prezenta principalele genuri din aceast ă familie,
grupate după tipul inflorescenţei, în următorul sistem:
A) Poaceae cu un singur spic compus pe tulpină; glume 2:
A.1) cu spicule ţ e dispuse altern pe laturile opuse ale rahisului :
Triticum aestivum (grâu) (fig. 83 A). Plant ă anuală de până la 1,5 m
înălţime; ligula de cca. 2 mm lungime şi urechiuşe de obicei p ăroase; spic compus
dens, în care la fiecare nod al rahisului se prinde câte un spicule ţcu 3-4 flori;
glumele late, mai scurte decât spicule ţul, scurt aristate; paleile inferioare lung

Fig. 83. Spice compuse şi spiculeţe la: A-Triticum aestivum; B-Hordeum vulgare; C-Secale
cereale (ar-aristă; gi-glumă inferioar ă; gs-glumă superioar ă; lm-lemă; pl-palee; sp-spiculeţ)

aristate; fructul este o cariops ă; cultivată ca plantă alimentar ă.

 Secale cereale (secara) (fig. 83 C). Plant ă anuală mai viguroasă (până la 2 m
înălţime), verde-albăstruie (ceroasă); ligula scurtă, retezată şi franjurată în partea
superioar ă, iar urechiu şele sunt glabre; spic compus dens, la fiecare nod al
rahisului prezentând câte un spicule ţcu 2 flori; glumele sunt înguste, nearistate;
  paleile inferioare lanceolate, lung aristate; fructul este o cariopsă; cultivată ca
 plantă alimentar ă şi furajer ă.
 Hordeum vulgare (orz) (fig. 83B). Plant ă anuală de până la 1,5 m înălţime;
ligula scurtă, trunchiată, iar urechiuşele mari; spic compus dens, cu câte 3
spiculeţe uniflore la fiecare nod al rahisului; glumele sunt filiforme, iar paleile

98
inferioare lung aristate; fructul este pseudocariops ă; cultivată ca plantă furajer ă,
alimentar ă sau industrială.  H. distichon (orzoaic ă)-cu spiculeţele laterale sterile,
uneori rudimentare, nearistate, numai spicule ţul central fiind dezvoltat şi fertil;
cultivată, folosită mai ales în industria berii;   H. murinum (orzul ş oarecilor)-
 plantă spontană, cu axa inflorescen ţei fragilă (se rupe, la maturitate, deasupra
 punctelor de inser ţie ale spicule ţelor); buruiană ruderală, foarte frecvent ă.
 Elymus repens (pir) (fig. 84 A). Plantă perenă, cu rizom; spic compus, ± rar,

Fig. 86. A-Elymus repens; B-Lolium perenne; C-Nardus stricta (sp-spiculeţ; sc-fragment din
spicul compus; rh-rahis; gl-glume)

cu spicule ţe multiflore, comprimate şi dispuse cu partea l ăţită spre rahis, câte unul
la un nod; cre şte prin pajişti umede sau ca buruian ă
 prin culturi.
 Lolium perenne (raigras, iarba de gazon) (fig.
84 C). Plantă perenă, cu rizom; spic compus rar, cu
spiculeţe multiflore, comprimate şi dispuse cu
 partea
îngustă spre rahis, câte unul la un nod; spicule ţele
laterale au o singur ă glum ă (în partea opusă
rahisului), iar spiculeţul terminal două glume; fructul
Fig. 85. A-Alopecurus este pseudocariops ă; frecventă prin pajişti, adesea
 pratensis; B-Phleum
 pratense (sp-spicule ţ) cultivată ca plantă furajer ă sau ca plant ă de gazon.

99
 A.2) cu spicule ţ e dispuse pe o latur ă a
rahisului :
 Nardus stricta (ţepoşică) (fig. 84 B). Plant ă perenă, cu rizom scurt şi tuf ă
deasă; frunze ţepoase, r ăsucite şi aspre; spic compus unilateral, cu spicule ţe
uniflore, cu glume rudimentare; frecvent ă în pajiştile din etajul montan şi
subalpin, cu valoare furajer ă foarte redusă.
B) Poaceae cu un singur panicul spiciform
pe tulpină:
B.1) spicule ţ e cu două glume
  Phleum pratense (timoftica) (fig. 85a). Plantă perenă, cu rizom; panicul
spiciform cilindric, cu spicule ţe uniflore, glumele libere, trunchiate spre vârf, iar 
  paleia inferioar ă aristată; frecventă prin pajişti, livezi, adeseori cultivat ă ca
furajer ă.
  Alopecurus pratensis (coada vulpii) (fig. 85 b). Plant ă perenă, cu rizom
scurt; panicul spiciform cilindric, cu spicule ţe uniflore, glumele concrescute în
 jumătatea inferioar ă, iar paleia inferioar ă nearistată; valoroasă ca plantă furajer ă,
frecventă prin pajişti umede.
B.2) spicule ţ e cu trei glume:
 Setaria pumila (S. glauca, S.lutescens) (mohor) (fig. 86 B). Plant ă anuală;
limbul frunzelor prezint ă la bază peri lungi şi rari; spiculeţele uniflore, de cca. 3
mm lungime, prezintă pe peduncul
nişte ramuri sterile (sete involucrale)
gălbui sau roşietice; palei transversal
rugoase; frecvent ă ca buruian ă prin
culturi:  S. viridis - se deosebe şte de
specia precedent ă prin lipsa perilor 
lungi din partea inferioar ă a
limbului, prin spiculeţe mai mici, cu
sete involucrale verzi-ro şietice şi
  palei nerugoase;   S. verticillata- se
deosebe şte de S. viridis   prin setele
involucrale prevăzute cu din ţişori
îndreptaţi în jos, cu care se aga ţă de
Fig. 86. A-Echinochloa crus-galli;  blana animalelor.
B-Setaria pumila (sp-spiculeţ)

100
 C) Poaceae cu mai multe spice compuse sau panicule spiciforme,
dispuse umbeliform sau racemiform la vârful tulpinii :
C.1) spicule ţ e cu 2 glume:
Cynodon dactylon (iarba câinelui, pir gros) (fig. 88 D). Plant ă perenă cu
rizomi care emit stoloni târâtori; tulpini aeriene geniculat-erecte; inflorescen ţa
formată din 4-8 spice compuse, liniare, dispuse umbeliform, spicule ţele uniflore
fiind dispuse pe dou ă şiruri alăturate (o parte a rahisului r ămâne astfel gola şă);
frecventă prin pajişti uscate, invadeaz ă adeseori, ca buruian ă, câmpurile cultivate.
C.2) spicule ţ e cu 3 glume:
 Digitaria sanguinalis (meişor). Plantă anuală; tulpina adesea violacee; tecile
şi limbul frunzelor lung şi moale ciliate; spice false liniare, dispuse umbeliform
sau racemiform la vârful tulpinii; la fiecare nod al rahisului se afl ă câte două
spiculeţe asemănătoare, unul sesil, iar unul scurt pedicelat; buruian ă prin locuri
nisipoase necultivate sau cultivate.
 Dichanthium (Botriochloa ,  Andropogon) ischaemum (bărboasă, sadină).
Plantă perenă, dispers p ăroasă; inflorescenţa formată din 2-10 spice false liniare,
dispuse umbeliform sau racemiform; spicule ţele uniflore, câte dou ă la un nod,
dintre care unul sesil, hermafrodit, cu paleea inferioar ă lung aristată, celălalt
  pedicelat, mascul, cu peri lungi
şi rigizi pe pedicel; frecvent ă în
 pajişti stepice, mai ales pe
versanţii erodaţi.
  Echinochloa crus-galli 
(mohor gros, costrei) (fig. 86 A).
Plantă anuală, cu frunzele având
nervura median ă albicioasă;
spiculeţe uniflore, de cca. 3 mm
lungime, grupate în panicule
spiciforme, reunite în racem;
 buruiană frecventă prin culturi.
  Zea mays (porumb) (fig.
87). Plantă anuală, viguroasă
Fig. 87. A-Zea mays (a-spiculeţ mascul; b-spiculeţ (până la 3 m înălţime), cu
femel); B-Panicum miliaceum (c-por ţiune din
frunză; d-spicule ) tulpina plină, cu frunze de 5-10
cm lăţime, lungi şi aspre; florile sunt unisexuate, repartizate monoic: florile

101
mascule sunt dispuse câte 2-3 în spicule ţe grupate câte dou ă la un nod (unul sesil
şi unul scurt pedicelat), la vârful tulpinii în spice ramificate, paniculate;
inflorescenţa femelă este un spic cu axul îngro şat (tiulete) de 10-30 cm lungime,
inserat la nodurile din partea mijlocie a tulpinii; pedunculul ştiuletelui prezintă
numeroase noduri apropiate, din care pornesc bracteile (p ănuşi) ce învelesc
complet inflorescenţa; axul ştiuletelui (ciocălău) susţine un număr mare de
spiculeţe femele sesile, aşezate pe mai multe rânduri, dup ă o linie spiralată;
fiecare spiculeţ conţine câte dou ă flori femele, una superioar ă fertilă, una
inferioar ă sterilă, la baza spicule ţului fiind prinse trei glume late, scurte,
membranoase; floarea femel ă prezintă un ovar superior, continu ă cu un stil lung,
filiform (mătasea), terminat cu 2 lobi stigmatici (dup ă unii autori întregul filament
ar reprezenta stigmatul, stilul fiind lips ă); fructul este o cariops ă de forme, mărimi
şi culori variate; cultivat ă ca plantă alimentar ă, furajer ă şi industrială.
D) Poaceae cu panicul:
D.1) spicule ţ e cu 2 glume:
D.1.a)  spicule ţ e 2-5 flore, glume mari, de lungimea spicule ţ ului sau mai 
lungi:
 Avena sativa (ovăz) (fig. 88 A). Plant ă viguroasă, cu spicule ţe biflore, paleia
inferioar ă la vârf bidinţată,
cu sau f ăr ă aristă dorsală;
fruct pseudocariops ă;
cultivată ca plantă
furajer ă.   A. fatua (odos)-
cu spiculeţe 2-3 flore, cu
axa şi paleile inferioare
(dorsal aristate) brun-
 păroase; axa spicule ţului
se rupe uşor la maturitate;
 buruiană prin culturi.
 Arrhenatherum
elatius (ovăscior). Plantă
 perenă, cu spiculeţe
  biflore: una mascul
ă,
inferioar ă, cu paleia
Fig. 88. A-Avena sativa; B-Poa pratensis; C-Festuca
valesiaca; D-Cynodon dactylon; E-Dactylis glomerata; F- inferioar ă dorsal şi
Glyceria maxima (sp-spiculeţ; fl-floare)
102
geniculat - aristat ă şi una hermafrodit ă, superioar ă, cu paleea inferioar ă de obicei
nearistată; plantă furajer ă valoroasă.
D.1.b) spicule ţ e uniflore; glume de lungimea spicule ţ ului :
  Agrostis stolonifera (iarba câmpului). Plant ă perenă, viguroasă, cu axa
spiculeţelor glabr ă, iar paleia inferioar ă scurt aristată sau nearistat ă; frecventă prin
 pajişti umede; plant ă furajer ă valoroasă.
Calamagrostis epigeios (trestie de câmp). Plant ă perenă, viguroasă, cu axa
spiculeţelor lung păroasă, iar paleia inferioar ă dorsal şi lung aristat ă; frecventă
 prin tăieturi de pădure, pajişti, adeseori ca buruian ă prin vii.
  Stipa lessingiana (colilie, năgar ă). Plantă perenă, cu frunze setacee;
spiculeţe de cca. 10 mm lungime, cu glume aristate; paleile inferioare prev ăzute
cu aristă lungă de 15-20 cm, r ăsucită în spirală în partea inferioar ă, iar în partea
supeioar ă nespiralată, dar plumos-păroasă; frecventă prin pajişti stepice, cu
valoare furajer ă foarte scăzută;   S. capillata (năgar ă)- cu arista paleii inferioare
nepăroasă; înfloreşte pe la sfâr şitul lunii iulie, spre deosebire de alte specii de
Stipa, care înfloresc mai devreme.
D.1.c) spicule ţ e 2-n flore; glume mai scurte decât spicule ţ ul :
 Poa pratensis (firuţa) (fig. 88 B). Plantă perenă, cu frunze late de 3-4 mm;
spiculeţe multiflore, comprimate lateral; palei inferioare carenate, nearistate,
lânos-păroase la baz ă; frecventă prin pajişti şi valoroasă ca plantă furajer ă;  P.
annua (firişor)-plantă anual ă, comună prin locuri ruderale;  P. bulbosa (firişor cu
 bulbi)- plantă perenă, cu tulpina la baz ă bulbiform-îngroşată şi la care, adeseori,
spiculeţele formează muguri foliari, care cad pe sol, formând noi plante.
Festuca valesiaca (păiuş) (fig. 88 C). Plantă perenă, cu frunze setacee,
înguste de cca 0,5 mm; spicule ţele comprimate lateral; palei inferioare necarenate,
scurt aristate, glabre; foarte frecvent ă prin pajişti din zonele de step ă şi şilvostepă.
F. pratensis (păiuşul de livadă)- plantă viguroasă, cu frunze plane, late de
cca 4 mm; frecvent ă prin pajişti mai umede şi adeseori cultivat ă ca plantă furajer ă.
  Dactylis glomerata (golomăţ) (fig. 88 E). Plant ă perenă cu lăstari
comprimaţi; ligulă lungă de cca. 4 mm; spicule ţele multiflore sunt a şezate
glomerulat în panicule; foarte bun ă furajer ă, spontan ă prin pajişti, sau cultivat ă.
Glyceria aquatica (mana apelor) (fig. 88 F). Plant ă perenă foarte viguroasă
(până la 2 m înălţime), cu frunze late de cca 10-20 mm; spicule ţe numeroase, cu
 paleile inferioare obtuze la vârf; frecvent ă prin locuri ml ăştinoase; toxică.

103
  Bromus inermis (obsigă nearistată). Plantă perenă, de cca 1 m în ălţime, cu
frunze de cca 5-8 mm l ăţime; panicul erect, cu spicule ţe lungi, paleile inferioare
fiind nearistate; frecventă prin pajişti sau cultivat ă ca plantă furajer ă.
D.1.d)  spicule ţ e multiflore (floarea inferioar ă mascul ă ,celelalte
hermafrodite), iar axa spicule ţ ului lung-măt ă  sos ăproasă sub florile
hermafrodite:
  Phragmites australis (stuf, trestie). Plantă perenă viguroasă (până la 4 m
înălţime), cu frunze mari, late de pân ă la 3 cm; ligula înlocuit ă cu peri scur ţi,
rigizi; frecventă prin mlaştini, ape stagnante sau lin curg ătoare, pajişti umede.

D.2) spicule ţ e cu trei glume:

D.2.a) spicule ţ e uniflore, câte unul la un nod :
 Panicum miliaceum (mei) (fig. 87 B). Plantă anuală, de cca 1 m în ălţime;
 palei nearistate, tari lucioase, concresc cu cariopsa; cultivat ă ca plantă alimentar ă
sau furajer ă.
D.2.b) spicule ţ e uniflore, câte 3 la un nod:
 Sorghum bicolor  (sorg). Plantă anuală, cu tulpina şi frunzele asem ănătoare
cu cele de porumb; la fiecare nod al ramurilor 
  paniculului se află câte trei spicule ţe uniflore,
dintre care unul central sesil, hermafrodit şi două
laterale pedicelate, mascule sau sterile; fructul este
 pseudocariopsă învelită în paleile tari, lucioase; se
cultivă ca plantă alimentar ă, furajer ă sau industrială.
 S.halepense (costrei)- plantă perenă, cu rizom,
frecventă ca buruian ă prin culturi.
D.3) spicule ţ e cu 4 glume:
Oryza sativa (orez) (fig. 89 B). Plant ă anual ă
viguroasă (până la 1,5 m în ălţime); frunze setiform
 păroase, lungi pân ă la 60 cm şi late până la 1,5 cm,
cu ligulă lungă până la 2 cm; spiculeţe uniflore
(floarea are 6 stamine), cu cele dou ă glume externe
Fig. 89. Oryza sativa foarte scurte, iar cele dou ă interne mai lungi; fructul
(sp-spiculeţ, fr-fruct)
este o pseudocariops ă; cultivată ca plant ă
alimentar ă, în locuri apătoase, temporar inundate din Orientul Îndep ărtat, iar la noi
 pe suprafe ţe reduse din sudul ţării.

104