Irigatii © 04/15/20 25

Irigaţia analizată prin relaţiile apei cu solul (S) şi planta (P)

Introducere
Pentru a înţelege circulaţia apei în subsistemul sol(S)-plantă(P) se reţin două definiţii asupra solului,
din care rezultă legătura fiziologică dintre cele două componente (S-P).
Solul - cuprins în sistemul radicular activ (dezvoltat pe adâncimea H), asigură un suport structural
poros, un rezervor de apă şi un mediu potrivit sub aspect chimic, biologic şi termodinamic pentru
dezvoltarea sănătoasă a plantelor.
Solul - ca o definiţie sintetică (după Chiriţă, 1974) este “un corp natural divers modificat de om, cu:
constituţie materială, arhitectură internă, însuşiri fizico-chimice şi biologice specifice” care
“constituie împreună cu stratul atmosferic apropiat, mediul de viaţă al plantelor, locul în care au
loc procesele lor vitale, acumulările şi transformările de substanţă şi energie. În acest mediu, la
contactul rădăcinilor cu soluţia solului şi cu faza solidă a acestuia, au loc procese de absorbţie şi
de schimb de substanţe, care constituie baza nutriţiei minerale a plantelor”.
Rezultă din cele prezentate că irigarea culturilor trebuie realizată într-un sistem bine controlat, astfel
încât să satisfacă asigurarea condiţiilor optime de dezvoltare a culturii prin aplicarea unor cantităţi
precise a apei de irigaţii (cu pierderi minime), fără să genereze deteriorarea factorilor de mediu a
dezvoltării plantelor.
Cu alte cuvinte - pe lângă evaluarea cât mai precisă a normelor lunare de irigaţii la diferite niveluri
de asigurare (50% şi 80%) - aplicarea normelor de udare în timp real de funcţionare a sistemului,
trebuie să ţină cont de însuşirile solului (S) în relaţie cu apa şi planta (P), astfel încât apa de irigaţie
să fie utilizată în proporţie maximă în procesul de fotosinteză necesar obţinerii de biomasă. Acest
deziderat ideal al irigaţiei, presupune ca tehnica de aplicare a apei (a udărilor) să satisfacă trei
condiţii majore:
• aplicarea apei trebuie să se facă în cantităţile necesare de umplere a rezervorului de
sol, a cărei capacitate utilă este variabilă pe durata sezonului de vegetaţie, depinzând
nu numai de însuşirile solului dar şi de stadiul de dezvoltare al plantei exprimat prin
adâncimea stratului radicular activ (H). Respectarea acestei condiţii impune ca
udările să se aplice cu valori variabile, continuu crescătoare pe durata sezonului de
irigare;
• momentul de aplicare a apei de irigaţii trebuie astfel stabilit încât apa din rezervorul
solului să nu scadă sub o limită minimă (plafonul minim) de la care planta este
supusă unui stres ce diminuează producţia de biomasă;
• modul de umplere cu apă a rezervorului de sol activ trebuie să se facă cu pierderi
minime de apă. Aceasta reprezintă de fapt metoda de udare (aspersiune, scurgere la
suprafaţă, metode localizate) ai cărei parametrii trebuie astfel stabiliţi încât pierderile
apei de irigaţii să fie minime. Satisfacerea simultană a celor trei condiţii menţionate
se bazează pe cunoaşterea complexelor relaţii dintre sol (S) şi plantă (P), în funcţie
de diferite stări cantitative şi calitative ale apei (a) (vezi tabelul 1).
Irigatii © 04/15/20 27

Principalele însuşiri ale solului (S) în relaţie cu planta (P) şi apa (a) - Tabel 1

Apă Sol Plantă

(a) (S) (P)

Caracterizarea fizică a solului exprimată prin:

1. însuşirile fizico - mecanice:

a) textură; Relaţia sol (S) - plantă (P)

b) structură;
- se exprimă prin valorile (1) şi (2)
2. indicii fizici: corespunzătoare adâncimii stratului radicular
activ (H)
a) densitatea specifică (Ds);
b) densitatea aparentă (DA);
c) porozitatea totală (PT);
d) gradul de tasare (GT).

Relaţiile sol (S) - apă (a) exprimate prin:

3. indicii hidrofizici ai solului:

Relaţiile sol (S) - apă (a) - plantă (P)
exprimate prin:
(a) a) umiditatea solului (W);
b) capacitatea de saturaţie (CS);
• însuşirile hidrofizice pe adâncimea (H);
c) capacitatea de câmp (CC);
• pe aceeaşi adâncime (H):
d) coeficientul de higroscopicitate (CH).
e) coeficientul de ofilire (CO);
f) capacitatea de apă utilă (IUA);
g) plafonul minim (Pmin);
h) norma netă de udare (mo);
5. Relaţia sol (S) - apă în mişcare
exprimată prin:
4. Potenţialul de mişcare a apei din sol
(a)
a) permeabilitate;
b) infiltraţie

(a) 6. Calitatea apei de irigaţie în relaţia sol (S) - plantă (P)

Notă: Pentru o adâncire a cunoştinţelor din acest domeniu se recomandă lucrarea: “Fizica solurilor agricole” - autor
dr. Andrei Canarache - membru titular ASAS, Editura Ceres, 1990
Irigatii © 04/15/20 26

1. Însuşirile fizico-mecanice ale solului

Analiza granulometrică (sau mecanică) a fazei solide a solului - descompusă în particule elementare
- oferă posibilitatea evaluării clasei texturale. În funcţie de dimensiunea medie (echivalentă) a
particulei elementare (), se disting trei fracţiuni granulometrice principale (argilă, praf şi nisip) aşa
cum se prezintă în figura 1.
Textura solurilor determină celelalte însuşiri fizice şi chimice cu
importanţă deosebită asupra capacităţii de producţie agricolă. De
reţinut că textura solurilor este o însuşire practic nemodificabilă în
timp, astfel că tehnologiile agricole şi hidroameliorative trebuie să
se adapteze la specificul texturii.

Clasificarea solurilor după textură (% fracţiune granulometrică) Tabel 2

Nr. Clasa de sol Nisip Praf Argilă Semnificaţia

crt. (simbol) > 0,02 mm 0,02 mm > ≥ 0,002 mm  < 2/100 mm texturii
Nisipos
1 ≥ 80 ≤ 10 ≤ 10 Grosieră
(N)
(se lucrează
Nisipo-lutos
2 ≥ 50 ≤ 30 ≤ 20 uşor)
(NL)
Lutos Mijlocie
3 ≤ 20 ≥ 55 ≤ 25
(L)
Luto-argilos
4 ≤ 10 ≤ 65 ≥ 25 Fină
(LA)
(se lucrează
Argilos
5 ≤5 ≤ 60 ≥ 35 greu )
(A)
Figura 1 - Clasificarea după mărime a (după Societatea Internaţională de Ştiinţă a Solului, 1972)
particulelor elementare de sol (ICPA, 1990)

Structura solurilor, reprezintă modul de aşezare a particulelor elementare în unităţi structurale de

anumite forme şi mărimi, creând o porozitate complexă, cu pori de forme şi dimensiuni diverse.
Structura este o însuşire distinctă oricărui tip de sol, cu un rol determinant în procesele fizice,
chimice şi biologice ce au loc în sistemul sol-plantă-atmosferă sub influenţa circulaţiei apei. De
aceea, mulţi autori consideră structura solului drept o însuşire de bază de care depinde fertilitatea
acestuia.
Irigatii © 04/15/20 28

2. Caracterizarea solului prin indicii fizici

Pentru a pune în evidenţă definirea şi semnificaţia indicilor fizici ai solului se apelează la o analiză
simplistă, ca în figura 2.

Figura 2 - Schema de analiză a însuşirilor fizice ale solului

Semnificaţia parametrilor din figura 2 este următoarea:

Vsn - volumul de sol în stare naturală;

Vs - volumul ocupat de partea solidă a solului (în stare uscată şi nestructurată);
Vp - volumul total al porilor din (Vsn);
Vo - volumul ocupat de aer la un moment dat;
Va - volumul ocupat de apă la un moment dat;
Ma - masa apei conţinută în (Va);
Ms - masa solului conţinut în volumul (Vs).

În conformitate cu tabelul 1 şi figura 2 se definesc în continuare indicii fizici ai solului.

a) Densitatea specifică a solului:

Ds 
Ms
Vs
 
gr cm3 , kg dm3 , t m3 ……………………………..…………………………(1)

Indicele (Ds) depinde în exclusivitate de alcătuirea părţii solide a solului, compusă din componenţi
minerali şi organici. Sub aspect practic, pentru majoritatea solurilor se poate accepta:
Ds = 2,65 … 2,68 gr/cm3 pentru orizonturile superioare;
Ds = 2,70 … 2,72 gr/cm3 pentru orizonturile inferioare.

b) Densitatea aparentă a solului:

Ms
DA  …………………………………………………..…………………………….(2)
Vsn
Irigatii © 04/15/20 29

Densitatea aparentă (DA) este unul din principalii indicatori ai stării de aşezare ai solului, cu
influenţe directe şi asupra altor însuşiri. Domeniul de variaţie a densităţii aparente pentru
principalele soluri din Romînia este de 0,9 … 1,65 gr/cm3, putând atinge valori de 0,3 - 0,4 gr/cm3
în cazul solurilor cu conţinut ridicat de materie organică (cazul turbelor). Solurile cu valori mari ale
densităţii (DA) au o capacitate redusă în reţinerea apei, a permeabilităţii şi aeraţiei, se lucrează greu
şi opun rezistenţă la pătrunderea rădăcinilor. În caracterizarea fizică a unui sol, textura şi densitatea
aparentă constituie însuşirile de bază ce pot fi măsurate direct.

c) Porozitatea totală (PT) este un indice de măsură a spaţiului lacunar al solului şi se exprimă în %
din Vsn, adică:
Vp Vsn  Vs  Vs 
PT  100  100  1    100 ………….……………………….(3)
Vsn Vsn  Vsn 

Dacă se exprimă cele două volume (Vs, Vsn) prin masa de sol (Ms) şi densităţile (Ds, DA) şi se
înlocuiesc în ultima relaţie, se obţine:
 Ms 
 
PT  1  Ds   100 …………………………………………………………………..(3.1)
 Ms 
 
 DA 
 DA 
PT  1    100 …………………………………………………………………..(3.2)
 Ds 

Pe solurile minerale - unde densitatea specifică (Ds) este relativ constantă - porozitatea totală (PT)
variază în sens invers cu densitatea aparentă (DA) după relaţia (3.2). Domeniul de variaţie al
porozităţii totale pentru principalele soluri din România este de 40 - 65%. În funcţie de mărimea
porilor şi în relaţie cu însuşirile hidrofizice, se disting trei categorii de porozitate a solurilor şi
anume:
• porozitate drenantă (PD) - pentru pori cu dimensiunea > 10 - 30 , prin care se produce
infiltraţia apei în exces sub influenţa gravitaţiei, spaţiu care de regulă este ocupat de aer. Se
calculează cu relaţia:

PD = PT - CC x DA …………………………………………………………………………(3.3)

Acest indice este important în irigaţii pentru că arată ce volum de aer rămâne în sol după
aplicarea unei udări, când rezerva de apă ajunge la capacitatea de câmp (CC). Pentru a asigura
condiţiile minim necesare de dezvoltare a plantelor, (PD) trebuie să fie ≥ 10% din volumul de
sol în stare naturală (Vsn). Valoarea porozităţii drenante (cunoscută şi sub denumirea de
porozitate de aeraţie) este influenţată în mod direct de gradul de tasare al solurilor.
Irigatii © 04/15/20 30

• porozitatea utilă (PU) - ce corespunde porilor de dimensiuni mijlocii (între 0,2 şi 10-30) în care
se reţine apa mobilă (provenită din precipitaţii şi irigaţii) utilizată de plante. Aceasta poate fi
evaluată cu formula:

PU = (CC - Co) x DA ……………………………………………………………………….(3.4)

• porozitatea inactivă (PI) - cu dimensiunea porilor < 0,2 , în care se reţine apa inaccesibilă
plantelor:

PI = Co x DA ………………………………………………………………………………..(3.5)

În care:
CC - capacitatea de câmp (% din Ms)
Co - coeficientul de ofilire (% din Ms).

d) Gradul de tasare al solurilor (GT) este un indicator complex de mare importanţă în lucrările de
îmbunătăţiri funciare şi pedoameliorative. Acesta poate fi interpretat şi prin mărimea porozităţii
drenante (PD) dar se mai defineşte prin relaţia:
 PT 
GT  1    100 ……………………..……………………………………………..(4)
 PMN 

în care:
PMN - porozitatea minim necesară (% din Vsn). După Stângă (1978) acest indice se
evaluează cu formula:
PMN = 45 + 0,163 x A

unde:
(A) - reprezintă conţinutul de argilă (cu dimensiunea sub 0,002 mm) şi se exprimă în %.

În conformitate cu relaţia (4) se disting două situaţii:

• pentru PT > PMN rezultă GT < 0 (negativ), acesta fiind cazul solurilor cu diferite grade
de afânare;
• pentru PT < PMN, rezultă GT >0, acesta fiind cazul solurilor cu diferite grade de tasare
- soluri cu probleme dificile în practicarea unei agriculturi irigate profitabile.
Irigatii © 04/15/20 31

RELAŢIILE SOL (S) - APĂ (a)

4. Indicii hidrofizici ai solului au fost creaţi în mod convenţional, pentru a descrie relaţiile solului
(S) cu apa (a) (vezi tabelul1)
5.
a) Umiditatea solului (W), reprezintă informaţia primară ce exprimă cantitatea de apă cuprinsă
într-un anumit volum de sol în structură naturală. Aşa cum rezultă din figura 2, apa din sol se
poate exprima fie în unităţi de volum (Va), fie în unităţi de masă (Ma). Întrucât volum de pori
(Vp) rămâne aproximativ constant pe durata sezonului de vegetaţie, cele două volume
complementare de apă (Va) şi de aer (Vo) variază continuu în conformitate cu dinamica
parametrilor ce compun ecuaţia bilanţului hidrologic (în regim natural sau irigat), cu respectarea
condiţiei: Vp = Va + Vo = constant. În mod teoretic există două stări extreme ale conţinutului
de apă:
• conţinut maxim, când Vo = 0 şi Va = Vp;
• conţinut zero, când Va = 0 şi Vo = Vp, stare ce se obţine prin etuvarea unei
probe de sol.

Există o mare diversitate a metodelor de determinare a apei din sol dar metoda de bază rămâne cea a
cântăririi probelor de sol în momentul prelevării lor şi după uscarea acestora în etuvă (metoda
gravimetrică). De altfel, prin intermediul acestei metode se calibrează aparatura specifică a
celorlalte metode (tensiometrică, reoelectrică, sonda cu neutroni ş.a.). În practica irigaţiei există mai
multe moduri de exprimare a conţinutului de apă din sol şi anume:

• umiditatea solului (W), exprimată în % din masa solului uscat (Ms) ca o primă evaluare a
probelor de sol etuvate:

Ma
W  100 …………………………………………………….(5)
Ms

• umiditatea solului (W’), exprimată în % din volumul de sol în structură naturală (Vsn), adică:

Va Ma /  Ma DA
W'  100  100   100  , sau
Vsn Ms / DA Ms 

W'  W 
DA 3


m apa / 100m 3sol 
Va
Vsn
  100 ..................................(5.1)

• umiditatea solului considerată ca o rezervă de apă (Rw), exprimată în unităţi de volum sau strat
de apă cuprins într-un volum de sol pe o suprafaţă cultivată de adâncime (H). din relaţia (5.1)
rezultă:
W DA
Va  Vsn ………………………….………………………….(5.2)
100 
Irigatii © 04/15/20 32

În cazul unui hectar cultivat la care adâncimea stratului radicular activ este la (H), volumul de sol
(Vsn) în structură naturală este: Vsn = 104m2 x H(m) [m3 sol în structură naturală]. Dacă
volumul de apă (Va) cantonat în volumul de sol (Vsn) îl numim rezerva de apă (Rw) şi  = 1,
rezultă că:
Rw = 100 x H x DA x W [m3apă/ha.H] ………………..…………………..(5.3)

Rw = 10 x H x DA x W [mm strat apă/ha.H] ………………………………(5.4)

b) Capacitatea de saturaţie (CS) sau capacitatea totală pentru apă (CT), reprezintă cantitatea
maximă de apă (Va max) pe care o poate înmagazina solul pe o anumită adâncime, prin
umplerea porilor din corpul său (<Vp), cu excepţia aerului blocat (Vo) (ce poate atinge valori de
până la 10% din Vsn). În ipoteza că toţi porii din sol sunt plini cu apă (adică Vp = Va), revenind
la porozitatea totală (PT) rezultă:

Vp Va max Ma max /  Ma max DA

PT  100  100  100   100 
Vsn Vsn Ms / DA Ms 
Ma max
CS  100 (exprimată în procente din masa solului uscat)
Ms
 DA 
1  100
PT  Ds 
CS   sau :
DA DA
 1 1 
CS      100..............................................................(6)
 DA Ds 

Acest indice se utilizează cu precădere în tehnica drenajului şi a stabilirii normelor de spălare pentru
ameliorarea solurilor sărăturate.
c) Capacitatea de câmp (CC) reprezintă cantitatea de apă pe care solul o poate reţine, după ce în
prealabil a fost umectat în exces (la capacitatea maximă CS) şi apoi supus drenajului intern (Di)
(natural sau artificial) pe o anumită durată de timp (t) - după care rezerva de apă se menţine
constantă (W = CC). Determinarea cât mai exactă a acestei însuşiri este condiţionată de faptul
că pe durata drenajului (t) în câmpul gravitaţional de energie, nu trebuie să existe procese
perturbatoare: evaporaţie, transpiraţie, precipitaţii, udări ş.a. De aceea, capacitatea de câmp se
determină cel mai bine primăvara, după înmagazinarea şi drenarea precipitaţiilor căzute în
sezonul rece al anului (octombrie - martie). Lipsa de asigurare a drenajului şi a menţinerii
constante a matricei structurale a solului, face ca acest indice hidrofizic să nu aibă semnificaţie
în unele situaţii: soluri alimentate din freatic; soluri vertice, pe care se manifestă fenomenul de
gonflare - crăpare; soluri cu mare diversitate a straturilor texturale etc. Capacitatea de câmp
rămâne însă o însuşire foarte importantă în irigaţii, întrucât reprezintă limita maximă de umplere
a rezervorului de sol activ la o udare (RCC = 100 x DA x H x CC). Apa de irigaţii ce depăşeşte
Irigatii © 04/15/20 33

limita (RCC) se drenează (percolează) sub stratul radicular activ (H), antrenând îngrăşămintele
chimice şi alţi poluanţi utilizaţi în agricultura intensivă. De asemenea, în regim de irigare, apa
percolată poate fi considerată pierdută în cea mai mare parte şi de aici pierderi economice (prin
costul real al apei adusă din sursa sistemului).
d) Coeficientul de higroscopicitate (CH) reprezintă cantitatea de apă absorbită de sol în stare
uscată, aflat într-o atmosferă a cărei umiditate relativă este de 94,3%. În cazul solurilor
minerale, coeficientul de higroscopicitate este într-o dependenţă directă cu conţinutul de argilă
(funcţie lineară cu pantă pozitivă). De aceea, se utilizează uneori la determinarea texturii ca
metodă indirectă.
RELAŢIILE DINTRE SOL (S), APĂ (a) ŞI PLANTĂ (P)

Relaţiile sol-apă se particularizează

pentru orice cultură (plantă) prin
adâncimea stratului radicular activ (H),
ce diferă nu numai de la o cultură la
alta dar chiar la aceeaşi cultură pe
durata sezonului de vegetaţie.
Definirea parametrului (H) nu se
poate face cu o mare precizie dar,
se bazează pe regula că mişcarea şi
extragerea apei necesare
procesului de evapotranspiraţie
este proporţională cu densitatea
spaţială a rădăcinilor în profilul
solului.
În acest sens, modelul general acceptat ce defineşte adâncimea stratului radicular activ (H) este
acela al distribuţiei lineare a masei de rădăcini de la suprafaţă (H = 0) spre adâncime (H = H), în
conformitate cu schiţa de mai sus.
Astfel, planta (P) este integrată în relaţiile dintre sol (S) şi apă (a) prin adâncimea stratului radicular
activ (H).

e) coeficientul de ofilire (CO), reprezintă conţinutul de apă al solului pe adâncimea (H) sub care
planta se ofileşte ireversibil (fără să fie capabilă de a-şi relua vegetaţia chiar dacă, ulterior,
aceasta se irigă). De aceea, coeficientul de ofilire reprezintă limita inferioară a umidităţii
accesibile plantelor - limită sub care dezvoltarea acestora este apreciată ca imposibilă - întrucât
apa nu se poate mişca în sol şi prin plantă la nivelul cerinţei fiziologice a acestora. Întrucât
fenomenul de ofilire variază la aceeaşi cultură pe durata sezonului vegetativ, este mai corect ca
acesta să fie definit ca un domeniu în interiorul căruia se află coeficientul (CO). Pentru stabilirea
coeficientului de ofilire (CO) se pot aplica mai multe metode cu caracter convenţional şi anume:
• metoda vegetativă, care constă în creşterea plantelor în vase şi case de vegetaţie, măsurându-
se conţinutul de apă al solului la care acestea se ofilesc;
• metoda analitică, folosind valoarea coeficientului de higroscopicitate (CH):

CO = (1,5 … 2,5) x CH ………………………………….(7)

Irigatii © 04/15/20 34

După unii autori (Hansen s.a., 1980), pentru majoritatea culturilor ce se irigă, coeficientul de
ofilire se poate aproxima cu relaţia:

CO = (1/2,4… 1/2) x CC ……………………………………(7.1)

• metoda sucţiunii apei din sol - care constă în măsurarea apei rămase după ce proba de sol a
fost supusă unei presiuni de - 15 bari prin intermediul unei membrane de difuzie.

În general, coeficientul de ofilire creşte proporţional cu conţinutul de argilă din sol şi cu

concentraţia soluţiei solului (odată cu creşterea potenţialului osmotic).

f) capacitatea de apă utilă (CU) - noţiune cunoscută şi sub denumirea de intervalul umidităţii
active (IUA), reprezintă cantitatea de apă pe care solul o poate reţine şi pune la dispoziţia
creşterii plantelor. De fapt, (CU) reprezintă mărimea rezervorului de sol în care apa din
precipitaţii şi irigaţii poate fi înmagazinată şi valorificată de către plante prin evapotranspiraţie
şi se exprimă prin relaţia:

CU = CC - CO ……….……………………………………………….(8)
în care:
CC = capacitatea de câmp - constituie capacitatea maximă de înmagazinare durabilă a
apei. În cazurile când această mărime se depăşeşte (prin precipitaţii, suprairigaţii
sau inundaţii), volumul suplimentar poate rămâne la suprafaţa solului (băltire),
poate fi scurs pe terenurile cu pantă sau este drenat sub adâncimea sistemului
radicular (percolare);
CO = coeficientul de ofilire - constituie limita inferioară a rezervorului de sol până la
care planta poate avea acces la apa necesară consumului prin evapotranspiraţie.

Capacitatea utilă (CU) este o însuşire deosebit de importantă pentru solurile agricole exploatate
atât în regim natural cât şi irigat. Astfel, pe solurile cu capacitate mare de înmagazinare se
valorifică cel mai bine precipitaţiile căzute şi apa de irigaţii. Capacitatea de înmagazinare a apei
utile este o însuşire ce diferă substanţial cu textura şi structura solului, gradul de tasare,
salinitatea apei şi solului ş.a. Evident, capacitatea de apă utilă este o funcţie de toţi factorii ce
influenţează capacitatea de câmp (CC) şi coeficientul de ofilire (CO). După datele I.C.P.A. (A.
Canarache, 1990), capacitatea de apă utilă (CU) a solurilor din România pe adâncimea de 1 m,
se află în domeniul 230 mm - 50 mm , ceea ce înseamnă că solul cu CU max este mai mare cu
de cel puţin 4 ori solul cu CU min. Variaţia capacităţii de apă utilă (CU) se prezintă mai detaliat
în tabelul 3, din care rezultă că solurile de textură mijlocie (lutoase) au cea mai mare capacitate
de înmagazinare a apei utile plantelor.
Irigatii © 04/15/20 35

Influenţa texturii asupra capacităţii de apă utilă (CU) a solurilor pe adâncimea H = 1 m Tabel 3
Nr. Textura CU Semnificaţia
crt. solului m3/ha.m % din CU max Texturii
1 2 3 4 5

1 Nisip grosier 210 10

2 Nisip fin şi foarte fin 630 31
Grosieră
3 Nisip lutos 700 35
4 Nisip fin lutos 1040 52
5 Lut cu nisip grosier 1080 54
6 Lut nisipos 1210 60
7 Lut cu nisip fin 1420 71
8 Lut cu nisip fin şi foarte fin 1580 79
9 Lut 1670 83 Mijlocie
10 Lut prăfos 2000 100 %
11 Prăfos 1670 83
12 Lut nisipo-argilos 1500 75
13 Lut argilos 2000 100 %
Argilă nisipoasă
14 1580 79
Argilă prăfoasă Fină
15 Argilă 1500 75
(prelucrat după USA - NRCS, National Soil Survey Hand Book, 210 - VI- NEH, Sept. 1997)

g) plafonul minim al umidităţii solului (PM) reprezintă limita rezervei de apă situată sub
capacitatea de câmp (CC) în care planta asigură producţia de biomasă aproape de valoarea
maximă. Raţiunea de stabilire a acestui prag sub care planta începe să sufere de apă, rezultă din
faptul că accesibilitatea apei din sol scade continuu de la capacitatea de câmp (CC) până la
pragul minim fiziologic (CO). Necesitatea de stabilire a plafonului minim (PM) a fost definită
pentru prima dată de M. Botzan în 1953 - constituind o prioritate pe plan mondial în domeniul
tehnicii de irigare. În acest mod s-a putut dimensiona mărimea normei nete de udare pentru
fiecare cultură şi tip de sol. Valoarea plafonului minim poate fi considerat un indice hidrofizic în
relaţia sol-apă-plantă ce desparte domeniul umidităţii uşor accesibile plantei (CC PM) de cel
al umidităţii greu accesibile (PM  CO). În contextul celor prezentate, plafonul minim se
calculează cu relaţia:

PM = CO + (CC - CO) …………………………………………………………………(9)

sau: PM = CO + .CU ……………………………………………………………….(9.1)

în care () reprezintă fracţia din intervalul umidităţii accesibile (CU) situată deasupra
coeficientului de ofilire (CO) şi care, în general are următoarele valori (după A. Canarache,
1990):
•  = 2/3, în următoarele cazuri: soluri nisipoase; soluri nisipo-lutoase puternic
tasate; soluri luto-argiloase moderat şi puternic tasate; soluri argiloase;
•  = 3/5, în următoarele cazuri: soluri nisipo-lutoase slab sau moderat tasate; soluri
luto-argiloase netasate;
•  = 1/2 pentru:soluri luto-nisipoase şi lutoase.
Irigatii © 04/15/20 36

h) norma netă de udare (mo) reprezintă cantitatea de apă ce trebuie aplicată la o udare pentru a
umple rezervorul solului pe adâncimea (H), de la plafonul minim (PM) la capacitatea de câmp
(CC). În practica irigaţiei mărimea (mo) are un caracter de referinţă (comparativ), constituind
condiţia ideală a irigaţiei prin care udarea trebuie să se aplice atunci când apa din sol pe
adâncimea (H) ajunge la (PM). Această condiţie este imposibil de realizat în practică din mai
multe motive, dintre care cel principal este acela că o instalaţie are o suprafaţă de serviciu pe
care o udă pe durata mai multor zile (7 - 14 zile) cxe poartă denumirea ciclu de aplicare a unei
udări (Tcu). Astfel, după declanşarea udării cu o instalaţie de irigat, în fiecare zi din interiorul
ciclului rezerva de apă a sistemului pe suprafaţa neudată este continuu descrescătoare (datorită
consumului prin evapotranspiraţie), ceea ce impune ca norma netă de udare să fie continuu
crescătoare pe durata ciclului. De aceea, este nevoie de a cunoaşte conţinutul de apă în sol în
momentul aplicării udării cunoscut sub noţiunea de rezerva momentană sau umiditatea
momentană (Wmom). În tehnica irigaţiei - aşa după cum s-a menţionat anterior - se apreciază cu
exprimarea volumetrică a rezervei de apă din sol (m3/ha, mm/ha). Transformarea umidităţii
solului (W, exprimată în % din Ms) ca o valoare medie pe adâncimea (H) în volume de apă se
face cu relaţia demonstrată:

Rw = 100 . DA . H . W [m3 apă / ha /H]

Astfel, mărimea normei nete (mo) rezultă din definiţia acesteia:

mo = RCC - RPM = 100 . DA . H . CC - 100 . DA . H . PM

mo = 100 . DA . H ( CC - PM) ………………………………………………………..(10)

sau introducând expresia (9) de calcul a plafonului minim (PM):

mo = 100 . DA . H[CC - ( CO + (CC - CO)]

mo = 100 . DA . H (CC - CO) (1 - ) ……………………………………..(10.1)

Revenind asupra faptului că în practică există o umiditate momentană (Wmom) ce diferă pe

durata ciclului de udare (în care Wmom < > PM) rezultă că norma netă de udare momentană
(mo mom) este:

mo = RCC - RWmom
mo = 100 . DA . H ( CC - Wmom) …………………………(11)
Irigatii © 04/15/20 37

în care termenii din relaţiile (10) şi (11) au următoarea semnificaţie:

- mo şi mo mom , se exprimă în m3/ha şi adâncimea H;
- DA se exprimă în t/m3 sol în structură naturală pe adâncimea (H);
- H - adâncimea stratului radicular activ [m];
- CC, PM şi Wmom - conţinutul de apă al solului pe adâncimea H, exprimate în % din
masa solului uscat (Ms).

Pentru a transforma rezervele de apă din m3/ha şi H în mm strat de apă / ha şi adâncimea H, se

înlocuieşte factorul (100) din relaţiile (10, 11) cu 10 întrucât: 1mm / ha = 10 m3 / ha.
În graficul alăturat se exprimă raţionamentul de calcul a elementelor prezentate (mo, momom) în
ipoteză că în momentul (t=0) rezerva de apă a solului pe toată suprafaţa de serviciu a unei instalaţii
este la valoarea maximă = RCC.
Irigatii © 04/15/20 38

4. POTENŢIALUL APEI DIN SOL

Tratarea în mod convenţional prin folosirea indicilor hidrofizici pentru descrierea relaţiilor dintre
apă cu solul şi planta, a fost impusă de necesităţile practice de a regla în mod controlat conţinutul de
apă în raport cu tehnicile de irigaţie şi drenaj. O analiză calitativă a mişcării apei din sol la diferite
conţinuturi de umiditate (W) se poate face în raport cu clasificarea arbitrară a formelor de apă şi
anume:
- apă gravitaţională sau drenaj intern pentru CC ≤ W ≤ CS;
- apă capilară, greu drenabilă, pentru CO < W < CC;
- apă higroscopică (nedrenabilă), pentru W < CO.
Întrucât însuşirile hidrofizice sunt considerate ca valori cuprinse în domenii de variaţie - pentru a
elimina caracterul oarecum labil în utilizarea lor - s-a abordat conceptul energetic de analiză a
relaţiilor apei (a) cu componentele sistemului sol (S) - plantă (P) - atmosferă (A). Energia de
reţinere şi mişcare a apei din sol se supune legilor fundamentale ale fizicii şi dezvoltarea teoretică
este foarte complexă. Deoarece, energia cinetică în mişcarea apei este foarte redusă se tratează
numai formele de energie potenţială, ceea ce în limbaj curent poartă denumirea de potenţialul apei
solului. Abordarea conceptului de potenţial al apei solului asigură în acest domeniu o fundamentare
teoretică solidă, de neînlocuit, întrucât se utilizează aceleaşi metode de determinare şi unităţi de
măsură pentru tot domeniul de existenţă al umidităţii solului, de la starea de submersie (W = CS)
din orezării până la solul uscat în etuvă.
4.1. Unităţile de măsură ale potenţialului energetic al apei din sol ()
Prin definiţie, energia reprezintă lucrul mecanic exprimat prin produsul dintre forţă şi distanţă (1 J =
N . m). În general, există trei moduri de exprimare a potenţialului apei solului şi anume:
- energia raportată la unitatea de masă a solului, utilizată cu precădere în mecanica
fluidelor şi termodinamică:
 J N  m kg  m  s 2 m 
2

   m    
 kg kg kg  s  

- energia raportată la unitatea de volum a solului:

 J Nm N kg 
 3   2  Pa 
m m 3
m m  s 2 

Rezultă de aici că unitatea de măsură a potenţialului energetic este în unităţi de

presiune [Pa; 1 kPa = 1000 Pa; 1 bar = 100 kPa; 1 at = 98,064 kPa, ş.a.m.d.].

- energia raportată unitatea de greutate a solului:

 J Nm 1 
   m col. apa la temperatura de 4C
 kgf 9,8064  N 9,8064 
Aceasta este unitatea de măsură utilizată curent în ingineria hidraulică.
Irigatii © 04/15/20 39

În acest mod, deplasarea unui volum de apă V = x . y . z în coordonatele sistemului cartezian

(x, y, z - în care z este adâncimea stratului măsurată de la suprafaţa x . y) are un potenţial energetic
() egal cu suma algebrică a potenţialelor parţiale:

 = g + p + o + m …………………………..…………………….(12)

în care:
 = potenţialul total al apei din sol;
g = potenţialul gravitaţional al energiei de deplasare a apei pe verticală (axa 0z) când W ≥
CC (potenţial pozitiv);
p = potenţialul hidrostatic aflat faţă de un nivel de apă (freatic sau de suprafaţă) ce
depinde de poziţia punctului;
o = potenţialul osmotic determinat de concentraţia soluţiei solului. În acest caz se măsoară
energia depusă de plantă pentru a extrage prin sistemul radicular apa din sol prin
fenomenul de osmoză. Cu cât concentraţia soluţiei solului este mai mare, cu atât creşte
energia depusă de plantă pentru a extrage apa din sol (cazul solurilor sărăturate sau a
irigării cu ape ce au un conţinut salin ridicat). Acesta se măsoară cu aparate speciale ce
folosesc membrane semiimpermeabile sau se calculează folosind concentraţia soluţiei
solului. În raport cu energia de extracţie a plantei acesta are semn negativ;
m = potenţialul matriceal sau sucţiunea solului, se manifestă în interacţiunea dintre partea
solidă a solului (matricea solului) şi apa acestuia în condiţii de nesaturaţie (W < CS).
Acest potenţial energetic exprimă rezultanta forţelor de absorbţie a apei de către
particulele solului şi de capilaritate, atunci când umiditatea solului scade sub capacitatea
de saturaţie. În condiţiile solului nesaturat (cazul irigaţiei) potenţialul matricial (m)
este mult mai mare în comparaţie cu celelalte tipuri de potenţial şi guvernează relaţiile
apei cu componentele sistemului sol (S) - plantă (P) - atmosferă (A). În cazul solurilor
saline, la potenţialul matricial (m) se adaugă şi cel osmotic (o).
Irigatii © 04/15/20 40

În raport cu procesul de transpiraţie (de extragere a apei din sol prin sistemul radicular) atât
potenţialul matricial (m) cât şi cel osmotic (o) au sensuri opuse: cu cât creşte energia de reţinere
a apei (m) sau concentraţia în săruri a soluţiei solului (o) cu atât cu atât planta trebuie să depună
un efort mai mare pentru a extrage apa necesară.
Legătura strictă dintre potenţialul matricial (m) şi conţinutul de apă al solului (W) se exprimă
printr-o funcţie continuă sub formă sigmoidală, la care indicii hidrofizici au domenii de echivalenţă
mult mai precise:
- la capacitatea totală de saturaţie (CS) - m = 0;
- la capacitatea de câmp (CC): m=-1/10at pentru texturi grosiere (nisipuri) şi
m=-1/3at pentru soluri luto-argiloase şi argiloase;
- la coeficientul de ofilire (CO), m = -15 at, cu un domeniu de variaţie -
10 at ≤ m < - 20 at;
- la coeficientul higroscopicitate (CH), m = - 50 at;
- la proba de sol obţinută după etuvare (W = 0), m = - 10000 at.

Referitor la echivalenţa dintre (m) şi plafonul minim (PM), Voronin (citat de A. Canarache, 1990)
a stabilit relaţia:

m = 102,18 + 0,03 x W’ …………………………………………………………………(13)

în care:
m - potenţialul matricial (mcA);
W’ - conţinutul de apă corespunzător plafonului minim (exprimat în % din volumul solului
în stare naturală).

După cum s-a demonstrat, există relaţia de transformare:

W’ = W x DA ………………………………………………….(5.1)

în care (W) este exprimat în (%) din masa de sol uscat. În general, se acceptă următoarele valori
aproximative în funcţie de sol şi poziţia plafonului minim (exprimat prin  din relaţia 9.1) în
intervalul capacităţii de apă utilă (CU):
m (at) pentru:
Sol Valoarea  pentru m = - 5 at
 = 0,5  = 0,7
Argilos - 4,5 - 2,5 0,55
Lutos - 2,0 - 1,2 0,70
Nisipos < -1,0 < -1,0 0,84
(după SCS - NEH, SUA, 1997)
Irigatii © 04/15/20 41

Relaţiile dintre conţinutul de apă (W) şi potenţialul matricial (m) sunt de mai multe tipuri dar aici
se reţine numai una dintre acestea:
1
 CS  CH  B
m  e   M
 1 .................................................................................................(14)
 W  CH 
CS  CH
sau W  CH  B
.........................................................................................(14.1)
 m 
1  M 
 e 

în care: (B) şi (M) sunt exponenţi ce rezultă din prelucrarea şirului de date măsurate cu aparate şi
echipament specific (m, W)i prin metoda celor mai mici pătrate.
Acest tip de relaţie are utilitate în domeniul CH ≤ W ≤ CS şi respectă într-o oarecare măsură
fenomenul fizic:
 pentru W  CS rezultă m 
pentru W  CH rezultă m ∞

Transpunerea grafică a rezultatelor - pe tipuri texturale de sol - arată în principiu ca în figura 2.

Figura 2 - Relaţia dintre poziţia plafonului minim în intervalul capacităţii de apă utilă şi potenţialul matricial de
sucţiune (m) pentru cele trei tipuri texturale de sol
Irigatii © 04/15/20 42

Reprezentarea grafică a funcţiei m(W) pentru 0 < W ≤ CS este practic îngreunată de faptul că
domeniul m variază foarte mult (0-10000 at). De aceea se trece la logaritmul zecimal al
potenţialului (m) exprimat în cm col. apă, ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de
(pF), adică:
pF = log m (cmCA)

Acest tip de reprezentare (dintre W şi pF) defineşte grafic aşa zisa ,,curbă de sucţiune a apei de către
sol” de formă sigmoidală (vezi figura 3).

Figura 3 - Relaţia dintre conţinutul de apă (W’) şi potenţialul matricial (m) sau curba de sucţiune
pentru două soluri de texturi diferite