CARACTERISTICILE SOLURILOR

Textura solului este dată de mărimea şi proporţia diferitelor componente

minerale, care au rezultat din dezagregarea rocii parentale. Acestea sunt nisipul,
praful şi argila. Textura este determinată în mare măsură de roca parentală. Pe roci
argiloase se formează soluri grele, pe loess se formează soluri mijlocii, iar pe nisipuri
se formează soluri uşoare. Cele mai bune condiţii de viaţă pentru plante se întâlnesc
pe solurile mijlocii.

Structura solului este însuşirea solului de a avea particule texturale (nisip, praf,
argilă) legate între ele, formând agregate de sol cu diferite mărimi. Legarea,
cimentarea particulelor de sol se face cu ajutorul argilei şi al humusului pe care le
conţine solul.

Culoarea constituie principalul criteriu de recunoaştere a solurilor. Culorile

orizonturilor sunt determinate în principal de condiţiile climatice în care se formează.
În solurile cu exces de umiditate, se întâlnesc nuanţe cenuşii, verzui sau albăstrui,
datorate prezenţei fierului în stare redusă sau feroasă. La solurile acide şi sărace în
calciu şi materie organică, culoarea poate fi mai deschisă, în timp ce la cele saturate în
calciu şi sodiu, chiar la un conţinut mai redus de materie organică, culoarea va tinde
către nuanţe închise. Fiecare orizont are, de obicei, un specific propriu şi o foarte
îngustă gama de culori. Majoritatea culorilor sunt mai închise când solul este umezit.
Principalii constituenţi care contribuie la culoarea orizonturilor sunt: humusul
(negru, brun, brun-roşcat, brun-gălbui), argila, silicea hidratată, hidroxidul de
aluminiu, carbonatul de calciu (alb, cenuşiu-deschis), oxizi de fier (roşu, brun-ruginiu,
galben), compuşii reduşi ai fierului (vineţiu, vineţiu-albăstrui, verde-albăstrui), oxizii
şi hidroxizii de mangan (negru, brun), mineralele primare (culori specifice).

Coeziunea reprezintă atracţia care se manifestă între particulele solului şi care are
valori sporite după uscarea lui. Însumând atât coeziunea dintre particulele ce
alcătuiesc agregatele cat şi coeziunea dintre particulele masei structurale a solului s-a
obţinut coeziunea globală. În loc de coeziune globală, se foloseşte termenul de
compactitate, care, de fapt, exprimă modul de aşezare mai îndesată sau mai afânată a
particulelor de sol. Datorită coeziunii masa solului opune o rezistenţă încercărilor de
sfărâmare, despicare, comprimare sau tăiere. În funcţie de această rezistenţă, solurile
pot fi: foarte compacte, compacte, slab compacte, afânate şi foarte afânate.

Porozitatea solului reprezintă însuşirea solului de a avea pori în masa sa.

Porozitatea asigură solului posibilitatea de a înmagazina cât mai multă apă şi de a
conţine cât mai mult aer.
În funcţie de particularităţile genezei şi ale stării structurale, masa solului este
străbătută de pori, fisuri, crăpături de formă şi dimensiuni diferite.

1
 După caracterul porilor din interiorul elementelor structurale sau din masa
compactă a solului, se pot deosebi următoarele forme de manifestare a porozităţii:
- fin poros (cu diametrul sub 1 mm),
- poros (cu diametrul porilor de 1-3 mm),
- spongios (cu diametrul porilor de 3-5 mm),
- cavernos (cu diametrul porilor de 5-10 mm).
După spaţiile continui dintre elementele structurale sau din masa compactă a
solului, se deosebesc:
- sol fin fisurat (spatii cu lăţime sub 3 mm),
- sol fisurat (spatii cu lăţime de 3-10 mm),
- sol crăpat (spatii cu lăţime de peste 10 mm).
Abundenţa porilor şi a fisurilor se apreciază după următoarea scară:
- slab poros (distanţa între pori de 1,5-2 cm),
- poros (distanţa între pori circa 1 cm),
- foarte poros (distanţa între pori sub 0,5 cm).

Permeabilitatea solului pentru apă este însuşirea solului de a lăsa apa să pătrundă
în el, să circule şi să treacă prin sol. Permeabilitatea pentru apă este cu atât mai mare
cu cât particulele texturale sunt mai mari (pe soluri nisipoase).

Umiditatea reprezintă conţinutul relativ de apă din sol. Ea depinde de

caracteristicile solului şi de umiditatea atmosferei si se poate exprima în mai multe
feluri: faţă de masa fazei solide, faţă de masa totală, faţă de volumul fazei solide, faţă
de volumul total şi faţă de volumul porilor.
Funcţie de gradul de umiditate, întâlnim: sol uscat, sol reavăn, sol jilav, sol
umed şi sol ud.
Umiditatea masică (ω) exprimă raportul dintre masa apei şi masa solului uscat,
fiind cunoscută şi sub numele de conţinutul de apa gravimetrică:
M apa

M sol

Pentru anumite scopuri este util să se cunoască umiditatea volumetrică,

calculată ca procent al conţinutului de apă din volumul total al solului:
Vapa
 
Vsol

Legătura dintre umiditatea masică şi volumică este data de relaţia:

  
    d  D
 
 apa 
d - densitate aparentă a scheletului de sol;
 d  M
   D ; d  s
  Vt
 apa 
M s - masa de sol; Vt - volumul total

2
  Vapa M sol  Vapa  d  Vt  Vapa   d  
         d
 Vt M apa  Vt M apa   apa  Vapa   apa

Consistenţa solului reprezintă însuşirea solului determinată de coeziunea dintre

particulele de sol. Aceasta depinde foarte mult de gradul de umiditate, textură,
structură şi porozitate.
La consistenţa în stare uscată, materialul de sol se poate prezenta astfel:
necoeziv sau mobil, slab coeziv, uşor dur, dur, foarte dur şi extrem de dur.
La consistenţa în stare umedă, profilul de sol se poate aprecia astfel: necoeziv,
foarte friabil, friabil, ferm, foarte ferm şi extrem de ferm.
La consistenta în stare udă, materialul de sol poate căpăta două noi însuşiri:
plasticitate şi adezivitate.
Plasticitatea este proprietatea solului în stare udă de a-şi schimba forma sub
acţiunea unei presiuni şi de a şi-o menţine chiar şi după încetarea acestei forţe. Ea
depinde de textura şi umiditatea solului. Funcţie de această proprietate, se întâlnesc
soluri: neplastice, slab plastice şi foarte plastice.
Adezivitatea este proprietatea solului în stare udă de a se lipi de obiectele cu care
vine în contact. Aceasta se manifestă la acea stare de umiditate când forţele de atracţie
dintre particulele de sol devin mai mici decât cele dintre particule şi obiectele cu care
vin în contact. Din acest punct de vedere solurile sunt de mai multe feluri: neaderente
(nelipicioase), slab aderente, aderente şi foarte aderente.

Drenajul natural al solului este dat atât de gradul de evacuare a apei la suprafaţă
cât si de posibilitatea de percolare (pătrunderea apei în surplus). Depinde de textura şi
structura solului, de existenţa unor straturi compacte în profil, de adâncimea apei
freatice, etc.
Sub aspectul drenajului “global”, se disting opt clase de soluri: foarte slab
drenate, slab drenate, imperfect drenate, moderat drenate, bine drenate, intens drenate,
excesiv drenate si cu drenaj schimbat.

Reacţia soluţiei solurilor este determinată de raportul dintre concentraţia ionilor

de hidrogen şi de oxidril (HO-). Reacţia solului se exprimă în pH.
Când pH-ul solului este 7, reacţia este neutră. Dacă pH-ul este sub 7, reacţia este
acidă, iar dacă pH-ul solului este peste 7, reacţia este bazică. Solurile cu pH sub 6, sau
cu pH peste 7,5-8 sunt soluri care oferă condiţii nefavorabile pentru plante. La aceste
soluri, reacţia solului trebuie ameliorată prin administrarea unor substanţe numite
amendamente. Amendamentele folosite intră în reacţie cu soluţia solului şi îi
neutralizează pH-ul.