Proprietăţile fizico-mecanice ale solului.

Solul – reprezintă o ambianţă polifazică dispersată, compusă din particule solide,

apă, aer şi organisme vii amestecate din diferite proporţii. Solul, ca şi orice alt
material, se caracterizează prin proprietăţile fizico –mecanice, al căror studiu şi
cunoaştere sânt absolut necesare la crearea şi exploatarea maşinilor agricole pentru
lucrarea solului.
La determinarea tipului de sol după compoziţia mecanică se analizează
numai partea fină a solului, care se împarte în două fracţii; nisip fizic (cu particule
mai mari de 0,01mm) şi argilă fizică (cu particule mai mici de 0,01mm).
După cantitatea de argilă deosebim următoarele soluri:
Argiloase (mai mult de 50% de argilă); argilo – nisipoase (50...20%); nisipo–argilos
(20...10%); şi nisipoase (mai puţin de 10% de argilă).
Solurile cu un procent mare de argilă aparţin solurilor grele. La prelucrarea
cu plugurile a unor astfel de soluri în stare umede, ele se lipesc de organele de lucru
ale uneltelor. În stare uscată ele nu se fărâmiţează în glomerule şi formează prin
lucrarea lor o arătură cu bulgări mari la suprafaţă. Cu cât solul conţine mai multă
argilă, cu atât rezistenţa lui specifică este mai mare. Aceste soluri conţin multă apă,
însă o absorb greu şi se încălzesc greu, procesul de descompunere a resturilor
vegetale şi a îngrăşămintelor încorporate în aceste soluri decurge foarte încet.
Solurile cu un mare procent de nisip fac parte din solurile uşoare, aceste
soluri se pot ara uşor şi absorb bine apa, însă nu o pot reţine; ele se încălzesc repedea,
resturile vegetale şi de îngrăşăminte se descompun uşor în aceste soluri. După
compoziţia lor mecanică cele mai bune soluri se consideră solurile nisipoase şi
lutoase, cu un conţinut de argilă fizică de aproximativ de 10...40 %. În timpul arăturii
aceste soluri se fărâmiţează relativ uşor , absorb şi păstrează bine apa, se încălzesc
bine şi sunt bogate în substanţe nutritive.
Structura solului: Prin structura solului se înţelege capacitatea lui de a se
grupa în glomerule diferite, atât ca formă cât şi mărime. Solul fără structură se
prezintă de obicei ca o masă compactă, compusă din particule forte mici (cu
diametrul mai mic de 0,25mm) nelegate între ele, mai mult sub formă de pulbere,
sau din bulgări mari, cu un diametru de la 1...10cm şi mai mare.
 Cea mai bună structură a solului este aceea în care solul este format din
particule aşezate afânat, care nu se desfac în apă, cu un diametru de 0,25 la 10 mm.
Solurile fără structură, atât cele pulverulente cât şi cele bulgăroase, acumulează şi
păstrează cu greutate apa. Numai într-un sol cu structură se creează cele mai
favorabile condiţii pentru alimentarea şi creşterea plantelor de cultură, apa intrând
în spaţiile dintre glomerule, se infiltrează, îmbinând particulele şi glomerulele
solului, unde este reţinută, lăsând acces liber aerului în intervalele dintre glomerule,
aerul pătrunde uşor prin toată adâncimea orizontului arabil, solul cu structură are o
bună permeabilitate pentru apă şi aer.
Coeficientul care caracterizează structura solului se determină cu relaţia:
𝑚1 0,25
𝑘= = = 0,035𝑚𝑚
𝑚2 7
În care
m1 –masa glomerulelor şi particulelor de sol cu diametrul de 0,25...7 mm
m2 –masa glomerulelor de sol cu diametrul mai mare de 7 mm
Greutatea specifică a mineralelor, care formează solul, variază în limitele de
la 2,4 la 2,8 g/cm cu excepţia celor turboase , care au greutatea specifică cuprinsă
între 1,25....1,4 g/cm3. Greutatea specifică reprezintă raportul masei absolute a
solului uscat cu structura integrală către volumul ei, adică
𝑚 2,4
𝑝= = = 1,92 cm2
𝑣 1,25

Umiditatea solului. Volumul solului, care nu este ocupat de particulele

solide, se umple cu apă şi aer, umiditatea solului se consideră optimală, când apa
umple ¾ din capilarele existente în sol, despre cantitatea de apă din sol ne vorbeşte
umiditatea ei relativă, care se stabileşte cu relaţia.
(𝑚𝑢𝑚 − 𝑚𝑢𝑠 )
𝑊𝑟 = ∗ 100%
𝑚𝑢𝑠
În care
mum şi mus –respectiv masa solului umed şi celui uscat.
Organele de lucru ale maşinilor agricole lucrează solul cel mai bune la o
umiditate normală a acestuia de 18…19%, cu cît umiditatea este mai mică sau mai
mare faţă de această valoare, cu atît rezistenţa solului la arat creşte, de aceia se
recomandă ca lucrările solului să se execute, pe cît posibil,la umiditatea optimală a
acestuia. Umiditatea minimă a solului la care se poate lucre cu maşinile este de 14%,
iar cea maximă este de 26%.
Porozitatea solului. Prin porozitatea solului se înţelege volumul total al
spaţiilor dintre glomerule, porozitatea solului se caracteriziază prin coificientul care
exprimă raportul dintre volumul total al spaţiilor către volumul particulilor solide,
adica
𝑉𝑠 𝑝𝑡 − 𝑝
𝑝= =
𝑉𝑡 𝑝
În care
pt –greutatea specifică a particulelor solide.
Capacitatea solului de a se sfărâmiţa se exprimă prin raportul masei
glomerulelor cu diametrul mai mic de 50mm către masa totală a solului din proba
dată. Este neraţional de lucrat solul, care conţine particule de praf în limita de 30%
din volumul total. Lucrarea solului se consideră ideală când compoziţia ei se
formează din glomerule cu diametrul de 0,25....7mm, iar sub acest strat greutatea
specifică a solului este de 1,1...1,2 g/cm3. Dimensiunea minimală a particulelor
pentru solurile expuse eroziunii se consideră nu mai mare de 1mm.