24.

Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină

după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie.
25. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine
îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.

Facerea 1:11
”Apoi a zis Dumnezeu: Sa dea pamantul din sine verdeata: iarba, cu samanta
intr-insa, dupa felul si asemanarea ei, si pomi roditori, care sa dea samanta in sine,
dupa fel, pe pamant! Si a fost asa.”

Afin

Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente datorită taninului. Au

activitate antibacteriană (modificând favorabil flora patogenă intestinală) și
antidiareică. Cu un conținut important de antioxidanți, afinele sunt fructe ce nu ar
trebui sa lipsească din alimentația zilnică, indiferent că sunt consumate proaspete,
congelate, sau sub formă de ceai. Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge),
gută, enterocolită (colită de fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale,
infecții urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) și diuretic precum și
în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite,
somatite, eczeme, ulcerații cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziția ceaiului
dietetic. Se pot folosi următoarele preparate:

1. Infuzie din frunze, care se obține din frunze, punând 2 lingurițe la 500 ml apă
clocotită. Se beau 2-3 căni de infuzie călduță, fracționat în 3 reprize, în
decursul unei zile (1 litru pe zi).
2. Decoct din frunze - 500 ml/zi în trei reprize.
3. Suc de fructe.
 4. Decoct de fructe.

Trifoi

Trifoiul este o excelenta sursa de proteine, putand fi folosit atat in stare cruda, in
prepararea salatelor si a sucurilor atat frunzele cat si florile,sotate in sos de soia, in
prepararea mancarurilor orientale si asiatice. Florile uscate de trifoi, atat rosu cat si
alb, sunt folosite in prepararea ceaiurilor. Bogat in vitaminele A, C si D, trifoiul rosu
este si un puternic aliat in lupta impotriva cancerului de colon, de prostata si de san.

Urzica

Urzica este răspândită prin locuri necultivate de la câmpie, deal sau munte, în
Europa, nordul Africii, Asia și America de Nord. Le poți vedea de primăvara devreme
până toamna, târziu, pe lângă garduri, pe marginea drumurilor și a apelor, în grădini,
livezi, pe dealuri.

Partea subterană : rizom subțire, cilindric, brun-deschis, lung și ramificat, cu

numeroase rădăcini subțiri, pâsloase.Tulpina (cu 4 muchii evidente) și frunzele,
opuse, ovale, dințate pe margini, sunt acoperite cu perișori urticanți, a căror atingere
provoacă bășicarea pielii și mâncărimi. Poate ajunge până la un metru
înălțime.Florile sunt dioice, dispuse pe plante diferite, în panicule dispuse la axila
frunzelor superioare.Semințele sunt nucule ovale, verzui, cu perigonul persistent.

Are calitati diuretice, hemostatice, antiseptice, emoliente, de combatere a

reumatismului și anemiei, de vindecare a rănilor și ulcerațiilor, de stimulare a
creșterii părului, de reglare a tensiunii arteriale și a nivelului de zahăr în sânge.În
general, atât gustul, cât și aria de utilizare gastronomică a urzicilor este similară
spanacului. Urzicile au un conținut bogat de vitaminele A și C, de fier, potasiu,
magneziu și calciu, ceea ce le face foarte valoroase.
 Urzica moartă numita asa pentru că frunzele nu poarta perișorii care secretă
acid formic pișcător, responsabil pentru iritațiile pielii.

Tulpina prezintă patru muchii, este neramificată, goala în interior, frunzele verzi sunt
dispuse opus, mari, dințate, de formă triunghiulară, acoperite cu peri, florile sunt de
nuanță albă sau galben-pal dispuse sub formă de guler la baza frunzelor, înflorește
din luna aprilie până în septembrie.

conține vitaminele din grupul B, vitamina A, C, K,

fibre, mucilagii, flavonoide, saponozide, taninuri, săruri de potasiu, aminoacizi
liberi, săruri minerale calciu, zinc, fier, seleniu,beta caroten, ulei
volatil.

Urzica moartă, se înrudește cu urzica vie - pișcătoare -, tratează bolile genitale este:-
antiinflamatoare,- este un antiseptic intestinal foarte bun,- antireumatică,- sedativ,-
astringentă,- depurativă și diuretică,- expectorantă,- tonică și remineralizantă,-
emolientă,- antidiareică.

Ceaiul de urzică albă este eficient in tratarea sau ameliorarea

 durerilor menstruale și este benefică în cistită - o linguriță de plantă uscată și

mărunțită la 250 ml apă clocotită, se lasă la infuzat 15 minute, se beau câte
doua căni pe zi -,
  este un remediu foarte bun, recomandat în tulburări gastro - intestinale și ale
aparatului urinar,
 eficient în afecțiuni respiratorii - bronșite, traheite, rinite alergice, astmă -,
contribuind la buna funcționare a plămânilor și bronhiilor,
 este eficient în decongestionarea căilor respiratorii, ușurează respirația,
reduce inflamarea mucoaselor, combate mâncărimile și secrețiile - se ia
pulberea de urzică uscată, câte o linguriță de 4 ori pe zi, timp de 2-3
săptămâni -.
 scade tensiunea arterială, folosită sub formă de pulbere sau ceai,
 combate tromboflebita și tromboza,
 este eficientă în tratarea bolilor de piele, ajută la cicatrizarea rănilor sau a
ulcerațiilor, datorită conținutului de zinc și seleniu,
 este un bun detoxificant, curăță ficatul, rinichii și sângele de toxine, datorită
acizilor esențiali, mineralelor și vitaminelor din conținut,
 este benefică pentru persoanele care suferă de afecțiuni ale prostatei,
 este eficientă împotriva insomniei.

Mod de preparare

Uz intern, urzica moartă se poate administra sub formă de

 pulbere, cate 1-3 vârfuri de linguriță înainte de masă,

 infuzie - o linguriță de plantă uscată, la 250 ml apă clocotită, se lasă la infuzat
15 minute, se beau 2 căni pe zi,
 tinctură - 10-12 linguri de plantă uscată și mărunțită, la o,5 litri alcool
alimentar, se lasă la macerat 12 zile, se filtrează și se păstrează în sticluțe mici,
închise la culoare.

Se administrează cate 10 picături diluate în ceai, în cura de 14 zile, fiind benefică în

afecțiuni digestive, respiratorii, afecțiuni genitale.

Uz extern

 infuzie la 1-2 linguri de plantă uscată, la 250 ml apă clocotită, se lasă la

infuzat 15 minute, se folosește sub formă de gargară, comprese, cataplasme,
sau se folosește
 Papura cu frunză îngustă si papura cu frunza lata.

Typha angustifolia. Poate fi recunoscută după spațiul clar delimitat dintre cele
două tipuri de flori. Preferă locurile cu apă mai adâncă.

Rizomii, lăstarii tineri, florile și polenul papurii sunt comestibile și au făcut parte din
dieta multor culturi antice, începând cu primii Homo sapiens. Pe pietrele de măcinat
folosite de populațiile europene acum 30.000 de ani au fost descoperite granule de
amidon provenite din rizomii de papură, ceea ce sugerează că această plantă făcea
parte din dieta lor, alături de ferigă, buzdugan (Sparganium) și limba-cucului
(Borychium).
 Rizomii erau scoși din mâl și folosiți ca sursă de amidon în lunile de iarnă. Uneori
erau mestecați cruzi, fără ca părțile fibroase să fie ingerate, ci mai degrabă supte.
Însă cel mai des erau uscați, apoi măcinați sub formă de făină care se adăuga la
diferite
preparate.

Lăstarii tineri se culegeau primăvara devreme, până vara. Astăzi, în Occident, sunt
numiți și sparanghel cazac datorită unei legende care spune că lăstarii de papură
erau foarte populari la cazaci. Tăiați de la bază, arată ca un fel de praz din care se
consumă părțile albe cele mai fragede ce au un gust asemănător castraveților. Se pot
consuma cruzi sau gătiți în moduri similare sparanghelului.

Florile arată ca un fel de hotdog pe băț. Partea comestibilă este floarea feminină,
când spicul este încă verde, acoperit de frunze. Are un gust ca de porumb proaspăt și
se poate mânca ca un fel de mini porumb fiert. Din aceste flori, desprinse de pe
tulpina fibroasă, pot fi făcute diferite preparate. Cel mai des se consumă fierte sau
gătie la abur, cu unt, sare și usturoi. Pe internet exită o mulțime de rețete, dacă veți
căuta cu termenul cattail recipe, numele plantei folosit în țările de limbă engleză. Se
poate adauga ca ingredient la clătite, brioșe, la papare cu ouă și brâză. Când papura
devine maronie, culoare sub care planta este cel mai des reprezentată, florile nu mai
sunt bune pentru consum.

Polenul de papură se culege scuturând pur și simplu florile masculine în momentul

când sunt coapte. E nevoie de multe flori pentru a aduna o cantitate suficientă, însă
merită tot efortul. Polenul poate fi folosit la prăjituri, se poate pune la aluaturi unde
înlocuiește cu succes cam 1/3 din făina necesară, poate fi adăugat la risotto, la
omlete și din nou clătite sau brioșe, de asemenea este excelent pentru îngroșarea
sosurilor – mult mai sănătos ca făina.

Papura conține vitamina A, B1, B2, B3, B5, B6, vitamin C, calciu, magneziu, potasiu,
zinc, fier, fosfor, mangan, seleniu, cupru și sodiu. Pe internet găsiți multe rețete cu
papură căutând după termenii din limba engleză: bulrush sau cattail recipes.

Dragavei

Prin conținutul bogat de fier, planta este indicată în caz de valori scăzute ale
hemoglobinei și în anemie. Este, de asemenea, un foarte bun purificator limfatic.
Studii recente recomandă planta în tratarea unor forme de cancer.Frunzele de
dragavei se adaugă în salatele de primăvară, alături de lobodă, leurdă, păpădie,
urzică, spanac, lăptucă și alte plante verzi sau se pot gati singure dupa aceeasi reteta
cu care se prepara spanacul. Ele remineralizează organismul, înlătură oboseala și
astenia, energizează și fortifica. Mai jos, frunze de dragavei tinere, primavara.

Dragaveiul are proprietăți depurative, dezinfectante, tonice, astringente,

antiscorbutice, fortifiante, remineralizante. Întărește organismul, acționând
împotriva bolilor de piele eruptive și cronice, cum este psoriazisul. Pentru psoriazis
se asociază cu păpădie, lipicioasă și brusture. Este un remediu eficient în caz de
impurități sanguine, fiind un excepțional purificator pentru sânge și amplificând
viteza și capacitatea de transport a oxigenului către globulele roșii. Dragaveiul
stimulează secreția de bilă și tratează icterul cauzat de congestie. Este bun pentru
ficat, stimulând funcția hepatică. Mai jos, planta matura si semintele. Toamna ele
pot fi recoltate si semanate asemenea spanacului, de exemplu.
 Stevia
Este o plantă perenă, ce poate crește în înălțime între 50 și 130 cm. Este ușor
reconoscibilă datorită frunzelor ovat-lanceolate de mari dimensiuni, cu baza cordată
(în formă de inimă) și vârf rotunjit. Frunzele mai bătrâne și tulpina au uneori tendința
de-a se înroși. Marginea frunzelor este ușor ondulată, cu suprafața fină, aproape
lucioasă, iar spatele mai aspru. Frunzele pot crește până la dimensiuni de 40 cm.
Tulpinile sunt drepte, neramificate până la baza inflorescenței. Florile apar între
lunile iunie și septembrie și sunt aglomerate la vârful tulpinii. Sunt micuţe, verzi, dar
iau o tentă roșiatică la maturitate. Florile produc semințe uscate maronii
Previne și combate astenia de primăvara, este detoxifiantă, reglează nivelul
zaharului din sânge, reduce tensiunea arterială, combate obezitatea, este diuretică,
stimulează și fortifică sistemului imunitar, grație conținutului bogat de minerale și
vitamine.

.Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: abces, adenite, afectiuni hepatice,

atonie digestiva, blocaj urinar, boli endocrine, diabet, diaree, dizenterie, erizipel,
hemoptizie, hemoragii uterine, hemoroizi, hernie, icter, impetigo, insuficienta
hepatica, intoxicatii, laringita, leucoree, reumatism, scabie, scrofuloza,infectii cu
stafilococ, tuberculoza, tuse, ulcer cutanat, ulcer gastric si duodenal,varsaturi.

Preparare:
-Se poate consuma ca atare cruda in diferite salate.
-Preparate culinare: ciorbe, etc.
-l lingurita de ta uscata macinata se pune sub limba pentru 10 minute, dupa care se
inghiti cu putina apa. Se ia de 3 ori pe zi.

-l lingurita de ta maruntita se pune la 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10

minute, apoi se strecoara. Se vor consuma 2-3 cani pe zi in afectiunile mentionate.
-Radacina proaspata rasa se consuma cate o lingurita de 3 ori pe zi.
-l lingurita de radacina maruntita se pune la 250 ml apa. Se fierbe timp de 10 minute,
apoi se strecoara. Se poate consuma 2-3 cani pe zi in afectiunile mentionate.

-Frunze fierte se aplica cataplasme pe locurile afectate, extern.

-2 lingurite de radacina maruntita se fierbe timp de 15 minute. Se strecoara. Se pun
comprese pe afectiunile externe.
-50 g de radacina maruntita se pune in 250 ml ulei vegetal. Se fierbe pe baie de apa
timp de 3 ore. Se strecoara. In cazul in care se doreste sa se faca o alifie se mai poate
adauga dupa strecurare si ceara de albine si se incalzi pentru topirea cerii.

Contraindicații

Datorită conținutului de antrachinonici, substanțe care ajung în sânge și în lapte,

și care pot cauza diaree bebelușului, ștevia nu este recomandată mamelor care
alăptează. Ștevia și rădăcina de ștevie sunt contraindicate celor suferinzi de afecțiuni
pulmonare și ale căilor respiratorii, celor cu stomac sensibil, reumaticilor și
bolnavilor cu suferințe articulare, celor cu pietre la ficat sau la rinichi.

Tataneasa

Tătăneasa este o plantă ierboasă, păroasă, înaltă de 100–120 cm. Sub

pământ are un rizom gros de pe care cresc rădăcini cărnoase - fusiforme.
Frunzele sunt lungi (maxim 25 cm), alterne, cu lățimea de 1–2 cm. În partea
inferioară a tulpinii frunzele sunt oval-lanceolate. Florile sunt de culoare
roșie-violacee, uneori roz-albă și sunt dispuse în cime unipare. Corola este
gamopetală, tubulos-campanulată și se termină cu 5 dințișori recurbați. Tătăneasa
înflorește în lunile mai-august.

Răspândire

Tătăneasa crește în locuri umede, prin lunci, la marginea apelor, uneori chiar pe
lângă drumuri. Este răspândită din câmpie până în zona montană.

Utilizare

Se recoltează rădăcinile (Radix simphyte) și rizomul în martie-aprilie (câteodată în

septembrie). Au gust amar fără miros. Conțin ulei volatil, mucilagii, alcaloizi, taninuri,
alantoină, glicozide, substanțe minerale, acid litospermic (antigonadotrofic), zaharuri.
Alantoina și mucilagiile au efecte cicatrizante în ulcerele gastroduodenale. Alantoina
are efecte antitumorale. Extern se utilizează sub formă de compresie (cataplasmă).
În stare proaspătă se utilizează în ulcerul varicos, hematoame, flebite, varice
deschise, arsuri, hemoroizi, plăgi. Pulberea, infuzia, decoctul (2-3%) se folosesc în
gută. Are efecte hemostatice, antidiareice, antiinflamatoare, astrigente,
antidizenterice, expectorante și emoliente. Se folosește des în ceaiuri, in combinatie
cu alte plante. În doze mari este periculoasă (alcaloizii pe care-i conține duc la
paralizie), chiar cancerigenă.

Tătăneasa contine alcaloizi pirolizidinici care sunt tumorigenici și hepatotoxici,

putând produce cancer hepatic și alte afecțiuni ale ficatului.

Evanghelia dupa Ioan 10:2 ”Iar cel ce intra prin usa este pastorul oilor. 3.
Acestuia portarul ii deschide si oile asculta de glasul lui, si oile sale le cheama pe
nume si le mana afara. 4. Si cand le scoate afara pe toate ale sale, merge inaintea
lor, si oile merg dupa el, caci cunosc glasul lui. …………………..11. „ Eu sunt pastorul
cel bun si cunosc pe ale Mele si ale Mele Ma cunosc pe Mine. 15. Precum Ma
cunoaste Tatal si Eu cunosc pe Tatal. Si sufletul imi pun pentru oi.”

Laptuca

Toate partile papadiei sunt comestibile si pot fi folosite atat in stare cruda, cat si
oparite sau trase la tigaie, pe foc iute. Frunzele si tulpina proaspat culese sunt cel
mai des folosite in salatele de sezon sau pot fi adaugate in diverse supe. Florile de
papadie sunt dulci si pot fi consumate atat crude cat si prajite. Iar radacina de
papadie poate fi prajita si apoi macinata si folosita pentru condimentarea salatelor.
Am aflat ca radacina uscata, prajita si macinata poate inlocui cafeaua. In caz ca nu
stiai, gustul amarui al papadiilor este cu atat mai pronuntat cu cat planta este mai
matura, de aceea e bine sa culegi plante cat mai tinere, mai ales atunci cand vrei sa
le consumi in stare cruda.
 Soc

Socul, ingredientul principal al acestei băuturi, este o plantă medicinală populară, cu

flori albe și aromă dulce înțepătoare, un leac medicinal folosit din timpuri străvechi
pentru proprietățile sale laxative, sudorifice, antiinflamatoare și dezinfectante. În
tradiția populară socul a stat la loc de cinste în farmacia omului simplu deoarece
înainte să apară preparatele de ultimă generație floarea de soc era considerată
medicamentul antiviral numărul unu. În știința modernă studii realizate în mai multe
țări, au scos în evidență proprietățile medicinale ale socului.

De la soc florile, fructele, frunzele, scoarța, rădăcina prezintă toate efecte

terapeutice și pot fi folosite în prevenirea și tratarea unui larg arsenal de afecțiuni.
Frunzele au acțiune laxativă, florile șunt diuretice și sudorifice, fructele vitaminizante
și antinevralgice iar scoarța este bogată în substanțe diuretice.

Florile proaspete sunt folosite pentru socată sau sirop de soc, iar cele uscate pentru
ceai și cataplasme. Florile de soc conțin bioflavonoizi, substanțe cu efect antioxidant,
anticancerigen dar și antiinflamator și antiviral. Conține uleiuri volatile, glicozizi,
tanini, mucilagii, compuși aminici, substanțe glucidice, iar fructele sunt bogate în
vitamina A și C.

Deși este un adevărat panaceu al medicinei naturiste este nevoie de prudență

privind consumul în exces, care poate conduce la tulburări gastrointestinale.
Beneficii și efecte asupra organismului

Proprietățile terapeutice ale socului au un efect extraordinar împotriva multor

afecțiuni -florile și fructele sunt eficiente în tratarea bolilor degenerative, sunt
eficiente în activarea sistemului imunitar. Socul calmează tusea și iritația căilor
respiratorii, este folosit în combaterea rinitei, laringitei, faringitei sau bronșitei,
protejează împotriva virușilor gripali.

Datorită efectului său antiseptic, ceaiul de soc este recomandat pentru reglarea
tranzitului intestinal, eliminarea bacteriilor dăunătoare. Florile de soc ajută la
scăderea trigliceridelor din sânge, precum și a nivelului de colesterol. Fructele pot fi
consumate și pentru ameliorarea constipației, însă aici este nevoie de prudență. Prin
efectul laxativ reglează tranzitul intestinal, inhibă apetitul și ajută la stimularea
digestiei.

Florile de soc se folosesc cu succes în curele de detoxifiere a organismului și

înlăturarea problemelor renale, mai ales în cazul litiazei renale sau a nisipului la
rinichi. Având efect diuretic și sudorific contribuie la eliminarea apei și a toxinelor din
organism, diminuează aspectul pielii de coajă de portocală. Este eficient în
afecțiunile reumatice și artrită, alină durerile de încheieturi, previne apariția
varicelor.Pentru uz extern, sub formă de compresii cu infuzii se pot folosi pentru
tratarea acneei, gutei, degerăturilor, furuncule, abcese, conjunctivite.Socul poate fi
consumat sub formă de ceai, infuzie, cataplasmă, sirop, dulceață, cidru, tincturi.

Atentie :Fructele necoapte au un anumit grad de toxicitate, intoxicațiile

manifestându-se prin vomă și diaree.
 Alun

Alunul crește de regulă sub formă de tufe, cu tulpini drepte, puțin ramificate, ce
ating o înălțime de 5 – 6 m. El crește rar ca arbore când însă poate atinge 10 m
înălțime. Un arbust poate atinge vârsta de 80 - 100 de ani. Mugurii sunt acoperiți cu
peri fini, ei fiind numiți popular mâțișori. Frunzele sunt zimțate pe margine, au o
formă rotunjită fiind ascuțite la vârf. Fața dorsală a frunzei este acoperit de peri, iar
pe fața ventrală se pot vedea nervurile. Lemnul alunului de culoare alb roșiatică, este
un lemn de esență relativ tare, dar puțin rezistent. Scoarța de culoare gălbui cenușie
pe ramurile tinere este netedă, iar pe cele mai bătrâne au striuri longitudinale.
Florile alunului sunt separate cele feminine de cele masculine.

Fructele alunului sunt acoperite de coajă tare, care conține un miez bogat în
vitaminele A, B, C și E, ca și în calciu, fier, fosfor și potasiu.
 Usturoița

(Alliaria petiolata), o plantă care deja a apărut prin multe locuri din țară, nu poartă
degeaba acest nume. Deși este mai degrabă înrudită cu muștarul, cu care împarte
aceeași familie botanică, aroma sa amintește de usturoi, ceea ce a făcut să fie una
dintre cel mai vechi plante aromatice folosite în Europa, înaintea agriculturii, când
triburile care bântuiau continentul încă trăiau ca vânători-culegători.

Cum o recunoaștem?”Usturoiță, aișoară, frunza-voinicului, iarbă-de-boale,

iarbă-de-lingoare (Trans.), iarbă-de-toate-boalele, usturoaie, vindecătoare, vindecușă
– plantă erbacee, cu miros tare de usturoi, din fam. Brassicaceae, tulpină erectă,
simplă sau ramificată numai în partea superioară; frunzele pețiolate, nedivizate, cele
inferioare reniforme, grosier-repand-
crenate, cele superioare cordiform-ovale, ascuțit-dințate; florile mici, sunt albe și
dispuse în raceme terminale, caliciul cu 4 sepale erbacee, corola cu 4 petale albe,
unghiculate, mult mai lungi decât sepalele verzi, stamine 6, 2 mai scurte și 4 mai
lungi (tetradyname); fructele silice patente, aproape patrunghiulare, cu valvele
trinerviate, mai lungi decât pedicelele, semințele uniseriate. Crește prin locurile
umbroase și umede din păduri, tufișuri, crânguri, in lunile martie, aprilie, mai.

Întreaga planta este o sursă de hrană: semințele, florile, frunzele, tulpina și rădăcina.
Părțile aeriene pot fi folosite într-o varietate de moduri: de la pesto, la salate și
mâncăruri gătite. Rădăcinile sunt foarte apropiate la gust de hrean.
În primul an de creștere planta apare ca o rozetă de frunze bazale, lipite de sol, care
rămân verzi și peste iarnă. Din această rozetă se va dezvolta, în primăvara următoare,
planta matură, a cărei tulpină va atinge o înălțime de 30 – 100 cm.Pe tulpină se vor
dezvolta frunzele triunghiulare sau cordate, pețiolate, de 10–15 cm lungime și 8–9
cm lățime, zbârcite și cu marginile zimțate, care, atunci când sunt strivite, emană un
miros ca de usturoi. Frunzele mai apropiate de bază vor fi mai mari și mai rotunjite,
în timp ce frunzele care se apropie de vârful tulpinii devin mai triunghiulare, cu
limbul ascuțit și mai mici. În primăvara și vara celui de-al doilea an, pe plantă apar și
florile mici, albe, adunate în mănunchiuri dense. Fiecare floare, de 4–8 mm lungime
și 2–3 mm lățime, are câte 4 petale albe. După ce sezonul de înflorire s-a încheiat,
apar fructele care își eliberează semințele în mijlocul verii. Fructul este o păstaie
zveltă, de 4-6 cm lungime, de culoare verde când este crudă și gri-maro la
maturitate. Această păstaie conține două rânduri de semințe mici, negre și lucioase
care se împrăștie pe sol după ce păstaia a îmbătrânit și a plesnit.

Mai sus, planta in primul an de dezvoltare.

.În trecut, usturoița era folosită ca dezinfectant, având o acțiune antimicotică,

antifungică și antibiotică. Era utilizată atât extern, pentru tratarea rănilor, eczemelor,
erupțiilor cutanate, ulcerațiilor sau mușcăturilor de insecte ori animale, cât și intern,
pentru tratarea afecțiunilor infecțioase ale tractului gastro-intestinal.Cercetările
moderne au demonstrat că usturoița are proprietatea de a inhiba acțiunea bacteriei
Pseudomonas aeruginosa, numită si bacilul pioceanic. Aceasta este o bacterie
întâlnită de obicei în infecții intraspitaliceși, fiind caracterizată printr-o
multirezistență la antibiotice. Frunzele au proprietăți detoxifiante, fiind diuretice și
sudorifice, antipiretice (scad febra), antiasmatice, antiscorbutice (usturoița este
bogată în vitamina C – 190mg /100 gr), antiseptice și vermifuge. Ele pot fi
administrate intern pentru a trata astmul, bronșitele, infecțiile gastro-intestinale și
urinare. Extern pot fi utilizate pentru o gamă largă de afecțiuni ale pielii, atât de
cauză bacteriană, cât și datorate deficitului de vitamina A (usturoița este bogată în
vitamina A – 8.600 unități/100 gr.) Rădăcinile pot fi tocate mărunt și fierte în ulei,
obținându-se o loțiune care, aplicată pe piept, ameliorează simptomele bronșitelor.
Semințele au efecte vermifuge.

Urechea-babei

urechiuşe sau ochiul caprei – sunt nume generice atribuite mai multor specii de
ciuperci din familia Sarcoscyphaceae, extrem de similare și des confundate chiar și de
către specialiști, căci deosebirile se pot observa doar la nivelul sporilor și pot fi
văzute numai la microscop: Sarcoscypha austriaca, S. coccinea, S. dudleyi. Botanistul
român Zacharia Panțu include în dreptul acestor denumiri populare și specia Aleuria
aurantia, numită de el Peziza aurantia, după o clasificare mai veche la care s-a
renunțat.

Aleuria aurantia
Ciupercă comestibilă, puțin gustoasă, fragilă, cărnos-ceroasă, din familia Pezizaceae,
cu formă de cupă neregulată, mai mult sau mai puțin răsucită, având oarecare
asemănare cu o ureche, de unde şi numirea populară. Este aproape sesilă, înaltă
până la 4 cm şi lată de 2-8 cm, pulverulentă (cu aspect prăfos), galbenă sau
alb-rozacee la exterior şi glabră, de un frumos roşu-portocaliu la interior. Pe faţa
inferioară a cupei se află ascele cilindrice (organe sporifere), fiecare cu câte 8 spori
oblongi. Creşte în grupuri pe pământul umed din păduri. Poate fi întâlnită din
abundenta primavara.

Scorus de munte

Arbore înalt pâna la 15 m, cu coroana rotunda. Frunzele sunt imparipenat compuse,

de 10-15 cm lungime, cu 4-8 perechi de foliole si una terminala, cu marginea fin
dintata. Florile sunt grupate într-o inflorescenta aproape globuloasa si au culoarea
alba. Fructele sunt rosii, sferice, în jur de 1 cm, cu 3 seminte în interior. Arborele
intra în compozitia padurilor de foioase sau de amestec, chiar si în molidisuri. Prefera
marginea padurilor sau luminisurile. Fructele se recolteaza de la sfârsitul lunii
septembrie pâna în noiembrie. Se usuca artificial, dupa înlaturarea resturilor de
peduncul.

Compozitie chimica
Fructele contin tanin, zaharuri, vitamina C 150-200 mg%, provitamina A, vitaminele
B1, B2, B3, PP si E, acid malic, sorbinic si parasorbinic, saruri minerale etc.

Farmacologie
Datorita taninurilor, fructele Scorusului de munte au proprietati astringente. Fiind o
bogata sursa de vitamine naturale si beta-carotenoizi, ele maresc capacitatea de
aparare a organismului, prevenind infectiile bacteriene si virale si ajuta la refacerea
organismului în perioada de convalescenta.

Recomandari
Reduc nivelul colesterolului în sânge, diminueaza oboseala, fortifica sistemul nervos,
maresc acuitatea vizuala, sporesc rezistenta fizica si întârzie procesul de îmbatrânire.

Mod de preparare si administrare

Fructele pot fi mâncate ca atare. Din fructele uscate se poate prepara o infuzie, o
lingura la o cana cu apa. Se beau 2-3 cani pe zi. Se pot prepara si gemuri sau siropuri.

Contraindicatii
Nu prezinta.

Maces

Măceșul (Rosa canina) este foarte apreciat în medicina naturistă, în special

datorită complexului de vitamine pe care îl conține: vitamina A, B1, B2, C, K, P, E.
Măceșul este un rezervor de vitamine pentru organismul uman. Ceaiul de măceșe
tratează intoxicațiile, diareea, afecțiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest
caz, și pulberea de măceșe este foarte eficientă), palpitațiile. Afecțiunile rinichilor și
ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de fructe de măceș.

Măceșele se pot consuma crude (cu atenție din cauză perișorilor interiori ce pot
cauza iritații) sau se prepară sub formă de gem, pastă, marmeladă, jeleu, sirop,
lichior, vin, sosuri pentru carne și chiar supe. Măceșele peste care a căzut bruma se
înmoaie și chiar se îndulcesc, de aceea se culeg cu precădere la sfârșitul toamnei. Pot
fi adăugate la plăcinte, în păine și, în loc de legume, la carnea tocatăetalele se pot
adăuga la salate, sandvișuri sau în mâncare, sau pot fi preparate sub forma unei
infuzii. Din petale se mai face dulceață, asemeni dulcețurilor de trandafir sau sirop.
Semințele sunt bogate în vitamina E și pe vremuri se măcinau, obținându-se o uruială
care se adăuga la aluaturi sau la mâncare. Și în acest caz perișorii trebuiesc
îndepărtați cu atenție.

Frunzele de măceș pot înlocui ceaiul verde și chiar cafeaua, iar infuzia din aceste
frunze este considerată un energizant natural – acesta nu este același lucru cu ceaiul
acrișor pe care îl cunoașteți, obținut din fructe.

Sfanta Evanghelie dupa Ioan 6:35 ” Si Iisus le-a zis: Eu sunt painea vietii;
cel ce vine la Mine nu va flamanzi si cel ce crede in Mine nu va inseta
niciodata”….:39 ” Si aceasta este voia Tatalui Meu, ca oricine vede pe Fiul si crede
in El sa aiba viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi”.

Musetel

este folosit de sute de ani in medicina traditionala, pentru proprietatile sale

antiinflamatorii, antioxidante si astringente. Consumat sub forma de ceai sau
capsule/comprimate sau diverse forme de administrare, musetelul a fost utilizat
pentru ameliorarea ranilor, ulcerului, eczemelor, iritatiilor durerilor reumatice si
hemoroizilor, dar si pentru a diminua simptomele racelii, de exemplu.

Ceaiul de musetel este folosit des si pentru ameliorarea inflamatiilor cavitatii bucale
sau a gingiilor, dar si ca sedativ pentru a reduce anxietatea. Are unele efecte de
relaxare a problemelor digestive, intre care starile de greata, diareea si indigestia.

Iata care sunt principalele beneficii sustinute stiintific ale musetelului:

Efectul calmant al ceaiului de musetel se datoreaza apigeninei, un antioxidant care

se regaseste din belsug in infuzia de musetel. Potrivit unui studiu publicat in
Molecular Medicine Report4, apigenina influenteaza activitatea anumitor receptori
din creier, ceea ce poate duce la reducerea starii de anxietate si la stimularea
somnului.

Are un rol benefic pentru sistemul digestiv

Extractul de musetel are un efect favorabil asupra digestiei si poate sa scada riscul
aparitiei unor probleme gastrointestinale. Un studiu publicat in Journal of
Ethnopharmacology6 a demonstrat ca proprietatile antiinflamatorii ale ceaiului de
musetel pot sa amelioreze crampele si diareea.Un alt studiu, aparut in Journal of
Pharmaceutical Research7, a aratat ca ceaiul de musetel poate fi util in prevenirea
aparitiei ulcerului stomacal, ca urmare a potentialului inhibitor asupra aciditatii din
stomac si a bacteriilor care contribuie la aparitia ulcerului.Poate reduce nivelul de
zahar din sangeUnele studii au demonstrat ca ceaiul de musetel poate sa ajute la
prevenirea distrugerii celulelor pancreasului, o situatie care are loc, de obicei,
atunci cand nivelul de zahar din sange este mult peste cel normal.

De asemenea, un studiu aparut in Journal of Agricultural and Food Chemistry9 a

aratat ca ceaiul de musetel consumat frecvent poate reduce nivelul de zahar din
sange, ceea ce inseamna un risc mai mic de aparitie a complicatiilor legate de diabet.

Poate incetini sau reduce efectele osteoporozei

Osteoporoza este o boala care se caracterizeaza prin pierderea progresiva a

densitatii oaselor. Aceasta problema creste riscul aparitiei unor fracturi si este mult
mai frecventa in cazul femeilor care au trecut de menopauza. Incriminata pentru
aceasta situatie poate fi, printre altele, cantitatea mare de estrogen. Un studiu
publicat in 2010 in Journal of Agricultural and Food Chemistry10 a aratat ca ceaiul de
musetel poate manifesta un efect antiestrogenic, fiind si suport pentru cresterea
densitatii osoase.

Poate contribui la ameliorarea inflamatiilor

Inflamatia reprezinta un mecanism prin care organismul lupta impotriva factorilor

determinanti ai bolii, initiind totodata procesul de vindecare. Potrivit unui studiu,
compusii din ceaiul de musetel contribuie la functionarea normala a sistemului
imunitar si la “lupta” impotriva infectiilor. In aceasta categorie intra afectiunile
gastrointestinale, cum ar fi refluxul gastroesofagian, diverticulita, boala lui Crohn si
colita ulcerativa.

Poate imbunatati sanatatea inimii

Ceaiul de musetel contine cantitati ridicate de antioxidanti numiti flavonoizi. Mai

multe studii din literatura de specialitate, cum este cel publicat in jurnalul
Circulation11, au stabilit efectele benefice ale flavonoizilor, printre care reducerea
tensiunii arteriale si mentinerea nivelului de colesterol in limite normale, factori
determinanti in aparitia bolilor de inima.

Ajuta la ameliorarea si calmarea afectiunilor pielii

Ceaiul de musetel este folosit de sute de ani pentru calmarea bolilor de piele, a
eczemelor, a iritatiilor si nu se aplica numai in cazul adultilor, ci si in cazul bebelusilor
care prezinta iritatii provocate de scutece. se datoreaza principiilor active din
musetel, cum ar fi camazulena sau bisabololul, care au efect antiinflamator si
contribuie la calmarea simptomelor dermatitei sau al altor afectiuni ale pielii.

Oricare dintre cele trei feluri de musetel ai avea la indemana, poti urma aceiasi pasi
pentru prepararea ceaiului de musetel:

 Pasul 1: Pregateste florile de musetel pentru infuzie. Cantitatea difera daca

folosesti musetel abia cules sau uscat. Pentru o cana de ceai de 200 de
mililitri, ai nevoie de o lingurita de musetel uscat SAU de 3-4 lingurite de
musetel proaspat.
 Pasul 2: Incalzeste apa. Nu trebuie sa o dai in clocot, e suficient sa o apropii
de temperatura de fierbere, 90 de grade Celsius fiind temperatura ideala
pentru a prepara un ceai delicios de musetel.
 Pasul 3: Adauga florile de musetel sau plicul in apa fierbinte si nu uita sa pui o
farfuriuta sau un capac peste ibric, pentru a pastra aroma si pentru a
impiedica uleiurile esentiale din musetel sa se evapore.
 Pasul 4: Lasa musetelul sa infuzeze. Pentru a obtine maximum de savoare si
pentru a permite florii de musetel sa elibereze toate principiile active in apa,
infuzia trebuie lasata aproximativ 3-4 minute.
 Pasul 5: Ceaiul de musetel poate fi consumat neindulcit, pentru un gust cat
mai natural. Poti folosi zahar dupa gust, dar mierea este o alegere mult mai
potrivita. De asemenea, poti adauga o felie de mar verde in cana de ceai,
pentru a-i spori aromele naturale.
 Efecte secundare si contraindicatii

Cei mai multi dintre experti sunt de parere ca ceaiul de musetel poate fi consumat in
siguranta, fara sa produca efecte secundare majore. Cu toate astea, in doze prea
mari poate duce la aparitia unor stari de ameteala sau chiar la stari de voma.In alte
cazuri, ceaiul de musetel poate provoca reactii alergice la acele persoane care au
alergie la plantele din familia Asteraceae cum ar fi ambrozia, paralutele sau
crizantemele. Renunta la ceaiul de musetel daca esti alergic la una dintre plantele de
mai sus, dar si la produsele cosmetice pe baza de extract sau uleiuri esentiale de
musetel, pentru ca pot provoca alergii ale pielii sau iritatii ale ochilor.Consumul
excesiv de ceai, pe o perioada indelungata, poate avea efect anticoagulant, din cauza
unuia dintre compusii chimici pe care ii contine planta, respectiv cumarinele. Prin
urmare, renunta la ceaiul de musetel cu cel putin doua saptamani inainte de o
operatie, pentru evitarea potentialei interactiuni cu anestezicele generale.

Salcam
Ceaiul din flori de salcâm ameliorează tusea, durerile în gât, durerile puternice
de cap. O cură cu flori de salcâm poate contribui la tratarea gastritei sau a altor boli
de stomac. Florile de salcâm sunt un ingredient extraordinar în clătitele de mai,
atunci când înfloresc salcâmii.

Busuioc salbatic- Prunella vulgaris

Prunella vulgaris, denumită popular busuioc sălbatic aparţinând familiei

Lamiaceae, este o plantă ierboasă, originară din America, cu tulpini păroase și flori
violete.Răspândită în Europa, Asia, Australia şi nordul Africii, creşte pe fânețe, pășuni,
tufărișuri, poieni și livezi, de la câmpie până la 200 m altitudine. La noi se găsește în
culturile de prășitoare, pe lângă garduri, la marginea drumului și chiar în grădini.
Prunellae herba, culeasă în timpul înfloririi și uscată la umbră, are puternice efecte
cicatrizante, antiseptice, antihemoragice și astringente.

În timp ce în țările europene a fost folosită în principal pentru tratarea rănilor, în

medicina chineză este folosită pentru tratarea bolilor de ficat, acționând ca un
stimulent al ficatului și al vezicii biliare. Prezintă și proprietăți antivirale și este
utilizată ca medicament anti-cancer. Aceasta a fost folosită ca medicament de
secole, de fapt, întreaga plantă, care este comestibilă, poate fi utilizată atât intern
cât și extern pentru a trata o serie de probleme de sănătate.

Utilizarea cea mai comună este pentru tratarea leziunilor herpetice, planta Prunella
vulgaris a fost numită în ultima vreme planta „Herpes Cure”. Cercetările efectuate pe
herpes arată că alifiile realizate cu Prunella sunt utile în oprirea focarului.Prunella
vulgaris este o plantă comună în Marea Britanie și are o lungă istorie de utilizare ca

medicament.

În folclor a fost proclamată plantă sfântă și se consideră că a fost trimisă de

Dumnezeu pentru a vindeca toate bolile la om sau animale.Înainte de al doilea război
mondial, a fost utilizată pentru sângerări și pentru tratarea bolilor de inimă.În
medicina vestică se folosește extern pentru tratarea leziunilor minore, răni, arsuri,
contuzii și poate fi utilizată ca apă de gură în tratamentul ulcerelor bucale. Medicina
tradițională austriacă folosește intern planta Prunella vulgaris, ca și ceai pentru
tratamentul tulburărilor tractului respirator şi infecţii. Planta fără rădăcină, culeasă în
timpul înfloririi şi uscată la umbră, are puternice efecte cicatrizante, antiseptice,

antihemoragice şi astringete .
La Prunella vulgaris totul este comestibil şi medicinal, poate fi folosită în salate, supe,
tocane. În medicina alternativă este folosită de secole pe aproape fiecare continent
din lume și pentru aproape toate bolile cunoscute de om. Întreaga plantă este o
alternativă a medicamentelor care prezintă acţiuni cu efecte antibacteriene,
antipiretice, antiseptice, antispastice, astringente, carminative, diuretice, febrifuge,
hipotensive, tonice și care vindecă rănile. O infuzie slabă a plantei este un excelent
medicament pentru spălarea ochilor și conjunctivită. Analiza clinică arată că are
acţiuni terapeutice cu efecte benefice.

În urma studiilor din literatura stiinţifică, analiza clinică arată că planta Prunella
vulgaris are acţiuni terapeutice cu efecte benefice pentru tratarea herpesului
infecţios simplex, cancerului gastric, insomniei, diabetului, endometriozei, gingivitei
cronice, SIDA și pentru inhibarea reacţiilor alergice de tip imediat.

Aceste descoperiri sugerează că principiile active ale plantei pot fi utilizate ca

aplicaţii terapeutice pentru tratamentul bolilor, previne socul septic.

Planta a fost utilizată tradițional pentru oprirea sângerarii și accelerarea ratei de

vindecare a rănilor (atât intern cât şi extern), cât și la eliminarea obstrucției vezicii
biliare .

În fitomedicina europeană modernă planta se utilizează pentru reducerea

sângerărilor, sub forma de gargară în tratamentul afecţiunilor gâtului şi gurii, pentru
calmarea durerilor, diaree și pentru efectul tonic – infuzie rece – în care se adaugă
tinctură din partea aeriană.

Muguri de brad

Bradul are, printre altele, proprietatea de a fixa calciul în oase, de aceea este
recomandat că produsul rezultat din macerarea mugurilor să fie folosit în
tratamentul rahitismului. Tot datorită proprietăţii de fixare a calciului, preparatele
din muguri de brad sunt un ajutor nepreţuit în combaterea osteoporozei.

Mugurii de brad mestecaţi în gură ca atare potolesc setea, dezinfectează gura, feresc
de bolile de plămâni, împrospătează respiraţia, reglează pofta de mâncare.

Recomandat persoanelor cu tulburări respiratorii

Din muguri de brad se face un sirop care este antiseptic, tonic pulmonar, fiind
recomandat persoanelor cu tulburări respiratorii. Acest sirop are un bogat conţinut
de vitamina C, putând fi folosit pentru depăşirea mai uşoară a perioadelor stresante
şi obositoare. De asemenea, acesta este şi un diuretic cu efect blând.
 Dacă siropul este pregătit cu miere acţionează ca dezinfectant, calmant, şi ajuta
în regenerarea ţesuturilor afectate de infecţii.
Pentru anemii se face o cură de trei săptămâni, timp în care se iau câteva linguriţe de
sirop cu 5 minute înainte de masă.

Mugurii de brad au efecte asupra întregului organism şi pot fi folosiţi şi altfel: 1 kg de

muguri se fierb în 5-6 litri de apă, după care se strecoară şi se toarnă în cadă, în apă
pentru îmbaiere.Din mugurii proaspeţi sau uscaţi de brad se prepară o infuzie (o
linguriţă la o cană cu apă). Ceaiul astfel realizat are efecte favorabile în formele
uşoare sau medii ale unor boli respiratorii (astm bronşic în faza de debut, viroze, tuse
uscată), mai ales în cazul copiilor.

Patlagina

Poate fi folosita in bucatarie, in prepararea salatelor, tocanelor si chiar ciorbelor.

Si nu doar frunzele de patlagina sunt comestibile, ci si inflorescenta si chiar semintele,
ce pot fi culese toamna. Semintele uscate si macinate sunt o excelenta sursa de fibre,
fiind extrem de eficiente in tratarea constipatiei.
 Specii erbacee perene, înalte de 10-40 cm, cu frunzele asezate în rozeta bazala,
cu tulpini florifere drepte, usor de recunoscut. Tulpina aeriana este cilindrica
nefoliata, purtând la vârf o inflorescenta sub forma de spic cilindric, lung de 2-6 cm,
mai mic la specia Plantago lanceolata. Partea utilizata este frunza.

Compozitie chimica
Frunzele de Patlagina contin 2-6,5% mucilagii formate din polizaharide, 6,5% taninuri,
glicozizi iridoidici (ancubina si catalpol), peste 1% acid silicic; acizi carboxil fenolici, în
special protocatehic; flavonoizi, dintre care apigenina si luteolina, saruri minerale,
între care zinc si potasiu.

Farmacologie
Eficienta preparatelor pe baza de Patlagina se bazeaza pe actiunea mucilagiilor si a
glicozidelor iridoidice care au actiune calmanta si emolienta. Glicozidele iridoidice,
ancubina si catalpolul au si activitate antibacteriana, în cazul în care sunt izolate din
planta proaspata.
S-a constatat ca tot glicozidele de tip iridoidic au si actiune laxativa usoara.

Recomandari
Datorita mucilagiilor si unor produsi de hidroliza au proprietati emoliente, usor
laxative, iar datorita ancubinei au proprietati astringente si antipruriginoase (înlatura
senzatia de mâncarime a pielii). Infuziile si siropurile se recomanda în starile catarale
ale tractului respirator si în starile inflamatorii ale mucoasei faringiene.
Frunzele proaspete au efecte hemostatice, cicatrizante si antiinfectioase.

Mod de preparare si administrare

Infuzie preparata din 1-2 linguri frunze la o cana cu apa, se beau 2-3 cani pe zi
îndulcite cu miere.
Contraindicatii
Nu prezinta. Pentru diabetici nu se recomanda siropul si nici îndulcirea infuziilor cu
zahar sau cu miere.
 Violete albe si mov

Frunzele apar în două rânduri. Primăvara sunt mai mici (2-3 cm), iar cele de vară
ies după înflorire și sunt mai mari (4-5 cm). Au forma de inimă, cu marginile ușor
dințate. Florile au 5 petale asimetrice de culoare violet, alb, găbui sau albastru-indigo
și înfloresc prin martie-aprilie. Al doilea rând de flori apare vara, sub formă de boboci
care nu se deschid, acestea fiind cele ce conțin capsulele cu semințe.

Uz culinar

Însă, dincolo de valoarea ornamentală, violetele sunt plante comestibile – atât

frunzele cât și florile. Din timpuri ancestrale a fost folosită ca plantă medicinală și de
consum. Atât florile, cât și frunzele tinere, dau o culoare minunată și un gust fin,
catifelat, salatelor proaspete. Violetele conțin o substanță numită mucilagiu, care, la
rândul ei, acționează ca o gelatină fină. Acest mucilagiu, găsit de altfel și în alte
plante, cum ar fi nalba, a făcut ca violeta să fie folosită în remediile naturiste pentru
durerile în gât și ca soluție calmantă pentru inflamațiile membranelor mucoase.

Cimbrisor-antispastic

Cimbrisorul de camp creste spontan si are un miros caracteristic. Planta este bogata
in ulei aromat, taninuri, substante amare, flavone si numerosi acizi organici. Infuzia
de cimbrisor are calitatea de a contribui la normalizarea complementului seric
datorita unuia dintre acizii organici pe care-i contine. De aceea se foloseste ca
remediu in tratarea bolilor autoimune, in care valoarea acestui complement este
crescuta.

Proprietati terapeutice ale cimbrisorului de camp

 Infuzia de cimbrisor se prepara cu 1-2 lingurite de planta uscata la o cana cu apa,
care se bea calduta in trei reprize pe zi, indulcita cu miere, inaintea meselor
principale. Se mai poate prepara si o infuzie mai concentrata, cu trei lingurite de
planta uscata la o cana, din care se administreaza o lingura de trei ori pe zi, tot
inaintea meselor principale.

Aceste amestecuri pe baza de cimbrisor de camp au urmatoarele proprietati:

 contribuie la normalizarea probelor hepatice si renale;

 au calitati antiseptice si ajuta la cresterea volumului menstruatiei si la
calmarea durerilor care o insotesc;
 in asociere cu uleiul de conifere (pin sau molid), administrat de trei ori pe zi
cate 15 picaturi pe paine, infuzia de cimbrisor combate repede tusea,
bronsita si poate preveni crizele de astm;
 cresterea capacitatii de aparare a organismului, in special fata de virusuri,
ceea ce face ca infuzia de cimbrisor sa fie utila in epidemiile de gripa;

 infuzia obtinuta din amestecul in doua parti egale de cimbrisor si patlagina,

uscate (2lingurite la o cana de apa) din care se bea de 3 ori pe zi, indulcita cu
miere, se poate folosi in scopul tratarii afectiunilor respiratorii.
 Baile de cimbrisor preparate cu 100 g de planta uscata la 3 litri de apa
clocotita, infuzia turnandu-se apoi in apa de baie la 37 de grade C, au efect
antireumatic si calmant.

Alte beneficii ale cimbrisorului de camp

Alte intrebuintari ale infuziei de cimbrisor ar fi combaterea anemiilor dupa starile
post infarct si in scleroza multipla si ca remediu ajutator in crizele de epilepsie. Cate
o lingurita de infuzie administrata la fiecare 15 minute reprezinta un remediu bun in
combaterea alcoolismului. Infuzia de cimbrisor este contraindicata in cazurile de
gastrita, enterita (inflamarea intestinului subtire), esofagita si insuficienta hepatica.

Sunatoare

poate fi recunoscuta usor gratie florilor galbene, cu cinci petale in forma de stea,
care se desfac larg, a frunzelor verzi, in forma ovala, si a tulpinii care ajunge, in
general, la 30 de centimetri inaltime. In unele cazuri, planta poate atinge si un metru,
insa dezvoltarea sa depinde si de factorii de mediu din locul in care creste.

Florile de sunatoare sunt culese, de obicei, in lunile de vara (iunie-iulie) si sunt lasate
la uscat intr-un loc cu umbra, pe o bucata de hartie sau de panza.

Ce contine sunatoarea

Printre compusii principali pe care ii contine sunatoarea se numara hipericina, un

principiu activ despre care studiile au relevat ca are proprietati antiseptice, antivirale
si antidepresive1. De asemenea, sunatoarea este bogata si in hiperforina, o alta
substanta cunoscuta pentru proprietatile sale antidepresive, antibacteriene si
calmante.

De altfel, sunatoarea a fost inclusa in mai multe studii2 dedicate depresiei, iar
rezultatele indica faptul ca, in anumite doze, efectele sale pot fi similare cu cele ale
medicamentelor antidepresive standard.

Mai mult decat atat, sunatoarea este bogata in flavonoide, taninuri si catehina3,
principii active antioxidante cu rol important in apararea organismului. In plus,
aceasta contine acid clorogenic si uleiuri volatile4, cu proprietati calmante si
antiinflamatoare, dar si saponine, cunoscute pentru calitatile lor antibacteriene.

Nu in ultimul rand, studiile vorbesc despre importanta uleiului de sunatoare

macerata ( Hyperici oleum)5. Acesta se obtine prin lasarea florilor de sunatoare la
macerat in ulei de floarea-soarelui sau de masline, intr-un loc insorit, pentru
doua-trei saptamani. Uleiul de sunatoare este un remediu cu traditie in zona
Balcanilor, ajutand la ameliorarea ranilor si a leziunilor, datorita proprietatilor
antibacteriene.

Ce indicatii terapeutice are sunatoarea

Gratie proprietatilor antiseptice, antiinflamatoare si antivirale, produsele din extract

de sunatoare pot fi utilizate cu succes in ameliorarea problemelor digestive. Aceasta
contribuie la eliminarea toxinelor din organism si la detoxifierea ficatului, regleaza
tranzitul intestinal si calmeaza durerile de stomac.

De asemenea, sunatoarea poate ajuta la ameliorarea starilor depresive6, fiind o

solutie de luat in calcul in perioadele de stres, irascibilitate, insomnie si agitatie.
Totodata, planta este recomandata si in atacuri de panica, avand efect calmant.

In plus, sunatoarea este eficienta in sensul in care poate grabi procesul de vindecare
a ranilor usoare. Se pare ca aplicarea unei creme sau a unui ulei cu extract de
sunatatoare, de trei ori pe zi, timp de 16 zile, stimuleaza vindecarea mai rapida a
unei rani si reduce dimensiunea cicatricei dupa cezariana7.

Ce beneficii ofera sunatoarea

Sunatoarea este folosita inca din Antichitate, iar beneficiile sale au fost demonstrate,
de-a lungul timpului, prin studii diverse. Consumul de sunatoare are urmatoarele
avantaje:

 combate starile depresive, de anxietate sau de insomnie;

 incetineste deteriorarea functiilor cognitive (o echipa de cercetare din cadrul
Universitatii din Madrid a publicat un studiu conform caruia antioxidantii din
sunatoare reduc riscul aparitiei unor afectiuni neurodegenerative);
 asigura functionarea normala a sistemului hepato-biliar si sprijina
detoxifierea ficatului;
 reduce inflamatiile si durerile;
 amelioreaza simptomele de gripa si raceala, gratie proprietatilor antivirale si
antiseptice;
 amelioreaza migrenele, datorita proprietatilor calmante;
 ajuta la vindecarea mai rapida a ranilor, taieturilor, plagilor sau a eczemelor;
 calmeaza senzatiile de usturime si de arsura de la nivelul pielii;
 atenueaza durerile de stomac, previne si amelioreaza problemele digestive.

Moduri de administrare

Sunt mai multe moduri in care putem administra sunatoarea, aceasta putand fi
consumata si utilizata sub forma de ceai, ulei, tinctura sau capsule.
Florile de sunatoare pot fi lasate la uscat pe o bucata de panza, pentru a fi apoi
folosite la realizarea ceaiurilor (se adauga o lingura de flori maruntite de sunatoare la
o cana de apa fierbinte).

Ceaiul de sunatoare este benefic in special seara, inainte de culcare, deoarece are
efect calmant si combate starile de agitatie si insomnia. De asemenea, acesta
amelioreaza durerile de stomac si asigura buna functionare a sistemului digestiv.

Un alt lichid care se poate pregati chiar si acasa este uleiul de sunatoare. Acesta
poate fi folosit in cazul ranilor, al eczemelor sau al pielii uscate. Pentru a prepara
uleiul de sunatoare, este necesara o cantitate de flori de sunatoare, cat sa incapa
intr-un borcan mai mare, de circa 800 de mililitri sau de un litru, peste care se toarna
ulei de masline sau ulei de floarea-soarelui pana se umple borcanul. Se lasa
amestecul la macerat in borcanul inchis, pentru doua-trei saptamani, intr-un loc cald
si insorit, apoi se filtreaza uleiul de flori de sunatoare.Tinctura de sunatoare este un
alt produs care se obtine din amestecul dintre planta si alcool lasat la rece. Aceasta
este indicata atat pentru uz intern (pentru combaterea starilor depresive si
tensionate. In acest caz se pot dilua doua lingurite de tinctura in jumatate de pahar
cu apa si se bea amestecul), cat si pentru uz extern (se aplica sub forma de comprese
pentru mentinerea sanatatii pielii). Se pun doua linguri de flori de sunatoare
maruntite in 100 de mililitri de alcool (de 50 de grade) si se lasa continutul la
macerat pentru aproape doua saptamani.

Precautii si contraindicatii

Desi ofera beneficii semnificative, sunt si situatii in care sunatoarea trebuie

consumata si utilizata cu precautie. Aceasta planta poate cauza fotosensibilitate, asa
ca, in perioadele de administrare a produselor din sunatoare, ar trebui evitata
expunerea la soare. In felul acesta, este mai putin probabil sa apara diferite
probleme ale pielii.

Mai mult decat atat, sunt cateva medicamente care nu ar trebui luate niciodata
impreuna cu sunatoarea (in orice forma a ei), pentru ca principiile lor active pot
interfera si pot duce la inrautatirea starii de sanatate:

 Medicamentele antidepresive
 Pilulele contraceptive
 Medicamentele antihipertensive
 Medicamentele antiastmatice
 Medicamentele analgezice

In acelasi timp, ar trebui evitat consumul de sunatoare in paralel cu cel de bauturi

alcoolice.Ceaiurile si capsulele din sunatoare sunt recomandate cu moderatie
femeilor insarcinate si numai la recomandarea medicului.Sunt anumite principii
active (de exemplu, cofeina din ceaiul negru, care este interzisa in sarcina) care pot
influenta negativ evolutia sarcinii si dezvoltarea fatului. Drept urmare, inainte de
alege anumite tipuri de ceai pentru consum, este indicat sa cerem sfatul medicului
specialist.In cazul copiilor, ceaiul de sunatoare este recomandat doar dupa varsta de
sase ani, deoarece poate provoca stari de greata sau constipatie.In concluzie,
sunatoarea se numara printre cele mai bune plante medicinale, fiind utilizata pentru
ameliorarea unor probleme ale sistemului nervos, ale celui digestiv sau a unor
probleme ale pielii. Nu in ultimul rand, este un bun calmant, gratie ingredientelor pe
care le contine, fiind indicata in special in perioadele de stres.

Rostopasca

Este o plantă ierbacee din familia Papaveraceae, aceeași din care face parte și
macul.

Rostopasca crește spontan în zonele umbroase și necultivate, în grădini și chiar pe

marginea drumului, la munte și la câmpie. Poate fi ușor recunoscută după lichidul
caracteristic de culoare galben intens, cu acțiune caustică, ce curge când se rupe o
frunză sau tulpina.Faimoasă încă din antichitate pentru însușirile sale terapeutice, în
prezent, se întrebuințează pentru efectele coleretice, spasmolitice, cicatrizante și nu
numai.

Ce proprietăți medicinale are rostopasca?

  Antimicotic – Servește în tratarea eczemelor, negilor și ulcerațiilor;
 Antiviral – Capabilă să atenueze manifestările virusului Herpes Simplex;
 Antispasmodic – Utilă în caz de crampe abdominale și de astm alergic;
 Coleretic, colagog – Benefică în afecțiunile hepatice și biliare (stimulează
secreția bilei);
 Sedativ – Indicată în combaterea insomniilor și a stărilor de nervozitate;
 Vasodilatator – Utilă pentru reducerea tensiunii arteriale (atenție la
hipotensivi);
 Analgezic – De efect împotriva durerilor menstruale (relaxează musculatura);
 Antitumoral – Capabilă să inducă moartea programată a celulelor maligne
(apoptoză).

Ce posibilități de utilizare are rostopasca?

În fitoterapie, se întrebuințează părțile aeriene, seva (latexul) și rădăcina,

atât pentru problemele externe, cât și pentru cele interne.În utilizările externe, pe
calusuri, bătături și negi, se vor aplica abia câteva picături de sevă chiar pe zona
afectată. Operațiune se va efectua de 2-3 ori pe zi, cu mare atenție, ”loțiunea”
putând cauza iritații pe o epidermă sănătoasă.O altă utilizare externă este în caz de
artrită și dureri articulare, când poți încerca băi de mâini și pediluvii cu decoct de
rostopască. La obținerea decoctului, la un litru de apă, ai nevoie de o mână de
frunzulițe și tije uscate. Pentru o utilizare la nivel intern (tulburări digestive și
hepatice, nervozitate și insomnii, etc.), poți prepara o infuzie din frunze de
rostopască. Ajunge să lași 5-6 frunzulițe să infuzeze într-un litru de apă fiartă, timp
de cel mult 5 minute.
 Brusturele

Arctium lappa. Plantă bienală din familia Asteraceae, întâlnită în flora spontană pe
toate continentele cu climă temperată. Poate crește până la 2m și are frunze mari,
triunghiulare sau ovate, flori tubulate de culoare roz-violet și bractee ușor curbate ce
le permite să se agațe de blana animalelor, fiind purtate distanțe mari. Semințele
sunt de tip achenă și au 5-6 mm.

Tulpinile imature se culeg la sfârșitul primăverii, înainte de înflorire, și se pot

consuma sotate sau prăjite. Au un gust similar anghinarei. De asemenea, lăstarii
tineri pot fi consumați la fel ca sparanghelul

.Faima rădăcinilor de brusture a crescut în ultimii ani odată cu popularitatea dietei

macrobiotice care susține consumul acestei plante. Ele conțin o cantitate apreciabilă
de fibre, caciu, potasiu, amino-acizi și un numar mic de calorii. Au textură crocantă,
puțin aspră și gust dulceag

Frunzele de brusture au servit mii de ani drept „farfurie”.

Scaiul Magaresc

Onopordum acanthium. Plantă bienală din familia Asteraceae, originară din Europa
meridională, dar naturalizată în aproape toate zonele temperate. Atât tulpina, ce
poate crește până la 3 m, cât și frunzele adânc lobate, sunt spinoase. Florile au formă
globulară, de 2-6 cm, roz-închis spre mov. Deși pare greu de
imaginat, receptaculul era consumat pe vremuri asemeni celui de anghinare,
iar semințele acestei plante erau folosite pentru obținerea unui ulei pentru gătit.
 În
al doilea an.

Crapusnicul

Cirsium vulgare. Plantă bienală din familia Asteraceae, răspândită pe toate

continentele cu climă temperată. Tulpina și frunzele sunt spinoase, iar
florile roz-mov ating înălțimi de 2-5 cm. Poate crește până la 1,5 m. Tulpina poate fi
cojită, apoi fiartă sau gătită la aburi. Rădăcina se poate consuma crudă sau adăuga în
mâncare, dar ca și în cazul celorlalte, este mai bună culeasă în primul

an.
CRĂPUȘNICUL. Cirsium vulgare. În al doilea an.

Cicoare
 Părțile aeriene ale plantei conțin un glicozid al esculetinei,
6-7-dioxicumarina, numit și cicorină, inulină, arginină, colină, acid dicafeil-tartaric sau
acid cicoric, levuloză, substanțe minerale (în special fier, fosfor,calciu).
Latexul din rădăcini conțin substanțe triterpenice amare: lactucina și lactopicrina;
inulină, intibină, fructoză, pentozane, colină, alfa și beta-lactucerol, taninuri, ulei
esențial, rezine.

Indicații:
Lipsa poftei de mâncare, astenie, anemie, insuficiență biliară, hepatică,
colici hepatice, atonie gastrică și digestivă, dermatoze, gută, litiaze, artritism, infecții
urinare, hidropizie, constipație.
Recoltare, uscare, păstrare:
Părțile aeriene se culeg din perioada înfloritului (iulie-august) până la lignificarea
tulpinilor. Se taie planta de la bază, inclusiv cu frunze. Se curață, se usucă la umbră în
poduri sau soproane bine aerate. Rădăcinile se recoltează în septembrie-octombrie.
Se spală și se usucă la soare, în poduri cu tablă sau în încăperi încălzite. Uscarea
artificială la 40°-50°C. Se păstrează în pungi de hârtie.
Mod de preparare și administrare:
Din 1-2 lingurițe de rădăcină sfărâmată la o cană cu apă se prepară un decoct
scurt (10 minute). Se beau 2-3 căni pe zi.
Contraindicații:
Persoanele care suferă de un blocaj sau de o inflamație a intestinelor trebuie să
consulte un specialist în medicina plantelor înainte de a consuma cicoare.

Racovina (Stellaria Media)

O putem găsi aproape în orice spaţiu verde, de la câmpie şi până la deal şi munte.

Este o plantă târâtoare, de mici dimensiuni, cu frunzuliţe de 1-1,5cm, de un verde

crud, cu aspect lucios, suculent. Racovina o mai putem recunoaşte şi după florile
micuţe şi albe, care apar de la începutul lui martie şi până toamna târziu, şi ele fiind
comestibile.
Se culeg frunzele şi florile şi se poate folosi în salate, supe, sau se poate adăuga la
pesto, simplă sau în combinaţii cu alte verdeţuri crude.

Ventrilica

Este o plantă care creşte în grupuri mari, şi o putem întâlni în

păduri, pe locuri defrişate, lângă mărăcinişuri, tufişuri, garduri şi şanţuri, pe
drumuri şi în liziere.Fruzele şi florile, ambele sunt comestibile, şi se pot adăuga
la salate, sandvishuri, decoraţiuni de platouri sau se poate servi ca ceai. Are
proprietăţi detoxifiante, curăţă sângele şi este bună pentru tuse. Una din cele
mai demne de menţionat este proprietatea sa sedativă: calmează sistemul
nervos, ameliorând senzaţiile de nervozitate, stres şi anxietate. Perioada de
recoltare: martie-iunie.

Untisorul (Ficaria verna)

Untisorul.. dragusorul Il gasim primavara din abundenta mai peste tot! In paduri,
lunci, gradini, spatii verzi si zone umbroase. Are un gust dulceag si gras, asemanator
untului, de unde ii vine si numele. Cel mai bine este sa-l consumam crud, datorita
continutului sau bogat in vitamina C, E, calciu, potasiu si fibre. Il putem adauga in
salate, sandvisuri sau la pesto, impreuna cu alte verdeturi crude de primavara.

Untisorul, desi asemanator la frunza Nasturelului, se deosebeste de acesta din urma,

Nasturelul crescand doar in zone cu flux de apa. Totodata, putem urmari si florile: la
untisor avem flori galbene, si la nasturel un buchetel de flori albe.
Untisorul este recomandat consumului doar primavara devreme, cat planta este inca
tanara. Spre maturizare aceasta dezvolta o substanta care devine toxica, in stare
cruda, pentru organismul uman.Perioada de recoltare: martie-aprilie.

Leurda (Allium ursinum)

Amelioreaza si trateaza:

· Tromboflebita şi trombozele în general – dintre plantele medicinale din flora

europeană, leuda are printre cele mai puternice efecte fluidifiante sanguine şi
antiagregante plachetare. Se consumă sub formă de suc: 1-2 pahare pe zi, pe
stomacul gol, în cure de minim 20 de zile. Când sezonul de culegere se sfârşeşte, se
administrează tinctură de leurdă: o linguriţă diluată în jumătate de pahar de apă, de
patru ori pe zi, în cure de câte o lună, cu o săptămână de pauză.
· Sechele după accidentul vascular, prevenindu-le în acelaşi timp – se face o cură
cu salată de leurdă timp de două săptămâni, timp în care se consumă câte o porţie
de salată în fiecare dimineaţă. După cura de salată se continuă cu tratamentul cu
tinctură. Se administrează de patru ori pe zi, pe stomacul gol. (Tratamentul cu
tinctură durează minim două luni).
· Ateroscleroza şi bolile cardiace asociate unor valori ridicate ale colesterolului –
leurda este foarte bogată în adenozină, substanţă care, conform unor studii recente,
are un rol esenţial în reducerea colesterolului, în împiedicarea formării trombilor, în
scăderea tensiunii arteriale. Astfel, leurda este pe termen lung adjuvantul ideal în
tratarea bolilor cardiace (ischemie, aritmie, tahicardie), fiind administrată în cure de
câte 2-3 luni, cu două săptămâni de pauză, sub formă de tinctură. Se ia 1 linguriţă de
tinctură diluată în apă, de 4 ori pe zi, înaintea meselor principale. În timpul primăverii,
este foarte utilă o cură cu salată de leurdă, cu o durată e minim două săptămâni.
· Hipertensiunea arterială – substanţele active conţinute de leurdă au efecte
vasodilatatoare şi ajută la menţinerea în limite normale a presiunii sanguine. Se
administrează tinctura de 4 ori pe zi. Tratamentul se face timp de două luni, cu două
săptămâni de pauză.Oprirea procesului de îmbătrânire – se consumă zilnic salată de
leurdă, înaintea meselor principale, pe o perioadă cât mai îndelungată, în timpul
sezonului de recoltare a frunzelor. Ultimele studii arată că anumite substanţe active
din leurdă neutralizează radicalii liberi din sânge, au efecte de relansare a activităţii
endocrine, previn sclerozarea vaselor de sânge şi favorizează circulaţia cerebrală.
Reumatismul – se face o cură cu suc de leurdă timp de trei săptămâni, timp în care
se consumă câte două pahare de suc pe zi, dimineaţa, pe stomacul gol. În paralel, se
ţine o cură vegetariană cu multe crudităţi. Sucul de leurdă are puternice efecte
depurative, fiind eficient şi în tratarea sclerodermiei, psoriazisului, acneei şi în
general a bolilor de piele care apar pe fondul intoxicării organismului.Înlăturarea
efectelor nocive ale nicotinei şi fumatului – atât clorofila din frunzele proaspete de
leurdă, cât şi anumite substanţe similare cu cele conţinute de usturoi, au efecte
antitoxice puternice. Ele contracarează efectele dăunătoare ale nicotinei şi al
gudronului din ţigări, fiind un mijloc de protecţie excelent, atât pentru fumătorii
activi, cât şi pentru cei pasivi. De asemenea, se pare că în timpul curei cu leurdă,
renunţarea la fumat este mai uşoară. Se consumă zilnic suc de leurdă, câte 2 pahare
pe zi, dimineaţa şi seara,

O putem intalni in mai toate padurile de foioase, întizându-se pe arealuri mari,

acoperind solul cu o patura verde.Cu gust pregnant de usturoi, frunzele proaspete,
se culeg primavara, si se consuma crude, in salate, pesto, sau adaugate in ciorbe,
sosuri, sau preparata similar spanacului.Fiind o planta ce a capatat notorietate, in
ultimii ani ajungand sa fie culeasa masiv de cei ce sustin industria pietelor, e bine sa
o protejam atunci cand decidem sa o culegem. Astfel, la recoltare trebuie sa evitam
sa smulgem planta cu tot cu bulbi, iar frunzele este indicat sa recoltam doua, maxim
trei de planta. Perioada de recoltare: martie-aprilie

Cornul

Cornul este un pom fructifer din familia Cornaceae-lor, originar din sudul
Europei și sud-vestul Asiei, cel mai probabil din regiunea Mării Negre și a Turciei. La
noi în țară crește în zonele de câmpie sau în pădurile de foioase. În Europa este
cultivat, în general, mai mult ca plantă ornamentală, pentru inflorescențele bogate
aurii, care se deschid la sfârșitul iernii (fiind primul pom fructifer care înflorește) și
mai puțin pentru fructele sale comestibile. Ca pom fructifer este cultivat în Turcia,
unde fructele sale sunt folosite pentru prepararea dulciurilor și a altor meniuri
tradiționale, precum pilaful cu coarne.

Ca aspect, cornul se prezintă sub forma unui arbust cu un port mijlociu spre
mare, sau a unui copac de talie mică spre medie, cu o înălțime între 5 și 12 metri.
Frunzele căzătoare sunt opuse, ovoid-lanceolate și vălurite, cu o lungime de 4–10 cm
și cu o lățime de 2–4 cm. Culoarea este de un verde estompat, adeseori cu tentă
gălbuie, care scoate în evidență verdele mai intens al nervurilor; pe măsură ce se
apropie toamna, ele se colorează într-un roșu-sângeriu.

https://www.gardenia.net

Scoarța este maronie și are tendința de a se exfolia în solzi roșcați; crengile tinere
sunt de culoare verde. Lemnul de corn este atât de dens, încât, spre deosebire de
lemnul altor arbori, se scufundă în apă.

Florile sunt mici (5–10 mm în diametru), cu patru petale galbene, adunate în grupuri
de 10-25 și înfloresc înainte ca frunzele să apară. Fructele, denumite coarne, sunt
niște drupe roșii, ovoid-alungite, de 2 cm lungime și 1,5 cm în diametru, conținând
un singur sâmbure dur și se coc spre sfârșitul verii, când ajung să semene cu fructele
coapte de cafea. Crude, sunt de culoare verde și extrem de acre, fiind bogate în
vitamina C și tanini. Pe măsură ce se coc, culoarea lor se schimbă în portocaliu, roșu
și grena, dar există și soiuri cu fructele de culoare galbenă (Cornus mas ‘Flava’).
Coarnele sunt comestibile, gustul lor fiind descris ca un amestec între merișoare și
vișine.

Caracteristica definitorie a coarnelor este astringența pe care o resimțim la fructele

proaspete, cu atât mai intensă cu cât sunt mai necoapte. În schimb, fructele coapte
bine, care sunt de culoare grena spre negru, sunt dulci și plăcute, cu o pulpă de o
consistență păstoasă și cremoasă.

Coarnele se folosesc mai ales gătite, sub formă de gem sau dulceață, sosuri, similare
celui de merișoare, sau uscate (deshidratate, glasate). Este de reținut faptul că
aceste fructe au un conținut foarte scăzut de pectină, motiv pentru care, pentru
prepararea gemurilor sau marmeladelor de coarne este necesară combinarea cu alte
fructe, care au un conținut mai ridicat de pectină.
  În vechime, în diferite părți ale Europei de Sud, coarnele erau păstrate în
butoaie de lemn, conservate în saramură și folosite asemeni măslinelor. Din
sâmburii de coarne poate fi extras un ulei comestibil, folosit în gastronomie.
De asemenea, sâmburii pot fi prăjiți, măcinați și folosiți ca substitut de cafea.

Coarnele conțin zaharuri, acizi organici, tanini, cornină, minerale, vitamina C; scoarța
conține tanini. Scoarța, florile și fructele de corn au proprietăți astringente,
fiind recomandate în tulburările gastro-intestinale, precum diareea severă (inclusiv în
holeră) febrifuge, cicatrizante și dezinfectante. Din scoarța copacului se poate
produce vopsea, iar din frunze se obține tanin.

6 :47 ” Adevarat va zic voua : Cel ce crede in mine are viata vesnica. 48. Eu
sunt painea vietii”…..

Mesteacan

Sirop: Seva se colecteaza iarna si primavara inainte ca primele frunze sa

apara.( 5-10 l /zi) Diuretic, detoxifiant,contine vitamina C si B.
Ceaiul din frunze de mesteacăn ajută la eliminarea acidului uric ajutând astfel în
stările gutoase şi în erupţiile cutanate; rezultate bune s-au obţinut cu ceaiul de
frunze de mesteacăn în bolile de rinichi şi litiaza urinară.

Tradiţia populară mai foloseşte mustul de mesteacăn, cu gust acrişor şi plăcut, ca un

leac puternic contra colicilor, durerilor renale şi calculoase, purificator al sângelui
fiind şi o bună băutură răcoritoare. Prin distilarea uscată a lemnului de mesteacăn se
obţine un gudron utilizat în dermatologie. Proprietăţile frunzelor se datorează
conţinutului în flavone, saponine, tanin, triterpene şi ce imprimă acestora efectele
diuretice indicate pentru bolnavii cardiorenali cărora le reduce edemele şi
albuminuria, favorizează eliminarea acidului uric şi a colesterolului. Mai posedă
proprietăţi antimicrobiene şi antireumatice. Scoarţa de mesteacăn se utilizează
pentru tratamentul dermatitelor si accelereaza vindecarea ranilor.

SUNT COMESTIBILE: frunzele de fag, de artar, frunzele de vita de vie, frunzele

de tei, de porumb, de gulie, de hrean (fierte), de ridichi, de mur.

8:12 ” Deci iarasi le-a vorbit Iisus zicand: Eu sunt lumina lumii; cel ce Imi
urmeaza Mie nu va umbla in intuneric ci va avea lumina vietii.”

Coada calului
Se spunea că un decoct din coada calului, aplicat extern, va opri sângerările și va
grăbi vindecarea aceastora. Cenușa acestor plante era folosită pentru calmarea
acidității stomacale,iar lastarii pot fi consumati asemenea
sparanghelului.
 Mai jos, planta la maturitate

Loboda

Atriplex hortensis. Plantă anuală din familia Amarathaceae, puternică și

nepretențioasă, rudă cu știrul (Amaranthus retroflexus), tipică gastronomiei
est-europene. Aria sa de răspândire se întinde din marginile vestice ale Europei, până
în stepele de vest ale Asiei, unde crește nestingherită în flora spontană. În prezent,
planta se regăsește și pe alte continente, unde a fost dusă de colonizarea europeană.
Totuși, în ciuda vastei sale răspândiri, obiceiul de-a comercializa și consuma lobodă,
este destul de firav în afara estului Europei și Balcani. Loboda de grădină este urmașa
unui tip de lobodă sălbatică (Atriplex patula), care, prin cultivări repetate și
selectarea celor mai bune exemplare, a dus la obținerea varietăților horticole de
astăzi: loboda roșie – Atriplex hortensis var. rubra (sau purpurea) și loboda verde –
Atriplex hortensis var. viridis.

Cum o recunoaștem?

Loboda poate atinge înălțimi considerabile, la maturitate, variind între 60 și peste 1,5
m, în funcție de tipul și calitatea solului. Tulpina poate crește simplă sau ramificată.
Frunzele au forme variate, mai ales la diferite momente din procesul de creștere al
plantei. Când loboda este foarte tânără, frunzele sunt înguste și alungite, apoi devin
tot mai roundunjite, cu o formă triunghiulară, care se ascute pe măsură ce planta
devine adultă. Aceste frunze au un gust ușor sărat și plăcut acrișor (varietățile roșii
îmi par mai acrișoare, pe când cele verzi mai sărate) și o textură fină. Ele sunt
acoperită cu perișori atât de fini încât nu sunt văzuți cu ochiul liber, însă creează un
aspect catifelat, aproape argintiu pe frunzele ude. Florile, care nu arată deloc a flori
obișnuite, cresc la vârful tulpinii și sunt roșii sau verzi în funcție de culoarea plantei.
Ele par mai degrabă manunchiuri de capsule aplatizate, ce conțin semințele negre și
micuțe.

Planta rezistă bine la secetă, crește atât în umbră, cât și în soare, iar insectele o atacă
rar, deși, ocazional, veți întâlni mici găurele în frunze, pe care nu e nevoie să le
înlăturați. Loboda nu se lasă afectată nici de temperaturi scăzute, ceea ce o pretează
la semănat și primăvara devreme și toamna târziu. Afară de grădini și culturile
controlate, ea crește spontan pe câmpuri, terenuri virane și abandonate și pe
marginile drumurilor, datorită semințelor ușoare purtate de vânt în toate direcțiile.

Frunzele, după cum spuneam, au un gust ușor sărat și plăcut acrișor. Se folosesc
imediat ce au fost culese, sau cumpărate. Dar se pot congela fără probleme, în
recipiente închise ermetic, căci își păstrează atît proprietățile, cât și gustul. Pe
vremuri, loboda era conservată pentru iarnă în borcane, care se țineau în cămarile
reci: frunzele erau așezate în straturi despărțite de un strat de sare grunjoasă.

Specifică și binecunoscută spațiului românesc rural, loboda este consumată cel

mai adesea în ciorbe, borșuri sau plăcinte. Dar, în stare proaspătă, ea conține de
două ori mai multă vitamina C decât lămâia. Acest aport de vitamine este redus prin
fierbere. De aceea loboda este mult mai benefică în salate sau garnituri negătite. Pe
lângă o listă consistentă de vitamine și minerale, loboda este detoxifiantă și
antioxidantă.

Stir

Sunt cunoscute aproape 60 de specii din familia Amarathaceae. Termenul

internațional atribuit tuturor acestor specii este amarant, după cuvântul grecesc
arhaic amarantos (floare nemuritoare). Sunt plante înalte ce pot crește până la 3 m,
deși o înălțime obișnuită este cam la 1 m, cu tulpină dreaptă și solidă, cu flori micuțe,
verzi sau verde-roșiatic, adunate într-un fel de spic la vârf. Chiar dacă în România
actuală este considerat o buruiană, în culturile organice știrul este lăsat să crească
liber pentru că rădăcina lui adâncă și puternică ajută la aerisirea solurilor. Frunzele
au formă romboidală, cele de sus fiind mai alungite decât cele de la bază și sunt
comestibile, cu un gust asemănător spanacului. Semințele negre sau crem sunt
prinse în capsule minuscule de 1 sau 2 mm și sunt de asemenea comestibile.

Niciuna dintre speciile de amarant nu este toxică, însă toate conțin cantități mici de
acid oxalic. Cum am mai scris și în alte articole, excesul de acid oxalic inhibă
absorbția calciului și a zincului și influențează negativ persoanele care suferă de
afecțiuni ale rinichilor, artrită sau reumatism. De aceea consumul în cantități mari,
zile la rând, este nerecomandat.
Frunzele tinere și semințele de știr au fost folosite mii de ani în alimentație și pentru
proprietățile lor medicinale. Este o plantă bogată în vitamina A, K, B1, B3, B5, B6, B17,
C, E, riboflavină, acid folic, calciu, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc, cupru și
magneziu. Valoarea nutritivă a știrului este foarte ridicată, frunzele conțin mai multe
proteine și lisină decât porumbul sau alte cereale și mai multă metionină decât soia,
ambele aminoacizi esențiali. Conține, de asemenea, cantități importante de
beta-caroten și omega6 și antioxidanți puternici.

Din semințe se poate extrage un ulei, recomandat pentru toate calitățile de mai sus
și pentru conținutul mare de squalen, un compus organic descoperit recent, cu
proprietăți anticancerigene și antioxidante, considerat secretul dietei mediteraneene
și probabil cel mai bun stimulator imunitar cunoscut. Din frunze infuzate în mod
tradițional se făceau și ceaiuri pentru gargară în cazul durerilor în gât.

În Balcani știrul a rămas o plantă culeasă de pe câmpuri și oriunde crește

sălbatic în asemenea cantități încât pare omniprezentă. În spațiul grecesc, unde este
numit vlita, frunzele tinere și mugurii sunt adunați și puși în fierturi, ciorbe sau salate,
după rețete similare spanacului. Semințele se pot mănca crude dacă sunt presărate
peste mâncăruri sau salate, prăjite asemeni popcornului, dar fără ulei ceea ce le face
foarte sănătoase (se obțin niște floricele drăguțe de dimensiuni liliputiene) sau
măcinate sub formă de făină. Aceste semințe de știr sunt recomandate în multe
diete datorită faptului că nu conțin gluten și pentru că sunt proteine-complete, cu un
profil mai ridicat decât proteinele obținute din carne sau lactate.

Traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris)

Este o plantă pe care o întâlnim des în flora spontană, putând fi găsită pe câmpii,
pajişti, grădini, la marginea drumurilor, în şanţuri, pârloage şi locuri însorite.
 Vara dezvoltă frunzuliţe în formă de inimioară, fiind foarte uşor identificabilă.
Primăvara o putem găsi în stadiul incipient, la baza solului, şi o putem recunoaşte
datorită frunzelor lancetate, dispuse ca într-o rozetă.Se recoltează frunele tinere
împreună cu rădăcina tânără. Gustul este asemănător verzei, şi devine piperat odată
cu creşterea plantei. Primăvara frunzele tinere, bogate în fier, calciu şi vitamina C, se
pot consuma crude în salate, sau se pot sota cu puţin usturoi sau fierbe şi trase la
tigaie. Datorită gustului intens pe care îl capătă odată cu maturizarea plantei, înspre
vara, se asezonează şi cu alte verdeţuri sau legume.Perioada de recoltare:
februarie-octombrie

Preparatele fitoterapeutice pe bază de traista-ciobanului au acţiune

hemostatică, vasoconstrictoare, antimicrobiene, antibacteriene, antifungice şi
antitumorale. Preparatele din traista-ciobanului pot fi administrate cu acordul
medicului curant în diverse afecţiuni în al cãror tablou simptomatic apare sângerarea:
menstruaţii abundente, hemoragii uterine, ulcere, dar şi în caz de diaree şi alte
tulburări digestive.
Administrare: Infuzia se preparã din 1 linguriţã de plantã uscatã, la 1 canã de apã
clocotitã şi se beau 2 cãni pe zi.

Precauţii şi contraindicaţii

Se impune prudenţã în recomandarea preparatelor din traista-ciobanului la

bolnavi cu tendinţã sporitã de formare de cheaguri.De asemenea, trebuie evitatată
supradozarea, care poate determina scăderea tensiunii arteriale.Nu se administrează
în timpul sarcinii şi alăptării şi pacienţilor care suferă de afecţiuni tiroidiene sau
cardio-vasculare.

Iarba grasa

Portulaca oleracea- Unul din cele mai gustoase zarzavaturi salbatice. Se consuma
fie cruda fie preparata ca spanacul. Se dezvolta cu precadere in anotimpul cald .
Iarba grasa este o excelenta sursa de acizi grasi esentiali Omega 3 si nu numai.
Suculente si crocante, tulpinile si frunzele de iarba grasa pot fi folosita in salate, in
stare cruda sau in prepararea tocanelor si a supelor.

Macrisul de balta/ Nasturelul

Nasturtium officinale. Plantă semi-acvatică, care înflorește an de an, preferând

zonele mlăștinoase cu sol alcalin (calcaros) din apropierea apelor curgătoare. Are
frunze verde închis și tulpini goale în interior, ce dezvoltă rădăcini pe toată lungimea
lor, formând tufe întinse. Florile apar din iunie până în septembrie, au 4 petale și
cresc în buchet la capătul tulpinilor. Apare spontan pe un areal larg, din Europa până
în Asia, și este una dintre cele mai vechi ierburi consumate de homo sapiens.

În România, năsturelul mai este cunoscut drept măcriș-de-baltă, năsturaș sau creson
de apă (din fr. cresson), alături de denumirile importate: crescione (din it.) sau
watercress (din eng.).
Este un membru al familiei Brassicaceae, înrudit cu ridichea.

De-a lungul istoriei europene, năsturelul a fost utilizat ca aliment, condiment și

plantă medicinală. Frunzele stimulează eliminarea toxinelor prin urină și
îmbunătățește digestia. Planta conține iod și vitamina C, fiind indicată în asteniile de
primăvară, iar sucul ei are efect antidot împotriva nicotinei, ducând și la scăderea
glicemiei în diabetul zaharat. Popular, se mai spune că acest suc, amestecat cu cel de
urzică, frânează căderea părului. Un studiu britanic din 2004 al Universității din
Southampton a demonstrat că, prin consumul regulat, năsturelul inhibă dezvoltarea
cancerului la sân.

Frunzele se culeg tinere și se consumă proaspete în salate, garnituri sau sucuri

obținute prin stoarcere. Tăiate mărunt, ele condimentează minunat preparatele reci,
mai ales cele pe bază de lapte. Au un gust aromat, acrișor și ușor picant.

Ca toate plantele comestibile de primăvară, după ce înflorește devine amărui. Fiind

adaptat la mediul semi-acvatic, năsturelul nu poate fi conservat nici prin uscare, nici
prin congelare, căci își ompromite proprietățile. La fel – gătită prin tratament termic,
planta iși pierde o parte din calități, deși supa de năsturel este o specialitate franceză
foarte apreciată. Năsturelul este contraindicat în timpul sarcinii, deoarece aceasta
poate produce contracții uterine.
 Chimen

Chimenul este o plantã ierboasã din familia morcovului, care creşte în regiunea
de deal, atât spontan, cât şi în culturi, rodind numai în al doilea an. Este utilizat din
timpuri străvechi ca şi condiment pentru brânzeturi, preparate din carne, supe,
creme de legume dar şi ca plantă medicinală. În scop medicinal se recolteazã fructele
(seminţele), mici de cca 5 mm lungime, cafenii, ovalare, alungite, uşor curbate, cu un
gust şi miros aromat, înţepãtor, caracteristic. Frunzele si lastarii tineri sunt folositi in
salate.

Compoziţie

Seminţele conţin uleiuri volatile (carvonã,carveol, carvacrol), mucilagii, substanţe

albuminoide, glucide, rezine, tanoizi, minerale, fitosteroli.

Fitoterapia cu preparate din fructe de chimen se bazeazã pe acţiunea lor carminativã,

antispastică, astringentă, diuretică, expectorantă, stomahicã, galactogogã şi
vermifugă.
Indicaţii terapeutice

Se utilizeazã pentru combaterea colicilor la copii şi la mamele care alãpteazã. La

acestea din urmã, preparatele de chimion pot fi utilizate pentru stimularea secreţiei
lactate, împreunã cu alte plante cu efect sinergic (anoson, fenicul).
De asemenea, fitoterapia cu chimen este indicată în caz de astm bronşic, dureri de
cap, răceală, anorexie, flatulenţă, astenie fizica, cancer de colon şi cancer de piele.

Administrare:

Infuzia se preparã din 1 linguriţã de fructe la 1 canã cu apã şi se beau 2-3 cãni pe zi.
Pentru sugari şi copii se preparã infuzia din jumătate de linguriţã de fructe de chimen,
la 100 ml de apã. La sugari se administreazã 6 linguri, în timp ce la copiii peste 5 ani
se poate da întreaga cantitate, pe parcursul zilei.

Precauţii şi contraindicaţii :În concentraţii mari poate irita pielea. Supradozajul

la femeile însărcinate poate provoca avortul spontan iar în cazul copiilor mici poate
exista riscul de convulsii.

Galium aparine

”Lipicioasa”,este o plantă erbacee din familia Rubiaceae, cu frunzele şi tulpinile

agăţătoare deoarece sunt acoperite cu aculei îndreptaţi în jos, cu flori mici cu corola
rotată şi tub foarte scurt, grupate mai multe pe un peduncul, cu fructele uscate,
acoperite şi ele cu aculei rigizi, curbaţi la vârf. Lipicioasa are o îndelungată istorie de
utilizare medicinală populară ca bun diuretic, recomandat adesea pentru tratarea
problemelor de piele precum seboreea, eczema şi psoriazisul, şi folosită ca agent
detoxifiant general în boli grave precum cancerul. Planta întreagă, fără rădăcină, este
antiinflamatoare, laxativă, astringentă, depurativă, diaforetică, diuretică, febrifugă,
tonică şi vulnerară. Se utilizează atât intern cât şi extern în tratamentul unei largi
game de afecţiuni, inclusiv sub formă de cataplasme pentru răni, ulcere sau multe
alte probleme ale pielii, iar sub formă de decoct pentru insomnie, şi cazuri în care un
puternic efect diuretic este de dorit. A arătat beneficii în tratamentul mononucleozei
infecţioase (febra glandulară), tonsilitelor, hepatitelor, cistitelor. Planta este adesea
folosită ca şi componentă a unei băuturi tonice de primăvară alături de alte plante.
Ceaiul din lipicioasă a fost folosit tradiţional intern şi extern în tratamentul
cancerului. Unii autori afirmă că este mai util a se consuma sucul de plantă decât
ceaiul.

A fost cunoscută şi folosită încă de Hipocrate ca emenagogă, recomandată mai târziu,

prin 1565 de către Hieronymus Bock ca medicament în tumori şi icter, de către
Osiander în scorbut şi cancer. În Anglia se bucura de o mare popularitate fiind
vândută în cantităţi mari, ca remediu pentru cancer şi epilepsie, Vreau Bulley, 1860
raportând o cură de succes în cancerul de limbă.

Din British Flora Medica, sec. XIX, aflăm că planta era recomandată şi extern, în
cataplasme, contra cancerului, sucul ei fiind folosit ca agent diuretic şi antiscorbutic,
iar în Lancet, 1854, se pomeneşte întrebuinţarea sa cu succes în psoriazis, eczeme şi
acnee.

Medicul Kunzle o recomanda contra obezităţii şi guşei. În unele părţi din Anglia,
lipicioasa era folosită la coagularea laptelui, iar tot aici mai era utilizată pentru
colorarea celei mai bune brânze Cheshire. Terminaţiile înflorite ale plantei, distilate
cu apă, produceau un lichid acid care constituia o băutură plăcută vara.
 În A New Family Herbal de la 1810, a lui Robert John Thornton, se menţionează
faptul că Dioscorides considera unguentul realizat din sucul de plantă în untură de
porc foarte eficace pentru a înfrunta cancerul de piept. La vremea aceea, medicul a
înlăturat o tumoare de piept cu un amestec din sucul plantei cu seminţe de in,
aplicat atât extern cât şi intern, câte o linguriţă dimineaţa. Mai este pomenit faptul
că Boerhaave folosea frunzele plantei sub formă de ceai ca excelent remediu în
epilepsie şi gută. Cea mai largă utilizare a plantei este pentru efectul său diuretic, în
inflamaţii, disurie cu dureri şi arsuri la nivelul uretrei. Mai poate fi folosită ca diuretic
sedativ în scarlatină, şi inflamaţii şi iritaţii ale tractului urinar; este un diuretic
complex, stimulând excreţia tuturor constituenţilor urinari având şi efect tonic
asupra tractului urinar, fiind un remediu excelent pentru nefrite cu cauze septice,
tenesmă, în iritare cistică şi prostatică la bărbaţii în vârstă. În arsurile de soare sunt
utile spălăturile cu infuzie sau decoct de lipicioasă. Fructele, uscate pot fi folosite ca
inlocuitor de cafea. Cand este tanara, poate fi folosita la prepararea unui pesto.

Tropaeolum majus - Condurul doamnei

Frunzele au un gust picant. Se poate folosi in salata. Bobocii florali si fructele inca
verzi conservate in otet inlocuiesc caperele. Prin zdrobirea plantei se obtine un ulei
vegetal cu continut ridicat de vit. C.
 Șușai

Sonchus oleraceus, S. asper, S. arvensis, S. tenerrimus. Susai este un nume

atribuit mai multor specii Sonchus din familia Asteraceae, înrudite cu cicoarea. Sunt
plante anuale care nu se reproduc din rădăcină anul următor, ci prin răspândirea
semințelor. Tulpinile diferitelor specii Sonchus comestibile variază în înălțime de la
30cm la 2m și conțin un lichid alb lipicios. Frunzele alungite și cu lobi triunghiulari
iregulați sunt comestibile. Toate au flori galbene, ușor diferite între ele, cu petale
așezate în rozetă.

Plantele cunoscute împreună ca susai au un gust dulceag, asemănător salatei și

au fost consumate cu plăcere de către oameni și de animale domestice deopotrivă.
Susaiul preferă lumina directă și tolerează soluri diverse. Înflorește din iunie până în
septembrie. Frunzele se culeg tinere și au un gust proaspăt și dulceag, fiind preferată
în salate, supe, dar și utilizată în moduri asemănătoare spanacului. În Italia, la țară,
se amesteca în paste, sau se folosea drept umplutură pentru ravioli. În Noua
Zeelandă, Maori foloseau rădăcina susaiului drept gumă de mestecat din cauza
conținutului de latex lăptos. La noi, susaiul mai este cunoscut drept: castrăvan,
lăptucă, susăiță, tâlhărea, iarba-iepurelui, pălămidă-grasă. Ca și celelalte, planta
conține o substanță albă, lăptoasă și este comestibilă. Are frunze alungite, cu mulți
lobi triunghiulari iregulați și flori galbene cu 5 petale – florile sunt cele care fac
diferența între toate tipurile de plante numite susai. Este răspândită, de asemenea,
pe toate continentele cu climă temperată. Preferă solul calcaros și crește la umbră,
pe câmpuri și pe marginile drumurilor, uneori în crăpăturile zidurilor vechi, ajungând
până la 1,5m. Tulpina și vârfurile frunzelor îi pot prinde o nuanță roșiatică.
 Coada racului/ Potentilla anserina

1.Trateaza diareea si dezinteria, indiferent de natura afectiunilor (infectioasa,

neinfectioasa). Substantele cu efect astringent ajuta la normalizarea tranzitului.
Impiedica eliminarea apei si de aceea este combate deshidratare si deminerelizarea
organismului.2. Calmeaza spasmele stomacale si intestinale. Ceaiurile si infuziile de
coada racului au proprietati antispastice. Calmeaza si relaxeaza musculatura interna
si alunga spasmele. Preparatele din coada racului ajuta la indepararea spasmelor
provocate de indigestie, menstruatie sau infectii virale/bacteriene. Combat durerile
provocate de contractiile uterine.3. Tonic natural pentru organism. Coada racului nu
doar ca lupta impotriva agentilor patogeni, dar ajuta la tonifierea organismului slabit
dupa episoadele infectioase. Substantele amare si sarurile minerale sunt usor
absorbite si utilizate.4. Ajuta la eliminarea parazitilor intestinali. Uleiul volatil ce se
gaseste din plin in compozitia frunzelor si rizomilor de coada racului nu sunt pe
placul parazitilor intestinali. Inhiba dezvoltarea oualelor si larvelor si creaza un mediu
neplacut pentru agentii patogeni.5. Ajuta la oprirea hemoragiilor interne.
Preparatele cu coada racului sunt eficiente si in cazurile de menstruatie abundenta.6.
Trateaza eczemele, eruptiile cutantate si ulceratiile pielii. Efectele cicatrizante,
astringente si coagulante sunt vizibile si in cazul afectiunilor cutantate. In astfel de
situatii sunt eficiente cataplasmele cu frunze proaspat maruntite sau infuziile
concentrate obtinute din frunze uscate.7. Combate lacrimarea ochilor, amelioreaza
simptomele gingivitei.
Coada racului: mod de utilizare si remedii :Preparatele de coada racului pot fi
utilizate pentru tratamente interne si externe.

1. Ceai de coada racului, eficient in tratarea crampelor, stimulare imunitatii in

perioadele de convalescenta. Ceaiul poate fi obtinut din frunze uscate si rizomi uscati
si maruntiti. Peste 200 ml de apa clocotita se adauga o lingura de frunze si/sau
radacini de coada racului. Solutia se lasa la infuzat pentru 15 minute dupa care se
strecoara. Ceaiul obtinut poate fi baut cand ajunge la temperatura agreata. Se
recomanda sa fie consumat simplu. 2. Decoctul de coada racului, eficient pentru
tratarea ulceratiilor cutanate, a gingivitei si pentru stoparea sangerarilor, poate fi
obtinut in casa astfel: intr-o ceasca de apa rece se adauga o lingura generoasa cu
frunze uscate si maruntite de coada racului. Preparatul se lasa la odihnit pentru 20
de minute, dupa care se pune la foc iute si se lasa la fiert pentru inca 20 de minute.
Solutia obtinuta se strecoara si se utilizeaza pentru spalaturi cutanate sau gargara. 3.
Tinctura de coada racului, are actiune asupra artritei, afectiunilor ginecologice si
hemoragiilor. Poate fi obtinuta prin amestecarea a 50 g de radacina macinata cu 150
ml de alcool obtinut de secara sau de fructe cu concentratie alcoolica de peste 70%.
Preparatul se asa la macerat pentru 15 zile. In final trebuie strecurat si depozitat in
recipiente speciale. Tinctura trebuie consumata imediat dupa mesele pricipale, cate
o lingura pe zi. 4. Cataplasma de coada racului, are eficienta crescuta in tratarea
ranilor si in stoparea hemoragiilor externe. Frunzele proaspat culese si strivite pot fi
puse direct pe zona afectata. Peste zona cu pricina se aseaza un pansament steril.
Cataplasma se mentine pentru aproximativ 60 de minute.

Coada racului: contraindicatii si reactii adverse

Preparatele de coada racului destinate consumului intern trebuie utilizate doar dupa
mesele principale, pentru ca pot provoca disconfort gastro-intestinal.Persoanele care
sufera de afectiuni hepatice si ale rinichilor, nu trebuie sa consume preparate din
coada racului – tinctura, ceai, infuzie.

Coada soricelului

Coada-şoricelului este o plantă care creşte pe solurile aspre de pe păşuni şi de pe

marginea drumurilor. Frunzele ei verde-închis sunt divizate în mai multe segmente,
aspect reflectat de numele latin de „millefolium”, adică „o mie de frunze”. Capetele
plate ale inflorescenţelor, alcătuite din multe flori albe sau roz, apar vara.

Pentru obţinerea preparatelor medicinale din coada-şoricelului, majoritatea autorilor

recomandã folosirea florilor, însă unii considerã totuşi cã toatã partea aerianã
(tulpina, frunzele) poate fi recoltatã împreunã cu florile mãrunte, albe, dispuse în
inflorescenţe.
Coada-şoricelului – Compoziţie

Florile conţin 0,2-0,5% ulei esenţial, iar frunzele, 0,02- 0,07%. Uleiul conţine
sesquiterpene, mai ales azulenă, şi lactonă achilleinică, cu efect antiinflamator, tanini,
flavonoidele antiinflamatorii, alcaloizii, principii active (achileina, azulen,
chamazulena, cineol, borneol, thion- camfen, limonen, pinen, cariofilen, acizi
organici, acid achileic, formic, acid acetic, valerianoic, probionic, alcooli metilic,
colina, fitosteroli.

Coada-şoricelului – Acţiune

Proprietăţi astringente, stomahice, antispasmotice, antiseptice, antiinflamatorii,

decongestive, hemostatice, cicatrizante, calmante, vermifuga (favorizează eliminarea
viermilor intestinali), reglator hormonal datorită prezenţei fitosterolilor, principiile
active ajută la refecerea celulelor hepatice, favorizează evacuarea vezicii biliare,
acţiune coleretică, colagogă, impiedică formarea pietrelor la vezică (efecte
comparabile cu anghinarea), antiinflamatorie la nivelul vezicii, combate colecistiele
acute şi cronice, creşte rezistenţa organismului la infecţii, flavonoidele au acţiune
antispastică, combat spasmele intestinale, reduc inflamaţia şi ajută la refacerea
mucoasei tubului digestiv, datorită fitosterolilor continuţi, hormoni naturali (apigeina
şi luteolina) reglează activitatea gonadelor, stimulează activitatea hormonilor care
controlează ciclul menstrual, acţiune diuretică, depurativă, dezintoxicant pentru ficat,
bilă, rinichi.

Coada-şoricelului – Indicaţii terapeutice

Coada-şoricelului este întrebuinţatã datoritã efectelor ei benefice în afecţiunile

digestive, enterite, enterocolite, în colicile abdominale, în bolile diareice, în
tratamentul hemoroizilor. În amestec cu alte plante cu acţiune similarã, este folositã
pentru stimularea digestiei în caz de hipo sau anaciditate gastricã. Planta mai este
recomandatã în tratamentul afecţiunilor din sfera genitalã la femei, în inflamaţiile
cronice ale anexelor precum şi pentru calmarea durerilor menstruale, datorate
spasmelor musculaturii uterine. Preparatele din coada-şoricelului sunt deosebit de
valoroase în vindecarea plãgilor, inclusiv a arsurilor.

Administrare:

Pentru administrare internã, infuzia din coada-şoricelului se preparã din 2 linguri de

flori la 2 cãni de apã. Se va bea toatã cantitatea în mai multe reprize, pe parcursul
zilei respective. În bolile diareice, enterite şi enterocolite, infuzia din
coada-şoricelului are efecte similare cu cele ale preparatelor din muşeţel. Pentru uz
extern (plãgi, arsuri, eczeme, hemoroizi), se pot aplica pansamente îmbibate cu o
infuzie obţinutã din 2 linguri de flori la o canã de apã.

În cazul hemoroizilor se mai pot face bãi locale cu o infuzie concentratã preparatã
din 30-50 g de flori la 1 litru de apã..

Coada-şoricelului – Precauţii şi contraindicaţii Coada-şoricelului poate provoca

alergii de contact.Nu este recomandată în sarcină şi alăptare.Expunerea la lumină
nu este recomandată. Planta poate fi fotosensibilizantă..Dozele mari pot produce
ameţeli şi dureri de cap.

Nalba creata/Malva verticillata

Si Malva sylvestris este intalnita frecvent pe langa drumuri si garduri, prin

culturile de cartofi, sfecla, pasuni, rar prin taieturi de padure si fanete.

Se utilizeaza frunzele, florile. Perioada de recoltare: aprilie-mai (frunzele),

mai-octombrie (florile).
Afectiuni tratate

 Uz intern – afectiuni bronhopulmonare, colite, hemoroizi, atonii intestinale,

afectiuni ale cailor urinare, hemoragii.
 Uz extern – rani, boli de piele, afectiuni oculare, abcese dentare.

Mod de folosire

 Uz intern – Infuzie din flori si frunze, circa 2-3 g la o cana cu apa (250 ml). Se
beau doua-trei cani pe zi.
 Uz extern – Infuzie din doua linguri de frunze uscate si maruntite, peste care
se toarna o cana cu apa clocotita (200 ml). Se lasa acoperita 15-20 minute si
apoi se strecoara. Se aplica in zona afectata cataplasme sau se fac spalaturi.

Osul iepurelui/ Ononis spinosa

Tulpinile si frunzele sunt folosite in supe , ciorbe si piureuri. Frunzele au un gust

dulceag, se pregatesc la fel ca spanacul. Radacinile crude sunt comestibile si ele.
Este o plantă erbacee, perenă, întâlnită prin pășuni, fânețe aride și terenuri
nisipoase, de-a lungul apelor, apelor curgătoare; ce are în pământ un rizom în
prelungirea căruia rădăcina atinge o lungime de până la 20 cm, grosime de 1 cm, de
culoare cenușie iar partea aeriană, tulpina, înaltă până la 60 cm, ușor brunificată,
lemnoasă la bază, cu multe ramificații spre vârf, cu flori solitare sau pereche, de
culoare roz și păstaie (fructul) de dimensiune redusă. Înflorește în lunile de vară.
În scopuri medicinale se utilizează părțile subterane, recoltate în lunile martie-aprilie
și septembrie-octombrie. Infuzia si ceaiul din osul iepurelui sunt considerate cele mai
sigure preparate diuretice, nu au alte efecte asupra organisului decat cele de
eliminare a surplusului de apa.

Planta si-a capatat reputatia de bun diuretic inca din timpurile antice, deci este
utilizata cu precadere in tratarea afectiunilor renale.

2.Favorizeaza expectoratia. Un alt efect benefic al acestei plante este cel

expectorant.Substantele saponine din radacinile de osul iepurelui au actiune
expectoranta si depurativa.

Preparatele naturiste cu osul iepurelui sunt eficiente in viroze respiratorii si gripe.

Ajuta la eliminarea mucusului si scad tensiunea de la nivelul arborelui bronsic.

3.Decoctul cu osul iepurelui – tratamentul perfect pentru pacientii care sufera de
retentie urinara.

Curele prelungite cu aceasta planta ajuta la functionarea corecta a aparatului urinar.

Apa din cavitatea abdominala este rapid eliminata in timpul curei cu decoct de osul
iepurelui datorita mucilagiilor care actioneaza asupra rinichilor.

4.Ajuta la eliminarea toxinelor din organism. Preparatele curative cu osul iepurelui

au si efect detoxifiant asupra corpului. Impreuna cu apa sunt eliminate si cantiati
impresonante de substante toxice ce patrund in organism prin intermediul
alimentelor procesate.

5.Cataplasma cu osul iepurelui trateaza afectiunile cutanate precum pruitul,

eczemele si ulceratiile cutanate. Actiunea este rapida, iar simptomele neplacute
resimtite de pacient din pricina acestor afectiuni sunt atenuate.

Osul iepurelui – mod de utilizare

Preparatele din radacini de osul iepurelui sunt destinate consumului extern

(cataplasma, compresa) si intern (ceai, decoct, pulbere, macerat la rece).
1.Cataplasma poate fi obtinuta din flori proaspete de osul iepurelui.

Acestea trebuie zdrobite si aplicate direct pe zona afectata. Cataplasma se lasa sa

actioneze pentru 30-40 de minute. In cazurile de eczeme grave cataplasma trebuie
lasata sa actioneze peste noapte.

2.Ceaiul este cel mai eficent preparat de tratare a afectiunilor renale.Este eficient
in cazurile grave de nefrita si litiaza renala. Se prepara usor prin amestecarea a 200
ml de apa clocotita cu 10 gr. radacini uscate din osul iepurelui.

Solutia se lasa la infuzat pentru un sfert de ora, apoi poate fi filtrata. Ceaiul trebuie
baut cu inghitituri mici cand ajunge la temperatura corpului.

3.Pulberea din radacini de osul iepurelui se obtine prin macinarea fina a organelor
uscate.Este un preparat concentrat ce trebuie consumat dizolvat in apa rece.
Solutia obtinuta se bea pe stomacul gol.

4.Decoctul :Decoctul se obtine prin fierberea la foc mic a 20 g de radacini uscate cu

300 ml de apa. Decoctul trebuie lasat la fiert pentru 10-15 minute, se strecoara si
se lasa la racit. Se bea in mai multe reprize pe parcursul unei zile.

5.Maceratul :Maceratul la rece se obtine din pulbere fina amestecata cu apa rece.
Substanta se lasa la macerat pentru 24-48 de ore dupa care se strecoara. Se bea
inainte de masa de dimineata.

Osul Iepurelui – contraindicatii :Preparatele din osul iepurelui sunt contraindicate

femeilor insarcinate si celor care alapteaza precum si copiilor.
 Trifoi alb sau roz

Macrisorul

Oxalis. Astăzi în lume există aproape 800 de specii de plante aparținând genului
Oxalis, din familia Oxilidaceae. Ele pot fi întâlnite pe toate continentele, mai puțin în
zonele polare. Sunt plante anuale, perene, de dimensiuni modeste, care dezvoltă
frunze aproximativ egale între ele, asemănătoare trifoiului, dar considerabil mai mici.
Toate speciile de măcrișor pot fi recunoscute facil, în primul rând datorită acestor
frunze inconfundabile compuse din 3 frunzulițe cu formă de inimă, îndoite pe mijloc.
Florile, cu 5 petale, înfloresc din primăvară până toamna. Pot fi galbene, albe, roz,
purpurii, sau cu striații violacee. Diferitele culori ale florilor sunt și un indiciu bun
pentru a identifica fiecare specie.

Cele care se întâlnesc la noi în țară sunt cunoscute ca măcrișor, măcriș-de-pădure,

măcrișul-iepurelui, trifoi-măcriș, macrișul-caprei, macriș-păsăresc, măcrișor-trifoios,
măcrișul-cucului, pita-cucului, trifoiu-acru. Deși numele este asemănător, măcrișorul
(Oxalis) nu este aceeași plantă cu măcrișul (Rumex), despre care am scris într-un
articol anterior.
Mai jos voi detalia 3 dintre cele mai răspândite specii de măcrișor din țara noastră:

Ox
alis stricta (flori galbene)

Ox
alis acetosella (flori albe cu striații violet)
 Ox
alis corniculata (flori galbene și frunze cu tenta roșiatică)

Toate sunt, de asemenea, native Eurasiei și Americii de Nord. Preferă solurile umede,
alcaline, nisipoase și pot fi găsite în flora spontană din păduri, pe pajiști și în colțurile
grădinilor. Cresc și în umbră, dar se dezvoltă mai bine la soare direct. O
particularitate sunt frunzele și florile ce se deschid și se închid în funcție de
intensitatea luminii.

Aceste plante sunt comestibile în totalitate și au fost consumate de-a lungul întregii
istorii umane, pe toate continentele. Pe vremuri, țăranii care lucrau la câmp
mestecau frunze de măcrișor pentru a-și potoli setea. Acidul oxalic din plantă are un
gust acrișor plăcut, frunzele crude sunt zemoase și au o textură proaspătă, un pic
crocantă.

Din acest motiv frunzele, dar și rădăcinile și florile, erau culese pentru salate sau erau
folosite drept verdeață peste felurite preparate, sau ca acreală pentru ciorbe. Se mai
foloseau pentru suc, pregătit după o rețetă asemănătoare socatei – se obținea o
băutură energizantă acrișoară care se îndulcea cu miere după gust. Înainte se făcea și
un fel de oțet din măcrișor, pentru aceasta frunzele erau zdrobite și stoarse de
zeamă, iar lichidul pus într-un recipient. Frunzele zdrobite erau bune și pentru
ameliorarea umflăturilor.

Substanța care îi conferă gustul plăcut acrișor este acidul oxalic, un compus care,
consumat în cantități mare, are efecte negative. El poate fi găsit natural în multe
plante spontane sau cultivate, cum ar fi spanacul, măcrișul sau știrul. Acidul oxalic
precipită conglomerarea calciului în formă solidă, ceea ce duce la formarea pietrelor
de rinichi. De aceea, aceste plante nu sunt recomandate persoanelor care suferă de
probleme ale rinichilor sau acuză lipsă de calciu. Pe de altă parte, lumea științifică
pare a fi de acord că persoanele cu rinichi sănătoși nu sunt expuse nici unui risc prin
consumul sezonal al acestor plante.

Măcrișorul este recomandat de multe terapii naturiste pentru cantitățile mari de

vitamina C.
 Când folosiți pentru prima dată o anumita planta salbatica
comestibila, ori o ciuperca sau chiar un aliment nou, trebuie să vă faceți întotdeauna
obiceiul de a va testa toleranța, testand/incepand cu un consum cantitativ foarte mic
dupa ce sunteti siguri ca identificarea plantei este corecta.

Resurse folosite:

Plantemedicinaleromanesti.blogspot

Plantepedia.wordpress.com

Wikipedia

Fares si Dacia Plant

Ierburiuitate.wordpress.com

Va multumim!

Prezentul document nu este destinat comercializarii.