CIUPERCI COMESTIBILE

Cantharellus cibarius

este o specie de ciuperci comestibile a încrengăturii Basidiomycota, din familia

Cantharellaceae și de genul Cantharellus care coabitează, fiind un simbiont
(formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea este cunoscută în popor în primul
rând sub numele gălbior, gălbenel, burete galben sau ciuciuleți gălbiori. Buretele se
dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord în păduri de foioase (sub fagi,
stejari) precum în cele de conifere, deseori pe mușchi și printre afine, sau prin
tufișuri de zmeură și mure, din mai până în octombrie (noiembrie). Pălăria: are un
diametru de 3–8 cm, este netedă și fără luciu de culoare galbenă (în variațiile
buretelui portocalie sau albă), în tinerețe boltită cu margini regulate, răsfrânte în jos,
iar la maturitate în formă unei pâlnii tare adâncite cu margini încrețite, lobate sau
ondulate neregulat și uneori crăpate. Pe suprafață se ivesc adesea oară mici
cocoloașe. Corpul fructifer este foarte rar atacat de viermi.
 Himenoforul: nu are lamele ci pseudo-lamele (stinghii), ca niște cute șerpuite
bifurcate și ieșite în afară care adesea oară se trag aproape până la picior. Stinghiile
sunt de aceeași culoare cu pălăria.
 Piciorul: are o înălțime de 3–8 (10) cm și o grosime de 0,7–2 cm, este robust, tare,
neted, în forma unui trunchi de con răsturnat, mai întâi plin și cărnos, la bătrânețe
gol. Culoarea este de aceiași culoare cu pălăria pe exterior, pe interior însă albă.
 Carnea: este tare, fibroasă, în mod general de culoare galben-albicioasă, cu un
gust ușor piperat dar plăcut și un miros un pic de piersică, un pic de caise. Aproape
niciodată este năpădită de viermi.
 Caracteristici microscopice: Sporii elipsoidali, netezi și hialini (translucizi) au o
mărime de 8-112 x 5-7 microni. Pulberea lor est slab gălbuie. Basidiile clavate cu 4-6
sterigme fiecare măsoară 60-90 x 7-10 microni.
Buretele galben poate fi confundat în primul rând cu specii de același gen, respectiv
foarte aproape înrudite, ca de exemplu cu Cantharellus friesii (gemenul său mai
mic)[11] sau Craterellus tubaeformis[12] precum cu Hygrocybe
aurantiosplendens,[13], Hygrocybe chlorophana,[14] Hygrocybe quieta,[15]
Hygrophoropsis aurantiaca[16] sau Pleurocybella porrigens bătrân,[17] cu toate
comestibile, dar și cu otrăvitorul Omphalotus olearius.[18] Posibilă este și confuzia cu
Hydnum repandum[19] sau Hydnum rufescens,[20] al căror himenofor constă în din
aculei. Fatal ar putea fi, dacă un începător ar culege un soi care crește pe cioturi și
bușteni, ca de exemplu Galerina marginata (gheba de brad) sau chiar o specie al
genului Cortinarius, cum ar fi Cortinarius orellanus (Cortinara de munte) sau
Cortinarius rubellus, ambele fiind letale.
Mai jos, Galerina si ambele soiuri Cortinarius, otravitoare.
 Craterellus cornucopioides

Cantharellus cornucopioides cunoscut în România sub numele trâmbița (ciuperca)

morților, trâmbița piticilor, cornul abundenței, trompetă neagră,sau burete de
toamnă,este o ciupercă comestibilă din încrengătură Basidiomycota din ordinul
Cantharellales, în familia Cantharellaceae și de genul Craterellus, a cărei epitet este
derivat din cuvântul latin (latină cornucopia=corn al abundenței).[7] Această specie,
care coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile
arborilor), este foarte răspândită în România, Basarabia și Bucovina de Nord și crește
în grupuri, dezvoltându-se în primul rând în păduri de foioase (mai ales sub fagi, dar
de asemenea sub stejari și tei), uneori în păduri mixte cu conifere, care se bucură de
soluri grele, calcaroase, argiloase și foarte umede. Începând în august, sezonul
important al apariției este de la mijlocul lunii septembrie până toamna târziu, în
noiembrie, înainte de primul ger· Corpul fructifer: are o înălțime de 5-12 cm, o
lățime de 3-8 cm și forma unei trompete sau pâlnii deschise, acoperită cu scârne
foarte fine pe fața interioară care se întinde până la baza piciorului, fiind de culoare
negurie cu tonuri de funingine și brun-negricioasă, adesea oară descuamată-
scămoasă. Marginea este ondulată, îndoită, subțire și flexibilă. Stratul de fructe care
se trage peste tijă aproape până la bază, este la început neted, apoi ridat longitudinal
cu aspect de stinghii, sumbru, fiind de culoare cenușie sau gri-albăstruie, la umezeală
neagră. Piciorul vizibil este negricios, tubular și găunos.
· Carnea: tot organismul este subțire, vâscos, în vârstă aproape lemnos cu un miros
slab de prune, similar buretelui galben, având crud un gust neplăcut de țărână. După
preparare este o ciupercă foarte gustoasă.
· Caracteristici microscopice: Sporii sunt elipsoidal-ovoizi și apiculați, netezi,
neamilozi (nu intră într-o reacție chimică cu iod), având o mărime de 12-16 x 7-10
microni. Datorită pulberii albe, ciuperca apare astfel la bătrânețe alb-brumată.
Basidiile cu 2 sterigme de 10-12 μm fiecare sunt clavate, măsurând 65-75 x 8-9
microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din
pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) de mărime și aspect
asemănător, dar ceva mai subțiri, sunt rotunjite la vârf.[
.
 Craterellus lutescens

 sin. Cantharellus lutescens numit în popor brunișor[2] sau burete brunișor,

este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota, în
familia Cantharellaceae și de genul Craterellus care coabitează, fiind un
simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Această specie
este destul de răspândită în România, Basarabia și Bucovina de Nord,
crescând în grupuri mari, adesea în tufe cu multe exemplare, dezvoltându-se,
pe soluri proaspete, bazale și umede, deseori bine ascunsă sub iarbă și ierburi,
în păduri luminoase de foioase (mai ales sub fagi, ori stejari), dar de
asemenea în cele de conifere (acolo preferat sub molizi sau brazi), de la
câmpie la munte. Sezonul important al apariției este toamna, din septembrie
până târziu în noiembrie, și dacă temperatura nu scade sub zero grade, de
asemenea în decembrie. Pălăria: are un diametru de 3–6 (10) cm, este
elastică, în tinerețe boltită cu margini regulate răsfrânte în jos, iar la
maturitate ia forma unei pâlnii tare adâncite, apărând prin urmare ca
străpunsă în centru, cu margini ondulate neregulat, la bătrânețe adesea r
creț-lobate și rupte. Cuticula este brăzdată grosolan la periferie, în rest
netedă, câteodată fin flocoasă, precum mată la vreme uscată și lucioasă la
umezeală. Culoarea variază între galben strălucitor și brun-portocaliu.
 Himenoforul: nu are lamele ci pseudo-lamele (stinghii), ca niște cute
decurente, ieșite în afară, inițial aproape invizibile, apoi bifurcate și
 signifiante care stau destul de distanțate, puternic ramificate în jos spre picior.
Coloritul este gălbui până la roșu de somon.
 Piciorul: are o înălțime de 5–8 (10) cm și o grosime de 0,6–1,5 cm, este
cilindric, dar deseori turtit lateral, repede gol în interior și neted pe exterior,
fiind de culoare aurie până portocalie. Tija este aproape mereu ascunsă sub
ierburi sau scufundată adânc în așternut. Culegătorul care însă a descoperit o
ciupercă al soiului, poate să fie convins, că va găsii multe exemplare în
apropierea nemijlocită.
 Carnea: este subțire, elastică, în mod general de culoare gălbuie, cu un miros
accentuat aromatic, după Bruno Cetto de ciuperci, după alții ca de caise și un
gust fructuos, savuros. Aproape niciodată este năpădită de viermi.
 Caracteristici microscopice: Sporii de un ocru palid sunt slab elipsoidali până
ovoidali și apiculați, cu pereți groși și granulați pe dinăuntru, hialini
(translucizi), cu o mărime de 8,5 (10)-9,5 (12) x 6,5-8 microni. Basidiile cu 4
sterigme fiecare sunt clavate, măsurând 70-90 x 6-9 microni. Cistidele
(elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița
pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) de mărime și aspect
asemănător sunt rotunjite la vârf.
 Morchella deliciosa

este o specie de ciuperci comestibile saprofită foarte delicată din încrengătura

Ascomycota, în familia Morchellaceae și de genul Morchella. Ea este denumită în
popor zbârciog delicios (precizat), sau ciuculete. Acest burete se dezvoltă în grupuri
mici sau solitar, și se poate găsi în România, Basarabia și Bucovina de Nord, crescând
în special prin luminișurile și marginile de drum al pădurilor de conifere, mai ales pe
lângă brazi, molizi și pini, dar, de asemenea, pe sol dăunat, defrișări sau arsuri vechi.
Timpul apariției este de la începutul lui aprilie până în mai (iunie).· Corpul fructifer:
este destul de mic, are o înălțime de 3-6 (8) cm și un diametru de 2,5-3 (4) cm, este
de formă ovoidală până ovoidal-conică, cu suprafața zbârcită și perforată prin alveole
profunde, neregulate de mărime diferită, inițial înguste, apoi alungite și ondulate,
separate prin creste groase și foarte fin păroase care înnegresc la bătrânețe.
Marginea este neregulată și concrescută cu piciorul. Buretele este repede gol în
interior ( cu o singură cavitate), pereții fiind flocoși. Coloritul este inițial mai mult sa u
mai puțin gri, dar diferă apoi la maturitate, depinzând de variație, între roșu deschis
de carne și plumburiu-maroniu, devenind în vârstă la forma livido-alutacea aproape
brun-negricios.
· Piciorul: are o lungime de 3-5 (7) cm și o grosime de 1,3-2 (2,5) cm, este format
ceva neregulat cilindric precum îngroșat la bază, destul de solid, de asemenea cu o
singură cavitate, scămos sau granulat. Culoarea lui este de un alb murdar.
· Carnea: este mereu albă, ceroasă, și foarte fragilă, cu gust savuros precum un
miros plăcut, slab de ciuperci.
· Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali, netezi și hialini (translucizi), foarte
grei, având o mărime de (17) 20-26 x 13-16 microni și sunt colorați galben-ocru.
· Reacții chimice: nu-și schimbă culoarea după adăugarea de reactivi chimici.

Morchella esculenta

sinonim cu Morchella vulgaris este o specie de ciuperci comestibile, saprofită,

foarte delicată, din încrengătura Ascomycota, familia Morchellaceae, genul
Morchella. Ea este denumită în popor zbârciog galben, burete galben, ciuculete,
zbârciog bun sau pupi. Acest burete trăiește în mod predominant pe sol calcaros și
argilos, dezvoltându-se solitar sau în grupuri mici, și poate fi găsit în România,
Basarabia și Bucovina de Nord. Este una dintre primele specii de ciuperci care apar
încă de la sfârșitul lui martie, ieșind chiar din zăpadă, până la începutul lui iunie, și
crește în special în păduri de foioase, mai ales sub frasini, ulmi, plopi și salcâmi,
adeseori prin tufișuri sau lunci ierboase, pe marginea drumurilor, dar și sub vreascuri,
pe defrișări sau arsuri vechi.Corpul fructifer: are 3-10 cm în diametru și 6-12 cm în
înălțime, este de formă alungit-ovoidală până conică, cu suprafața zbârcită și
perforată cu alveole, separate prin creste, care sunt inițial înguste, alungite și mai
târziu neregulat unghiulare, poligonale, fiind gol în interior (cu o singură cavitate).
Marginea este aderentă la picior. Coloritul este în tinerețe mai mult sau mai puțin gri
cenușiu până la gri închis, schimbând la maturitate de la gri-galben la galben-ocru
respectiv galben de ceară, devenind la bătrânețe brun-gălbui, câteodată chiar
maroniu.

 Piciorul: are o lungime de 6-12 cm și o grosime de 2,5-5 cm, este format ceva
neregulat cilindric precum ușor lățit la bază, solid, de asemenea cu o singură
cavitate, cu suprafața brăzdată de nervuri longitudinale, granuloasă sau
acoperită câteodată cu negi mici. Culoarea lui este albicioasă în tinerețe, apoi
capătă nuanțe gălbui-ocracee din ce în ce mai evidente.
 Carnea: este albicioasă, ceroasă, și foarte fragilă, cu gust plăcut precum un
miros slab de ciuperci, chiar ceva spermatic.
 Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali, netezi, au o mărime de (17)
19-22 (24) x 11-15 microni și sunt colorați galben-ocru.

Această ciupercă nu-și schimbă culoarea după adăugarea de reactivi chimic

Agaricus augustus
 precum variația sa Agaricus perrarus , sin. Psalliota augusta respectiv Psalliota
perrara din încrengătura Basidiomycota, în familia Agaricaceae și de genul Agaricus,
numit în popor șampinion văratic, este o specie saprofită de ciuperci comestibile.
Buretele apare în România, Basarabia și Bucovina de Nord pe sol bogat, humos, prin
păduri de conifere, pe lângă pini, brazi și molizi, de asemenea în păduri mixte, atunci
sub Pinales. Specia crește în primul rând solitară, câteodată și în grupuri mici de două
la trei exemplare, de la câmpie până la munte, din (iunie) iulie până în septembrie
(octombrie).Pălăria: are un diametru de 10-25 (35) cm și este amenajată central
peste picior, fiind inițial convexă, semisferică, cu margine răsfrântă către interior
care se aplatizează la maturitate. Cuticula uscată de colorit albicios-crem care odată
cu vârsta tinde să se decoloreze în gălbui, este acoperită de niște solzi brun-maronii
(A. perrarus: maro deschis până la maro-gălbui) dispuși concentric, devenind mai
deși și închiși spre centrul pălăriei. Solzii sunt rămășițe ale vălului parțial. La atingere
sau leziune buretele modifică culoarea după câtva timp în brun-maroniu (A. perrarus:
galben).

 Lamelele: sunt dese dar fără a fi aglomerate, libere, subțiri și înalte,

îngustându-se spre margine, inițial de culoare rozalie, schimbând coloritul la
bătrânețe într-un violet-brun (A. perrarus: maro-purpuriu).
 Piciorul: are o înălțime de 10-20 (35) cm, o lățime de 2-5 cm și este alb,
aproape cilindric, ușor umflat, la maturitate găunos, cu baza un pic umflată,
deseori înfipt adânc în pământ. El prezintă o manșetă bine dezvoltată, largă,
 albă, membranoasă, care se răsfrânge în jos peste picior. Deasupra, inelul
este neted dedesubt către bază, gălbior și mătăsos-solzos.
 Carnea: este compactă, pe măsura avansării în vârstă moale, de culoare albă
care se oxidează deseori în brun-maroniu (A. perrarus: se decolorează mereu
gălbui). Buretele este de gust dulceag, având un miros ușor de anason, mai
ales în stadiul de tinerețe, care se pierde în timpul preparării.
 Caracteristici microscopice: are spori netezi, slab elipsoidali până ovoidali și
inegal laterali cu o dimensiune cuprinsă între 7,5-10 x 5-6,5 microni (A.
perrarus: 8-10 x 4-5,5 microni). Pulberea lor este violet-maronie (A. perrarus:
închis purpurie). Basidiile clavate, tare umflate și capitate cu 4 sterigme
fiecare măsoară 25 x 8-10 microni. Cistidele (elemente sterile situate în
stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil
cu rol de excreție), adesea orânduite în lanțuri, sunt de mărime și aspect
asemănător, dar cu vârfuri rotunjite și pediculați.
 Reacții chimice: ciuperca reacționează chimic, decolorându-se pe suprafața
pălăriei cu hidroxid de potasiu gălbui, iar lamelele devin cu naftolul α roșii. De
asemenea arată o reacție roșiatică la "Testul Schaeffer". Acesta a fost
dezvoltat de micologul german Julius Schäffer (1882-1944) pentru a ajuta la
identificarea speciilor Agaricus, folosind reacția anilinei și acidului azotic pe
suprafața bureților.
 Gymnopus fusipes

sin. Collybia fusipes din încrengătura Basidiomycota în familia Marasmiaceae și

de genul Gymnopus,denumit în popor ghebă de stejar sau trepăduși, este un soi
de ciuperca comestibilă saprofită, dar în primul rând parazitara care crește în
România, Basarabia și Bucovina de Nord în număr mare, în tufe cu multe
exemplare, pe trunchiuri aflați în putrefacție ori pe rădăcinile de copaci vii de
stejar (foarte rar și de fagi), în păduri de foioase, de asemenea prin parcuri. El
produce o distrugere frapantă și pricinuiește importante pagube, provocând
putregaiul alb al lemnului. Specia se dezvoltă în zonele de deal și de munte din
(iunie) iulie până în octombrie (noiembrie) și în condiții climatice favorabile,
unele exemplare persistă chiar până în iarnă.Pălăria: are un diametru de 3-6 (8)
cm, este cărnoasă, în tinerețe convexă, apoi se aplatizată, devenind atunci
neregulată cu mici umflături, adâncită cu un gurgui în centru. Marginea are
deseori tendința de a crăpa radial. Cuticula este netedă și lucioasă, de colorit
brun-roșcat, decolorându-se la bătrânețe spre brun palid cu pete de mărime
variabilă, mai închise la culoare.
 Lamelele: sunt destul de distanțate între ele, destul de înalte, aderate la
picior, cu lamelule intercalate la margine, fiind legate între ele prin vinișoare
subțiri. Culoarea este albicioasă, dar pe parcursul maturizării se pătează roșu
ca carnea.
 Piciorul: are o înălțime de 6-8 (12) și o grosime 0,8-1,2 cm, este fusiform, tare
și fibros, uneori turtit și răsucit, mai întâi plin, apoi gol pe dinăuntru, fiind
deseori străbătut de șanțuri adânci și are la bază o prelungire în formă de
rădăcină. Coloritul este asemănător pălăriei, în mod normal ceva mai deschis,
dar se închide la culoare cu vârsta.
 Carnea: este albă, ceva vâscoasă și elastică, în picior tare și fibroasă, iar
mirosul și gustul sunt aproape imperceptibili.
 Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali și hialini (translucizi) cu o
mărime de 4-7 x 3-4 microni. Pulberea lor este albă.
 Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează, cu sulfat de fier imediat gri, cu
sulfovanilină⁠ (de) purpuriu închis și cu tinctură de Guaiacum încet albastru.
 Lactifluus volemus

sin. Lactarius volemus ,din încrengătura Basidiomycota, în familia Russulaceae și de

genul Lactifluus,este o ciupercă comestibilă, denumită în popor lăptucă dulce sau
vinețică cu lapte. Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează
micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord crește
solitar, dar și în grupuri, în păduri de conifere mai ales sub pini și molizi precum în
cele foioase pe lângă fagi și stejari, din iulie până octombrie.· Pălăria: are un
diametru de 7-16 cm, este cărnoasă, la început convexă cu marginea răsfrântă spre
picior, apoi devine din ce în ce mai plată și la deplină maturitate ia forma de pâlnie
fiind adesea ondulată. Cuticula este netedă, mată și aproape uscată, colorată de la
portocaliu-gălbui la brun-roșcat, cu pete mai închise, în special în mijloc.
· Lamelele: sunt dese, cărnoase și nu prea înalte, ușor decurente precum de multe
ori ramificate către marginea pălăriei. Ele sunt de colorit galben-crem la ocru palid.
Se pătează în maroniu de la apăsare datorită latexului.
· Piciorul: are o înălțime de 6-12 cm și o lățime de 1,5-3 cm, este catifelat, bont,
puternic, cilindric precum ușor subțiat la bază, fiind de aceeași culoare cu pălăria, dar
într-o nuanță mai palidă și câteodată gălbuie în partea superioară. Odată cu
maturitatea devine gol pe interior.
· Carnea: este albicioasă, destul de compactă, dar foarte friabilă, cu miros
caracteristic de hering în special la exemplarele mature (miros ce dispare după
tratamentul termic). Gustul este plăcut. Când carnea este tăiată emană un suc foarte
gros, alb și dulceag, care începe să se colorează în brun după scurt timp.
· Laptele: este alb, lipicios care curge foarte abundent. Gustul este dulceag și plăcut.
· Caracteristici microscopice: are spori aproape sferici, hialini (translucizi) și
reticulați, cu ochiuri de plasă ca fagurele, având o mărime de 8-12 x 7-11 microni.
Pulberea sporilor este albă.
·

Reacții chimice: Carnea buretelui se colorează cu anilină de la rozaliu închis, peste

purpuriu spre violet-negricios, cu fenol mai întâi roz, apoi de asemenea violet-
negricios, cu guaiacol după 30 de minute slab gri-roșiatic, cu sulfat de fier gri-roz-
măsliniu, dar cuticula ruginiu și cu tinctură de Guaiacum tot buretele imediat roz-
maroniu, după 10 minute gri-verzui.
 Leccinum scabrum

sin. Boletus scaber din încrengătura Basidiomycota, în familia Boletaceae și de fenul

Leccinum, precum variația sa Leccinum scabrum var. melanuem (Smotlacha, Pilát &
Dermerk 1969), denumit în popor burete călugăresc, mitarcă grasă sau pitarcă aspră,
este o specie de ciuperci comestibile. Acest burete coabitează, fiind un simbiont
micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și
Bucovina de Nord se dezvoltă, solitar sau în grupuri mici, întotdeauna sub mesteceni,
în păduri de foioase și mixte, dar, de asemenea, prin câmpii, turbărie|turbării]], sub
pomul simbiont preferat, din iunie până în octombrie. · Pălăria: are un diametru de
6-12 cm, este, la început, semisferică, apoi convexă și mai mult sau mai puțin plată
precum foarte regulată, cu marginea mai întâi răsfrântă spre picior, la bătrânețe
destinsă și foarte spongioasă. Cuticula este netedă, catifelată, adesea oară crăpată
(în primul rând la bătrânețe) pe vreme uscată, dar unsuroasă pe vreme umedă,
atârnând ușor deasupra sfârșitul pălăriei. Culoarea ei diferă de la galben-maro, peste
maro închis, până la negricios.
· Tuburile și porii: cu sporiferele foarte lungi și subțiri, împinse în sus spre picior,
devenind repede spongioase, fiind de culoare albuie, gri, până la galben murdar.
Porii sunt mici, rotunzi, relativ deși și colorați ca tubulețele gri-măsliniu.
· Piciorul: are o înălțime de 10 până la 15 cm și o lățime de 1,5 până la 3 cm, fiind
destul de lung, plin, cilindric, ușor evazat în partea superioară și pe toată suprafața
ridat, de culoare albicioasă până alb-cenușie precum acoperit de solzișori aspri și
negricioși. Baza piciorului este bulboasă, adesea oară neagră și fibros-lemnoasă.
· Carnea: este albă, mai târziu gri-albicioasă numai în tinerețea timpurie compactă și
tare, devenind repede moale, cu miros slab dar plăcut și de gust mediu. Carnea albă,
care este sub cuticulă și tijă gălbioară, nu se decolorează odată tăiată, dar schimbă
culoarea prin adăugare de reactivi chimici (vezi mai jos).

· Caracteristici microscopice: are spori netezi, alungiți în formă de migdale și

gălbenași și au o mărime de 14-18 x 5-6 microni. Bazidiile de 30-35 x 9-12 microni cu
4 sterigme fiecare sunt claviforme (îngroșate de la bază spre vârf și cu extremități
rotunjite în formă de măciucă). Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal
sau printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) sunt
fusiforme, măsurând 45-60 x 6-8 microni.
· Reacții chimice: Buretele se colorează cu fenol foarte încet arămiu până roșu de
vin, cu Hidroxid de potasiu, sporiferele și porii ruginiu, carnea cu lactofenol negru-
purpuriu, cusulfat de fier gri, cu sulfoformol de culoarea fildeșului și cu tinctură de
Guaiacum gri-albăstrui.
 Russula claroflava

sin. Russula flava denumită în popor, ca și Russula risigallina, vinețica ciobanului,

este o specie de ciuperci comestibile din încrengătura Basidiomycota în familia
Russulaceae și de genul Russula care coabitează, fiind un simbiont micoriza
(formează micorize pe rădăcinile arborilor). Ea se dezvoltă în România, Basarabia și
Bucovina de Nord, în grupuri de mai multe exemplare, aproape mereu sub
mesteceni, rar și sub plopi, numai în zone umede, preferat în turbării. Timpul
aparenții este din iulie până în octombrie· Pălăria: este de mărime medie pentru
ciuperci plin dezvoltate cu un diametru de aproximativ 5-8 (12) cm, destul de
cărnoasă, inițial semisferică cu marginea răsfrântă spre picior, apoi boltită, în sfârșit
plată, adâncită în centru și ridată la periferie. Cuticula care poate fi cojită numai la
margine, este netedă, mată până lucioasă pe vreme uscată, dar unsuroasă la
umezeală. Coloritul cuticulei este de obicei galben ca lămâia sau crom.
· Lamelele: sunt destul de late, de aceeași lungime, rar bifurcate spre margine, stau
dens și sunt unite cu piciorul, fiind la început albe, apoi slab galbene, la bătrânețe cu
tonuri gri și în ultima fază negre.
· Piciorul: are o înălțime de 5-10 (12) cm și o lățime de 1,2-2 cm, fiind alb, spre bază
brumăriu, cilindric, inițial plin și tare, apoi împăiat și în sfârșit gol în interior. La
presiune, tija se decolorează în vârstă negricios.
· Carnea: este destul de tare și cărnoasă. Coloritul alb capătă după tăiere mai întâi
nuanțe pal roșiatice care se transformă după ceva timp spre slab gri. Mirosul este
slab, aproape imperceptibil și gustul câteodată iutișor, dar plăcut.
· Caracteristici microscopice: are spori cu o mărime de 9–12 x 7,5–10 microni,
elipsoidali cu negi fini, simpli, neregulați, care sunt uneori legați prin pieptănuși
scurți. Pulberea lor este de colorit crem.

⁠
 Auricularia auricula-judae

sin. Hirneola auricula din încrengătura Basidiomycota în familia Auriculariaceae

și de genul Auricularia, denumită în popor urechea lui Iuda,[3] ciupercă de lemn
respectiv urechi de lemn[4] sau burete de soc este o ciupercă comestibilă care se
dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord în primul rând pe arbuști de
soc, dar de asemenea pe lemn de frasin, plop, arin, salcie, ulm nuc sau mesteacăn,
foarte rar chiar și de molid. Deseori se regăsește chiar și în parcuri precum pe alei
în zone urbane. Buretele se hrănește ori saprofitic, consumând lemn deja mort, ori
parazitar, atacând copaci vii bătrâni sau slăbiți, provocând astfel putregaiul alb al
lemnului. Specia crește, la destulă umezeală, de la câmpie la munte pe tot timpul
anului, mai ales din august până în martie, fiind una dintre puținele ciuperci care
rezistă la condiții de temperatură negativă. Ciuperca se cultivează (de exemplu pe
rumeguș) deja de secole în Asia de Est mai ales în China. · Corpul fructifer: are un
diametru de 3-10 cm și o grosime de 0,15-0,4 cm, este elastic și gelatinos, destul
de subțire și mult lățit, inițial în formă de cupă, la maturitate de pâlnie neregulată
sau ureche. Suprafața externă este păros-catifelată, culoarea variază de la brun-
gălbui, peste brun-măsliniu cu nuanțe violacee, brun-violaceu până la brun-
negricios, dar există și mutațiuni albe. Cea internă (acoperită cu stratul himenaic)
este mai intens colorată și strălucitoare, străbătută de câteva cute care converg
spre bază. În stare uscată, buretele este fragil la exemplare mai mici, tare la cele
mai mari, mai mult sau mai puțin negru pe fața de sus și albicios pe cea dedesubt.
· Piciorul: lipsește adeseori, de altfel prezintă o tulpină foarte scurtă și zbârcită de
aceiași culoare cu corpul fructifer.
·
Carnea: are o textura elastică, chiar ceva cauciucată, la exemplare tinere aproape
transparentă și gelatinoasă, devenind la bătrânețe din ce în ce mai tare și uscată.
Dacă este umezită își revine la calitatea originară. În stare crudă nu are un miros sau
gust specific.
· Caracteristici microscopice: Sporii sunt albi, neamilozi, hialini (translucizi), netezi,
elipsoidali precum ușor curbați și rotunjiți la capete, cu o mărime de 12-17 x 4-7
microni. Ciuperca are în compoziție ingrediente remarcabile, cum sunt potasiu,
calciu, magneziu, fosfor, fier, [siliciu]], vitamine din grupul B, proteine, polizaharide și
diverse substanțe bioactive neidentificate încă cu precizie. Numeroase studii
științifice au demonstrat intre altele efectul anti-coagulant al acestei ciuperci. S-a
constatat ca în urma terapiei cu Auricularia, fluxul de sânge în artere s-a îmbunătățit.
Această ciupercă ajută la prevenirea trombozei, a arteriosclerozei (inclusiv regresia ei)
și scade riscul de accident vascular cerebral sau infarct. Buretele de soc nu are efecte
secundare, spre deosebire de medicamentele de sinteză care atacă colagenul din
țesutul conjunctiv. În Asia de Est unde ciuperca este consumată ca aliment aproape
zilnic, incidența trombozei și a infarctului este sesmnificativ scăzută. S-a demonstrat
de asemenea, proprietățile antitumorale (cancer de piele si prostata) și de captare a
radicalilor liberi a acestei ciuperci precum efecte pozitive în afecțiuni ca hemoroizi,
perturbări de libido, migrene, tinitus, persoane supraponderale, infecții, menopauză.
 Boletus edulis

este o ciupercă comestibilă, din încrengătura Basidiomycota, în familia Boletaceae și

de genul Boletus,numită în popor în primul rând hrib, hrib cenușiu sau mănătarcă, a
cărei nume generic este derivat din cuvântul latin (latină boletus=burete), fiind însăși
transliterat de la cuvântul din greaca veche (greacă βωλίτης=ciupercă de sol),
epitetul provenind de la cuvântul latin (latină edulis=comestibil). Ea coabitează, fiind
un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor).

Buretele mai are și alte denumiri românești, printre care se se numără: copită,
mitarcă, pitarcă sau pitoancă. · Pălăria: Ea are un diametru de 8-20 (30) cm, este
destul de cărnoasă și consistentă, la început semisferică cu marginea răsfrântă în jos
spre picior, întinzându-se apoi în formă de pernă, fiind în bătrânețe plată, ridicată,
câteodată îndoită în sus, deseori brăzdată de crăpături adânci. Cuticula este uscată,
dar la vreme umedă lipicioasă, la început netedă, la maturitate aproape zbârcită, nu
catifelată. Coloritul variază de la palid-maroniu peste maro de nucă și gălbui-brun-
închis până la maro închis, fiind în jurul marginii deseori albicioasă. Buretele are în
stadiu foarte tânăr un aspect crem-albui.
· Tuburile și porii: Tuburile sunt de dimensiuni diferite, de o lungime până la 12 mm,
de obicei aderente la picior și se pot îndepărta foarte ușor de pălărie. Coloritul este
inițial albicios, apoi galben, galben-verzui și la vârstă verzui-măsliniu. Porii sunt mici,
unghiulari, depinde de vârstă albicioși, gălbui sau gălbui-măslinii. Când sunt atinși, nu
se pigmentează. Sporii sunt deschis galben-verzui netezi, fusiformi, cu o picătură în
mijloc, de culoare brun-măslinie și au o mărime de 14-17 x 4,5-5,5 microni.
· Piciorul: El are o înălțime de 6-15 cm și o lățime de 3-6 cm, este tare, cărnos, foarte
bont, devenind, odată cu avansarea în vârstă mai cilindric, fiind foarte fin reticulat cu
o rețea albicioasă până maronie pe toată suprafața lui, câteodată numai în partea
bazei sale. Coloritul piciorului variază între albicios-crem cu nuanțe cenușii, maronii
sau roșcate. Nu prezintă un inel.

· Carnea: Ea este albă, numai la început tare și compactă, devenind cu vârsta moale,
buretoasă, slinoasă, chiar dizgrațioasă, în orice caz mai puțin gustoasă pe măsură ce
îmbătrânește. La maturitate este zonată roșiatic sub cuticulă. Baza este adesea de
aceiași culoare cu pălăria și ciuperca nu se decolorează la leziune. Mirosul este plăcut,
slab de fructe, unii spun „de pădure” și gustul dulceag, amintind de nuci.
Specimenele ajunse la maturitate deplină pot cântări mai mult de un kilogram. Hribul
cenușiu este repede năpădit de larvele țânțarilor Mycetophila fungorum, de ciuperca
parazitară Sepedonium chrysospermum și de gândacul Oxyporus rufus.
 Boletus pinophilus

sin. Boletus pinicola este o specie de ciuperci basidiomycete de genul Boletus în

familia Boletaceae. Acest burete coabitează, fiind un simbiont micoriza (formează
micorize pe rădăcinile arborilor). În România, Basarabia și Bucovina de Nord, se
dezvoltă în păduri (și montane) de conifere nisipoase sub pini, mult mai rar în cele
foioase sub stejari, din iunie până octombrie. Având o mare asemănare cu hribul
cenușiu, el est denumit hrib de pin,hrib de brad sau mânătarcă.

 Pălăria: are un diametru între 5 și 20 cm, este boltită semisferic, netedă,

compactă și foarte regulată, suprafața devenind la bătrânețe unsuroasă.
Culoarea pălăriei arată diverse tonuri de maro, de la maro închis până la roșu-
maro, rar îmbrăcată de o brumă violetă. Aceiași culoare se găsește la fel sub
cuticula pălăriei.
 Tuburile și porii: Sporiferele sunt la început albe, schimbând cu timpul
culoarea spre crem, la sfârșit sunt galben-olive. Porii la capătul tubulețelor
sunt colorate ca ele, la sfârșit fiind pătați ruginiși.
 Piciorul: este foarte tare, gros și bulbos, de 7 până la 15 cm în lungime și de 5
până la 8 (10) cm în lățime, fiind la tinerețe adeseori mai larg decât lung și
aproape sferic. El este acoperit cu o grilă strânsă aproape până la bază,
evident roșie pe fond roșiatic sau maro-gălbui (în tinerețe albicioasă).
 Carnea: este foarte tare, numai sub pălărie colorată roșu-maro, în rest albă.
Carnea își menține această culoare până la sfârșit. Ea place la gust și are un
miros ușor de ciuperci.
 Caracteristici microscopice: Sporii sunt maro-oliv până galben-verzui, fiind
fusiformi, cu o mărime de 14-17 x 4,5-5,5 microni.
 Reacții chimice: Buretele se decolorează cu Hidroxid de potasiu brun-roșiatic.
 Inonotus obliquus

ciuperca de mesteacăn

Sinonime: Boletus obliquus, Fuscoporia obliqua, Xanthochrous obliquus, Phellinus

obliquus, Scindalma obliquum, Mucronoporus obliqua, Phaeoporus obliquus, Poria
obliqua, Fomes obliquus, Physisporus obliquus, Polyporus obliquus;

Face parte din Familia Hymenochaetaceae, clasa Agaricomycetes, are aspect de

cărbune ars, este o masă de miceliu, cea mai mare parte este de culoare neagră din
cauza unor cantităţi masive de melanină (pigment organic de culoare neagră care
este bogat în fier şi sulf), cu fisuri galben-albicioase.
 Ciuperca Chaga este tare şi lemnoasă, are pori oblici, se mai găseşte şi pe arin,
fag, stejar şi plop, dar în scop medicinal se foloseşte chaga ce creşte pe mestecenii
ajunşi la maturitate, cresc mari şi ajung să ocupe între 5-35 cm, coaja conţine
betulina, un compus care este utilizat în tratamentul pentru cancer, ea absoarbe
nutrienţii din partea albă a scoarţei mestecenilor, îl sintetizează şi îl pune intr-o
formă sigură pentru consumul uman, deci ajută la combaterea cancerului, dar şi la
tratarea psoriazisului, reduce glicemia şi colesterolul, este indicata în tratamentul
gastritei, tratamentul ulcerului, combate hipertensiunea, infecţiile virale, combate
dezvoltarea de metastaze, menţine sănătatea cardiovasculară, consolidează
sistemului imunitar, ajută în reglarea sistemului respirator, tratează bolile de ficat şi
splină, unguentul de Chaga este folosit la vindecarea rănilor, inflamaţiilor, arsurilor,
şi alte afecţiuni ale pielii;
 Compoziţie: este bogat în minerale: potasiu, magneziu, zinc, sodiu,
aluminiu, siliciu, cobalt, argint, nichel, calciu, fier, mangan, fibre, acizi organici,
alcaloizi, acid folic, celuloză, lignină, fenoli, polizaharide, bogată în antioxidanţi
naturali, compuşi de betulină, acid betulinic, inotodiol, acizi triterpenici, acid oxalic;

Ciuperca Chaga poate fi recoltată în orice anotimp al anului, însă este de preferat în
primăvară sau iarna, partea spongioasă se înlătură, nu se culeg ciupercile din partea
de jos a copacului pentru că au efecte mai slabe, se poate folosi proaspătă dar şi
uscată, pentru conservare se taie bucăţi şi se pune la uscat într-un loc bine aerisit şi
ferit de razele soarelui, produsul uscat se păstrează intr-un recipient de sticlă bine
închis şi poate fi utilizat timp de 2 ani, cel mai bun mod de a sustrage nutrienţii din
ciupercă este extracţia cu apă, nu se recomandă apa fierbinte deoarece temperatura
înaltă poate distruge complexul de melanină şi polizaharide, are gust şi miros
asemănătoar cu al cafelei şi se poate consuma în loc de cafea din pulberea obţinută
în urma măcinării ciupercii, dar şi infuzie de ceai;

Precauţii:

– din cauza efectului pe care îl are asupra rinichilor, Chaga nu trebuie folosit de cei
aflaţi în criză renală, şi nici de cei care au afecţiuni cardiace decompensate (când s-a
pierdut echilibrul realizat prin compensare- insuficienţă cardiacă), nu trebuie
consumată de persoanele care sunt alergice la aspirină, trebuie utilizată cu precauţie
de mamele care alapteaza si in timpul sarcinii.
 Piptoporus betulinus

sin. Polyporus betulinus , Fomitopsis betulina ,din încrengătura

Basidiomycota în familia Fomitopsidaceae și de genul Piptoporus, denumit în
popor bureți măstăcănești, iască de mesteacăn, iasca mesteacănului,
mestecănei sau urechea mesteacănului, este o specie comună necomestibilă,
dar și medicinală, în primul rând parazitară, ce atacă inima lemnului, dar uneori și
saprofagă, ce descompune lemnul pe trunchiuri căzute aflate în putrefacție.
Produce putregaiul brun (putregaiul de destrucție). Ciupercile se dezvoltă în
România, Basarabia și Bucovina de Nord solitar sau în grupuri mici exclusiv pe
lemn de mesteacăn în păduri și parcuri. Soiul este o ciupercă perenă, ce fructifică
pe toată durata anului. Cel mai bun sezon de colectare este între (august)
septembrie și decembrie, deoarece atunci începe să dezvoltă corpuri de
fructificare noi. Trăiește doar câte un sezon.Pălăria: are un diametru de 8-25 (30)
cm și o înălțime de 3-8 (10) cm, este groasă, depinde de stadiul evoluției elastică
până lemnoasă, la început suculentă, în forma unui bulb, apoi convexă, cu un
aspect sferic, reniform, ca de evantai, uneori chiar și asemănător unei copite,
Marginile netede sau ondulate, răsfrânte peste pori, creează un aspect de
perniță pentru umeri. Spre trunchiul copacului prezintă adesea o cocoașă bine
dezvoltată. Suprafața superioară este netedă, ușor catifelată ca de piele,
acoperită cu o crustă subțire ce se desprinde pentru un anumit timp cu ușurință
în fâșii, mai târziu uneori scorțoasă și exfoliată. Stratul himenal al ciupercii este
situat pe fața inferioară. Coloritul în stadiu tânăr albicios, schimbă cu vârsta
ciupercii spre crem și maroniu cu picățele albe.

 Tuburile: pe un singur strat sunt albuie până alb-gălbuie, rotunde și înguste

destul de lungi, măsurând până la 8 cm. Se desprind ușor de tramă.
 Porii: sunt foarte fini, de 0,1-0,3 mm diametru, cu 2-4 pori de fiecare mm
pătrat și rotunjori, inițial albi, apoi gri, gri-gălbui și la bătrânețe chiar ocru-
bruni. Atât timp ce buretele este tânăr sunt ușor de detașat. La exemplarele
mai bătrâne sunt adesea colorate verzui .
 Piciorul: este sesil sau lateral scurt pedunculat și butucănos.
 Carnea: groasă, albă sau puțin gălbuie este în stadiu foarte tânăr elastică, dar
repede ca de plută, devenind în sfârșit lemnoasă. Mirosul inițial puternic,
ceva acid, se pierde cu timpul, gustul fiind acru și amar. Este dăunată de
diferite insecte și acarieni, cu toate specii micofage, care depun ouăle lor pe
partea inferioară a ciupercii pe pori și în tuburi.
 Caracteristici microscopice Sporii cilindric-curbați sunt mici, netezi,
neamiloizi (nu se decolorează cu reactivi de iod) și hialini (translucizi) cu un
conținut granular și o mărime de 5-7 x 1,5-2,5 microni. Pulberea lor este albă.
Basidiile cu 2-4 sterigme fiecare sunt cilindric clavate, cu catarame și măsoară
18-20 x 3-5 microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau
printre celulele din pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție)
lipsesc. Hifele himenului sunt omogene sau acoperite cu straturi concentrice
sau grosolan tunicate cu o grosime de 1-5 µm, iar cele ale de 2-4 µm sunt
numai omogene.
 Macrolepiota procera

sin. Lepiota procera ,din încrengătura Basidiomycota în familia Agaricaceae de genul

Macrolepiota, denumită în popor parasol, burete șerpesc, pălăria șarpelui, dar între
altele și cale, capul șarpelui, căciula șarpelui sau ciuperca cucului, este o specie de
ciuperci comestibile saprofite foarte comună și răspândită. Ea se poate găsi în
România, Basarabia și Bucovina de Nord oriunde în păduri foioase și de conifere, prin
pășuni, tufișuri, locuri ierboase, chiar și la margine de drum, preferat pe soluri
calcaroase și silicoase, mai ales după o ploaie puternică de vară. Timpul apariției este
din iunie până în octombrie.

Bres.: M. procera
 Pălăria: are un diametru de 12-30 (40) cm, este la început aproape rotundă
cu marginile răsucite spre interior, având la maturitate aspectul unei umbrele
desfășurate, fiind în mijloc cocoșată, la margine întinsă și de culoare gri-maro.
Cauzat vălului parțial poartă fulgi care sunt mari, neregulați, mai mult sau mai
puțin rupți și mai închiși decât restul pălăriei. Cocoșul rămâne destul de neted.
 Lamelele: sunt aglomerate, subțiri, neregulate, bulboase, de culoare albă sau
gălbuie, schimbând la bătrânețe spre rozaliu-maro.
 Piciorul: dezvoltă o lungime de 20, chiar până la 40 cm, având un diametru de
numai 1,3-2 cm, fiind cilindric, găunos, fibros și dur, acoperit cu numeroși
solzi mici, viperini și sfârșind într-un bulb pâslit. Înapoi rămâne la fructele
mature o manșetă dublă, pufoasă, bătătoare la ochi, clar liberă și mobilă la
tije, acolo maro, la margine albă, precum neatârnată în jos.
 Carnea: este fragedă și foarte slab elastică, în pălărie moale, în picior fibroasă
și tare, fiind de culoare albă care se schimbă la aer roz la roșior. Are un miros
precum gust de aluni.
 Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali și hialini (translucizi), cu
pereți foarte groși și un por de germen mic, având o mărime de 12-18 x 8-12
microni. Pulberea lor este albă. Basidiile (organe sporifere care produc spori
exogeni) clavate și cu catarame bazale poartă 4 sterigme fiecare și măsoară
30-40 x 10-12 microni. Cheilocistidele (cistide de pe muchia lamelor) sterile
cu o dimensiune de 45 (55) × 20 microni sunt cuneiforme, utriforme,
constând din 2-3 celule. Cuticula este formată în centru de hife cilindrice,
septate, cu un pigment intercelular și un diametru de 3,5-10 (14) microni.
 Reacții chimice: Carnea se colorează cu fenol repede brun și cu tinctură de
Guaiacum repede albastru-verzui.
Macrolepiota, inel.
 Amanita caesarea

denumit în popor burete domnesc, roiniță sau oușoare, foarte des și crăiță, este o
specie de ciuperci comestibile devenită astăzi cam rară, din încrengătura
Basidiomycota în familia Amanitaceae și de genul Amanita care coabitează, fiind un
simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor). Buretele se poate găsi
în România, Basarabia și Bucovina de Nord în păduri vechi de foioase sub stejari și
castani mai rar în cele de conifere pe lângă pini, dezvoltându-se numai în locuri calde,
în special pe soluri nisipoase și acre, din iunie până septembrie (octombrie).[Această
specie are un velum universale (văl universal), o membrană subțire care o învelește
la începutul evoluției ei, extinzându-se de la vârful pălăriei la capătul inferior al
piciorului precum un velum partiale (văl parțial) care acoperă numai părțile
purtătoare de spori, astfel încât se întinde de la de marginea pălăriei la capătul
superior al tijei. Scurt timp mai târziu, membranele se rup, lăsând urme de fulgi pe
pălărie, un inel în jurul tijei și o rămășiță în formă de săculeț la bază.
Bres.: Amanita caesarea

 Pălăria: are un diametru de 8-20 cm și este amenajată central peste picior. În

stadiul inițial de dezvoltare buretele este globulos, pare un ou mic, fiind
înfășurat complet de vălul universal, devenind apoi convex și la maturitate
deplin plat, uneori ușor concav. Cuticula, care se desprinde cu ușurință de
pălărie, este netedă, lucioasă, puțin lipicioasă și la umezeală un pic unsuroasă.
Culoarea bazală este galben, dar ea oscilează de la gălbui, galben asemănător
gălbenușului de ou, până la portocaliu înfocat și aproape roșu. Ciuperca
poartă solzi albi și plăci (restul vălului universal) care dispar repede după o
ploaie.
 Lamelele: sunt aglomerate, destul de late, libere (fără contact cu picior), cu
marginea puțin pufoasă și de culoare galbenă. Trama (micologie) lamelelor
este bilaterală.
 Piciorul: are o înălțime de 8-15 cm, o lățime de 2-3,5 cm, este galben, cilindric,
ușor umflat, sfârșind într-un bulb înfășurat într-o volvă albă, scorțoasă,
cărnoasă cu numeroși lobi pe margini, fiind la început plin, apoi împăiat sau
găunos. Înapoi rămâne la fructele mature o manșetă bătătoare la ochi în jurul
mijlocului tijei care este lată, membranoasă precum liberă în partea
inferioară, cu suprafața ușor striată, mereu atârnată în jos și de aceiași
culoare cu piciorul.
 Carnea: este mereu albă (doar direct sub cuticulă este colorată galben),
fragedă și minimal fibroasă. Buretele este de miros și gust foarte slab,
primind la bătrânețe unul neplăcut de clocit.
 Caracteristici microscopice: Sporii sunt albi, elipsoidal-sferici și neamilozi cu o
mărime de 8-14 x 6-7 microni. Pulberea lor este gălbuie.
 Reacții chimice: Buretele se decolorează cu anilină încet brun-roșiatic,
schimbând după un minut în roz. Mai departe sucul cuticulei stoarse se
colorează roșu.
 Confuzii
O confunzie cu alte specii de genul Amanita este de fapt imposibilă, dacă se ia în
considerație, că lamelele, piciorul și inelul crăiței sunt galbene, pe când la toate
celelalte albe sau albuie. Totuși se otrăvesc anual sute de persoane. Ea se confundă
în special cu Amanita citrina (numai foarte restrâns comestibilă, nerecomandată)[9]
sau cu Amanita crocea (comestibilă),[10] Amanita Eliae (comestibilă),[11] Amanita
gemmata (otrăvitoare),[12] (sin.) Amanita juquillea (otrăvitoare),[13] Amanita
ovoidea (comestibilă),[14] Amanita umbrinolutea (comestibilă)[15] și Amanita
vaginata).[16] Se întâmplă și confuzia cu cele toxice, ca de exemplu cu Amanita
franchetti sin. Amanita aspera (otrăvitoare),[17] Amanita muscaria, Amanita
muscaria var. aureola (otrăvitoare), o variație cu pălărie galben-portocalie[18]
precum cu Amanita regalis (otrăvitoare)[19] sau cu letala Amanita phalloides cu
pălărie mai galben-verzuie.[20]

Mai jos, Amanita:muscaria, aureola,phalloides,regalis, gemata,juguillea,, franchetti si

aspera, toate otravitoare si toxice.
 Pleurotus ostreatus

din încrengătura Basidiomycota, în familia Pleurotaceae și de genul Pleurotus, este o

ciupercă comestibilă, care crește sălbatică sau poate fi și cultivată. Ea este denumită
în popor păstrăv de fag, burete negru, păstrag, găinușa-pădurii sau păstrăvul
cerului. Specia este un saprofit dar și parazit care năpădește numai arbori bolnavi
sau slăbiți, în primul rând fagi, de asemenea, dar mai rar, și brazii, molizi sau pini,
nefiind un dăunător de lemn însemnat. Soiul sălbatic se găsește în România,
Basarabia și Bucovina de Nord, dezvoltându-se în buchete cu punct de inserție
comun, în păduri naturale de foioase și de conifere pe trunchiuri de arbori sau pe
lemn mort. Apariția principală a bureților este din septembrie până în decembrie,
dar ei cresc și iarna, dacă vremea nu este prea geroasă. Speciile europene fructiferă
abia la temperaturi scăzute. Andreas Bresinsky (n. 1935), profesor german de
botanică, a constatat, că sunt necesare ca stimul de declanșare al dezvoltării,
temperaturi sub 11 ° C. Corpurile fructifere pot supraviețui înghețului și dezvoltă
spori chiar și la temperaturi mai mici de zero grade (după Bresinsky până la -2.8 ° C).
În consecință, soiul este de titulat în Europa ciupercă de iarnă.

 Numele generic este derivat din cuvintele grecești (greacă veche Πλευρά=
laterală, flancă, coastă și (greacă veche οὖς=ureche), iar epitetul din cuvântul
latin (latină ostrea=scoică, stridie).Pălăria: are un diametru de 5-15 cm, este
orizontală, asimetrică, în formă de scoică sau de ureche, netedă și lucioasă,
adesea turtită spre picior, inițial cărnoasă cu marginea răsucită în jos, fiind la
maturitate ceva adâncită în centru, la bătrânețe cu margini rupte și răsfrânte.
Coloritul cuticulei cu o grosime de 90–120 µm variază de la gri-albui peste
brun cenușiu, gri-albăstrui, verde-albăstrui până la albastru negricios,
decolorându-se la vârstă pal maroniu.
 Lamelele: sunt numai puțin late, destul de dense, niciodată bifurcate, bine
decurente, adeseori anastomozate la picior și sunt de culoare alb murdară
până gri-cenușie, câteodată cu tonuri gălbuie.
 Piciorul: este destul de scurt (uneori lipsește) cu o înălțime de 2-4 (7) cm și o
lățime de 1-3 (4) cm, fiind alb, tare, plin, cilindric, ceva îngroșat spre bază,
alipit excentric de pălărie, câteodată ușor curbat și pâslos. Fructificațiile sunt
sesile.
 Carnea: este albicioasă, la început moale, devenind la maturitate în picior
elastică. Are un miros plăcut, slab de ciuperci cu gust dulceag și savuros, fiind
apreciată pentru valoarea ei alimentară mare.Păstrăvul de fag este
 nematofag, fiind capabil să otrăvească nematode folosind toxine. Hifele
fungide penetrează nematodele paralizate sau ucise, care sunt apoi digerate.
 Caracteristici microscopice: prezintă spori cilindrici până ovoidali apiculați,
hialini, netezi, și neamilozi (nu se decolorează cu reactivi de iod), având o
mărime de 8-12 x 3-4 microni. Pulberea lor este albă, uneori cu o tentă pal
lilacee. Basidiile clavate cu 4 sterigme fiecare măsoară 35-40 x 6-8 microni.
Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din
pielița pălăriei și a piciorului, probabil cu rol de excreție) au excrescențe
sferice. Hifele bazale de 4-5 μm, cu pereți subțiri sunt septate regulat,
prezentând fibule mici și încrengături. Pileocistidele (elemente sterile de pe
suprafața pălăriei) au forma și dimensiunea sporilor.

 Reacții chimice: Buretele se decolorează, cu acid sulfuric brun-rozaliu, cu

sulfovanilină⁠ (de) roșu, apoi violet și cu tinctură de Guaiacum verde-albăstrui.
 Marasmius oreades

din încrengătura Basidiomycota, în familia Marasmiaceae și de genul Marasmius,

numit în popor burete de rouă sau bureciori de rouă, este o specie saprofită de
ciuperci comestibile care descompune resturi vegetale. Buretele se poate găsi în
România, Basarabia și Bucovina de Nord pe soluri de preferință nisipoase la
marginea de păduri, de-a lungul drumurilor de țară, cel mai mult în zone ierboase,
pe pajiști, prin luminișuri, deseori prin grădini și parcuri, de la câmpie până la
munte, din mai până în octombrie (noiembrie).[Pălăria: are o mărime de 1,5-5,5
cm, este cărnoasă și cu o textura ce imita pielea, inițial conică sau în formă de
clopot, apoi plată și ușor cocoșată. Cuticula este netedă și lipicioasă când vremea
este umedă. Culoarea tinde între ocru-maroniu deschis, câteodată cu tonuri
puțin violete și palid brun roșiatic, primind la sfârșitul perioadei de maturizare un
colorit de nucă sau devenind chiar albicioasă. Zona centrală este întotdeauna mai
închisă.

 Lamelele: sunt cărnoase și late, mult distanțate între ele, mai multe lamele
fiind intermediare și incomplete, cu toate neaderate la picior și bombate la
 maturitate. Mai întâi sunt de culoare albicioasă, în timp ce capătă la
bătrânețe un maro de nucă.
 Piciorul: are o înălțime de 6-8 cm și o lățime de 0,3-0,6 cm, este lemnos, dur,
cilindric, subțire și destul de înalt, câteodată ceva sinuos, presărat de un puf
albicios, cu bază ușor îngroșată și scămoasă precum fără inel, find de același
colorit cu pălăria, dar în nuanțe mai deschise.
 Carnea: este cărnoasă în partea pălăriei și fibroasă în cea a piciorului, de
culoare albicioasă, cu miros plăcut de ciuperci și gust dulceag.
 Caracteristici microscopice: are spori elipsoidali, sub microscop hialini
(translucizi), neamiloizi (nu se decolorează cu reactivi de iod), cu o mărime de
8-10 x 5-6 microni, fiind albi cu o pulbere de aceiași culoare.

Această specie poate, chiar după ce s-a uscat, să se resuscite permanent la contact
cu umezeala.

 Reacții chimice: Buretele se decolorează cu anilină roșu, apoi maro-negricios,

cu fenol maro, cu hidroxid de potasiu maro murdar și cu sulfovanilină⁠ (de)
efemer roșu-violet.

Confuzii
Buretele poate fi confundat în primul rând cu Clitocybe dealbata (mortală, cu
acelaşi habitat, dar albicioasă, cu lamele dense şi cu miros de faină) şi Clitocybe
rivulosa (mortală, cu acelaşi habitat, dar mai deschisă, cu lamele dense şi fără
miros), mai departe cu Entoloma sericellum (necomestibil, fără valoare
culinară),[13] Gymnopus dryophilus sin. Collybia dryophila
(comestibil),[14][15][16] Gymnopus peronatus sin. Collybia peronata
(necomestibilă, foarte iute),[4] Laccaria laccata (comestibilă),[17] Laccaria
proxima (comestibilă),[18] Marasmius alliaceus sin. Mycetinis alliaceus, (burete
de condimentare excepţional, creşte mai mult prin păduri luminoase de fagi,
miros puternic de usturoi),[19] Marasmius lupuletorum sin. Marasmius
torquescens (necomestibil, cu miros plăcut dar foarte fibros, creşte preferat pe
buşteni de fagi, piciorul fiind albastru-negricios), [20] Marasmius scorodonius sin.
Mycetinis scorodonius (burete de condimentare excepţional, creşte mai mult prin
păduri de conifere luminoase, miros puternic de usturoi),[16] sau Marasmius
wynnei (necomestibil, pe trunchiuri în putrefacţie, cu tonuri mai violete, gust şi
miros cam neplăcut de ţărână),[21] poate chiar şi cu Mycena pura (condiţionat
comestibilă, uşor otrăvitoare), care însă se dezvoltă în păduri şi are alt miros (de
ridichi).
 Lycoperdon perlatum

sin. Lycoperdon gemmaatum din încrengătura Basidiomycota în familia

Agaricaceae și de genul Lycoperdon, este o specie saprofită și, atât timp cât este
tânără, comestibilă, denumită în popor cașul ciorii. Buretele se dezvoltă în
România, Basarabia și Bucovina de Nord foarte rar solitar, de obicei în grupuri
adesea foarte mari, în special asociat pădurilor de foioase și de conifere, dar de
asemenea prin lande și câmpii. Perioada favorită de dezvoltare o are din iunie
până în noiembrie.Corpul fructifer: are o grosime 3-5 (8) cm cu o înălțime
maximă de 10 cm, având un aspect de măciucă, pară sau sticlă cu susul în jos.
Peridia (înveliș gros al corpului de fructificație la unele ciuperci) este destul de
groasă (2-3 mm), pieloasă și fibroasă, purtând pe suprafața ei solzi piramidali,
bine reliefați, aspri și distribuiți neregulat care dispar cu timpul. Rămâne un
desen reticular. Coloritul este pe exterior inițial alb care schimbă cu avansarea la
maturitate de la gălbui, peste gri-brun-gălbui la brun-negricios, cuticula devenind
din ce în ce mai pergamentoasă. Interiorul este la început de asemenea alb, apoi
brun-gălbui până brun-măsliniu, gleba uscând cu timpul, devenind praf (= sporii).
În cele din urmă, corpul fructifer capătă o gaură rotunjoară pe vârf, încât sporii
maturi au posibilitatea de a scăpa în aer liber. Astfel pot fi răspândiți de vânt.
 Piciorul: nu are picior adevărat. Prelungirea cilindrică face parte din corpul
fructifer. Cordoane albe ale miceliului fixez ciuperca în pământ.
 Carnea (gleba): este la exemplarele tinere fermă, compactă și albă. Gleba se
decolorează însă repede, începând în centru, devenind din ce în ce mai
brună-măslinie și pulverulentă. Mirosul este foarte plăcut de ciuperci, gustul
exemplarelor tinere savuros.
 Caracteristici microscopice: are spori rotunjori, fin verucoși și, cu o mărime
de 3,5-4 microni, destul de mici. Pulberea lor este brun-măslinie.
 Confuzii
Cașul ciorii poate fi confundat cu alte soiuri ale genului sau celor strâns înrudite, cu
toate comestibile, cum sunt Bovista aestivalis sin. Lycoperdon ericetorum,[6] Bovista
plumbea,[7] Lycoperdon candidum sin. pedicellatum,[8] Lycoperdon echinatum,[9]
Lycoperdon ericaeum,[10] Lycoperdon excipuliforme,[11] Lycoperdon marginatum
(se spune că ar conține substanțe psiho-active),[12] Lycoperdon molle,[13]
Lycoperdon nigrescens sin. foetidum,[14] Lycoperdon pedicellatum,[15] Lycoperdon
pratense sin. Vascellum pratense,[16] Lycoperdon pyriforme,[17] Lycoperdon
utriforme,[18] Lycoperdon umbrinum,[19] sau Calvatia cretacaea,[20] dar, de
asemenea, cu forme deschise ale otrăvitorului Scleroderma citrinum sin. vulgare.[21]

Sus, scleroderma citrinum, otravitoare.

Cașul ciorii este comestibilă și delicată cât culoarea glebei este complet albă, dar nu
se potrivește cu fierberea ei, devenind vâscoasă. Înainte de preparare, de exemplu
ca un șnițel panat sau natural, ori prăjit și adăugat la jumări sau omlete de ou,
cuticula trebuie să fie îndepărtată (merge cu ușurință) deoarece are o textură tare,
ca de piele. Mai departe, ciuperca nu se spală niciodată, deoarece interiorul ei se
comportă ca un burete, va absorbii apa, astfel compromițând prelucrarea ulterioară
a ciupercii.
 CREDIT: WIKIPEDIA SI COLABORATORII

Ciupercar.ro

IMPORTANT!!

- INAINTE DE A PREPARA SI CONSUMA O CIUPERCA, FACETI CATEVA TESTE

SIMPLE DE SIGURANTA:

- Identificati-o pe baza fiecarui punct din descriere;

- Prelevati tipar de spori. Detasati piciorul de restul ciupercii si asezati-o cu partea

inferioara in jos( lamele, pori) pentru 10-24 de ore pe o coala de hartie alba, sau pe
spatiul liber din ”manual”. Comparati culoarea si restul caracteristicilor cu informatia
privitoare la spori, din text.

- Rupeti o bucata foarte mica , mestecati si scuipati. Daca gustul si mirosul nu

corespund descrierii, nu consumati.

-Daca gustul si mirosul , textura, toate caracteristicile ciupercii corespund cu cele

prezentate in text , rupeti o alta bucatica mica pe care o puteti inghiti.

- Asteptati 24 de ore. Daca nu prezentati nici un simptom neplacut, o puteti consuma.

- Nu consumati sau gatiti tipuri de ciuperci diferite , deodata.