La țigănci, de Mircea Eliade

La țigănci
de Mircea Eliade

Caracterizarea lui Gavrilescu

Gavrilescu este personajul principal al nuvelei ”La țigănci” de Mircea Eliade,

întrucât el participă la toate momentele acțiunii sau toate secvențele narative.
Gavrilescu este ales în mod intenționat de către autor dintre indivizii oarecare, șterși,
anonimi, pentru a trăi o experiență inițiatică de care uneori se teme, alteori o conștientizează.
Această trăsătură a lui Gavrilescu se justifică prin orientarea prozei scrisă de Eliade după
cel de-al doilea război mondial, în care granițele dintre real și ireal, sacru și profan se
estompează, iar miracolul devine greu de recunoscut. Nici personajul nostru nu știe prea bine
ce i se întâmplă, este tot timpul confuz, derutat și, deși o altă dimensiune paralelă cu
realitatea se dezvăluie treptat, el nu are capacitatea de a recunoaște și a interpreta aceste
”semne”. Aceasta corespunde celei de-a treia etape a prozei fantastice scrise de Eliade, în
care trecerile dintre cele două planuri, real și ireal, se estompează, devin de nerecunoscut,
cele două planuri fuzionează, și personajele pot trece nestingherite dintr-un plan al realității,
într-altul, ireal, sau mai degrabă inițiatic, al visului, sau al realității ”absolute”, instituite de
conștiința fragmentată a eroilor săi.
Tema nuvelei ilustrează aspirația eroului de a atinge absolutul prin propria menire.
Pe de altă parte, semnificația alegorică a nuvelei este drumul spre moarte al personajului
principal. Personajul se confesează mereu, atât călătorilor din tramvai, cât și celor trei fete

Natalia Gălățan
La țigănci, de Mircea Eliade

din bordeiul țigăncilor, că ”pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu trăiesc
pentru arta pură.”
Gavrilescu simbolizează setea omului superior de a atinge absolutul prin propria
cunoaștere. În acest sens el se aseamănă cu Dionis, personajul principal din nuvela
”Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu. Atunci când intră în bordeiul țigăncilor, Gavrilescu
își spuse: ”Iată o ocazie ca să-ți îmbogățești cunoștințele.”
Din punct de vedere fizic, personajul nu este caracterizat, apărând doar un singur
indiciu, legat de vârsta personajului: ”Gavrilescu are 49 de ani, dar se simte obosit, epuizat
sufletește și fizic.”
Viața cotidiană, monotonia vieții zilnice îl obosește și îl exasperează totodată pe
Gavrilescu. El își socotește câștigul în lecții de pian, la fel ca eroina romanului ”Calea
Victoriei” de Cezar Petrescu, care își socotea economiile în perechi de pantofi, și este
conștient că niciodată nu va ajunge o persoană realizată material, nu va putea, de pildă, să-și
cumpere o casă sau o vilă.
Momentul în care se așează pe o bancă și meditează la sine însuși și la sensul vieții
sale îi amintește eroului de vremea când era un student sărac la Charlottenburg, în
Germania, flămând și fără bani în buzunar. El a rămas, ca și atunci, un visător, un boem, dar
din păcate și-a ratat existența, atât din punct de vedere sentimental, cât și profesional.
Ratarea lui este o frână în calea obținerii inițierii, spirituale, a dorinței sale de a
ajunge în Shambala, care aparține doar fericiților inițiați.
Pentru a atinge absolutul ai nevoie de curaj, iar Gavrilescu se simte un înfrânt, ai
nevoie de luptă, iar Gavrilescu este epuizat, ai nevoie de împlinire sentimentală, iar
Gavrilescu piereduse din proprie vină iubirea lui Hildegaard.
Nuvela exprimă drama unui ratat, a unui om care s-a lăsat dominat de profan, de
mediocritatea și banalitatea vieții cotidiene care-l apasă.
Bordeiul țigăncilor reprezintă intrarea personajului într-o lume mitică, în
dimensiunea spirituală regăsită a vieții sale, în care reușește să o găsească, după mai multe
încercări inițiatice, pe iubita pierdută.
Personajul intră și iese din timp și lumi diferite și în final cele două planuri fuzionează
(real și ireal, sacru și profan) și epicul este inundat de liric, făcând să pară firească
reîntâlnirea îndrăgostiților după mai mulți ani. Ei intră împreună în moarte sau în vis, iar
timpul își pierde dimensiunile: ”Toți visăm, spuse. Așa începe, ca-ntr-un vis.....”
Ideea lumii ca vis a mai fost exprimată în literatură și filosofie, mai ales de filosoful
german Schopenhauer, de Mihai Eminescu, și exprimă această dimensiune fundamentală a
realității, ca, în aspectele ei ultime, suprafirești, absolute, să semene cu un vis pe care eroii îl
trăiesc cu ochii deschiși. Oare exprimă această nuvelă, ca întreaga operă a lui Mircea
Eliade, frământările sale sufletești?... teama viscerală de ratare, neputința de a se împlini
material, dorința sa de a atinge absolutul prin scrisul său, prin iubire?... tot ce se poate.
Încheiem această frumoasă lecție, prilej de meditație pentru noi toți, cu două citate
alese din opera lui Mircea Eliade: ”Nu vreau să fiu mediocru, aceasta este teama sufletului și
trupului meu”. ” În dragoste , nici o certitudine nu este ultimă... acest lucru elementar –
sentimentul că ești iubit – trebuie să fie dovedit din nou și din nou, deoarece o singură
îndoială, o singură greșeală aruncă totul în nebunie și extaz.”

N.B. De altfel, întreaga proză a lui Mircea Eliade este străbătută de un lirsim aparte, de o
poezie anume, care ne-o face atât de apropiată și dragă sufletului nostru. Chiar și
amănuntele cele mai banale, mai puțn semnificative, sunt valorificate de autor și vin să se
adauge eșafodajului său literar. Această capacitate a lucrurilor ”profane” de a constitui
”semne” și totodată indicii ale unei alte realități, cosntruie în interiorul, în miezul realității

Natalia Gălățan
La țigănci, de Mircea Eliade

obișnuite, de rând, fac fantasticul eliadean atât de frumos, de fermecător, de neobișnuit, de

aparte. Cine ar putea uita întâlnirea eroului nostrui cu iubita sa Hildegaard, parfumul ei
uitat, atât de cunoscut, drumul lor în caleașcă pe șoseaua pietruită, dând ocol bisericii de
cărămidă, la căderea nopții, vrăjiți de mirosul fermecător al florilor, al reginei-nopții, și
drumul lor înspre pădure, nu ca o fatalitate, ci ca un destin regăsit. Astfel, moartea nu mai
este ceva trist, deprimant, ci intrarea într-o altă dimensiune, poetică, romantică, plină de
sens, a realității absolute.

Mircea Eliade: ”Atâta timp cât n-ai înțeles prin suferință că trebuie să mori ca să crești, ești doar un
invitat nesigur pe pământul plin de întuneric.”

Cifrele, în parcursul operei, nu reprezintă simboluri lipsite de semnificație. Nu

întâmplător vârsta eroului este de 49 de ani, la încheierea unui deceniu și ciclu de viață, și în
același timp, la pragul de intrare în a doua parte a vieții, în bătrânețe. Cifra 4 reprezintă și
colțurile unei mandale, înzestrate cu sens, reprezând totalitatea Sinelui. Iar nouă, ca cifră
finală, reprezintă încheierea unui ciclu, a unei etape din viață. La fel, cifra trei: trei încercări
inițiatice, ora trei după-amiaza, trei fete în bordeiul țigăncilor. Ea reprezintă o cifră mitică,
cu semnificație în basmul românesc (dar universal răspândită), și mistică totodată.

N.B. În caracterizarea eroului se poate folosi prelegerea, povestirea, descrierea, explicația,

dar și problematizarea, învățarea prin descoperire.

Natalia Gălățan