În anul în care maestrul ar fi împlinit 90 de ani, discipolul

său, publicistul Ion Fercu, membru al Uniunii Scriitorilor, îl

evoca în articolul „Ion Ghelu Destelnica, Omul”, mărturisind:

Pe când eram elev, la Liceul Pedagogic, Profesorul a venit la

scoala noastra si a realizat o selectie pentru clasa de actorie
de la Scoala Populara de Arta. Am avut apoi bucuria de a
lucra doi ani cu domnia sa. A fost o provocare fara
precedent. Am descoperit, ca adolescent, o alta lume decât
aceea a sabloanelor, a inflexibilitatii scolii. Am descoperit o
lume posesoare de suflet. Imi amintesc si acum de prima
proba a examenului de an. Esti cizmar, mi-a spus Profesorul.
N-ai scaun, n-ai calapod, unelte, papuci de reparat; n-ai
nimic real. Treci la treaba! Demonstreaza-mi, in trei minute,
ca esti cizmar…
Sigur pe mine, am rezolvat exercitiul. Apoi a venit feed-back-
ul Profesorului: „Mi-ai demonstrat excelent ca esti un robot-
cizmar. Nu te-ai murdarit, nu te-ai șters de dohot, n-ai fost in
pericol sa inghiti un cui, n-ai trait satisfactia cârpirii
papucilor; nici macar n-ai mimat o injuratura, o strâmbatura
din nas, ca-n viata. Omul nu-i robot; nici actorul…”
Ne intreba mereu ce note aveam la scoala, ce necazuri, ce
bucurii aveam. Ii spuneam mereu despre notele aiurea de la
latina. O, nu! exclama Profesorul. Astea nu-s note, ci
pedepse. Omul acesta nu-i profesor, ci inchizitor! Ce
Dumnezeu cauta la catedra?…
Când a murit colega noastra de grupa, Anda, cea care s-a
aruncat in fata trenului, Profesorul a plâns ca un copil: „Era
prea sensibila pentru viata; nu avea in ea nimic dintr-o fiara.
Nu uitati sa fiti si fiare, atunci când e cazul; altfel sunteti
pierduti!”
Faceti-mi, ne-a spus altadata, un portret succint,
caracterizati-ma, aratati-mi ca va pricepeti la oameni, altfel
n-o sa puteti juca pe scena in rolul lor… I-am spus scurt,
privindu-i statura impozanta, boema: „Sunteti un grizzli
fermecator locuit de un mare suflet!” A râs. Si ce râs…
Locuia in centru, intr-un apartament aflat deasupra
magazinului „Spicul”. Ce atmosfera boema, dar o boema
elevata, de bun simt, era in casa Profesorului… Mi-o aduc
aminte pe doamna Ghelu, o blonda superba, afabila, care
agrea, probabil, toate toanele sotului care-si invita si elevii
acasa. Cafele, prajituri, sucuri, vorbe alese… Atunci,
Profesorul ne-a oferit, cu firescul sau cotidian, inca o lectie
de exceptie. Era o lectie despre Suflet. Ne spunea ca daca n-
o sa ajungem sa fim actori, avem Marele Nostru Rol de jucat
in lume; un rol mai important decât orice altceva.
Nu i-am multumit niciodata pentru aceste minunate lectii
Zilele trecute s-au implinit niste ani de când Omul Ion Ghelu
Destelnica se plimbă altfel printre noi.
De câte ori trec pe strada Scolii Populare de Arta sau prin
preajma fostului magazin „Spicul”, aproape astept, ca un
copil bântuit de naivitate, sa se apropie Profesorul de mine si
sa ma imbratiseze. Eu n-am indraznit sa-l imbratisez
niciodata. O fac acum.