Mitul vârstelor

În cultura greacă primele ecouri ale mitului vârstelor apar în poemele homerice, cele
dintâi capodopere literare transmise printr-o o bogată tradiție orală, ca simple considerații sau
descrieri fantastice de țări și de seminții, și ca expresie tradițională, în cultura greacă, a unei
concepții pesimiste despre regresul umanități.

Există în poemele homerice unele versuri care conțin fie simple aluzii, fie chiar descrieri
mai ample de țări și popoare îndepărtate, ale căror condiții de viață utopice, reproduc cadrul
imaginii mitice tradiționale, demonstrând, prin conținutul lor, că aedului ionian îi era cunoscută
această tradiție, deși nu aparținea lumii pe care o crease în poemele sale.

În aceste poeme se reflectă trăsături ale civilizației numită tradițional miceniană după
numele orașului Micene, cel mai cunoscut centru al regatului lui Agamemnon sau al bogatului și
slăvitului llion, bunul norod etiopic, albii cei pioși. Idealul de pace ca trăsătură specifică a
veacului de aur nu transpare în opera lui Homer, ci dimpotrivă este glorificată vitejia războinică a
înaintașilor ca ideal uman și nicidecum dorul de o fericire pașnică, pierdută a unor oameni
copleșiți de lipsuri și obidă, dar mai ales săturați de războaie. De altfel, în faza îndelungată, a
constituirii primelor civilizații statale, starea normală era războiul, precum putem observa atât în
civilizația greacă, cât și cea latină, perioadele de pace reprezentând numai scurte răgazuri de
pregătire a acestuia.

Mitul vârstelor, menționat și descris într-o operă literară, apare pentru prima dată la
Hesiod, în capodopera sa, Munci și zile. Hesiod subliniază de la început că zeii și oamenii au
aceeași obârșie (prin zămislire, sunt aceeași eternii zei și muritorii- Munci și zile, v.108),
existând cinci vârste: vârsta de aur, de argint, de bronz, perioada eroilor și vârsta de fier. Prima
vârstă a fost sub domnia lui Cronos. Această umanitate a vârstei de aur trăia în preajma zeilor și
asemeni lor, muritorii erau eliberați de griji și la adăpost de necazuri și mizerii. Ei nu munceau,
căci pământul le oferea tot ceea ce aveau nevoie. Ei nu cunoșteau nici bolile nici bătrânețe, și
când mureau, era ca și cum ar fi căzut în somn (Murind, părea că-i fură somnul adânc).
Principala deosebire care exista între zei și oameni în vârsta de aur, era aceea că oamenii trăiau
într-o stare permanentă de fericire asemeni zeilor și erau în prietenia acestora, dar nu se bucurau
de nemurire. Însă această epocă paradisiacă – despre care s-a scris cel mai mult în neumărate
opere- a luat sfârșit prin căderea lui Cronos. Hesiod povestește prin urmare că oamenii vârstei de
aur au fost înghițiți de țărână și toți au devenit, după vrerea lui Zeus, duhuri bune care cutreieră
pământul și ocrotesc pe muritori (Dar când această seminție fu înghițită de țărână,/ Toți
deveniră, după vrerea lui Zeus măritul, duhuri bune- v. 119-120). Zeii au creat mai apoi un neam
mai puțin nobil, oamenii vârstei de argint. Din cauza firii lor înclinate spre păcate și pentru că nu
voiau să facă sacrificii zeilor, Zeus s-a hotărât să-i nimicească. El a făcut atunci o a treia rasă, cea
a oamenilor de bronz, sălbatici și războinici care au sfârșit prin a se ucide între ei prin războaie.
Zeus a creat o nouă generație, aceea a eroilor sau a semizeilor; ei au devenit celebrii în marile
războaie din Theba și Troia. Mulți au murit în luptă, dar unii au fost așezați de către Zeus la
capătul pâmântului în niște insule unde trăiau asemenea oamenilor din vârsta de aur: Ei
dăinuiesc în locu-acela cu suflet ocolit de griji;/ Au insule Preafericiții pe lângă oceanul cu
Vârtejuri (v. 167-168).

Odată cu descrierea acestor vârste ale omenirii, Hesiod subliniază prin prezentarea lor
regresul, treptele degenerării umanității, definite prin principalele metale cunoscute. Ultima
vârstă, pe care Hesiod o precizează, este cea de fier. Poetul se plânge că aparține el însuși celei
de a cincea și ultima vârstă, cea a fierului, cu acest prilej el exprimând regretul de a nu fi murit
mai devreme sau de a se fi născut mai târziu (Ah, de n-aș fi trăit o data cu oamenii din vârsta-a
cincea/ Să fi murit mult mai devreme, născându-mă mult mai târziu- v. 176-177).

A doua cea mai lungă relatare a mitului vârstelor care ne-a mai rămas după Hesiod ne
este transpusă în Metamorfozele lui Ovidiu. Deși este o povestire mai scurtă, cuprinzând numai
61 de versuri, aceasta întrece în valoarea stilistică și poetică opera lui Hesiod. Ovidiu însă
amintește numai patru vârste, și anume cea de aur, de argint, de bronz și fier. Cea a eroilor este
omisă de poetul latin.

Despre prima vârstă, Ovidiu ne spune lucruri asemnănătoare cu Hesiod: oamenii trăiau
fericiți, mereu fără grijă, pământul dând roade fără să fie cultivat; erau mereu în preajma zeilor,
nesimițindu-se stingheri față de aceștia. În plus, Ovidu mai amintește niște detalii pe care nu le-a
spus Hesiod: oamenii erau inocenți și drepți, nu aveau nevoie de legi și de tribunale. De
asemenea, orașele nu erau împrejmuite cu ziduri, iar vremea era mereu frumoasă, fiind mereu
primăvară: O primăvară era ne-ntreruptă (v. 107).
 Vârsta de argint a lui Ovidu este total diferită față de cea din Munci și zile. Poetul latin ne
spune că oamenii celei de-a doua vârste au devenit inferiori celei de aur- când se ivi, de argint,
vârsta nouă, mai rea decât cea de aur (v. 114). Pentru prima dată oamenii au simțit gerul iernii
sau arșița verii, deoarece Zeus a rânduit cele patru anotimpuri. Oamenii au fost nevoiți să înceapă
să cultive pământul și să înjunge animalele la plug.

În cea de-a treia vârstă, cei doi poeți se aseamănă. Ovidiu, ca și Hesiod, vorbește despre
firea războinică a oamenilor, care, totuși nu s-au dedat la crime și furturi: După aceea urmat-a
și-a treia vârstă, de-aramă/ A unui neam crud, și gata de lupte continue. (v. 125-126).

Ultima vârstă, pe care Ovidiu o menționează este cea de fier. Poetul afirmă că este cea
mai groaznică vârstă, fiind opuse vârstei de aur: teroarea domnea pe pământ, nu exista frica de
zei, și nici de legi. Erau criminali și hoți: Omul trăiește din furt, nu e sigur drumețul de gazdă,/
Socrul de ginere. Fiind atâta haos peste oameni, cele două zeițe, Pietatea și Dreptate, pe care le
întâlnim fericite în prima vârstă, părăsesc dezamăgite lumea muritorilor.

Precum am putut observa la cei doi poeți, oamenii primelor două vârste, cea de aur și cea
de argint, sunt deopotrivă, tineri și fericiți asemenea prinților din poveștile noastre. Cu toate
acestea există o mică diferență în această tinerețe. Oamenii din vârsta de aur trăiesc tineri, într-un
timp nou și parcă inalterabil, neștiind de neputincioasa bătrânețe, nici de durere, de boală și nici
de întristare. În schimb, omul de argint reprezintă celălalt aspect al tinereții: nu absența
senilității, ci puerilitatea îndelungată, non-maturitatea. Precum ne relatează Hesiod, omul timp de
o sută de ani trăiește ca un copil, fiind mereu pe lângă mama sa. Apoi, iese din copilărie și intră
în adolescență, unde, ca orice copil care iese de sub supravegherea mamei, se apucă să facă rele,
iar zeii se mânie pe el, îl pierd, îl îngroapă, căci n-aduce prinos făpturilor ferice. Astfel, se poate
spune că întreaga lui viață se rezumă numai la copilărie, ne ajungând la sophrosyne, trăsătură
care este specifică vârstei mature. 1

În ceea ce privește durata de viață a oamenilor de bronz și a eroilor, Hesiod și Ovidiu nu

ne dau nici o indicație. Aflăm doar faptul că aceștia nu ajung la bătrânețe deoarece se războiesc,
mulți mor în luptă, în floarea vârstei. Despre copilăria acestora nu este menționat nimic. Din
acest fapt deducem că, dacă poeții nu ne spun nimic despre ea, după ce zăbovise atâta asupra

1
Jean-Pierre Vernant, Mit și gândire în grecia antică, București, Editura Meridiane, 1995, p. 52
vârstei de aur și de argint, înseamnă că oamenii de bronz nici nu au copilărie. 2 În poem, ei apar
dintr-o dată ca oameni în toată firea, în plină forță, a căror gânduri erau numai la război, la
nechibzuita trudă-a lui Ares.

Bătrânețea este cea care conferă culoare timpului oamenilor din vârsta de fier. Viața lor
se consumă într-o îmbătrânire continuă. Osteneli, trudă, boli, neliniști, toate aceste rele care
sleiesc firea omenească de putere, prefăcând-o treptat, din copil în adolescent, în tânăr, din tânăr
în bătrân, iar din bătrân, cum e firescul lucrurilor, în cadavru. Este un timp neclar, ambiguu, în
care tinerii și bătrânii se amestecă, fac nelegiuri, se implică unul pe altul, ca binele și răul sau ca
moartea și viața.

Din mitul vârstelor, Hesiod desprinde o lecție pe care o adresează mai cu seamă fratelui
său, Perses, dar de asemnea, această învățătură este potrivită și pentru noi, oamenii de astăzi.
Hesiod rezumă această lecție în următoarea idee: ascultă de dreptate și ferește-te de hybris. Ia
model pe oamenii din vârsta de aur ca să nu ajungi ca cei din ultima vârstă. Pentru noi, oamenii
de astăzi, am putea transpune astfel mitul: dike reprezintă de divinitatea; să ne ferim de păcat, de
hybris, pentru a putea ajunge iarăși la starea cea dintâi, la vârsta de aur, la viața paradisică.

Bibliografie:

1. HESIOD, Poeme, București, editura Minerva, 1987;

2. NOORDEN, Helen, Playing Hesiod, Cambridge, Cambridge University Press, 2015;
3. OVIDIU, Metamorfoze, traducere de Ion Florescu, Chișinău, editura Gunivas, 2007;
4. VERNANT, Jean-Pierre, Mit și gândire în Grecia Antică, București, editura Meridiane,
1995;

2
Ibidem, p. 53