Luntrea lui Caron de Lucian Blaga

(caracterizarea oersonajului narator)

Lucian Blaga este unul din cei mai mari scriitori români din toate timpurile, operele
sale fiind surse primare pentru fundamentarea mai multor valor național-spirituale românești.
Măiestria de a așterne sufletul unei nații în cuvinte pe foi așa cum o face Lucian Blaga îl face
pe acesta să fie unul din promotorii de frunte ai neamului nostru în arena literaturii universale.
Permeabilitatea autorului de a trăi fiecare literă a fiecărui cuvânt din ceea ce scrie scoate în
evidență dăruirea sa acestui neam pastoral pe care l-a slăvit cum numai el a știut mai bine.
La rădăcina lui, fiecare neam, fiecare plai, fiecare pată de țară păstrează valori
autentice, nemaiîntâlnite în altă parte, sau sculptate după simțul unic și trăirile părinților
clăditori țară, de libertate, de dragoste și durere al fiecărui neam. În acest sens, personajul
narator din fragmentul prezentat vorbește despre dor – de dorul nostru dacic pe care nu-l mai
putem găsi nicăieri în ată parte – dorul de țară, de casă, de neam. Izvorând din eternitatea
dorului, iubirea este altă valoare pe care personajul narator o prezintă în opera sa,
caracterizând-o, poate, ca pe cea mai importantă valoare umană în posesia căreia am fost,
suntem și vom putea să mai fim vreoodată, or, ce altceva dacă nu iubirea oferă sens vieții
noastre pământești care, de multe ori, pare a nu avea nici un rost.
Continuând să parcurg textul, mi-am dat seama la sfârșitul acestuia că l-am citit fără
să-mi dau seama de trecerea timpului. Mi se întâmplă asta de fiecare dată când reușesc să mă
regăsesc în ideile unui autor. Câteva idei care m-au prins de suflet sunt: „Țara era pentru
mine, desigur, peisajul și amintirile, graiul și trecutul, sângele și duhul unui neam de oameni,
de aceeași obârșie prin mii de ani.”, pentru că, vorbind despre țara mea, aceasta niciodată nu a
reușit să încapă în imaginația mea în limita unor hotare impuse de legile efemere ale omenirii
care, în majoritatea sa trăiește urmând, de cele mai multe ori, instinctul orbesc de turmă
neinteresată. O altă idee din textul romanului, care trăiește într-o formă reflectată perfect în
mintea mea este: „Prilejuite de o condiție efemeră, ele (sfâșierile lăuntrice de după despărțire),
nu pot să reziste duhului de plenitudine, care-mi răpește materialitatea, care își caută o rostire
mai presus de împrejurările vremelnice.”, or, a trăi cu amintirile trecutului înseamnă a nu trăi
prezentul și neconstrui un posibil măreț viitor pentru binele suprem personal sau în numele
neamului meu.
Atitudinea personajului narator față de Ana este perfect reflectată în fraza: „Ana.
Aroma ei îmi însuflețește sufletul”. Ea este pentru personajul narator nu doar o femeie de care
s-a îndrăgostit vremelnic, făcându-l să viseze cu ochii deschiși, ea este exemplul iubirii eterne,
ea este „ființa ce poartă numele luminii”, simbol al veșniciei paradisiace care a salvat sufletul
personajului narator de la chinurile nesfârșite ale iadului singurătății. Ea este simbolul
Inaccesibilului spre care personajul narator tinde.
Iubirea este condiția transcedendală a existenței umane ca specie supremă din
evoluția vieții pe pământ. Aș putea spune chiar, că iubirea nu este altceva decât sufletul în
care păstrăm dragostea în forma sa primară, neșlefuită, liberă și eternă. Acel suflet care vine
de la Dumnezeu și în care trăiește Dumnezeu chiar și în cele mai mici particule ale spiritului.
Iubirea înseamnă femeie, căci femeia înseamnă viață.
Iubirea este o stare pe cât de plăcută, plină de viață și vise vii, pe atât de neînțeleasă,
căci nu există destule cuvinte pentru a putea construi o explicație complexă a acestei stări,
pentru care se caută definirea și cucerirea eternității. Personajul narator spune despre imaginea
Anei – izvorul iubirii în sufletul său – că este mereu împrospătată de propria-i vrajă. Ce
altceva decât basmul pe care-l trăim poate să ne facă să credem într-o vrajă, decât ceea ce nu
înțelegem, dacă nu iubirea – simbol al Inaccesibilului.