Sunteți pe pagina 1din 1

Portretul femeii iubite din “S-a dus amorul” de M.

Eminescu
Dragostea este sentimentul divin care te poate ridica instantaneu în al nouălea
cer sau te poate arunca cu violenţă în al nouălea iad. De fiecare dată, acest
sentiment profund este definit mereu la fel şi întotdeauna diferit deoarece nimeni
nu poate exprima exact în cunvinte ceea ce simte şi pentru că dragostea nu e
niciodată la fel.
Eminescu în literaturata noastră este, fără indoială, cel mai mare poet al iubirii.
Datorită dragostei neîmpărtăşite, aproape toate poeziile sale de dragoste descriu cu
tristeţe acest sentiment. În creaţia sa, el a trăit iubirea ca vis. El este creatorul unui
cîntec frenetic al naturii terestere în veşnica rotire a anotimpurilor. Ceea ce îl
singularizează pe poetul nostru în literatura universală este îngemănarea celor două
sentimente (natura şi dragostea), împletirea originală, în cadrul căreia cele două
trăiri se potenţează reciproc: natura mirifică, prin armonie, relief, muzicalitate,
sensibilizează sufletul îndrăgostit.
În poezia „S-a dus amorul…”, de altfel, ca şi în alte poezii ale sale, M.
Eminescu evocă chipul iubitei prin aminitirle sale. Ea este „lumină de-n departe”,
„fiinţă cu ochi divini”, care reprezintă salvarea prin biruirea morţii prin epitetul
„ochi renăscători de moarte”.
Iubita sa este descrisă pe două planuri: fizic şi spiritual. În viziunea poetului pe
plan fizic, femeia este rece ca marmura „mîna ei cea rece” care exprimă ideea
preconcepută a lui Eminescu, ea nu răspunde întodeaunaa sentimentelor aşteptate.
Ea este cu „ochi întunecaţi” deoarece nu este în stare să-l înţeleagă întotdeauna aşa
cum şi-ar fi dorit poetul. Cu toate acestea, însă, iubita are un „smerit surîs”, o
„blondă faţă” căci, de fapt, el şi-o doreşte intimă, apropiată, blîndă ca să-i facă
viaţa un vis.
În plan spiritual, femeia este „un vis misterios /şi blînd din cale-afară”,
deoarece pentru poet, femeia rămîne o mare taină, ea este mai mult o iluzie decît
realitate. După cum luna, vrăjind natura cu lumina ei rece, strălucitoare şi
dizolvantă a formelor aparente, poate îmbrăca pămîntul în bura ei magică, tot aşa
iubita, născută din lumină („lumină de-n departe” – metaforă) şi din moarte
(„ochi…/ renăscători din moarte”) poate să transforme „visul misterios” al poetului
în viaţă adevărată, pentru ca iubirea să invingă nefericirea şi condiţia umană, să
asigure armonia exterioară şi lăuntrică. Însă acel cutremur mutaţional („Să mi se
pară cum că creşti”), care să preschimbe iubirea şi iubita în entităţi nepieritoare, nu
a avut loc. Astfel, cei doi îndrăgostiţi se despart pentru totdeauna: „prea mult un
inger mi-ai părut” – iubita este de neatins, deoarece e o iluzie; „prea puţin femeie”
– este mai mult un înger decît o femeie.
Astfel, în această poezie observăm un echilibru dintre spritual şi fizic deoarece
poetul tinde spre femeia perfectă, el idealizând-o. Femeia e una dintre vocile care
vesteşte armonia divină a universului. Chipul femeii iubite este ridicat la gradul
unui simbol, o adoraţie care, depăşind obişnuitul vieţii, trece in absolut.