recomand sa nu inveti de aici

O scrisoare pierduta – tema si viziune 2

O scrisoare pierduta - caracterizarea personajului 5
Moara cu noroc 11
Caracterizarea lui Ghita din Moara cu noroc 14
Enigma Otiliei 17
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi 24
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (caracterizare de personaj) 28
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (relatia dintre doua personaje) 30
Povestea lui Harap-Alb 32
Povestea lui Harap-Alb caracterizare 35
Relatia dintre doua personaje – Harap-Alb 37
Baltagul (particularitati) 38
Baltagul-caracterizare de personaj 41
Relatia dintre doua personaje-Baltagul 43
Iona 44
Caracterizare Iona 47
,,Ion” – Liviu Rebreanu 48
Caracterizarea personajului principal (Ion) 50
Relația dintre două personaje (Ion și Ana) 52
Morometii 54
Morometii-caracterizare 58
Flori de mucigai 60
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 62
Aci sosi pe vremuri 65
Plumb 68
Leoaica tanara iubirea 70
Luceafarul 73
Riga Crypto si lapona Enigel 76
O scrisoare pierduta – tema si viziune
De I.l. Caragiale

In opera sa literara atat de diversificata combinata cu o sustinuta activitate

publicistica, I.L Caragiale realizeaza o cartografiere umana si morala a unei societati
amorfe constanta in manifestari cu aceleasi personaje si tipologi.
I.L Caragiale s a manifestat in literature romana atat prin intermediul schitelor in
care accentual nu mai cade asupra politicianului propriu-zis ci asupra micului burghez
surprins in viata domestica, in domeniul nuvelor fantastice sau psihologice, cat si in
domeniul dramaturgiei, reprezentativa in acest sens fiind piesa “O scrisoare pierduta”.
“O scrisoare pierduta” se incadreaza in realism, current literar aparut in prima
jumatate a secolului 19 ca reactive impotriva romantismului, astfel ca obiectivitatea si
constiinta lucida se opun sensibilitatii, subiectivitatii si fanteziei creatoare promovata de
romantism.
O prima trasatura care incadreaza opera in realism o reprezinta reflectarea critica a
societatii prin prezentarea unor anumite moravuri. Astfel se satirizeaza coruptia in
domeniul politicii cat si santajul prin pierderea repetata a unei scrisori compromitatoare
de amor.
Santajul este pus in evident prin incercarea lui Catavencu de a iesi castigatorul
alegerilor electorale deoarece acesta reusise sa intre in posesia unei scrisori
compromitatoare de amor a lui Zoe adresata amantului ei, Stefan Tipatescu.
Mai mult decat atat, o alta scrisoare compromitatoare determina santajul si de care
se foloseste Agamemnon Dandanache pentru a iesi castigator.
Un alt morav al societatii care se contureaza in aceasta piesa este adulterul
evidentiat prin legatura extraconjugala a lui Zoe Trahanache cu Stefan Tipatescu,
prefectul judetului.
Dupa pierderea scrisorii compromitatoare de amor, Zoe incearca prin orice mijloace
sa intre in posesia acesteia, optand pentru sustinerea politica a lui Nae Catavencu cu
intentia de a iesi din acest impas.
Dornica in a-si conserva imaginea de femeie fidela, se zbate pe tot parcursul piesei
pentru a optine scrisoarea, iar in final iese invingatoare datorita capacitatii sale de a-i
manipula pe cei din jur.
O alta trasatura a realismului vizeaza incadrarea tipologica a personajelor astfel
incat se pot identifica tipologi precum cea a incornoratului in ipostaza lui Zaharia
Trahanche, presedinte la nivel local, a amorezului in ipostaza lui Stefan Tipatescu,
prefectul judetului, adulterinei in persoana lui Zoe, demagogului prin Nae Catavencu,
Branzovenescu si Farfuridi, cat si cea a slugarului/functionarului in ipostaza lui Ghita
Pristanda.
Din punct de vedere thematic, piesa prezinta aspecte din viata politica cat si de
familie a unor reprezentanti corupti ai politicianismului romanesc.
Astfel se satirieaza atat defecte general umane precum adulterul, cat si sociale,
evidentiate prin coruptie si santaj.
 O secventa reprezentativa care pune in valoare tema piesei se contureaza inca din
incipit cand Stefan Tipatescu alaturi de Ghita Pristanda, numara steagurile pe care
politistul ar fi trebuit sa le puna cu ocazia alegerilor electorale.
Siretenia primitive a lui Ghita Pristanda releva faptul ca din cele 14 steaguri pe care
ar fi trebuit sa le puna, nu arborase decat “paispce… cinspce”, restul banilor intrand in
propriul buzunar, gestul sau ghidandu-se dupa situatia lui financiara “famelie mare,
renumeratie mica, dupa buget”.
O alta secventa care pune in valoare tema piesei si care evidentiaza coruptia de la
nivel politic se contureaza in momentul in care Agamemnon Dandanache iese castigatorul
alegerilor electorale prin santaj, caci si el descoperise o scrisoare compromitatoare pe care
nu ezitase s-o foloseasca in interes personal, acesta dovedindu-se a fi “mai prost decat
Farfuridi si mai canalie decat Catavencu”.
Un prim element de structura si de limbaj il reprezinta actiunea ce se structureaza
pe 4 acte derulate intr-o ordine cronologica prin tehnica inlantuirii, fixandu-se si
momentele subiectului.
Actul 1 se deschide cu plasarea imprecisa a timpului si spatiului, avand “rolul” de a
conferi intamplator un character de generalitate sustinandu-se astfel actualitatea
intamplarilor si a personajelor prezentate.
Piesa debuteaza cu prezentarea celor doua personaje, Stefan Tipatescu si Ghita
Pristanda care citesc ziarul adversarului lor politic, Nae Catavencu, intitulat “Racnetul
Carpatilor” si numara steagurile. Vestea detinerii unei scrisori compromitatoare de Nae
Catavencu, adversarul lor politic, declanseaza intriga piesei si totodata conflictul principal
al acestuia.
In cel de al doilea act se realizeaza o alta numaratoare, dar de data aceasta a
voturilor inaintea alegerilor, declansandu-se astfel conflictul secundar determinat de
grupul Farfuridi-Branzovenescu care se teme de tradarea prefectului. De aceea ei vor
trimite o scrisoare la Bucuresti, la Centru, pentru a-I anunta de schimbarea
comportamentului acestuia.
Speriata de cele intamplate si de posibila publicare a scrisorii, Zoe face uz de toate
armele feminine in incercarea de a-l determina pe Tipatescu sa sustina candidature
avocatului din opozitie, Nae Catavencu.
Deoarece Stefan Tipatescu refuza aceasta sustinere politica, Zoe decide sa-l sustina
ea insasi, insa de la Bucuresti este informata de numele unui nou candidat ales in postura
lui Agamemnon Dandanache.
Cel de al treilea act al piesei, muta actiunea in sala mare a primariei, prilej cu care
cei doi adversari politici, Tache Faruridi si Nae Catavencu isi sustin discursurile
electorale.
Discursul lui Farfuridi este caracterizat de incoerenta si lipsa de cultura insa nu se
diferentiaza cu mult de discursul lui Catavencu care foloseste o serie de cuvinte
bombastice cu intentia de a impresiona.
Sosind o polita falsificata a lui Catavencu, Trahanache decide s-o foloseasca drept
contrasantaj insa este impiedicata in momentul in care se anunta numele noului ales,
Agamemnon Dandanache.
 Propulsarea politica a lui Dandanache a fost determinate de o situatie similara
deoarece si el gasise o scrisoare compromitatoare de amor pe care nu ezitase sa o
foloseasca in interes personal.
Incercarea lui Catavencu de a vorbi in public despre scrisoare esueaza din cauza
agitatiei provocate de Ghita Pristanda, prilej cu care isi va pierde palaria in captuseala
careia ascunde scrisoarea si este gasita de cetateanul turmentat care o inapoiaza
destinatarului.
Finalul piesei surprinde deznodamantul care aduce cu sine rezolvarea conflictului
principal deoarece Zoe reintra in posesia scrisorii, iar Nae Catavencu amenintat cu polita
falsificata se supune conditiilor si conduce festivitatea in cinstea noului candidat ales,
Agamemnon Dandanache.
Scriitor profund, I.L. Caragiale are meritul de a fi facut ceea ce Balzac a realizat cu
personajele sale “de a concura conditiei umane”, fiind cel mai mare creator de viata din
intreaga noastra literatura.
O scrisoare pierduta- caracterizarea personajului

In opera sa literara atat de diversificata combinata cu o sustinuta activitate

publicistica, I.L Caragiale realizeaza o cartografiere umana si morala a unei societati
amorfe constanta in manifestari cu aceleasi personaje si tipologi.
I.L Caragiale s a manifestat in literature romana atat prin intermediul schitelor in
care accentual nu mai cade asupra politicianului propriu-zis ci asupra micului burghez
surprins in viata domestica, in domeniul nuvelor fantastice sau psihologice, cat si in
domeniul dramaturgiei, reprezentativa in acest sens fiind piesa “O scrisoare pierduta”.
Ghita Pristanda din punct de vedere al statutului social este politistul orasului,
subalternul lui Stefan Tipatescu si se incadreaza in tipologia slugarnicului si
functionarului, numele sau fiind de altfel sugestiv, acesta derivand de la un dans popular
in care se bate pasul pe loc, cum de altfel face si Pristanda care se conformeaza ordinelor
superiorilor sai.
Din punct de vedere moral, Ghita este duplicitar si incorrect, lingusitor cu cel care ii
poate promite siguranta financiara de care are nevoie. Cu toate acestea, in lumea imorala
in care traieste, acest comportament este singura strategie eficienta in lupta pentru
supravieturie a umilului functionar care are responsabilitatea unei familii cu noua copiii.
Pristanda este ridicol, conturandu-se astfel comicul de situatie prin contradictia
dintre esenta si aparenta. Astfel politistul orasului vrea sa para o autoritate oficiala cu o
profesie dificila in societate “n-are si el ceas de mancare, de bautura, de culcare, de
sculare ca tot crestinul”, dar in esenta atributiile lui se restrang la indeplinirea ordinelor
prefectului care nu pune accent pe interesul cetatenilor.
Trasatura de character definitorie a lui Ghita Pristanda este siretenia primitiva
avand ca centru de greutate propriul interes.
“Scrofulos la datorie”, Ghita este constient de faptul ca trebuie sa-si serveasca seful,
nu din constiinta “misiei” ci din interes personal, “Familie mare, renumeratie mica, dupa
buget”.
Se pune bine cu Catavencu in eventualitatea ca acestuia ii va reusi santajul cu
scrisoarea de amor si il maguleste fara jena dupa ce in prealabil ii perchezitionase casa
pentru a gasi scrisoarea compromitatoare si il arestase abuziv.
Mai mult decat atat personajul se preteaza la mici furtisaguri, ghidandu-se dupa
deviza nevestei “-Ghita, Ghita pupa-l in bot si papa tot”.
Secventa ilustrativa fiind scena numararii steagurilor pe care Ghita ar fi trebuit sa le
cumpere pentru alegere.
Pristanda primise bani pentru 44 de steaguri, dar nu cumparase decat “vreo
paispce..cinspce”, iar ca sa se disculpe de aluzia lui Tipatescu ca “a tras frumusel
condeiul”, politistul aduna de doua ori steagurile si le aduna gresit.
Un prim element de structura si de limbaj il reprezinta actiunea ce se structureaza
pe 4 acte derulate intr-o ordine cronologica prin tehnica inlantuirii, fixandu-se si
momentele subiectului.
 Actul 1 se deschide cu plasarea imprecisa a timpului si spatiului, avand “rolul” de a
conferi intamplator un character de generalitate sustinandu-se astfel actualitatea
intamplarilor si a personajelor prezentate.
Piesa debuteaza cu prezentarea celor doua personaje, Stefan Tipatescu si Ghita
Pristanda care citesc ziarul adversarului lor politic, Nae Catavencu, intitulat “Racnetul
Carpatilor” si numara steagurile. Vestea detinerii unei scrisori compromitatoare de Nae
Catavencu, adversarul lor politic, declanseaza intriga piesei si totodata conflictul principal
al acestuia.
In cel de al doilea act se realizeaza o alta numaratoare, dar de data aceasta a
voturilor inaintea alegerilor, declansandu-se astfel conflictul secundar determinat de
grupul Farfuridi-Branzovenescu care se teme de tradarea prefectului. De aceea ei vor
trimite o scrisoare la Bucuresti, la Centru, pentru a-I anunta de schimbarea
comportamentului acestuia.
Speriata de cele intamplate si de posibila publicare a scrisorii, Zoe face uz de toate
armele feminine in incercarea de a-l determina pe Tipatescu sa sustina candidature
avocatului din opozitie, Nae Catavencu.
Deoarece Stefan Tipatescu refuza aceasta sustinere politica, Zoe decide sa-l sustina
ea insasi, insa de la Bucuresti este informata de numele unui nou candidat ales in postura
lui Agamemnon Dandanache.
Cel de al treilea act al piesei, muta actiunea in sala mare a primariei, prilej cu care
cei doi adversari politici, Tache Faruridi si Nae Catavencu isi sustin discursurile
electorale.
Discursul lui Farfuridi este caracterizat de incoerenta si lipsa de cultura insa nu se
diferentiaza cu mult de discursul lui Catavencu care foloseste o serie de cuvinte
bombastice cu intentia de a impresiona.
Sosind o polita falsificata a lui Catavencu, Trahanache decide s-o foloseasca drept
contrasantaj insa este impiedicata in momentul in care se anunta numele noului ales,
Agamemnon Dandanache.
Propulsarea politica a lui Dandanache a fost determinate de o situatie similara
deoarece si el gasise o scrisoare compromitatoare de amor pe care nu ezitase sa o
foloseasca in interes personal.
Incercarea lui Catavencu de a vorbi in public despre scrisoare esueaza din cauza
agitatiei provocate de Ghita Pristanda, prilej cu care isi va pierde palaria in captuseala
careia ascunde scrisoarea si este gasita de cetateanul turmentat care o inapoiaza
destinatarului.
Finalul piesei surprinde deznodamantul care aduce cu sine rezolvarea conflictului
principal deoarece Zoe reintra in posesia scrisorii, iar Nae Catavencu amenintat cu polita
falsificata se supune conditiilor si conduce festivitatea in cinstea noului candidat ales,
Agamemnon Dandanache.
Scriitor profund, I.L. Caragiale are meritul de a fi facut ceea ce Balzac a realizat cu
personajele sale “de a concura conditiei umane”, fiind cel mai mare creator de viata din
intreaga noastra literatura.
 Alexandru Lapusneanul
De Costache Negruzzi

Creatorul prozei artistice romanesti si pionier al dramaturgiei originale, Costache

Negruzzi a fost un reprezentat important al curentului national popular, prezenta sa
manifestandu-se si in cadrul revistei “Dacia Literara”, implicandu-se totodata si in
miscarea de aparare a literaturii romane.
Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este fara indoiala de origine romantica care a
aparut in revista “Dacia literara”, avand ca surse de inspiratie istoria, astfel romantismul
este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XVII-lea, inceputul secolului al XIX-
lea ca reactie impotriva realismului, manifestandu-se prin fantezie, sensibilitate si
subiectivitate.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea nuvelei in romantism vizeaza inspiratia
din istorie, scriitorul declarand ca izvorul acestei opere rezida in Letopisetul Tarii
Moldovei a lui Grigore Ureche si Miron Costin.Astfel din Letopisetul lui Miron Costin
preia o serie de evenimente atestate istoric, precum uciderea celor 47 de boieri, venirea la
tron a lui Alexandru Lapusneanul, boala acestuia, calugarirea si uciderea lui prin otravire.
In privinta celeilalte surse istorice, Letopisetul Tarii Moldovei a lui Grigore Ureche,
scriitorul preia un eveniment real consemnat in istorie precum uciderea lui Batiste Veneli,
insa in plan fictional schimba numele celui ucis in postura lui Motoc.
O alta trasatura care determina incadrarea nuvelei in romantism este data de
prezenta cuplului angelic-demonic prin intermediul celor doua personaje, domnita
Ruxandra si Alexandru Lapusneanul, care sunt construite intr-o maniera antitetica. Astfel
Alexandru Lapusneanul ilustreaza domnitorul crud si tiran care guverneaza absolutist
intr-o societate de anarhie feudal.
Deosebit de crud, domnitorul decide sa-I ofere domnitei Ruxandra “un leac de
frica” construind o piramida din capetele celor 47 de boieri pe care le aseaza in functie de
rangul acestora.
Spre deosebire de Alexandru Lapusneanul, domnita Ruxandra este o femeie
sensibila care nu suporta violentele si care incearca sa-si opreasca sotul din macelurile
savarsite. Este impresionata de durerea unei vaduve de boier si de blestemul acesteia “ ai
sa dai sama, doamna” si de aceea decide sa incerce a-si indupleca sotul sa se opreasca din
aceste omoruri.
Din punct de vedere tematic, nuvela surprinde istoria si acele episoade preluate din
izvoare credibile precum “Letopisetul Tarii Moldovei a lui Grigore Ureche si Miron
Costin”.
Un episod semnificativ care pune in valoare tema nuvelei se evidentiaza inca din
incipitul operei in care este infatisata intalnirea dintre Alexandru Lapusneanul
“domnitorul tradat de boieri” si cei patru reprezentanti ai lui Stefan Tomsa, Veverita,
Motoc, Spancioc si Stroici.
Inca din acest episod , Alexandru Lapusneanul isi manifesta puternica dorinta de a
ramane in tara in ciuda impotrivirii boierilor “daca voi nu ma vreti, io va vreu”,
ilustrandu-se astfel puternicul caracter al acestuia.
 O alta secventa ilustrativa pentru tema nuvelei surprinde uciderea celor 47 de boieri
conform unui plan sangeros dupa slujba duminicala. Astfel Lapusneanul va sustine un
discurs pe tema pocaintei si umilintei crestine, acesta fiind presarat cu citate biblice. Prin
acest act premeditat, Alexandru Lapusneanul reuseste sa-i pacaleasca pe boieri sa
participe la ospatul dat in cinstea lor iar in timpul cinei ordona executia acestora.
Promitand leacul de frica a domnitei Ruxandra, Alexandru Lapusneanul, dupa ce
ucide boierii, ii decapiteaza construind o piramida din capetele acestora prin respectarea
rangului fiecaruia, iar aceasta imagine macabra provoaca lesinul sotiei sale.
Din punct de vedere compozitional, nuvela este alcatuita din patru capitole care
sunt precedate de motto-uri semnificative “daca voi nu ma vrei, io va vreu”, “ai sa dai
sama, doamna”, “capul lui Motoc vrem”, “de ma voi scula pre multi am sa popesc si eu”,
acestea delimitand de altfel momentele subiectului.
Conflictul nuvelei este complex si pune in prim-plan lupta dintre domnitor si boierii
tradatori. Intentia lui ALexandru Lapusneaul este aceea de a limita puterea boiereasca,
insa setea acestuia de razbunare il transforma intr-un tiran.
In privinta conflictului secundar, acesta se manifesta intre Alexandru Lapusneanul
si boierul Motoc, cel care-l tradase-n prima domnie si pe care nu-l pedepseste decat spre
finalul nuvelei cand il va da pe mana poporului infuriat.
Expozitiunea nuvelei debuteaza cu prezentarea personajelor precum Alexadru
Lapusneanul si armata sa, cat si a celor 4 boieri care-l intampina precum Veverita,
Spancioc, Stroici si Motoc, ilustrandu-se totodata si conditiile sosirii sale-n tara,
domnitorul intentionand sa se intoarca la tron.
In acelasi capitol este surprinsa si intriga nuvelei reprezentata de dorinta
domnitorului de a reveni la tron in ciuda impotrivirii boierilor, atitudine reliefata prin
celebra replica “daca voi nu ma vreti, io va vreu”
In cel de al doilea capitol este surprinsa relatia dintre domnitor si sotia sa,
Ruxandra, si a neintelegerilor dintre acestia din cauza macelurilor savarsite de Alexandru
Lapusneanul care confiscase averile boierilor, omorase numerosi reprezentanti si
desfiintase armata.
Desfasurarea actiunii se continua cu prezentarea slujbei de la mitropolie unde sunt
invitati toti boierii si unde Alexandru Lapusneanul isi manifesta falsa evlavie in
incercarea de a le schimba parerea tuturor celor din jur cu privire la intentiile sale.
Punctul culminant al nuvelei surpinde momentul ospatului in timpul caruia
Alexandru Lapusneanul savarseste macelul sangeros decapitandu-i pe cei 47 de boieri si
construind o piramida din capetele acestora ca “leac de frica” pentru sotia lui, Ruxandra.
Boierul tradator care este lasat in viata de domnitor, Motoc, isi gaseste si el sfarsitul
tragic deoarece, la cererea multimii infuriate “capul lui Motoc vrem”, este dat de
Alexandru Lapusneanu pe mana acestora. In ultimul capitol al nuvelei este surprinsa
imbolnavirea domnitorului de febra tifoida, care intr-un moment de delir, cere sa fie
calugarit, primind numele de Paisie.
Revenindu-si din starea in care se afla si constientizand situatia, Alexandru
Lapusneanul incepe sa se manifeste violent fata de cei din jur recurgand la amenintari,
sugestiv in acest sens fiind motto-ul capitolului “de ma voi scula pre multi am sa popesc
si eu”.
 Deznodamantul nuvelei se dovedeste a fii tragic pentru domnitor deoarece
temandu-se pentru viata fiului ei, Bogdan, la sugestia celor doi boieri, Spancioc si Stroici,
domnita Ruxandra decide sa-si otraveasca sotul pentru a se salva de cruzimea acestuia.
Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este o scriere semnificativa pentru perioada
pasoptisa, Costache Negruzzi valorificand intr-o maniera inedita o parte din istoria tarii
noastre prin referire la domnia lui Alexandru Lapusneanul.
Moara cu noroc
De Ioan Slavici
Lumea operei lui Ioan Slavici creste direct dintr-o realitate reprezentativa pentru
marginea vestica a Ardealului intr-un sfarsit de secol XIX. Astfel scriitorul va redacta
povesti si nuvele pe care le va insera periodic in aceleasi “convorbiri literare” de la
Junimea Ieseana, prilej cu care apar operele lui reprezentative precum “Budulea Taichii”,
“Popa Tanda”, “Padureanca”, acestea fiind urmate de o scriere reprezentativa aparuta in
1881, “Moara cu noroc”, care este urmata de romanul “Mara” in 1906.
In nuvelele sale, Ioan Slavici impune analiza psihologica prin crearea unor
personaje cu o viata interioara tensionata, determinate de aspectele morale si sociale.
Nuvela “Moara cu noroc” se incadreaza in realism, curent literar aparut in prima
jumatate a secolului XIX, ca reactie impotriva romantismului. Astfel obiectivitatea si
veridicitatea intamplarilor prezentate vin in contradictie cu fantezia, sensibilitatea si
subiectivitatea romanticilor.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea nuvelei in realism vizeaza perspective
narativa folosita care este una obiectiva, realizata prin intermediul unui narator
heterodiegetic care stabileste destinul personajelor, pedepsindu-i in concordanta cu
faptele savarsite.
O alta trasatura care incadreaza nuvela in realism este data de folosirea tehnicii
detaliului cu precadere in caracterizarea personajelor prin care sunt reliefate o serie de
trasaturi de caracter cat si statutul social al acestora. Astfel naratorul utilizeaza tehnica
detaliului in caracterizarea lui Lica cu intentia de a creiona cat mai bine personajul
antagonist “Era un om inalt, uscativ si supt la fata, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele
dese si impreunate la mijloc”.
Din punct de vedere tematic, nuvela pune in evident efectele nefaste si
dezumanizante ale dorintei de inavutire in contextul societatii ardelenesti de la sfarsitul
secolului al XIX-lea.
O prima secventa care reliefeaza tematica nuvelei, vizeaza momentul in care Ghita
decide sa se alieze cu Lica devenind complicele acestuia intr-o serie de nelegiuiri precum
furtul turmelor de porci, jefuirea arendasului, uciderea femeii in doliu si a copilului ei.
Astfel dorinta de inavutire a lui Ghita este mai puternica decat dorinta de a ramane alaturi
de familie, de aceea o minte pe Ana in legatura cu provenienta banilor pe care ii avea in
posesie,
O alta secventa ilustrativa pentru tematica nuvelei se contureaza in final cand
dorinta de inavutire il determina sa faca gesturi necugetate deoarece isi arunca sotia in
bratele lui Lica pentru a avea timp suficient in a-l instiinta pe Pintea ca banii furati se afla
in posesia porcarului.
Reintorcandu-se la han si constientizand infidelitatea Anei, Ghita decide sa o ucida,
fiind la randul lui ucis de Raut din ordinul lui Lica. Astfel dorinta nemasurata de
schimbare a statului social are consecinte dezastruoase asupra tuturor personajelor,
acestea fiind pedepsite in concordanta cu faptele savarsite.
In privinta titlului, acesta se dovedeste a fi atat ironic cat si simbolic deoarece
norocul asteptat devine ghinion din cauza abordarii gresite a destinului. Astfel
substantivul “moara” capata o semnificatie simbolica deoarece in locul ei se afla o
carciuma si asa cum moara macina bucatele, asa si carciuma, loc al pierzaniei, va macina
destinele umane.
In privinta coordonatelor spatio-temporale, scriitorul ofera numeroase detalii prin
care sporeste veridicitatea operei, actiunea desfasurandu-se astfel in zona Ardealului, in
locul “moara cu noroc”, care se afla la rascruce de drumuri, iar din punct de vedere
temporal, intamplarile se deruleaza de la Sfantul Gheorghe pana la Paste.
Din punct de vedere compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole care se
deruleaza in ordine cronologica prin tehnica inlantuirii, putandu-se identifica totodata si
momentele subiectului.
Expozitiunea operei il surprinde pe Ghita, cizmar sarac, dar onest si harnic care se
hotaraste sa ia in arenda locul “moara cu noroc”, unde se muta cu familia lui si batrana
soacra.
Ghita se face repede cunoscut de oamenii locului, iar afacerile incep sa ii
infloreasca, insa aparitia lui Lica Samadaul la han tulbura echilibrul familiei declansand
totodata si intriga nuvelei.
Samadaul isi impune inca de la inceput regulile in fata carciumarului “-sa-mi spui
cine vine si cine pleaca de la han”, iar Ghita speriat de toate aceste evenimente, din
dorinta de a se apara, isi cumpara doua pistoale, doi caini si isi angajeaza inca o sluga, pe
Marti.
Desfasurarea actiunii urmareste procesul dezumanizarii lui Ghita care din dorinta
nemasurata de imbogatire se aliaza cu Lica, devenind complicele acestuia intr-o serie de
nelegiuiri precum furtul turmelor de porci, jefuirea arendasului, uciderea femeii in doliu
si a copilului ei.
Punctual culminant coincide cu ultima treapta in procesul dezumanizarii
carciumarului care decide sa-si impinga sotia in bratele lui Lica pentru a avea suficient
timp pentru a-l instiinta pe jandarmul Pintea ca banii furati se afla in posesia porcarului.
Dezgustata de lasitatea sotului si de faptul ca se instrainase fata de ea si de familie,
Ana decide sa i se daruiasca lui Lica pentru ca el “este om” pe cand Ghita este decat “o
muiere imbracata in haine barbatesti”.
Reintorcandu-se la han si constientizand infidelitatea Anei, Ghita decide s-o ucida
infigandu-i un pumnal in piept, fiind la randul lui ucis de Raut din ordinul lui Lica.
Deznodamantul se dovedeste a fi tragic deoarece un incendiu provocat de oamenii
lui Lica mistuie moara cu noroc, iar Lica, in incercarea de a scapa de urmaritorul sau,
Pintea, decide sa se sinucida, izbindu-se in fuga calului cu capul de un copac.
Dupa gestul necugetat al lui Lica, Pintea decide sa-I arunce trupul in rau pentru ca
nimeni sa nu afle ca Samadaul nu fusese supus legilor.Singurele personaje care
supravietuiesc sunt batrana si cei doi copii, fiintele care nu fusesera atinsi de fortele raului
si care isi continua viata dupa aceasta tragedie.
In privinta conflictelor se poate identifica un conflict exterior si social care se
declanseaza intre Ghita si Lica, porcarul dorind sa-l implice pe protagonist intr-o serie de
nelegiuiri cat si unul interior care se declanseaza in sufletul carciumarului intre dorinta de
a ramane om cinstit pe de o parte si dorinta de a se imbogati alaturi de Lica, pe de alta
parte.
 Bun cunoscator al psihologiei umane, Ioan Slavici ilustreaza consecintele nefaste
ale dorintei de inavutire astfel incat viziunea despre lume a acestuia se afla in concordanta
cu normele morale pe care locuitorii satului trebuie sa le respecte, iar incalcarea acestora
duce in mod inevitabil la tragedie.
Caracterizarea lui Ghita din Moara cu noroc

Lumea operei lui Ioan Slavici creste direct dintr-o realitate reprezentativa pentru
marginea vestica a Ardealului intr-un sfarsit de secol XIX. Astfel scriitorul va redacta
povesti si nuvele pe care le va insera periodic in aceleasi “convorbiri literare” de la
Junimea Ieseana, prilej cu care apar operele lui reprezentative precum “Budulea Taichii”,
“Popa Tanda”, “Padureanca”, acestea fiind urmate de o scriere reprezentativa aparuta in
1881, “Moara cu noroc”, care este urmata de romanul “Mara” in 1906.
In nuvelele sale, Ioan Slavici impune analiza psihologica prin crearea unor
personaje cu o viata interioara tensionata, determinate de aspectele morale si sociale.
Ghita este personajul principal si rotund al nuvelei “Moara cu noroc”. Fiind
considerat cel mai complex personaj din literature romana, inainte de aparitia romanului
“Ion” de Liviu Rebreanu.
Din punct de vedere social, Ghita isi va schimba statutul pe parcursul nuvelei
deoarece daca initial el este un cizmar care carpea incaltamintea oamenilor, ulterior
devine carciumar in momentul in care decide sa se mute la moara cu noroc impreuna cu
familia.
Mai mult decat atat, el este sotul Anei si tatal celor doi copii ai lor, care pe
parcursul nuvelei se va indeparta de familie din cauza dorintei nemasurate de inavutire.
In privinta statutului psihologic si moral putem constata o schimbare de atitudine a
protagonistului deoarece daca initial era un cizmar sarac, dar onest si harnic, dorinta de
inavutire il metamorfozeaza, devenind complicele lui Lica intr-o serie de nelegiuiri
precum furtul turmelor de porci, jefuirea arendasului, uciderea femeii in doliu si a
copilului ei.
De la furt pana la crima nu este decat un pas, Ghita devenind in finalul nuvelei un
ucigas in momentul in care decide sa ii ia viata sotiei sale, Ana.
Trasatura dominant de caracter a protagonistului este dezumanizarea determinate de
dorinta de a-si schimba statutul social si de a se imbogati.
O prima secventa care pune in valoare dezumanizarea carciumarului si se
evidentiaza in momentul in care Ghita decide sa-si impinga sotia in bratele lui Lica pentru
a avea timp suficient pentru a-l informa pe jandarmul Pintea ca banii furati se aflau in
posesia Samadaului.
Mai mult decat atat dorinta de inavutire il determina sa aiba gesturi de brutalitate
neinteleasa fata de sotia lui, Ana, pe care o ocrotise pana atunci.
Apogeul dezumanizarii lui Ghita se contureaza in finalul nuvelei cand
constientizand infidelitatea Anei decide sa o ucida infigandu-i un pumnal in piept pentru
a-i grabi sfarsitul.
In privinta titlului, acesta se dovedeste a fi atat ironic cat si simbolic deoarece
norocul asteptat devine ghinion din cauza abordarii gresite a destinului. Astfel
substantivul “moara” capata o semnificatie simbolica deoarece in locul ei se afla o
carciuma si asa cum moara macina bucatele, asa si carciuma, loc al pierzaniei, va macina
destinele umane.
 Din punct de vedere compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole care se
deruleaza in ordine cronologica prin tehnica inlantuirii, putandu-se identifica totodata si
momentele subiectului.
Expozitiunea operei il surprinde pe Ghita, cizmar sarac, dar onest si harnic care se
hotaraste sa ia in arenda locul “moara cu noroc”, unde se muta cu familia lui si batrana
soacra.
Ghita se face repede cunoscut de oamenii locului, iar afacerile incep sa ii
infloreasca, insa aparitia lui Lica Samadaul la han tulbura echilibrul familiei declansand
totodata si intriga nuvelei.
Samadaul isi impune inca de la inceput regulile in fata carciumarului “-sa-mi spui
cine vine si cine pleaca de la han”, iar Ghita speriat de toate aceste evenimente, din
dorinta de a se apara, isi cumpara doua pistoale, doi caini si isi angajeaza inca o sluga, pe
Marti.
Desfasurarea actiunii urmareste procesul dezumanizarii lui Ghita care din dorinta
nemasurata de imbogatire se aliaza cu Lica, devenind complicele acestuia intr-o serie de
nelegiuiri precum furtul turmelor de porci, jefuirea arendasului, uciderea femeii in doliu
si a copilului ei.
Punctual culminant coincide cu ultima treapta in procesul dezumanizarii
carciumarului care decide sa-si impinga sotia in bratele lui Lica pentru a avea suficient
timp pentru a-l instinta pe jandarmul Pintea ca banii furati se afla in posesia porcarului.
Dezgustata de lasitatea sotului si de faptul ca se instrainase fata de ea si de familie, Ana
decide sa i se daruiasca lui Lica pentru ca el “este om” pe cand Ghita este decat “o muiere
imbracata in haine barbatesti”.
Reintorcandu-se la han si constientizand infidelitatea Anei, Ghita decide s-o ucida
infigandu-i un pumnal in piept, fiind la randul lui ucis de Raut din ordinul lui Lica.
Deznodamantul se dovedeste a fi tragic deoarece un incendiu provocat de oamenii
lui Lica mistuie moara cu noroc, iar Lica, in incercarea de a scapa de urmaritorul sau,
Pintea, decide sa se sinucida, izbindu-se in fuga calului cu capul de un copac.
Dupa gestul necugetat al lui Lica, Pintea decide sa-I arunce trupul in rau pentru ca
nimeni sa nu afle ca Samadaul nu fusese supus legilor.Singurele personaje care
supravietuiesc sunt batrana si cei doi copii, fiintele care nu fusesera atinsi de fortele raului
si care isi continua viata dupa aceasta tragedie.
In privinta conflictelor se poate identifica un conflict exterior si social care se
declanseaza intre Ghita si Lica, porcarul dorind sa-l implice pe protagonist intr-o serie de
nelegiuiri cat si unul interior care se declanseaza in sufletul carciumarului intre dorinta de
a ramane om cinstit pe de o parte si dorinta de a se imbogati alaturi de Lica, pe de alta
parte.
Bun cunoscator al psihologiei umane, Ioan Slavici ilustreaza consecintele nefaste
ale dorintei de inavutire astfel incat viziunea despre lume a acestuia se afla in concordanta
cu normele morale pe care locuitorii satului trebuie sa le respecte, iar incalcarea acestora
duce in mod inevitabil la tragedie.
Enigma Otiliei
De George Calinescu

George Calinescu incheie sirul de scriitori prolific de tip encyclopedic din literature
romana, cuprinzand cu realizari notabile toate campurile de creatie precum poezie, proza,
dramaturgie, eseistica, istorie si critica literara.
In toate romanele sale, George Calinescu a pornit de la o experienta personala,
prilej cu care au luat nastere opera precum “Cartea nuntii”, “Enigma Otiliei”, “Bietul
Ioanide”.
In 1932, George Calinescu mentiona necesitatea aparitiei in literature romana a unui
roman de inspiratie moderna insa cu toate acestea, scriitorul respingea sincronizarea cu
filosofia, istoria si religia epocii.
Desi romanul “Enigma Otiliei” este de inspiratie moderna deoarece actiunea se
desfasoara intr-un cadru citadin, iar personajul feminin, Otilia Marculescu, este construita
cu ajutorul unei tehnici modern, pluriperspectivismul, opera se incadreaza in realism,
current literar parut in prima jumatate a secolului XIX ca reactie impotriva sensibilitatii si
subiectivitatii romanticilor, promovand obiectivitatea si veridicitatea intamplarilor
prezentate.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea operei in realism vizeaza fixarea
precisa a reperelor spatio-temporale intr-o geografie reala a capitalei bucurestene, cat si
intr-un timp exact „intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele 10,
un tanar de vreo 18 ani, imbracat cu uniforma de licean, intra pe strada Antim venind
dinspre strada Sfintii Apostoli”.
Descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, localizata pe strada Antim se
realizeaza din perspectiva personajului masculin, Felix Sima, prim tehnica detaliului,
moment care marcheaza intrarea in universul cartii, intr-o lume necunoscuta ce tine sa-i
reaminteasca lui Felix ca este un orfan, prin vocea Aglaei.
O alta trasatura care demonstreaza apartenenta operei la realism, urmareste critica
dura la adresa societatii burgheze de la inceputul secolului XX, a societatii marcata de
puterea mistificatoare a banului. Astfel inca din incipitul romanului este pusa in valoare
aceasta tema prin lupta dintre cele doua „fiare citadine ale romanului”, Aglae Tulea si
Stanica Ratiu, care doresc sa intre prin orice mijloace in posesia averii lui Costache
Giurgiuveanu.
Mai mult decat atat, la nivelul romanului se remarca faptul ca personajele se
incadreaza intr-o serie de tipologii sociale si morale astfel incat, Otilia si Felix intra in
categoria orfanilor, Costache Giurgiuveanu ilustreaza tipologia avarului care este insa
umanizat prin dragostea pe care i-o poarta Otiliei, Aglae Tulea este „baba absoluta”,
Aurica se incadreaza in tipologia „fetei batrane”, iar Stanica Ratiu ilustreaza parvenitul,
cel care dobandeste foloase materiale prin casatoria cu Olimpia.
In privinta perspectivei narative, aceasta este una obiectiva, naratorul devenind
astfel omniscient si omniprezent, heterodiegetic, hotarand destinele personajelor sale.
Din punct de vedere tematic, romanul pune in valoare viata burgheziei bucurestene
de la inceputul secolului XX, o societate marcata de puterea mistificatoare a banului.
 Tot din punct de vedere tematic, in cadrul romanului se contureaza tema mostenirii
si a paternitatii care vor duce in final la declinul celor doua familii, Giurgiuveanu si
Tulea.
O prima secventa care ilustreaza tematica romanului se contureaza in momentul in
care dintr-o avaritie exagerata, Costache Giurgiuveanu amana infierea Otiliei Marculescu
desi o iubea ca pe propria fiica din cauza surorii sale, Aglae care aspira la averea
batranului.
Mai mult decat atat, tema mostenirii este pusa in valoare in momentul in care dupa
primul infarct cerebral al lui Costache Giurgiuveanu, familia Tulea impreuna cu Stanica
Ratiu, profita de starea batranului si cara toate obiectele de valoare pe care acesta le avea
in casa.
O alta secventa care contureaza tematica abordata este cea din final cand Stanica
Ratiu patrunde in camera lui Costache Giurgiuveanu si profitand de faptul ca acesta era
imobilizat la pat, ii fura banii pe care ii avea ascunsi sub saltea, provocandu-i indirect,
moartea.
Astfel adevaratele „fiarte citadine” ale romanului se dovedesc a fi cele doua
personaje, Stanica Ratiu si Aglae Tulea, care isi motiveaza actiunile dupa principiul
„scopul scuza mijloacele”.
Titlul initial al romanului „Parintii Otiliei” punea in evidenta tema paternitatii de
origine balzaciana, insa ulterior, din motive editoriale, romanul este publicat sub un alt
nume „Enigma Otiliei”, care pune in evidenta eternul mister feminin, dar si misterul unei
varste si a vietii insasi.
Sub aspect compozitional, romanul este alcatuit din 20 de capitole cu actiune care
se deruleaza cronoligic prin folosirea tehnicii inlantuirii, evidentiindu-se totodata trei
planuri narative care se concentreaza asupra averii lui Costache Giurgiuveanu, personajul
cheie al romanului.
Planul epic principal urmareste istoria unei mosteniri si genereaza un conflict
economic determinat de averea pe care o detinea Costache Giurgiuveanu si care se va da
intre adevaratele „Fiare citadine” ale romanului, Aglae Tulea si Stanica Ratiu. In acelasi
plan epic principal, este pusa in valoare si tema paternitatii determinata de dorinta lui
Costache Giurgiuveanu de a o infia pe fiica lui vitrega, Otilia Marculescu, aspect care va
declansa un conflict moral.
Cel de al doilea plan narativ al romanului, creioneaza tema iubirii dintre Felix si
Otilia, cei doi orfani, eroi surprinsi in devenire in lupta cu viata si cu ei insisi. Astfel
incercarea celor doi de a depasi anumite conceptii ale societatii si de a-si cladi un viitor
sigur, va determina un conflict psihologic.
Ultimul plan narativ al romanului, planul cadru, ilustreaza viata burgheziei
bucurestene de la inceputul secolului XX si pune in prim-plan, tema parvenirii prilej cu
care Stanica Ratiun devine un invingator.
In maniera balzaciana, romanul debuteaza prin fixarea reperelor spatio-temporale,
intr-o geografie reala a capitalei romanesti si intr-un timp precis determinat „intr-o seara
de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele 10, un tanar de vreo 18 ani,
imbracat cu uniforma de licean, intra pe strada Antim venind dinspre strada Sfintii
Apostoli”. O data cu personajul princpial, descoperind strada, casa, detaliul arhitectonic
astfel incat se ilustreaza ideea conform careia Felix va parcurge un drum al formarii,
urmarindu-se astfel procesul devenirii sale.
Pe de alta parte, aceasta realitate surprinsa de Felix ilustreaza o dubla semnificatie,
cea a aparentei prin pretentioasele decoruri gotice si una a esentei evidentiata prin
materialele ieftine din care fusese construita casa, relevand astfel orgoliul si avaritia
proprietarilor.
Prin tehnica balzaciana a cercurilor concentrice, scriitorul se apropie de un univers
din ce in ce mai ingust, semnificativa in acest sens fiind scena in care personajele
romanului se intalnesc in salonul lui Costache Giurgiuveanu.
Cu acest prilej sunt prezentate relatiile dintre personaje cat si conflictele majore
care le anima, reprezentativ in acest sens fiind conflictul ce se va da pentru averea
batranului Giurgiuveanu si care va declansa totodata intriga romanului.
Desfasurarea actiunii se continua cu incercarea familiei Tulea si ale lui Stanica
Ratiu de a pune mana pe avere astfel incat, dupa primul atac al bolii lui Costache
Giurgiuveanu, Aglae ocupa casa militareste, asteptand sfarsitul acestuia care insa refuza
sa moara, fiind salvat de un doctor chemat de Leonida Pascalopol.
Lipsa de umanitate a celor care doresc averea batranului se evidentiaza in momentul
in care desi batranul tragea sa moara, Aglae vorbea despre o posibila boala proprie,
Aurica despre norocul fetelor care se marita, iar Stanica povestea despre un unchi
muribund.
Dupa cel de al doilea atac cerebral, familia Tulea incepe sa care toate bunurile de
valoare din casa batranului asteptandu-i sfarsitul. In acest timp inca, Costache
Giurgiuveanu reuseste sa-i dea lui Pascalopol o treime din banii pe care-i avea stransi sub
saltea pentru a-i pune in cont Otiliei, dar fiind jefuit de Stanica Ratiu, care observase
unde-si ascunsese batranul banii, moare subit.
Deznodamantul ilustreaza plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol, iar epilogul
romanului reda un deceniu din viata personajelor, prilej cu care aflam despre divortul lui
Stanica Ratiu si legatura pe care o are cu Georgeta, cariera stralucita de medic a lui Felix
si casatoria lui, cat si ruperea legaturii dintre Otilia si Pascalopol.
Printr-o maniera unica de a contura personajele intr-un cadru citadin si prin
modernizarea tehnicilor narative, romanul calinescian, inspirat din operele remarcabile
ale lui Balzac, este o izbanda a literaturii romane interbelice.
 Caracterizarea lui Costache Giurgiuveanu

George Calinescu incheie sirul de scriitori prolific de tip enciclopedic din literatura
romana, cuprinzand cu realizari notabile toate campurile de creatie precum poezie, proza,
dramaturgie, eseistica, istorie si critica literara.
In toate romanele sale, George Calinescu a pornit de la o experienta personala,
prilej cu care au luat nastere opera precum “Cartea nuntii”, “Enigma Otiliei”, “Bietul
Ioanide”.
In 1932, George Calinescu mentiona necesitatea aparitiei in literature romana a unui
roman de inspiratie moderna insa cu toate acestea, scriitorul respingea sincronizarea cu
filosofia, istoria si religia epocii.
Costache Giurgiuveanu este personajul cheie al romanului „Enigma Otiliei” intrucat
toate atributele avarului se regasesc in comportamentul sau, insa se deosebeste de ceilalti
avari din literatura romana precum mos Goriot sau batranul Grandet, prin duiosenia
paterna pe care o are pentru Otilia Marculescu.
Din punct de vedere social, Costache Giurgiuveanu este unchiul lui Felix, cumnat
cu tatal acestuia, faimosul doctor Sima, care murise in urma cu un an. Astfel batarnul va
deveni tutorele legal al lui Felix, cel care ii va administra averea ramasa de la parinti.
Mai mult decat atat, Costache Giurgiuveanu este fratele Aglaei Tulea, o femeie
dezumanizata din cauza dorintei sale nemasurate de inavutire.
Din punct de vedere psihologic si moral, Costache Giurgiuveanu se incadreaaza
perfect in tipologia avarului, fiind insa umanizat de sentimentele peterne pe care le are
fata de Otilia Marculescu.
Desi sesizeaza ca ar trebui s-o infieze pe Otilia, fiica nevestei sale decedate,
batranul amana acest proces din cauza surorii sale, Aglae.
Trasatura dominanta de caracter este avaritia, care este pusa in evidenta pe tot
parcursul romanului deoarece pana in ultima clipa a vietii, chiar cu riscul unei posibile
mortim batranul refuza sa cheltuiasca din averea pe care o detinea.
O secventa ilustrativa pentru aceasta trasatura de caracter a personajului se
contureaza in momentul in care batranul ii incarca nota de plata a lui Felix cu cheltuieli
fictive deoarece din avaritie, Costache Giurgiuveanu prefera sa cheltuiasca averea
baiatului si sa-si pastreze intacta propia mostenire.
Mai mult decat atat, avaritia lui Costache este surprinsa si in momentul in care, in
ciuda sanatatii sale precare, batranul refuza sa cheme un medic de teama ca nu cumva
acesta sa ii ia o suma mare de bani.
O alta secventa ilustrativa pentru trasatura de caracter a lui Costache Giurgiuveanu,
se evidentiaza in momentul in care batranul incearca sa- i construiasca Otiliei o casa, insa
foloseste materiale ieftine, gratuite sau stranse din demolari, aspect care evidentiaza
avaritia excesiva a acestuia.
Din aceeasi cauza, batranul isi ascunde banii sub saltea de teama ca nu cumva
cineva sa-i fura fara stirea lui insa ironia sortii se concretizeaza in finalul romanului cand
Stanica Ratiu isi insuseste averea batranului.
Caracterizarea directa a lui Costache Giurgiuveanu se realizeaza inca din incipitul
romanului prin intermediul lui Felix Sima, aparitia lui fiind bizara „un om subtirel si putin
incovoiat, cu o fata spana si o chelie de portelan”, „cu buzele intoarse inafara si galbene
de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibili ca niste aschii de os”.
Titlul initial al romanului „Parintii Otiliei” punea in evidenta tema paternitatii de
origine balzaciana, insa ulterior, din motive editoriale, romanul este publicat sub un alt
nume „Enigma Otiliei”, care pune in evidenta eternul mister feminin, dar si misterul unei
varste si a vietii insasi.
Sub aspect compozitional, romanul este alcatuit din 20 de capitole cu actiune care
se deruleaza cronoligic prin folosirea tehnicii inlantuirii, evidentiindu-se totodata trei
planuri narative care se concentreaza asupra averii lui Costache Giurgiuveanu, personajul
cheie al romanului.
Planul epic principal urmareste istoria unei mosteniri si genereaza un conflict
economic determinat de averea pe care o detinea Costache Giurgiuveanu si care se va da
intre adevaratele „Fiare citadine” ale romanului, Aglae Tulea si Stanica Ratiu. In acelasi
plan epic principal, este pusa in valoare si tema paternitatii determinata de dorinta lui
Costache Giurgiuveanu de a o infia pe fiica lui vitrega, Otilia Marculescu, aspect care va
declansa un conflict moral.
Cel de al doilea plan narativ al romanului, creioneaza tema iubirii dintre Felix si
Otilia, cei doi orfani, eroi surprinsi in devenire in lupta cu viata si cu ei insisi. Astfel
incercarea celor doi de a depasi anumite conceptii ale societatii si de a-si cladi un viitor
sigur, va determina un conflict psihologic.
Ultimul plan narativ al romanului, planul cadru, ilustreaza viata burgheziei
bucurestene de la inceputul secolului XX si pune in prim-plan, tema parvenirii prilej cu
care Stanica Ratiun devine un invingator.
In maniera balzaciana, romanul debuteaza prin fixarea reperelor spatio-temporale,
intr-o geografie reala a capitalei romanesti si intr-un timp precis determinat „intr-o seara
de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele 10, un tanar de vreo 18 ani,
imbracat cu uniforma de licean, intra pe strada Antim venind dinspre strada Sfintii
Apostoli”. O data cu personajul princpial, descoperind strada, casa, detaliul arhitectonic
astfel incat se ilustreaza ideea conform careia Felix va parcurge un drum al formarii,
urmarindu-se astfel procesul devenirii sale.
Pe de alta parte, aceasta realitate surprinsa de Felix ilustreaza o dubla semnificatie,
cea a aparentei prin pretentioasele decoruri gotice si una a esentei evidentiata prin
materialele ieftine din care fusese construita casa, relevand astfel orgoliul si avaritia
proprietarilor.
Prin tehnica balzaciana a cercurilor concentrice, scriitorul se apropie de un univers
din ce in ce mai ingust, semnificativa in acest sens fiind scena in care personajele
romanului se intalnesc in salonul lui Costache Giurgiuveanu.
Cu acest prilej sunt prezentate relatiile dintre personaje cat si conflictele majore
care le anima, reprezentativ in acest sens fiind conflictul ce se va da pentru averea
batranului Giurgiuveanu si care va declansa totodata intriga romanului.
Desfasurarea actiunii se continua cu incercarea familiei Tulea si ale lui Stanica
Ratiu de a pune mana pe avere astfel incat, dupa primul atac al bolii lui Costache
Giurgiuveanu, Aglae ocupa casa militareste, asteptand sfarsitul acestuia care insa refuza
sa moara, fiind salvat de un doctor chemat de Leonida Pascalopol.
 Lipsa de umanitate a celor care doresc averea batranului se evidentiaza in momentul
in care desi batranul tragea sa moara, Aglae vorbea despre o posibila boala proprie,
Aurica despre norocul fetelor care se marita, iar Stanica povestea despre un unchi
muribund.
Dupa cel de al doilea atac cerebral, familia Tulea incepe sa care toate bunurile de
valoare din casa batranului asteptandu-i sfarsitul. In acest timp inca, Costache
Giurgiuveanu reuseste sa-i dea lui Pascalopol o treime din banii pe care-i avea stransi sub
saltea pentru a-i pune in cont Otiliei, dar fiind jefuit de Stanica Ratiu, care observase
unde-si ascunsese batranul banii, moare subit.
Deznodamantul ilustreaza plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol, iar epilogul
romanului reda un deceniu din viata personajelor, prilej cu care aflam despre divortul lui
Stanica Ratiu si legatura pe care o are cu Georgeta, cariera stralucita de medic a lui Felix
si casatoria lui, cat si ruperea legaturii dintre Otilia si Pascalopol.
Printr-o maniera unica de a contura personajele intr-un cadru citadin si prin
modernizarea tehnicilor narative, romanul calinescian, inspirat din operele remarcabile
ale lui Balzac, este o izbanda a literaturii romane interbelice.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

De Camil Petrescu

Spirit de o inalta intelectualitate, receptiv la experientele literare ale vremii, Camil

Petrescu dezvolta o opera diversificata ca forma si specie, dar unitara in tematica si
continut cuprinzand poezie, proza, dramaturgies si eseistica.
In privinta dramaturgiei, Camil Petrescu aduce o importanta dramei de idei prin
piese de teatru precum “Act Venetian”, “Jocul Ielelor”, “Suflete tari” si “Danton”
remarcandu-se totodata si in domeniul prozei prin romane precum “Un om intre oameni”,
“Patul lui Procust”, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” in care autorul
face concesii ideologice esteticii noii oranduiri instaurate, cea comunista.
Romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman al
experientei, psihologic, subiectiv si proustian si se incadreaza in modernism, curent literar
aparut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea pana in perioada postbelica a secolului
XX.
In literatura romana, modernismul isi face simtita prezenta prin intermediul lui
Eugen Lovinescu care coordoneaza revista si cenaclul “Sburatorul” si in care pune in
evidenta teoria sincronismului prin trecerea de la tema rurala la cea urbana, de la tipologia
taranului la cea a intelectualului.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea romanului in modernism este data de
folosirea unei tehnici narative specifice acestui curent literar, memoria involuntara. Astfel
Stefan Gheorghidiu asista la popota ofiterilor la o discutie despre dragoste si fidelitate
pornind de la un fapt divers aflat din presa despre un barbat care-si ucisese sotia infidela
si a fost achitat de tribunal. Acest eveniment declanseaza memoria involuntara a
protagonistului care va rememora cei doi ani si jumatate de casatorie alaturi de sotia lui,
Ela.
Astfel tanarul Gheorghidiu, student la Filosofie se indragosteste de Ela, o studenta
la Litere, sentimentele lui fiind declansate mai mult din orgoliu: “Desi nu imi placea,
incepusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine
deoarece eram atat de patimas iunit de una dintre cele mai frumoase studente”.
O alta trasatura care motiveaza incadrarea romanului in modernism este data de
unicitatea perspectivei narative, actiunea realizandu-se la persoana I prin intermediul unui
narator homodiegetic care devine de altfel si personaj in ipostaza protagonistului Stefan
Gheorghidiu.
Prin intermediul monologului interior, Gheorghidiu isi analizeaza sentimentele pe
care le are fata de Ela, in sufletul acestuia declansandu-se numeroase framantari sufletesti
din cauza comportamentului inadecvat al Elei.
In partea a doua a romanului, drama iubirii va trece in plan secund, iar planul
principal va fi preluat de drama razboiului care va oferi o noua perspectiva asupra vietii.
Sub aspect tematic romanul pune in prim-plan drama intelectualului lucid, insetat
de adevar, care este nevoit sa traiasca intr-o societate meschina, lipsita de idealuri.
 Mai mult decat atat, o alta tema care este pusa in valoare pe tot parcursul
romanului este cea a iubirii, care determina tumultul interior al protagonistului, sfasiat
intre doua imagini ale aceleasi femei, una ideala, lipsita de vulgaritate, iar alta interesata
de petrecerile mondene si aspectul financiar.
O secventa care pune in valoare tema romanului se contureaza o data cu
momentul excursiei de la Odobesti, prilej cu care relatia dintre Stefan Gheorghidiu si Ela
incepe sa se deterioreze. In acest timp, Ela incepe sa ii acorde o atentie exagerata unui
anumit domn G (Grigoriade) permitandu-si totodata cu nonsalanta sa guste dub farfuria
acestuia.
Aflat in ipostaza intelectualului lucid, Stefan Gheorghidiu sufera o serie de
transformari emotionale, determinate de comportamentul schimbator al Elei, iar gelozia
acestuia atinge punctul culminant in momentul in care doreste sa ii impuste pe amandoi.
O alta secventa ilustrativa pentru problematica romanului se contureaza in cea de-
a doua parte, cand Stefan Gheorghidiu in cea de-a doua parte, cand Stefan Gheorghidiu
trece printr-o alta experienta a cunoasterii, cea a razboiului.
Frontul inseamna haos, mizerie, masuri absurde si dezordine astfel incat, in
capitolul “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” se contureaza felul in care viata
combatantilor este inlocuita de hazard, iar eroismul se transforma in spaima de moarte,
soldatii pastrand doar instinctul de supravietuire “Nu a mai ramas nimic omeneste din
noi”.
Stefan Gheorghidiu este ranit si spitalizat se intoarce la Bucuresti unde isi revede
familia si implicit pe Ela de care decide sa se desparta lasandu-i toate bunurile de valoare,
adica “tot trecutul”.
Titlul romanului contureaza cele doua experiente existentiale, iubirea si razboiul,
iar asezarea celor doua cuvinte cu valoare adjectivala este semnificativa, deoarece,
sugereaza disponibilitatea eroului de a renunta la drama iubirii si patrunderea acestuia in
alte orizonturi ale cunoasterii. Simbolul noptii esste sugestiv pentru nelinistile si
framantarile interioare ale protagonistului, incertitudinea care il domina pe tot parcursul
romanului si care il devoreaza launtric.
Sub aspect compozitional romanul este alcatuit din 2 parti “Ultima noapte de
dragoste” si “Intaia noapte de razboi” si se structureaza pe 12 capitole care urmaresc
dilemele intelectualului lucid si experientele coexistententiale prin care acesta trece.
Expozitiunea debuteaza prin fixarea reperelor spatio-temporale “in primavara
anului 1916”, “pe Valea Prahovei”, cat si prin conturarea personajului narator si principal,
sublocotenentul Stefan Gheorghidiu.
Intriga romanului se declanseaza odata cu discutia la care asista Stefan
Gheorghidiu despre un barbat care fusese achitat de tribunal desi isi ucisese sotia
adulterina. Astfel se declanseaza memoria involuntara a protagonistului care
rememoreaza cei doi ani si jumatate de casnicie petrecuti alaturi de sotia sa, Ela.
Student fiind la Facultate de Filosofie, Stefan Gheorghidiu se indragosteste de cea
mai frumoasa studenta la Litere, Ela “cu ochi mari albastri, vii ca niste intrebari de
clestar, cu o inteligenta care irupea”.
Cu toate acestea, Stefan Gheorghidiu are o conceptie diferita asupra iubirii, ceea
ce a determinat de altfel si destramarea relatiei dintre el si Ela “iubeste intai din mila, din
indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita (...) pe urma te
obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj”.
Desfasurarea actiunii este determinata de mostenirea pe care Stefan Gheorghidiu
o primeste de la unchiul sau avar, Tache, insa o parte din aceasta i-o va oferi celuilalt
unchi al sau, Nae Gheorghidiu, un om priceput in afaceri.
Odata cu mostenirea primita, comportamentul sotiei sale, Ela, sufera transformari,
deoarece femeia incepe sa se simta atrasa de petrecerile mondene si valorile materiale.
O verisoara indepartata a lui Stefan Gheorghidiu, Anisoara, ii introduce in aceasta
lume, prilej cu care Ela il va cunoaste pe dl. G, gesturile femeii starnind gelozia lui
Gheorghidiu si declansand totodata si punctul culimant al romanului. Astfel,
protagonistul va interpreta fiecare gest al sotiei sale si fiecare replica pe care aceasta
i-o va da recurgand el insusi la adulter.
Intorcandu-se intr-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat si constatand
absenta sotiei sale, Stefan Gheorghidiu este convins ca aceasta il inseala insa o scrisoare
pe care o gaseste intamplator si care ii era adresata Elei din partea verisoarei sale
Anisoara, care ii cerea sa ramana la ea peste noapte, il determina sa-si puna intrebari in
legatura cu presupusa infidelitate de care o banuia.
Fiind ranit si concentrat de data aceasta la Campulung, Stefan Gheorghidiu decide
sa o aduca pe Ela sa locuiasca mai aproape de el si primind astfel o permisie, decide sa o
viziteze.
Intalnindu-l in oras pe dl G si fiind convins de infidelitatea Elei, protagonistul
decide sa se intoarca la regiment. In drumul sau spre unitate, scriitorul surprinde
framantarile de constiinta ale lui Stefan Gheorghidiu si iluziile pe care acesta le facuse in
privinta sotiei sale Ela.
Ce-a de-a doua parte a romanului “intaia noapte de razboi” surprinde o alta
experienta existentiala, cea a razboiului, prilej cu care Stefan Gheorghidiu alaturi de
ceilalti romani se lupta pe frontul Primului Razboi Mondial pentru eliberarea Ardealului.
Spre deosebire de romanul “Razboi si pace” al lui Lev Tolstoi, in care razboiul
surprinde ororile pe care soldatii le indura. Astfel, romanii se iau prizonieri unii pe altii,
soldatii sunt lihniti de foame si isi asteapta moartea in orice clipa, iar romanii trag asupra
propriilor trupe.
Fiind ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se intoarce la Bucuresti, prilej cu care
se intalneste cu mama si sotia lui. Desi lucrurile par sa revina la normal intre cei doi soti,
o scrisoare anonima pe care acesta o primeste si in care era descris comportamentul
neadecvat al Elei, il determina sa divorteze lasandu-i ei toate lucrurile materiale, adica
“tot trecutul”.
Pe parcursul romanului se contureaza numeroase conflicte atat interioare cat si
exterioare, determinate de cele 2 drame existentiale prin care trece protagonistul, cea a
iubirii si cea a razboiului evidentiate inca de la nivelul titlului.
Conflictul exterior se va declansa intre Stefan Gheorghidiu si Ela, doua personaje
care au conceptii diferite asupra vietii “Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte,
unul asupra celuilalt”. Ela considera viata drept un sir de intamplari ce tin de hazard, in
care aspectul material este cel care predomina.
 Odata cu mostenirea primita de sotul ei, Ela incepe sa-si schimbe
comportamentul, fiind tot mai atrasa de petrecerile mondene.
Conceptia ei depre iubire intra in conflict cu cea a lui Stefan, considerand ca
gesturile de familiriaritate cu dl G nu puneau in pericol casnicia acestora.
Un alt conflict, cel interior se contureaza pe tot parcursul romanului fiind
analizare cu minutiozitate trairile interioare ale lui Gheorghidiu, sufletul lui fiind sfasiat
de incertitudinea infidelitatii Elei.
Prin intermediul monologului interior, Stefan Gheorghidiu isi analizeaza
sentimentele fata de Ela, iar in finalul romanului constientizand ca femeia nu se
incadreaza in idealul sau de feminitate decide sa isi lase toate bunurile materiale, adica
“tot trecutul”.
Prin romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, Camil
Petrescu aduce o sincronizare a literaturii romane cu cea europeana promovand astfel
romanul modern de tip subiectiv, original prin conceptiile estetice ale scriitorului precum
autenticitatea, anticalomfirism si luciditate.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (caracterizare de personaj)
De Camil Petrescu

Spirit de o inalta intelectualitate, receptiv la experientele literare ale vremii, Camil

Petrescu dezvolta o opera diversificata ca forma si specie, dar unitara in tematica si
continut cuprinzand poezie, proza, dramaturgies si eseistica.
In privinta dramaturgiei, Camil Petrescu aduce o importanta dramei de idei prin
piese de teatru precum “Act Venetian”, “Jocul Ielelor”, “Suflete tari” si “Danton”
remarcandu-se totodata si in domeniul prozei prin romane precum “Un om intre oameni”,
“Patul lui Procust”, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” in care autorul
face concesii ideologice esteticii noii oranduiri instaurate, cea comunista.
Romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este un roman al
experientei, psihologic, subiectiv si proustian si se incadreaza in modernism, curent literar
aparut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea pana in perioada postbelica a secolului
XX.
Camil Petrescu aduce in literatura romana un personaj ilustrativ curentului
modernist, intelectualul insetat de absolut, o constiinta lucida care isi analizeaza in detaliu
trairile sufletesti.
Stefan Gheorghidiu este personaj principal al romanului care devine totodata un
narator homodiegetic si care traieste dreama constiintei si a aspiratiei spre absolut.
Din punct de vedere social, Stefan Gheorghidiu este student la Facultatea de
Filosofie devenind ulterior profesor in cadrul aceleasi institutii, fiind totodata si
sublocotenent in frontul Primului Razboi Mondial cand Romania se pregatea sa intre in
razboi.
Precocupat de problemele de constiina, barbatul are o conceptie superioara asupra
iubirii, in comparatie cu sotia lui, Ela, care ramane ancorata in realitatea cotidiana fiind
interesata doar de petrecerile mondene.
Gheorghidiu nu accepta mediul meschin al societatii in care traieste si fiind
hipersensibil cum de altfel il caracterizeaza si Ela “esti de o sensibilitate exagerata”,
traieste momente chinuitoare aflandu-se in imposibilitatea de a dovedii infideliatea
femeii.
Trasatura de caracter dominanta a protagonistului este curajul si luciditatea
asumarii propriului destin, astefel incat experienta iubirii si ulterior cea a razboiului au
efecte purificatoare asupra sufletului protagonistului.
O secventa ilustrativa pentru trasatura de caracter a protagonistului se contureaza
in momentul in care acesta primeste o mostenire neasteptata de la unchiul sau, Tache,
prilej cu care comportamentul sotiei sale Ela se schimba subit devenind tot mai interesata
de petrecerile mondene.
Stefan Gheorghidiu analizeaza cu luciditate transformarile de comportament ale
Elei, surprinzand surasurile si impresiile pe care le schimba cu domnul Grigoriade
precum si gesturile deplasate ale femeii, care-si permite sa guste cu nonsalanta din
farfuria domnului G.
 Fire pasionala si puternic reflexiva, constient de chinul sau launtric, Stefan
Gheorghidiu aduna progresiv semnele infidelitatii Elei pe care le analizeaza in detaliu, iar
apogeul trairilor sale se declanseaza in momentul in care aflat intr-o permisie si auzind ca
domnul G era in acelasi oras cu Ela decide sa ii impuste pe amandoi insa este intrerupt de
un superior si se intoarce la unitate.
O alta secventa ilustrativa care pune in valoare trasatura de caracter a
protagonistului se evidentiaza in cea de-a doua parte a romanului, printr-o alta experienta
de viata fundamentala, cea a razboiului, prilej cu care Stefan Gheorghidiu se afla pe
frontul Primului Razboi Mondial. Pe parcursul actiunii faptele sunt expuse cu precizia
calendaritica a jurnalului de front, conferindu-se astfel autenticitatea relatarii.
Marturiile personajului narator despre evenimentele de pe front sunt de o mare
luciditate si autenticitate, viata oamenilor fiind la cheremul hazardului “cadem cu
sufletele rupte in genunchi”.
Prin luciditate Gheorghidiu reuseste sa depaseasca criza geloziei care ameninta sa
il dezumanizeze inaltandu-se astfel deasupra societatii meschine printr-o experienta
morala superioara, cea a dramei omenirii silita sa indure un razboi tragic si absurd.
Ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se intoarce la Bucuresti, isi revede familia
si implicit pe Ela, sotia lui, insa o scrisoare anonima pe care o primeste si in care afla
despre comportamentul inadecvat al femeii il determina pe protagonist sa se desparta de
Ela si sa ii lase “tot trecutul”.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (relatia dintre doua personaje)
De Camil Petrescu

Spirit de o inalta intelectualitate, receptiv la experientele literare ale vremii, Camil

Petrescu dezvolta o opera diversificata ca forma si specie, dar unitara in tematica si
continut cuprinzand poezie, proza, dramaturgies si eseistica.
In privinta dramaturgiei, Camil Petrescu aduce o importanta dramei de idei prin
piese de teatru precum “Act Venetian”, “Jocul Ielelor”, “Suflete tari” si “Danton”
remarcandu-se totodata si in domeniul prozei prin romane precum “Un om intre oameni”,
“Patul lui Procust”, “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” in care autorul
face concesii ideologice esteticii noii oranduiri instaurate, cea comunista.
Din punct de vedere social, Stefan Gheorghidiu este student la Facultatea de
Filosofie devenind ulterior profesor in cadrul aceleasi institutii, fiind totodata si
sublocotenent in frontul Primului Razboi Mondial cand Romania se pregatea sa intre in
razboi.
Precocupat de problemele de constiina, barbatul are o conceptie superioara asupra
iubirii, in comparatie cu sotia lui, Ela, care ramane ancorata in realitatea cotidiana fiind
interesata doar de petrecerile mondene.
Gheorghidiu nu accepta mediul meschin al societatii in care traieste si fiind
hipersensibil cum de altfel il caracterizeaza si Ela “esti de o sensibilitate exagerata”,
traieste momente chinuitoare aflandu-se in imposibilitatea de a dovedii infideliatea
femeii.
Trasatura de caracter dominanta a protagonistului este curajul si luciditatea
asumarii propriului destin, astefel incat experienta iubirii si ulterior cea a razboiului au
efecte purificatoare asupra sufletului protagonistului.
Din punct de vedere social, Ela este studenta la facultatea de litere, o orfana
crescuta de o matusa si totodata sotia lui Stefan Gheorghidiu. Ea este personajul secundar
si feminin al romanului construita din perspectiva obiectiva a protagonistului pentru care
initial ea reprezinta prototipul ideal de feminitate.
In privinta statutului psihologic si moral al Elei se constata ca aceasta isi schimba
comportamentul dupa mostenirea primita de Stefan Gheorghidiu devenind o femeie atrasa
de viata mondena si de beneficiile materiale.
Maniera de constructie a acestui personaj este preponderent romantica deoarece
atata timp cat se afla inafara discutiilor vulgare din jurul ei reprezinta femeia ideala in
conceptia lui Gheorghidiu.
Ela din perspectiva protagonistului se comporta ca o cocheta deoarece isi permite
sa guste din farfuria domnului Grigoriade avand o expresie deznadajduita cand barbatul
conversa cu alte femei.
Egoista si impertinenta, Ela se arata interesata excesiv de situatia financiara a
sotului ei, in cazul in care acesta ar fi murit in razboi. De altfel ii reaminteste lui
Gheorghidiu ca l-a iubit si cand era sarac, pretinzand totodata sa puna o suma de bani pe
numele ei.
 Relatia dintre Gheorghidiu su Ela este construita in mod antitetic deoarece acestia
au conceptii diferite asupra iubirii.
O secventa ilustrativa care pune in valoare relatia dintre cei doi se contureaza o
data cu excursia de la odobesti prilej cu care legatura dintre ei incepe sa de darame.
Stefan diseca si analizeaza fiecare gest si vorba a sotiei lui, Ela, dorind astfel sa
aiba certitudinea infidelitatii ei, deoarece aceasta flirta in public cu domul G “trageam cu
urechea, nervos, ca sa prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu
domnul elegant de langa ea”.
Intre cei doi soti intervine o tensiune stanjenitoare, care se amplifica odata cu
gesturile deplasate ale acesteia.
O alta secventa ilustrativa este pusa in valoare printr-o alta experienta in planul
cunoasterii (cea a raboiului).
Secventele de pe front in care este descris macelul care predomina peste tot,
mutilarea fizica si psihica a soldatilor determina schimbarea sufleteasca definitiva a lui
Stefan Gheorghidiu care constientizeaza ca experienta iubirii este inferioara tragediei
colective.
Astfel drama sa colectiva il determina sa ia o decizie drastica si de aceea decide sa
se desparta de Ela, desi nu i se confirmase infidelitatea femeii, lasandu-i astfel toate
bunurile materiale, adica “tot trecutul”.
Povestea lui Harap-Alb
De Ion Creanga

Ion Creanga este exponentul artei narative populare dusa pana la rafinament,
alternativa in fata tragismului vietii devenind rasul sanatos ca o forma de aparare
impotriva unei lumi guvernate de legi inflexibile si nemiloase.
Este descoperit de Mihai Eminescu si acesta il introduce la revista „Junimea”
moment in care isi fac aparitia operele lui reprezentative precum „Povestea porcului”,
„Capra cu trei iezi”, „Povestea lui Harap-Alb”.
Ca orice alt basm, „Povestea lui Harap-Alb” este in schema epica de baza o
naratiune fantastica, respectand principiul dualitatii, al confruntarii dintre bine si rau. Desi
toate aceste aspecte ar putea fi simplificate in opera lui Ion Creanga, accentul cade pe
scriitura si atmosfera, pe individualizarea personajelor si a situatiilor comice, cat si pe
aspecte ale limbajului popular cu diferite variante.
„Povestea lui Harap-Alb” se incadreaza in realism, curent literar aparut in prima
jumatate a secolului al XIX-lea ca reactie impotriva sensibilitatii, selectivitatii si fanteziei
creatoare din romantism.
O trasatura care motiveaza incadrarea operei in realism este data de faptul ca
personajele ilustreaza tipologii ale binelui si raului in diversele lor ipostaze, Harap-Alb
fiind reprezentantul binelui si al dreptati care se afla in conflict cu Spanul, reprezentantul
fortelor malefice.
Fiind un basm cult, personajele se individualizeaza si ies de sub ipostaza tipologica
a lirismului popular, astfel ca Harap-Alb nu este inzestrat cu puteri supranaturale insa prin
parcurgerea probelor dobandeste o serie de calitati psiho-morale, necesare celui care
aspira la tronul imparatesc.
Spanul desi este un personaj de basm, nu poseda insusiri supranaturale si este un
rau necesar, intruchipand rolul pedagogului, cel care il ajuta pe Harap-Alb in procesul
maturizarii sale.
O alta trasatura a realismului care se creioneaza in acest basm vizeaza prezenta
perspectivei narative obiective prin intermediul naratorului omniscient, care pe alocuri
devine subiectiv prin adresarea directa catre cititori, trasatura evidenta a oralitatii
limbajului.
Din punct de vedere tematic, basmul ilustreaza confruntarea dintre fortele binelui si
ale raului care se soldeaza cu victoria celor dintai. Cu toate acestea, fiind un basm, opera
urmareste traseul initiatic al protagonistului in vederea maturizarii sale.
O secventa ilustrativa pentru procesul maturizarii se contureaza o data cu episodul
din fantana, cand mezinul craiului „naiv fecior” este pacalit de Span si isi pierde insemnul
originii si dreptul de a deveni imparat. Acest moment coincide cu inceputul procesului
initiatic, fiind condus de Span, iar juramantul pe care eroul il face in fantana, prefigureaza
finalul acestei maturizari „sa ai a ma sluji pana cand ii muri si iar ii invie”.
O alta secventa ilustrativa pentru traseul initiatic al protagonistului se evidentiaza in
finalul basmului. Decapitarea eroului ilustreaza finalul maturizarii acestuia, semn ca
initierea s-a incheiat si ca rolul Spanului a luat sfarsit, calul nazdravan fiind cel care ucide
intruchiparea raului in final, iar eroul odata cu reinvierea lui intra in posesia palosului, a
imparatiei si a fetei de imparat.
Titlul basmului pune in prim-plan personajul principal si eponim care traverseaza
un traseu initiatic, de la lipsa de experienta (Harap), la devenirea lui spirituala (alb).
Fuziunea dintre real si fantastic se realizeaza inca de la inceput, reperele spatiale
sugerand dificultatea aventurii eroului care este nevoit sa patrunda intr-o lume fantastica,
plina de pericole.
Reperele spatio-temporal sunt vagi, iar timpul nedeterminat cu intentia de a
introduce cititorul intr-o lume fantastica in care orice e posibil. Astfel ca in orice basm,
„Povestea lui Harap-Alb” debuteaza cu o formula initiala „acum cica era odata” care
introduce cititorul in lumea ce urmeaza a se derula sub ochii acestuia si se incheie cu o
formula finala „si a tibut veselia ani intregi” care marcheaza iesirea din spatiul fabulos.
Lipsa mostenitorilor declanseaza actiunea basmului, craiul fiind cel care va decide
traseul fiilor sai, supunandu-i la o prima proba, cea a curajului, cand se deghizeaza in
ursul de la capatul podului. Aceasta proba va fi dusa la indepinire de fiul cel mic,
deoarece datorita milosteniei sale aratate Sfintei Duminici, va fi sfatuit sa ia calul, hainele
si armele tatalui sau din tinerete. Se sugereaza astfel ca eroul va reface traseul initiatic al
tatalui, iar teama craiului e astfel justificata si de aceea il sfatuieste sa se fereasca de omul
Span si imparatul Ros.
Intamplarile cu calul si Sfanta Duminică de la curtea craiului, pun in evidenta
naivitatea mezinului. Cu toate acestea, lipsa maturitatii va fi aspru sanctionata in afara
spatiului protector al casei, pierzandu-si astfel insemnele originii si a dreptului de a
devenii imparat.
Patrunderea in padurea labirint reprezinta o alta etapa in procesul maturizarii sale
incalcand astfel sfatul parintesc si vazandu-l drept sluga pe span dupa cele trei aparitii
repetate ale acestuia. Coborarea in fantana reprezinta un spatiu bivalent al mortii si
regenerarii fiindca eroul deobandeste o alta identitate trecand de la „naiv fecior de crai” la
sluga spanului, Harap-Alb. Jurmanatul pe care il face in fatnata eroul, contine conditia
eliberarii sale, reprezentand totodata si sfarsitul maturizarii „sa ai o ma sluji pana cand ii
muri si iar ii invie”.
Ajunsi la curtea imparatului Verde, Spanul il va supune pe Harap-Alb la trei probe,
primele doua reusind sa le traverseze cu ajutorul Sfintei Duminici, care ii ofera obiectele
magice necesare pentru a aduce „salat„ din Gradina Ursului si pielea cerbului cu pietre
pretioase. Pentru ultima proba, aducerea fetei imparatului Ros, Harap-Alb e nevoit sa
traverseze un alt pod, simbol al maturitatii sale, iar in drumul sau intalneste o serie de
personaje ajutatoare precum albinele, furnicile si cei cinci prieteni prin intermediul carora
va aduce la indeplinire probele.
La curtea imparatului Ros, Harap-Alb e supus la mai multe serii de probe pe care le
traverseaza cu ajutorul personajelor fantastice. Astfel, proba casei de arama o traverseaza
cu ajutorul lui Gerila, cea a ospatului imbelsugat, cu ajutorul lui Setila si Flamanzila.
Separarea boabelor de mac de nisip cu ajutorul furnicilor, identificarea fetei de imparat de
sosia sa cu ajutorul albinei, prinderea fetei transformate in pasare cu ajutorul lui Ochila si
a lui Pasari-Lati-Lungila, iar ultima proba impusa de fata, aducerea aperi vii si apei
moarte si a celor trei miscele de mar cu ajutorul calului si a turturicii.
 Reintorsi la curtea imparatului Verde, fata de imparat il demasca pe span, iar acesta,
la randul lui, crezand ca Harap-Alb si-a incalcat jurmanatul ii va taia capul, semn ca
initierea eroului s-a finalizat, iar rolul Spanului a luat sfarsit, calul fiind cel care va
distruge intruchiparea raului.
Decapitarea lui Harap-Alb reprezinta o adevarata coborare in infern, insa este adus
la viata de fata de imparat cu ajutorul obiectelor magice, reintrand astfel in posesia
palosului si primind drept rasplata mana fetei de imparat si imparatia.
Sub aspectul limbajului, registrele populare, orale si regionale confera originalitate
creatiei prin numeroasele proverbe si zicale.
Opera lui Ion Creanga se remarca prin faptul ca este o izbanda a spiritului in fata
trupului.
Povestea lui Harap-Alb caracterizare

Ion Creanga este exponentul artei narative populare dusa pana la rafinament,
alternativa in fata tragismului vietii devenind rasul snatos ca o forma de aparare impotriva
unei lumi guvernate de legi inflexibile si nemiloase.
Este descoperit de Mihai Eminescu si acesta il introduce la revista “Junimea”,
moment in care isi fac aparitia oprerele lui reprezentative precum “Povestea porcului”,
“Capra cu trei iezi”, “Povestea lui Harap-Alb”.
Ca orice alt basm, “Povestea lui Harap- Alb” este in schema epica de baza o
naratiune fantastica respectand principiul dualitatii, al confruntarii dintre bine si rau. Desi
toate aceste aspecte ar putea fi simplificate, in opera lui Creanga accentul cade pe
scriitura si atmosfera, pe individualizarea personajelor, a situatiilor comice, cat si pe
aspecte ale limbajului popular cu diferite variante dialectale.
Harap-Alb este personajul principal, pozitiv si eponim al basmului, un
reprezentant al binelui si al adevarului, care se afla in opozitie cu Spanul, personaj
secundar si negativ, un reprezentant al raului si minciunii.
Numele protagonistului este redat printr-un oximoron si evidentiaza conditia
duala de rob de origine nobila.
Ipostaza cromatica alb-negru ilustreaza traversarea unei stari intermediare de la
naivitate (negru) la implinirea spirituala din final (alb).
Harap-Alb este caracterizat atat direct de catre narator “naiv fecior de crai”, cat si
de Sf. Duminica “mai fricos ca o muiere”, dar si indirect prin intermediul
comportamentului acestuia din care reiese milostenia, onestitatea si vitejia acestuia.
Fiind un personaj care apartine basmului cult, Harap-Alb se individualizeaza pe tot
parcursul actiunii. Astfel, el nu poseda insusiri supernaturale, insa prin traversarea
probelor reuseste sa dobandeasca o serie de calitati psiho-morale necesare, in conceptia
scriitorului, celui care aspira la tronul imparatesc.
Din punct de vedere al statutului social, pe tot parcursul basmului, Harap-Alb
apare sub mai multe ipostaze, precum cea de naiv fecior de crai, fiul imparatului, sluga
Spanului, prilej cu care primeste un nume sugestiv, iar in finalul basmului apare sub
ipostaza de imparat ce coincide cu maturizarea protagonistului.
Din punct de vedere moral, eroul intruchipeaza ca in orice alt basm binele si
adevarul, iar probele pe care este nevoit sa le treaza contribuie la dobandirea unor caliatit
necesare celui care aspira la tronul imparatesc,
Din punct de vedere psihologic, se urmareste procesul de maturizare al eroului
cade daca la inceput se doreste a fi “naiv fecior de crai” incalcand sfatul parintesc,
ulterior, prin traversarea probelor, acesta se maturizeaza devenind imparat si primind
drept rasplata mana fetei imparatului Ros si imparatia.
Otrasatura de caracter reprezentativa pentru Harap-Alb este milostenia de care da
dovada pe tot parcursul basmului, una dintre caracteristicile esentiale pentru
transformarea sa ulterioara. Astfel, pe Sf. Duminica o ajuta oferindu-i un banut fara sa
constientizeze ca in spatele umilei cersetoare se afla un sprijin de nadejde.
 O alta secventa care atesta milostenia protagonistului se evidentiaza odata cu
ajutorul pe care il ofera furnicilor si albinelor de la craiesele carora primeste cate o aripa
pentru a o folosi la nevoie.
Relatia dintre doua personaje – Harap-Alb

Spanul este personajul secundar si negativ al basmului, astfel ca din punct de

vedere al statutului moral, el intruchipeaza individul perfid deprins in a obtine avantaje
prin inselatorie.
Sub aspect psihologic el detine o puternica abilitate de a-i influenta pe cei din jur,
cu precadere pe Harap-Alb pe care il determina sa coboare in fantana si sa-si piarda
insemnele originii si dreptul de a deveni imparat.
La nivelul basmului popular se vor regasi intotdeauna personaje pozitive si
negative care vor intra in cinflict, primele reusind mereu sa fie victorioase. Cu toate
acestea, fiind un basm cult, scriitorul isi individualizeaza personajele si le atribuie o serie
de roluri cu intentia de a-si personifica opera.
Relatia dintre Harap-Alb si Span poate fi privita sub forma relatiei dintre initiat si
initiator (demagog), deoarece antagonistul se dovedeste a fi un rau necesar fara de care
maturizarea eroului nu ar fi posibila.
O secventa ilustrativa pentru relatia dintre cei doi se contureaza cu prilejul
coborarii in fantana a “naivului fecior de crai”, moment care simbolizeaza inceputul
initierii sale.
Juramantul pe care Harap-Alb il face in fantana contine si conditia eliberarii sale
reprezentativa pentru marturisirea finala “sa ai a ma sluji pana cand ii murii si iar ii
invie”.
Daca in prima secventa regasim relatia dintre initiat si initiator, in cea de-a doua
secventa care corespunde cu finalul basmului, Harap-Alb este eliberat de juramantul pe
care il facuse anterior odata cu taierea capului. Astfel din initiat devine un personaj
maturizat care primeste drept recompensa imparatia si mana fetei imparatului Ros,
atestandu-se capacitatea lui de a conduce.
La nivelul basmului se identifica un conflict puternic exterior dintre fortele
binelui reprezentate de Harap-Alb si fortele raului, reprezentate de Span. In privinta
conflictului interior, acesta se declanseaza in sufletul lui Harap-Alb care este nevoit sa
parcurga un proces dificil al maturizarii de la starea de anivitate pana la implinirea
spirituala din final.

Baltagul (particularitati)
De Mihail Sadoveanu
 Scriitor cu o opera impresionanta prin vastitate, varietate si profunzime, M.
Sadoveanu se impune prin originalitatea creatiei cu care epicul se impleteste cu liricul, iar
trecutul fuzioneaza cu prezentul.
Opera lui Sadoveanu sta sub semnul realismului, dar spre deosebire de L.
Rebreanu el pastreaza un univers mitic, in care se proiecteaza faptele istorice si marile
evenimente ale vietii umane.
Realismul este un curent literar aparut la inceputul sec. XIX, ca reactie impotrica
fanteziei creatoare si a sensibilitatii din cadrul romantismului.
Cea mai cunoscuta creatie sadoveana, “Baltagul” inspirata din mitul egiptean al
lui Isis si Osiris sau mitul romanesc existential “Miorita” ilustreaza perfect formula
traditionala a romanului realist de problematica morala si observatie sociala.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea romanului in realism este perspectiva
obiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana a III-a, iar naratorul este heterodiegetic si
reconstituie lumea satului de la munte si actiunile Vitoriei prin tehnica detaliului si a
observatiei.
Desi naratorul este omniscient, la parastasul sotului, Vitoria preia rolul naratorului
si ca un “Hamlet feminin” reconstituie crima pe baza propriilor deductii.
O alta trasatura care motiveaza incadrarea in realism este fixarea precisa a
reperelor spatiale, cadrul actiunii fiind satul de munte Magura Tarcaului, zona Dornelor,
Bistritei, dar si satul de campie Cristesti.
Fiind un roman realist, prin veridicitate, traseul parcurs de Vitoria, impreuna cu
Gheorghita pe urmele lui Nechifor este transcris pe harta mergand dinspre Magura
Tarcaului spre Bistrita, trec de Bicaz, ajung la Vatra Dornei cat si la Suha si Sabasa intre
care il gaseste pe Nechifor.
Tema rurala a romanului este dublata de tema calatoriei inconstiente si justitiare,
romanul reprezentand monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaica avand
in prim-plan cautarea si pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.
O secventa care pune in valoare tema romanului se contureaza inca din incipit,
caci ingrijorata de intarzierea sotului, Vitoria decide sa plece in catutarea lui alaturi de
Gheorghita, pentru care va incepe calatoria initiatica si care primeste un baltag sfintit de
la parintele Danila.
Apogeul initierii sale atinge punctul culminant in momentul in care trebuie sa
vegheze caselor lui Nechifor, trecand de la copilarie la adolescenta.
O alta secventa care contureaza tema calatoriei initiatice si justitiare se
evidentiaza in finalul romanului, cand Gheorghita va infaptui actul justitiar cu ajutorul
baltagului, lovindu-l pe Calistrat Bogza care se repezise asupra lui.
Acest moment marcheaza transformarea definitiva a baiatului astfel ca daca la
inceput este cuprins de frica, in final capata curja fiind capabil de a indeplini actul
justitiar, maturizandu-se.
Astfel expozitiunea se contureza cu prezentarea satului Magura Tarcaului si
ilustrarea protretului fizic al Vitoriei, care este surprinsa torcand pe prispa si gandindu-se
la intarzierea sotului, plecat la Dorna sa cumpere oi.
 Vitoria rememoreaza anii traiti impreuna cu Nechifor, unele fapte si obiceiuri ale
barbatului precum si realizarile lor de pana atunci printre care si cei doi copii, Minodora
si Gheorghita.
Intriga romanului este declansata de intarzierea nejustificata a lui Nechifor Lipan,
personaj absent al romanului, provocandu-I Vitoriei ingrijorare, ganduri negre, vise
simbolica, visand trecerea Sfinxului care sugereaza moartea. De aceea femeia merge la
preotul Danila pentru sfat si rugaciune, dar trece si pe la baba Maranda, vrajitoarea
satului, insa nu gaseste nici aici alinarea de care are nevoie.
Aproape de sarbatorile de iarna, Gheorghita se intoarce acasa si Vitoria decide sa
plece alaturi de el in cautarea lui Nechifor, dar nu inainte de a o trimite pe Minodora la
manastire, a orandui gospodaria di a-i inmana lui Gheorghita un baltag sfintit de preot.
Partea a II-a urmareste desfasurarea actiunii, drumul sotiei munteanului
reconstituind ultimele momente din vista lui Nechifor, transformandu-se intr-o adevarata
coborare in Infern.
Vitoria pleaca spre Dorna, trece Bistrita, face popas la Bicaz unde afla de trecerea
lui Nechifor.
Ajunsi la Vatra Dornei afla ca oierul cumparase 300 de oi si plecase insotit de alti
2 oieri carora se oferise sa le vanda 100 de oi.
Vitoria si Gheorghita refac drumul lui Nechifor si constata ca firul vietii acestuia
se rupsese intre Suha si Sabasa, confirmandu-se premonitiile ei si viziunile din ultimele
luni ale femeii.
Semnele magice se inmultesc, caci il gases pe Lupu intr-i curte din Sabasa, iar cu
ajutorul lui descopera osemintele lui Nechifor.
Alexandru Paleologul realiza o analogie intre actiunile romanului si mitul lui Isis
si Osiris, deoarece calatoria lui Isis in cautarea sotului este de fapt si calatoria Vitoriei in
cautarea lui Nechifor. Similaritatea perfecta este ilustrata si de reconstituirea trupului
celor morti.
Partea a III-a curpinde punctul culminant si deznodamantul ce va incheia
nelinistea lui Nechifor si a Vitoriei Lipan.
Prin inteligenta, intuitie, ambitie si diplomatie, femeia reconstituie cele petrecute
si ii invita pe cei doi presupusi ucigasi, Ilie Cutui si Calistrat Bogza la praznicul
inmormantarii cat si pe subprefect si preoti.
Vitoria reface punct cu punct momentul complotului si crimei cu o precizie de
detectiv. Neclintirea ei il scoate din fire pe Calistrat Bogza csre se repede asupra lui
Gheorghita, insa lovit de baiat cu baltagul si atacat de caine, Bogza isi marturiseste vina
inainte de a muri, iar Ilie Cutui este arestat.
Munteanca pentru care povestea s-a incheiat odata cu marturisirea criminalilor se
elibereaza de povara randuielilor pe care trebuie sa le indeplineasca, iar gandul nu i se
mai intoarce spre trecut, ci i se proiecteaza spre viitor prin pregatirea parastasului de 40
de zile.
Titlul pune intregul roman spre semnele dualitatii, caci baltagul, toporul cu doua
taisuri, un obiect simbolic ambivalent reprezinta atat arma crimei, cat si obiectul actului
justitiar.
 Opera impune un model epic si estetic care dincolo de timp ramane in memoria
cititorului.
Baltagul-caracterizare de personaj

Scriitor cu o opera impresionanta prin vastitate, varietate si profunzime, M.

Sadoveanu se impune prin originalitatea creatiei cu care epicul se impleteste cu liricul, iar
trecutul fuzioneaza cu prezentul.
Opera lui Sadoveanu sta sub semnul realismului, dar spre deosebire de L.
Rebreanu el pastreaza un univers mitic, in care se proiecteaza faptele istorice si marile
evenimente ale vietii umane.
Cel mai remarcabil personaj al romanului este Vitoria Lipan, sotia lui Nechifor al
carei nume inseamna biruinta, vicotrie, concentrand statutul ei in raport cu raul,
orejudecatile lumii in raport cu moartea si chiar in raport cu sine pentru ca gaseste putere
de a reinnoda firul vietii de unde a fost rupt de disparitia lui Nechifor.
Din punct de vedere social, ea este o taranca, o munteanca, o femeie simpla,
credincioasa, care respecta obiceiurile vechi, stramosesti, caci tine post 12 vineri, se
spovedeste si se impartaseste, dar cu toate acestea este si superstitioasa crezand in semne,
vise, descantece si vraji. De aceea, odata cu disparitia lui Nechifor ea se duce atat la
preotul Danila pentru sfat si rugaciune, cat si la baba Miranda, vrajitoarea satului, si
pentru ca nu gaseste la niciunul alinarea de care avea nevoie decide sa plece singura in
cautarea sotului disparut.
Din punct de vedere psihologic si moral, portretul eroinei se contureaza treptat
prin acumulare pe tot parcursul romanului, probandu-i-se calitati precum iubirea,
devotamentul, inteligenta, intuitia si caracterul puternic.
Unul dintre elementele inedite ale operei este suprapunerea evenimentelor pe
schema romanului politist, fapt care duce la identificarea Vitoriei in neobisnuita ipostaza
de detectiv cu basma si opinci.
Eroina stie instinctiv cum sa realizeze portretul robot al celui disparut, cum sa
interogheze martorii, cum sa ii aduca lui Anastaze Bahmez sentimentul ca el a gasit
solutiile cazului.
Inaintea lovicurii decisive, Vitoria speculeaza slabiciunile femeiesti strecurand
intriga intre nevestele ucigasilor. In final, este atat de abila in dozarea tensiunii si in
reconstituirea faptelor incat Calistrat Bogza si Ilie Cutui isi recunosc vina si de acum isi
justifica eticheta de “Hamlet feminin” pe care i-a asociat-o George Calinescu.
O trasatura ilustrativa de caracter este devotamentul de care da dovada pe tot
parcursul romanului fata de sotul ei disparut.
O secventa ilustrativa care pune in valoare aceasta trasatura se construieste inca
din incipitul romanului, cand in ciuda parerilor celorlalti, aceasta decide sa plece in
cautarea lui pentru a afla adevarul. Acelasi devotament este pus in valoare si secventa in
care, gasind oasele sotului ei decide sa-l ingroape crestineste potrivind fiecare os.
O alta secventa care iulstreaza devoatamentul este scena din final, de la parastas,
cand, din devotament pentru sotul ei nu se lasa pana cand ucigasii acestuia nu sunt
pedepsiti.
Relatia dintre doua personaje-Baltagul
Personaj secundar al romaului este Gheorghita, cel care poarta numele taini al lui
Nechifor, caruia ii mosteneste nu numai numele, ci si multe dintre insusiri.
Din punct de vedere social, Gheorghita este fiul Vitoriei si al lui Nechifor, care
pleaca alaturi de mama sa in cautarea oierului disparut.
Din punct de vedere moral, baiatul parcurge un adevarat drum initiatic, trecerea
de la copilarie la adolescenta si apoi barbatie realizandu-se sub indrumarea Vitoriei.
Daca la inceput este cuprins de frica, atunci cand capata curaj este capabil sa
implineasca actul justitiar.
Fiu iubitor si inteligent, el isi cunoaste bine mama si observa toate schimbarile
care se petrec cu dansa “i-au crescut mamei tepi de dracoaica”. Desi nu intelege toate
masurile pe care le lua mama lui privind calatoria, el se supune ascultator si increzator in
hotararile ei “M-oi duce daca spui, dar ce bine sa-mi arati ce si cum, ca sa stiu ce sa fac”.
Pentru Gheorghita, Vitoria nu este doar mama ce il ocroteste si il alinta, ci si
mentorul care il initiaza in tainele vietii mature.
Din momentul in care incepe perioada de ucenicie, relatia lor ilustreaza distanta
dintre maestru si initiat. Femeia nu ingaduie momentrul de slabiciune si il trateaza cu
oarecare aspriciune, sugerandu-i ca vremea copilariei si a jocurilor a trecut si ca trebuie sa
se comporte ca un barbat.
Ultima secventa, maturizarea finala a lui Gheorghita sub protectia Vitoriei care il
indeamna sa realizeze actul justitiar.
In finalul romanului, Gheorghita dovedeste ca este suficient de matur pentru a-si
asuma rolul de cap al familiei in vreme ce Vitoria, caruia flacaul i-a devenit un adevarat
sprijin isi va continua viata obisnuita al carei ritm a fost intrerupt de moartea lui Nechifor.
Iona
De Marin Sorescu
Marin Sorescu este un scriitor care se încadrează in neomodernism și care s-a
remarcat în literatura română prin poezie, proză, dramaturgie, eseistică și critică literară.
În privința dramaturgiei, scriitorul incearca sa sincronizeze temele pieselor de teatru
din literatura română, concentrandu-se asupra destinului uman nefast, existența absurdă a
individului marcată mai puternic la noi din cauza regimului totalitar.
Astfel, Marin Sorescu, in domeniul dramaturgiei, se remarcă printr-o serie de piese
de teatru precum "Iona", "Matca", "Paracliserul" si "Răceală".
O prima trăsătură care motivează încadrarea in neomodernism este data de
reinterpretarea miturilor, Marin Sorescu abordând intr-o manieră diferită felul în care
personajul biblic, Iona, este claustrat in pântecul unui pește, deoarece personajul din piesa
soresciană nu se căiește, ci dimpotrivă, se revoltă împotriva divinității.
O alta trăsătură care pune in valoare încadrarea operei in neomodernism este dată
de folosirea ironiei si a umorului, cat și de utilizarea pregnantă a metaforelor, prin
intermediul cărora se evidențiază ideea imposibilității ființei umane de a evada dintr-un
univers limitat.
Una dintre metaforele centrale ale piesei de teatru este apa, care simbolizează de
fapt viața pe care orice om trebuie să o traverseze, de aceea nu întâmplător peștii care
apar in piesa soresciană încă din incipit ilustrează oamenii care nu sunt conștienți de
îngrădirea propriei existențe.
Mai mult decât atât, peștele uriaș care îl înghite pe Iona ar putea simboliza
societatea totalitară în care toate drepturile au fost anihilate.
Din punct de vedere tematic, piesa pune în valoare singurătatea ființei umane si
frământările perpetue ale acesteia în încercarea de aflare a sinelui. Astfel,
persinajulsorecian se revoltă împotriva destinului de ființă solitară, refuzând astfel să-și
accepte soarta și încercând să-l găsească pe Dumnezeu.
O secvență relevantă pentru tematica piesei este pusă in valoare în al doilea tablou
cand Iona încearcă sa-si demonstreze sieși ca este liber să facă ceva ce-si dorește,
meditând astfel asupra posibilităților de a se salva și încercând în primul rând încercarea
prin logos.
O altă secvență relevantă pentru tematica abordată se conturează in tabloul al treilea
prin intermediul morii de vânt din fața căreia Iona se sustrage, evitând pericolul, in plan
simbolic ilustrând faptul ca personajul refuză să-și conștientizeze propria conditie,
încercând astfel doar să se adapteze.
Mai mult decât atât, în același tablou este surprinsă imaginea celor doi pescari cu
cate o bârnă in spate, simbol al oamenilor care-și acceptă soarta și pe care Iona, de altfel,
nu poate să-i înțeleagă.
Titlul piesei este sintetic si denotativ, punând in prim-plan personajul principal si
eponim, Iona, având totodată și o relevanță simbolică deoarece protagonistul ilustrează în
mod generic o întreagă umanitate care încearcă să-și depășească propria condiție.
Din punct de vedere compozițional, piesa este alcătuită din patru tablouri, care sunt
dispuse de altfel simteric, deoarece dacă primul si ultimul tablou înfățișează lumea
exterioară, cel de-al doilea și al treilea surprind lumea interioară a celor doi pești în care
se află captiv Iona.
Originalitatea piesei "Iona" rezida in faptul ca intregul discurs dramatic este rostit
de un singur personaj(solilocviu).
Primul tablou se deschide cu pericolul de care Iona nu este conștient deoarece se
afla in gura deschisă a unui pește uriaș.
In mod simbolic, acvariul care apare in acest tablou sugereaza de fapt limitele
existenței umane de care oamenii nu sunt conștienți. Astfel, falsa libertate a peștilor din
acvariu sugereaza de fapt ai falsa libertate a protagonistului, acesta fiind un demiurg mai
mic, prizonier al unui demiurg mai mare.
Cel de-al doilea tablou surprinde spațiul claustrant al primului pește in interiorul
căruia se afla pescarul Iona care va încerca sa se adapteze și să-și demonstreze sieși ca
este liber, încercând mai întâi libertatea prin logos.
Un alt simbol ilustrativ pus in valoare in acest tablou este cutitul pe care îl găsește
Iona, ce reprezintă de fapt libertatea de acțiune și pe care nu ezită să îl folosească pentru a
se elibera din pântecul primului pește.
Concepția pe care Iona o are asupra vieții "ar trebui să se pună un grătar la intrarea
in orice suflet" sugerează de fapt că omul trebuie să selecteze cu luciditate lucrurile
importante în viață.
Cel de-al treilea tablou îl surprinde pe Iona in interiorul celui de-al doilea pește, iar
mica moară de vânt din mijlocul acestuia reprezintă un advertisment simbolic. Astfel,
spre deosebire de personajul lui Cervantes, Don Quijote, protagonistul piesei nu-și
înfruntă destinul, ci dimpotrivă se sustrage din fața "dinților de lemn" deoarece nu-și
acceptă propria condiție de ființă solitară.
Iona încearcă să comunice cu semenii săi, cei care îi împărtășesc aceeași condiție și
care au același traseu inițiatic, ilustrativă în acest sens fiind imaginea celor doi pescari,
care sunt surprinși cu câte o bârnă in spate. Această imagine nu este întâmplătoare
deoarece simbolizează oamenii care își poartă propria cruce, care își acceptă destinul, iar
imposibilitatea lui Iona de a comunica cu aceștia sugerează incapacitatea protagonistului
de a-și asuma propriul destin.
Apropierea mortii se insinuează tot mai puternic in conștiința lui Iona, care se
gândește tot mai des la imaginea mamei. Această apariție maternă nu este întâmplătoare
deoarece ființa umana in momente de dificultate ar dori sa se mai nască încă o dată pentru
a nu repeta greșelile săvârșite in trecut.
În finalul tabloului, Iona reușește să spintece burta paștelui, întâi cu cuțitul și apoi
cu unghiile pentru a constata însă în final că se află în pântecul unui alt pește.
Cel de-al patrulea tablou il surprinde pe Iona în spărtura ultimului pește spintecat și
vizualizând orizontul drept un șir de burți de pește începe să se simtă claustrat.
Prin rememorare personajul se întoarce în trecut, amintindu-și de părinți, școală,
lucruri familiare, căutându-și astfel propria identitate, dar conștientizând limitele
existenței sale înțelege că nu este o ființă superioară, ci una muritoare ca oricare alta.
Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței divinității din viața lui și
întregul său traseu nu reprezintă decât o încercare de regăsire a acesteia pentru a-și
demonstra sieși că nu este singur.
 Gestul final pe care Iona il face, acela de spintecare a propriei burți semnifică de
fapt, în manieră simbolică, evadarea individului din propria carceră, din propriul destin
limitat.
Drama se încheie cu replica "Răzbim noi cumva la lumină", ceea ce evidențiază de
fapt un nou început pentru individul eliberat dintr-un spațiu existențial închis.
Gestul sinuciderii pe care Iona il face în final nu trebuie înțeles în sens prorpriu de
vreme ce nicio acțiune din cadrul piesei nu s-a manifestat în cadrul realității, ci tot in plan
simbolic.
Marin Sorescu transformă această operă într-o alegorie din care omul să învețe că
puterea și soluția de a ieși dintr-o situație limitată se află de fapt în sine, în propria
capacitate de adaptare a individului la situațiile dilematice din viața acestuia.
Caracterizare Iona
Marin Sorescu este un scriitor care se încadrează in neomodernism și care s-a
remarcat în literatura română prin poezie, proză, dramaturgie, eseistică și critică literară.
În privința dramaturgiei, scriitorul incearca sa sincronizeze temele pieselor de teatru
din literatura română, concentrandu-se asupra destinului uman nefast, existența absurdă a
individului marcată mai puternic la noi din cauza regimului totalitar.
Astfel, Marin Sorescu, in domeniul dramaturgiei, se remarcă printr-o serie de piese
de teatru precum "Iona", "Matca", "Paracliserul" si "Răceală".
Din punct de vedere social, Iona reprezinta pescarul aflat in asteptarea pestelui cel
mare, simbolic pentru destinul ce-i va fi harazit. Desi Iona are o identitate sociala, el este
un personaj generic deoarece reprezinta o intreaga umanitate prin zbuciumul si
framantarile sufletesti ale acestuia in cautarea intelegerii propriului destin.
Iona este personajul principal si eponim al piesei in conturarea careia autorul
apeleaza la tehnica moderna, a monologului dialogat sau a solilocviului. Astfel, pe tot
parcursul dramei, Iona se dedubleaza purtand conversatii cu sine pentru a pune in valoare
o serie de idei precum existenta si destinul uman.
Din punct de vedere psihologic si moral, Iona se dovedeste a fi o fire meditativa
deoarece isi pune probleme existentiale incercand astfel sa-si inteleaga propria conditie.
Iona este un om singur care se zbate neputincios intre limitele propriei existente
pentru ca in final sa ajunga la concluzia ca adevarata libertate se afla in sine, in propia
capacitate de a-si depasi conditia.
Trastaura de caracter dominanta a protagonistului este ambitia de care acesta da
dovada, cat si perseverenta care-l insoteste la orice pas deoarece incearca sa isi inteleaga
propria singuratate.
O secventa ilustrativa pentru trasatura de caracter a personajului se evidentiaza in
cel de al trilea tablou, prilej cu care spinteca si burta ultimului peste mai intai cu cutitul si
apoi cu unghiile in incercarea de a evada din spatiul clautrant in care se afla „o scot eu la
cap intr-un fel si cu asta nici o grija”.
O alta secventa relevanta pentru ambitia si perseverenta protagonistului este pusa in
valoare in cel de al patrulea tablou, prilej cu care Iona apare in spartura ultimului peste
spintecat cu „barba lunga si ascutita”, sugerandu-se astfel faptul ca protagonistul nu a
renuntat in a cauta solutia in ciuda varstei inaintate.
,,Ion” – Liviu Rebreanu

Considerat de către Eugen Lovinescu o creație obiectivă importantă pentru

dezvoltarea literaturii noastre epice, romanul realist și obiectiv ,,Ion” de Liviu Rebreanu a
fost publicat în 1920, început în 1913, fiind o realizare a perioadei interbelice.
O primă trăsătură care justifică încadrarea operei în realism este reprezentarea
verosimilă a lumii rurale de la începutul secolului al XX-lea, din perspectiva unui narator
omniscient și omniprezent, perspectiva narativă fiind auctorială și heterodiegetică, care
nu se implică în destinul personajelor, chiar dacă îi este cunoscut ceea ce se întâmplă cu
personajele sale. În această direcție, Nicolae Manolescu avea să afirme în ,,Arca lui Noe”
că: ,,Rebreanu este neîndoielnic un artist obiectiv. Romancierul vrea să creeze impresia că
e un observator”.
Specifice operei realiste, relațiile temporale și spațiale sunt clar precizate pentru a
încadra subiectul într-o anumită perioadă când condiția țăranului român era legată de
problematica pământului: statutul unui locuitor din satul Pripas depindea de pământul pe
care acesta îl deținea. Pe de altă parte, condiția intelectualului are în vedere conflictul de
natură etnică din Ardeal, spațiul fiind stăpânit de austro-ungari.
O altă trăsătură care încadrează opera în realism este tipul de personaj, anume cel
tipic, în împrejurări tipice, Ion fiind figura simbolică a țărănimii, față de care scriitorul are
o profundă admirație, considerând-o ,,singura realitate inalterabilă”. Personaj eponim,
rotund, Ion este țăranul lipsit de pământ, care dorește să-și schimbe condiția socială: fiul
lui Alexandru Pop Glanetașu, etichetat drept un ,,sărăntoc”, se căsătorește cu Ana pentru
a obține pământurile lui Vasile Baciu. În acest roman, condiția țăranului nu este, însă,
prezentată separat de cea a intelectualului, folosindu-se tehnica planurilor paralele, ceea
ce dă operei un caracter modern.
Titlul și tema, respetciv numele personajului și viața socială a satului transilvănean
interbelic, reprezintă, de asemenea, elemente specifice creației epice obiective.
Construcția subiectului se realizează pe două planuri, prin înlănțuire sau
alternanță, acțiunea fiind destinată atât personajelor care gravitează în jurul lui Ion, cât și
preotului Belciug, respectiv familiei Herdelea (Zaharia și Maria, Titu, Laura și Ghighi).
Structura romanului este circulară, numită de scriitor ,,corp sferoid”, datorită celor
trei elemente de la început: din incipit, hora, pe care Nicolae Manolescu o numește ,,o
horă a soartei”, drumul și crucea, iar în final, hramul bisericii lui Belciug, crucea și
drumul, ce simbolizează ieșirea din ficțiune.
În ceea ce privește condiția țăranului, se creează o contopire a acestuia cu
pământul, scriitorul fiind inspirat de un episod marcant, în care un țăran își sărută
pământul, ceea ce l-a determinat să-l identifice pe Ion cu pământul său: ,,Își coborî
fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Astfel, se creează următoarele
ipostaze: pământ – stihie, pământ – ibovnică, pământ – mamă. Prin urmare, viața lui Ion
se reduce la instinctul de stăpânire a pământului ajungând să fie, în viziunea lui George
Călinescu, ,,o brută care a batjocorit o fată”, pe când Eugen Lovinescu îl laudă că este
înzestrat cu voință, lăsând glasul iubirii pentru a-l domoli pe cel al pământului.
Sinuciderea Anei, urmată de moartea lui Petrișor, nu sunt întâmplări suficient de
dramatice pentru Ion, care se simte atotputernic când obține pământurile.
O primă secvență este cea a conflictului de natură exterioară dintre Ion și George
Bușbuc, conflict ce anticipează destinul protagonistului care va fi omorât de către George,
în urma idilei cu Florica, soția acestuia. hora este un element etnografic, relevant pentru
lumea satului, ierarhizată în funcție de criteriul social.
Un alt episod semnificativ pentru legătura lui Ion cu pământul este prezentat în
capitolul ,,Sărutarea” și descrie detaliat trăirile țăranului înpătimit, ale cărui mîini ce iau
bulgări de pământ se transformă în ,,mănuși de doliu”.
În paralel, se urmărește viața intelectualității, Zaharia Herdelea este figura
învățătorului dedicat, Titu Herdelea, poet și jurnalist, are ca ideal să ajungă, cum spune el,
în România.
Conflictele romanului sunt multiple, atât de natură exterioară (Ion – Vasile Baciu,
Ion – Simion Lungu, Belciug – Zaharia Herdelea), cât și cele de natură interioară,
relevant fiind cel care îl stăpânește pe Ion, dintre glasul pământului și cel al iubirii.
În concluzie, opera lui Liviu Rebreanu prezintă o monografie a statului
transilvănean dintr-o perioadă în care țăranul își găsea identitatea în pământul său.
 
 ,,Ion” – Liviu Rebreanu

Caracterizarea personajului principal (Ion)

Considerat de către Eugen Lovinescu o creație obiectivă importantă pentru

dezvoltarea literaturii noastre epice, romanul realist și obiectiv ,,Ion” de Liviu Rebreanu a
fost publicat în 1920, început în 1913, fiind o realizare a perioadei interbelice.
Protagonistul romanului este un personaj de tip realist, eponim și rotund, o întruchipare a
simbolului țăranului român din lumea rurală transilvăneană a secolului al XX-lea. Acesta
reprezintă dorința de a avea pământ într-un spațiu în care demnitatea era condiționată de
pământul dobândit.
În viziunea criticilor literari, Ion este un personaj controversat, fiind pe de o parte
lăudat pentru ambiția sa (Eugen Lovinescu), pe de altă parte disprețuit din cauza laturii
sale inumane: ,,O brută care a batjocorit o fată” (George Călinescu).
Reprezentând condiția țăranului român, Ion este personajul ce a avut ca punct de
plecare surse de inspirație reale, fiind imaginea celui pe care scriitorul l-a surprins
exprimându-și dragostea față de pământ. De asemenea, personajul romanului omonim
reprezintă concepțiile autorului față de o clasă socială pe care o consideră inalterabilă.
Fiind alcătuit din 13 capitole, romanul este structurat pe două planuri ce se
intersectează pe parcursul acțiunii: condiția țăranului și condiția intelectualului, Ion fiind
liantul acestora. În ceea ce-l privește, se poate spune că trăsătura dominantă de caracter
este dorința de a avea pământ, având în vedere contextul defavorizant în care se află
personajul: considerat ,,un sărăntoc”, se simte ca ,,un vierme” în fața pământului și nu are
parte de respect în lumea satului.
Modalitățile de caracterizare sunt atât cele directe, cât și cele indirecte. Prin cea
directă, naratorul îl consideră ,,iute și harnic”, scoțând în evidență statutul moral inițial al
personajului: este dornic să muncească pământul. De asemenea, tot prin caracterizarea
directă, reies trăsăturile negative ale personajului, Vasile Baciu numindu-l un ,,hoț”, fiind
preocupat să profite de Ana, fata cu pământuri.
Prin caracterizare indirectă, trăsăturile lui Ion reies, mai ales, din relația sa cu
pământul, o legătură de contopire, o suprapunere a părților unui întreg: pământul
reprezintă pentru Ion, dincolo de obiect al muncii sale, o ,,ibovnică”, având chiar și
ipostază maternă întrucât simte, atunci când obține pământul, că nu îi lipsește nimic. Este
însetat până la lăcomie, sărută bulgării de pământ cu patimă, se simte atotputernic, părând
că are totul.
O secvență semnificativă este episodul din capitolul ,,Sărutarea”, din care reiese
această relație de interdependență între Ion și pământul ridicat la rang de personaj.
O altă trăsătură dominantă este latura instinctuală, personajul fiind lipsit de rațiune
atunci când dorește să obțină ceva. Pe de o parte, pentru a avea pământ, se lasă
pradă ,,instinctului de posesiune” (Nicolae Manolescu), pe de altă parte atunci când o
vrea pe Florica acționează tot sub puterea instinctului, ignorând faptul că aceasta devenise
soția lui George Bulbuc. Din aceste exemple, reiese că Ion este un dezumanizat, care
dorește să-și îndeplinească visul fără să se gândească la consecințe. Este ambițios, dar
viclean, deoarece folosește mijloace inadecvate în atingerea scopului. Este insensibil față
de Ana și față de copilul său, căzând pradă propriei obsesii. Este un personaj complex, ce
oscilează între două ,,glasuri”, dar inferior prin simplitatea modului prin care își atinge
scopul.
Prin urmare, fiind tipic unei lumi în care doar pământul contează, personajul
realist din romanul ,,Ion” de Liviu Rebreanu reprezintă expresia dorinței de a-l obține.
 ,,Ion” – Liviu Rebreanu

Relația dintre două personaje (Ion și Ana)

Considerat de către Eugen Lovinescu o creație obiectivă importantă pentru

dezvoltarea literaturii noastre epice, romanul realist și obiectiv ,,Ion” de Liviu Rebreanu a
fost publicat în 1920, început în 1913, fiind o realizare a perioadei interbelice.
Relațiile dintre personajul principal al romanului și Ana, fiica lui Vasile Baciu,
sunt evidențiale în tema operei, întrucât viața satului transilvănean interbelic era
condiționată de pământurile pe care le aveau țăranii.
Ion, personaj eponim, realist, rotund în devenire, fiul lui Alexandru Pop
Glanetașu, reprezintă figura țăranului român lipsit de pământ, motiv pentru care este
determinat să lupte pentru a-și depăși condiția. Soluția este găsită în căsătoria sa cu ana,
situație ce declanșează conflictul principal al cărții, dintre Ion și Vasile Baciu, tatăl Anei.
Tipul fetei urâte, dar cu avere, Ana este personajul cu statutul de victimă în fața lui
Ion. Chiar dacă nu este iubită de cel care-i va deveni soț, Ana își acceptă acest statut, așa
cum observa George Călinescu: ,,În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de
lucru, de zestre și o producătoare de copii”.
O primă secvență ce reliefează relația dintre Ion și Ana este cea din incipitul
romanului, în care este descris drumul ce introduce cititorul în ficțiune, unde se sugerează
prin detaliile ,,când în dreapta, când în stânga” ezitările lui Ion în ceea ce privește
alegerea soției: ,,Florica era săracă… Ana avea locuri și case și vite multe”.
În ceea ce privește alegerea pe care o va face personajul lui Liviu Rebreanu,
aceasta se bazează pe considerente materiale, glasul pământului fiind mai puternic decât
glasul iubirii. Caracterizat direct de către narator, ,,harnic și iute”, Ion devine un personaj
controversat ce provoacă o adevărată polemică în rândul criticilor literari: dacă pentru
George Călinescu este ,,o brută care batjocorește o fată”, pentru Eugen Lovinescu este
înzestrat cu ambiție și hotărâre. Prin urmare, relația dintre cei doi este de interdependență,
Ion fiind pentru Ana o șansă de împlinire personală, iar ana pentru Ion, o șansă de
împlinire în plac social. Din nefericire, personajul feminin nu-și atinge scopul, ajungând
să cadă pradă autodistrugerii. În ciuda încercărilor de a-și câștiga locul dorit în inima lui
Ion, Ana este o persoană cu un destin ratat, caracterizată direct de către Ion în aceeași
manieră negativă: ,,tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea”.
O altă secvență semnificativă pentru statutul ei de victimă este cea în care
naratorul descrie într-o manieră realistă, chiar înfricoșătoare, hotărârea drastică pe care o
ia de a se sinucide. Convinsă că Ion s-a folosit de averea familiei sale, Ana realizează
comportamentul înșelător al soțului ei: ,,prefăcătorie a fost dulceața, precum prefăcătorie
a fost până și îmbrățișarea lui cea dintâi”.
În concluzie, Ion întruchipează tipul de om viclean și manipulator, iar Ana, ființa
sensibilă și neîncrezătoare, relația dintre cei doi fiind una de subordonare, relație sugerată
chiar de specificul societății rurale din acea perioadă.
Morometii
De Marin Preda

Continuand traditia romanelor romanesti de inspiratie rurala si problematica sociala

ale lui Ion Creanga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu si Ioan Slavici, Marin Preda a
adus in literature romana o noua viziune asupra lumii rurale, o viziune moderna,
modificand partial tiparele traditionale ale existentei taranesti. Astfel vechii vieti
stereotype desfasurate intr-o plana succesiune de intamplari I se descopera acum o
dimensiune spiritual si afectiva profunda.
„Moromeții” de Marin Preda este opera fundamental a literaturii romane in care
scriitorul exploreaza universal taranesc privit sub incidenta unui destin istoric nefast, cel
de al Doilea Razboi Mondial.
Romanul este o monografie a satului românesc din Câmpia Dunării, înfățisat în
două perioade distincte care corespund celor două volume: anul 1936, când „viața se
scurge aici fără conflicte mari” și perioada de după 1950, când colectivizarea forțată
conduce la dispariția din istorie a clasei țăranilor proprietari de pământ.
O altă sursă de inspirație pentru scrierea operei o reprezintă chiar familia autorului,
astfel încât personajul principal, Ilie Moromete, îl are la bază pe tatăl său, Tudor
Cărărașu, iar unul dintre fii, Nilă, este modelat după fratele scriitorului, Ion.
Roman obiectiv, „Moromeții” se încadrează în realism, curent literar apărut în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție împotriva sensibilității și subiectivității
romantice, promovând în schimb obiectivitatea și veridicitatea întâmplărilor prezentate.
O primă trăsătură care atestă încadrarea în realism a operei este dată de veridicitatea
cu care este prezentată acțiunea, opera reconstituind o perioadă de criză din viața satului
tradițional românesc, marcată de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt
înregistrate transformările vieții rurale, a mentalităților și instituțiilor. Astfel, acțiunea
celui de-al doilea volum surprinde reforma agrară din 1954 cu prefacerile pe care aceasta
le aduce, dar și transformările sociale percepute ca un fenomen abuziv astfel încât satul
tradițional românesc intră într-un proces de disoluție.
Fiul cel mic al lui Ilie Moromete, Niculae, reprezintă în roman mentalitatea
colectivistă, cea impusă, acesta reîntorcându-se în sat pentru a supraveghea primele forme
colectiviste de muncă, precum strângerea și predarea cotelor.
O altă trăsătură care motivează apartenența la realism e perspectiva narativă a unui
narator heterodiegetic, omniscient și omniprezent și completată prin aceea a reflectorilor,
Ilie Moromete în primul volum și fiul său, Niculae, în cel de-al doilea.
Mai mult decât atât, sunt fixate precis reperele spațio-temporale, acțiunea
desfășurându-se atât în satul Siliștea-Gumești, cât și la București, într-un timp istoric real
începând cu vara anului 1936, cu trei ani înainte celui de-al Doilea Război Mondial, și
culminând cu anul 1962, prilej cu care se evidențiază atât dispariția ultimului țăran
autentic, cât și a satului tradițional.
Tema romanului o constituie dispariția unui mod de viață statornicit de veacuri, sub
presiunea timpului istoric, destinul unei clase sociale, cea a țăranilor proprietari de
pământ reprezentat simbolic prin destrămarea familiei Moromete.
 O primă scenă ilustrativă pentru temă și totodată cel dintâi moment care adună
familia, alcătuită din două ramuri unite prin tată, este cina. Gest ritualic, păstrat
neschimbat de sute de ani, cina țărănească are un caracter solemn și aproape sacru.
Aceasta preconizează iminenta destrămare a familiei, simbolizată prin amplasarea celor
trei fii, Nilă, Achim și Paraschiv, pe partea din afară a tindei.
Această scenă a fost considerată de Ovidiu Crohmălniceanu cea dintâi schiță
psihologică a familiei Moromete deoarece cu acest prilej sunt analizate relațiile dintre
membrii familiei. Ies la iveală conflictele latente care vor duce la destrămarea familiei:
Paraschiv, Nilă și Achim își urăsc mama vitregă și nu suportă autoritatea unui tată pe
care-l considerau incapabil să câștige bani.
În ceea ce-l privește pe Ilie Moromete acesta pare sa domine o familie numeroasă,
alcătuită din copii proveniți din căsătorii diferite și învrăjbiți din cauza averii.
Scena cinei se dovedeste a fi simbolica in cadrul romanului deoarece prin
amplasarea celor trei frati, Nila, Achim si Paraschiv pe partea din afara tindei se
preconizeaza viitoarea lor fug ace va duce la iminenta destramare a familiei.
O altă secvență semnificativă a romanului este cea a tăierii salcâmului, deoarece
pentru a-si rezolva datoriile, Ilie Moromete este nevoit sa doboare arboreal sacru.
Salcamul reprezinta un intreg univers al armoniei si echilibrului care prin taierea lui
adduce un dezechilibru atat in familie cat si in satul traditional romanesc.
Tăierea salcâmului are loc duminica, în zori, în timp ce, în cimitirul apropiat,
femeile își plângeau morții lucru ce prefigureaza destramarea si prabusirea satului
traditional.
Salcâmul a fost socotit, în concepția lui Eugen Simion, drept dublul vegetal al lui
Ilie Moromete astfel incat tăierea arborelui sacru anticipează dispariția ultimului țăran
autentic.
Titlul așază membrii familiei Moromete în centrul romanului, o familie numeroasa
macinata de conflicte mocnite al carei destin se afla in prim-plan.
Din punct de vedere compozițional, romanul este alcătuit din două volume, primul
surprinzând destrămarea unei familii de țărani, simbolică pentru distrugerea satului
tradițional, conturată în cel de-al doilea roman.
Cu toate că modalitatea artistică și problematica celor două volume diferă, romanul
este unitar deoarece surprinde și reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de
frământări social-istorice, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial.
Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerația gradată a
timpului narațiunii, acțiunea desfășurându-se cu trei ani înainte izbucnirii celui de-al
Doilea Război Mondial și cuprinde trei părți semnificative pentru viața familiei lui Ilie
Moromete.
Prima parte, derulându-se de sâmbătă seara până duminică noaptea, pune în prim-
plan familia Moromete și conflictele din cadrul acesteia puse în valoare prin două scene
semnificative: cea a cinei și cea a tăierii salcâmului.
Cea de-a doua parte a volumului I surprinde intriga romanului, generată de dorința
celor trei fii, Nilă, Achim și Paraschiv, de a obține independența financiară. Astfel,
simțindu-se nedreptățiți pentru că tatăl lor se însurase cu Catrina, femeia cu care mai are
alți trei copii, Tita, Ilinca și Niculae, cei trei băieți, îndrumați de Guica, sora lui
Moromete, vor da o mare lovitură familiei.
Pe parcursul celor două săptămâni sunt surprinse acțiunile acestora, astfel încât
dacă, inițial, Achim pleacă cu oile la București, ulterior, Nilă și Parashiv vor fugi cu caii
și o parte din zestrea fetelor.
Din drama lui Ilie Moromete se consumă și ultima parte a primului volum, prilej cu
care țăranul e nevoit să vândă o parte din pământuri pentru a-și reîntregi gospodăria, dar
și pentru a plăti foncierea, rata la bancă și taza de școlarizare a lui Niculae.
Planurile secundare ale romanului, ilustrate prin povestea de iubire dintre Birică și
Polina, boala lui Boțoghină și revolta lui Țugurlan, întregesc acțiunea, conferind operei
statutul de frescă socială.
În finalul primului volum, autorul creează o simetrie prin intermediul motivului
timpului, care, inițial dovedindu-se a fi răbdător cu oamenii, devine intolerant și
necruțător.
În volumul al doilea, în centrul acțiunii stă existența satului intrat, după cel de-al
Doilea Război Mondial, într-o epocă de disoluție al vechilor forme de viață. Semnele
acestei schimbări se ivesc peste tot, precum schimbarea autorităților sătești, comisiile care
se urcă în podurile țăranilor pentru a le lua grâul sau jandarmul care le itnerzice
siliștenilor să stea de vorbă unii cu alții.
Astfel, conflictul dintre tată și cei trei fii din primul volum se mută în plan secund,
iar conflictul principal se declanșează între țărani și comuniștii care doreau să-și impună
regulile.
Deși Ilie Moromete pleacă la București în încercarea de a-și aduce acasă fiii fugari,
refuzul lor categoric sugerează destrămarea definitorie a familiei, care se continuă cu
moartea lui Nilă în cel de-al Doilea Război Mondial și sfârșitul tragic al lui Paraschiv,
răpus de tuberculoză.
Fiul cel mic al lui Moromete, Niculae, se înscrie în partidul comunist și se
reîntoarce în sat pentru a supraveghea primele forme colective de muncă.
Moartea unuia dintre țărani e pusă pe seama activistului Niculae, care e destituit din
funcție, iar romanul cunoaște deznodământul zece ani mai târziu, la înmormântarea lui
Ilie Moromete, Niculae fiind atunci inginer horticol și căsătorit cu Mărioara lui Adam
Fântână. Chiar dacă moartea tatălui a lăsat urme adânci în sufletul lui Niculae, cei doi se
vor împăca în finalul romanului, în visul băiatului.
În ceea ce privește conflictele romanului, în prim-plan se află neînțelegerile dintre
tată și cei trei fii, care îl acuză pe Ilie Moromete de o proastă gestionare a bunurilor
materiale și de faptul că se căsătorise cu Catrina, cu care mai avea încă trei copii.
Un alt conflict exterior pus în valoare în cadrul romanului este cel dintre cei trei fii
și mama lor vitregă, Catrina. Acesta este alimentat de Guica, sora lui Ilie Moromete, care
era nemulțumit de faptul că fratele ei se căsătorise cu Catrina și nu a lăsat-o să aibă grijă
de băieți, care la rândul lor s-ar fi ocupat de ea la bătrânețe. Astfel, instigați de Guica,
băieții vor da o grea lovitură familiei, deoarece fug cu caii și o parte din zestrea fetelor,
obligându-l astfel pe țăran să vândă o parte din pământuri.
Cât despre conflictul interior, acesta se declanșează în sufletul lui Ilie Moromete,
între ceea ce gândește și ceea ce se întâmplă în societatea în care trăiește. Astfel,
personajul este un idealist, întrucât speră ca familia să-l înțeleagă, refuzând să vadă
semnele unei iminente destrămări ale acesteia.
Ilie Moromete a fost numit de criticii literari „cel din urmă țăran” deoarece până în
clipa morții, acesta refuză să creadă că rostul lui în lume ar fi trebuit să fie altul și că
țăranul tradițional trebuie să dispară.
Romanul Morometii se dovedeste a fi o opera literara ce depaseste prin originalitate
operele anterioare de inspiratie rurala, fixand un moment decisive in evolutia prozei
contemporane.
Morometii-caracterizare
De Marin Preda
Continuand traditia romanelor romanesti de inspiratie rurala si problematica sociala
ale lui Ion Creanga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu si Ioan Slavici, Marin Preda a
adus in literature romana o noua viziune asupra lumii rurale, o viziune moderna,
modificand partial tiparele traditionale ale existentei taranesti. Astfel vechii vieti
stereotype desfasurate intr-o plana succesiune de intamplari I se descopera acum o
dimensiune spiritual si afectiva profunda.
„Moromeții” de Marin Preda este opera fundamental a literaturii romane in care
scriitorul exploreaza universal taranesc privit sub incidenta unui destin istoric nefast, cel
de al Doilea Razboi Mondial.
Personajul central al romanului este Ilie Moromete, reprezentându-l pe țăranul
tradițional aflat într-un moment de răscruce al istoriei. Drept sursă de inspirație, acesta îl
are la bază pe tatăl autorului, Tudor Cărărașu, despre personaj spunând însuși Marin
Preda că„a existat în realitate, a fost tatăl meu”.
Din punct de vedere social, Ilie Moromete este un țăran dornic de a-și păstra
pământurile, soțul Catrinei și tatăl a șase copii: Ilinca, Tita, Niculae, Nilă, Achim și
Paraschiv. El este și fratele Mariei Moromete, poreclită Guica, cu care intră în conflict
atunci când femeia îi determină pe cei trei fii din căsătoria anterioară a lui Moromete să
se revolte împotriva familiei.
Atitudinea și faptele lui Moromete îl caracterizează ca pe un „țăran absolut”,
convins că existența sa reprezintă centrul Universului și că modul lui de viață este cel mai
bun posibil.
În ceea ce privește statutul psihologic și moral, Ilie Moromete se deovedește a fi
naiv, întrucât crede că-și poate ține aproape familia. De asemenea, el deține arta
disimilării, încercând să-i convingă pe cei din jurul său că nu există un puternic conflict
interior care-l macină neîncetat, frământare lăuntrică determinată de iminenta destrămare
a familiei.
Trăsătura dominantă de caracter a protagonistului este naivitatea de care acesta dă
dovadă deoarece nici până în finalul romanului nu reusește să-i țină aproape pe cei trei fii
rătăcitori, Nilă, Achim și Paraschiv.
O primă secvență ilustrativă se evidențiază în primul volum al romanului, atunci
când cei trei băieți dau o lovitură grea familiei, fugind la București cu caii, oile și o parte
din zestrea fetelor.
Vălul iluziei că-și va rezolva probleme îl împiedică să vadă realitatea, Moromete
ignorând conflictele care stăteau gata să se dezlănțuie chiar în familia lui, iar acesta
consideră că a făcut tot ce trebuia pentru băieții săi, păstrându-le pământul.
Fuga la București a fiilor săi conduce nu doar la destrămarea familiei. În aceeași zi,
Moromete îi vinde lu Tudor Bălosu o parte din pământul familiei și locul din spatele
casei; nepăsarea lui e doar o „mască”, menită să-i ascundă durerea. De acum, Ilie
Moromete va deveni un alt om.
O altă secvență reprezentativă pentru trăsătura de caracter a protagonistului este
pusă în valoarea în al doilea volum, când Ilie Moromete pleacă la București în încercarea
de a-și aduce acasă fiii rătăcitori. Refuzul lor categoric sugerează destrămarea definitorie
a familiei, care se continuă cu moartea lui Nilă în cel de-al Doilea Război Mondial și
sfârșitul tragic al lui Paraschiv, răpus de tuberculoză. Cu toate acestea, bărbatul nu-și
pierde bucuria contemplării lumii.
În ceea ce privește conflictele romanului, în prim-plan se află neînțelegerile dintre
tată și cei trei fii, care îl acuză pe Ilie Moromete de o proastă gestionare a bunurilor
materiale și de faptul că se căsătorise cu Catrina, cu care mai avea încă trei copii.
În ciuda faptului că scena cinei îi fixează lui Ilie Moromete statutul de pater
familias, stăpân necontestat și tată imperativ care „stătea parcă deasupra tuturor”, acesta
pare irelevant în fața celor trei fii, Nilă, Achim și Paraschiv, care nu suportă autoritatea
unui părinte pe care-l considerau incapabil să câștige bani.
Un alt conflict exterior pus în valoare în cadrul romanului este cel dintre cei trei fii
și mama lor vitregă, Catrina. Acesta este alimentat de Guica, sora lui Ilie Moromete, care
era nemulțumit de faptul că fratele ei se căsătorise cu Catrina și nu a lăsat-o să aibă grijă
de băieți, care la rândul lor s-ar fi ocupat de ea la bătrânețe. Astfel, instigați de Guica,
băieții vor da o grea lovitură familiei, deoarece fug cu caii, oile și o parte din zestrea
fetelor, obligându-l astfel pe țăran să vândă o parte din pământuri.
Cât despre conflictul interior, acesta se declanșează în sufletul lui Ilie Moromete,
între ceea ce gândește și ceea ce se întâmplă în societatea în care trăiește. Astfel,
personajul este un idealist, întrucât speră ca familia să-l înțeleagă, refuzând să vadă
semnele unei iminente destrămări ale acesteia.
Ilie Moromete a fost numit de criticii literari „cel din urmă țăran” deoarece până în
clipa morții, acesta refuză să creadă că rostul lui în lume ar fi trebuit să fie altul și că
țăranul tradițional trebuie să dispară. Convins că „omul trebuie să țină la rostul lui”, el își
apără libertatea interioară, condiționată de proprietatea asupra pământului.
În final, bătrânul Moromete ajunge neputincios și împuținat de ani, ultimele lui
cuvinte constituind o impresionantă sumă a vieții „Domnule, eu totdeauna, am dus o viață
independentă!”
Personaj protagonist și eponim, Ilie Moromete este nu doar poziționat în centrul
romanului, dar și în centrul unui Univers, cel al satului românesc tradițional aflat într-o
perioadă de frământări social-istorice, întrucât soarta lui este simbolică pentru soarta
tuturor țăranilor.

Flori de mucigai
De Tudor Arghezi
Opera lui Tudor Arghezi strabate ca un lant muntos intreg veacul al XX-lea,
presarand de-a lungul anilor cele peste 100 de volume de poezie, proza si publicistica.
Modernismul este curentul literar care a aparut la mijlocul secolului XIX, pana in
perioada postbelica a secolului XX, iar reperul initial al modernismului este volumul
“Florile raului” de Charles Baudelaire care impune estetica uratului.
In literature romana, modernismul este teoretizat si promovat de Eugen Lovinescu
prin revista si cenaclul “Sburatorul”, impunand totodata si teoria sincronismului care
presupunea inspiratia din diferite domenii precum religie, filosofie, etc.
 Poezia “Flori de mucigai” face parte din volumul cu acelasi nume care este
inspirata din perioada petrecuta de scriitor in inchisoarea de la Vacaresti.
O prima trasatura care incadreaza poezia in modernism vizeaza interesul acordat
esteticii uratului si preferinta pentru utilizarea unor cuvinte nepoetice precum “unghie”,
“mucigai”, “groaza”, “Scrum” cu intentia de a pune in valoare efortul creator.
O alta trasatura care motiveaza incadrarea in modernism a poeziei este data de
utilizarea limbajului popular “parete”, “firida”, al celui arhaic “stihuri”, cat si al
termenilor religiosi prin enumeratia sugestiva a celor trei apostolic “lui Luca, lui Marcu si
lui Ioan”.
Din punct de vedere thematic, poezia ilustreaza conditia nefericita a artistului nevoit
sa creeze intr-un mediu ostil, in care este lipsit de instrumentele scrisului.
Mai mult decat atat, este pusa in valoare si tema creatiei si felul in care opera ia
nastere in ciuda universului damnat care determina eul liric la izolare.
O secventa ilustrativa pentru tema poeziei se contureaza inca din incipitul poeziei,
prilej cu care este pus in valoare efortul creator “le-am scris cu unghia pe tencuiala/ Pe un
parete de firida goala/ Pe intuneric, in singuratate”.
O alta secventa care contureaza tema abordata se raporteaza asupra celor doua
metafore suggestive pentru inspiratia creatoare “unghia ingereasca” si “unghia de la mana
stanga”. Astfel ca prima metafora ilustreaza felul in care creatia este data de harul divin,
figurat prin enumeratia celor trei apostolic si a celor trei simboluri reprezentative “nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul/ care au stat imprejurul/ lui Luca, lui Marcu si lui
Ioan”.
Spre deosebire de prima metafora, cea de-a doua ilustreaza imposibilitatea eului
liric de a duce la bun sfarsit creatia, fiind lipsit de harul divin intr-un univers al degradarii
si de aceea actual creatiei devine pur omenesc, fiind nascut din chinul sau launtric.
Sintagma care denumeste titlul poeziei, aminteste de „Florile raului”, creatie a lui
Charles Baudelaire fiind un oximoron care creeaza o imagine contradictorie a unei lumi
in care valorile umane sunt degradate, aceasta sintagma fiind emblematica pentru
ilustrarea esteticii uratului. In sens conotativ, florile reprezinta acea mica palpaire de
umanitate care se pastreaza in intunericul fiintei claustrante.
Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din doua strofe inegale,
prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar a doua conturand imposibilitatea artistului de
a crea intr-un mediu ostil.
Prima strofa surprinde conditia nefericita a poetului care creeaza intr-un spatiu al
claustrarii, intr-o solitudine impusa, lipsindu-i uneltele scrisului acesta incearca sa zgarie
„cu unghia pe tencuiala/ pe un parete de firida goala”, versuri nascute din dorinta de a
comunica.
Solitudinea fiintei captive intr-un spatiu al nesfarsitei nopti se proiecteaza la nivel
cosmic prin raportarea la parintii textelor sacre „Luca, Marcu si Ioan”, asupra carora s-a
pogorat harul divin figurat prin simbolurile biblice „Nici de taurul, nici de leul, nici de
vulturul”.
Eul liric se distanteaza de acesti sfinti deoarece el scrie cu „puterile neajutate”, actul
poetic devenind pur omenesc.
 Poetul pierde notiunea duratei temporale „sunt stihuri fara an” si resimte apropierea
mortii prin „Sete de apa/ si de foame de scrum/ stihurile de acum” sunt lipsite de gratie
divina, „de har” pentru ca „s-a tocit unghia ingereasca”. Credinta poetului ca actul creator
va fi posibil „am lasat-o sa creasca”, este zadarnica deoarece inspiratia pare a se fi retras
defintiv, totul parand de nerecunoscut „si nu a mai crescut/ sau nu o mai am cunoscut”
Ultima secventa aplifica dezadejdea eului liric, aceasta fiind reprezentata prin
atmosfera sumbra „era intuneric. Ploaia batea departe, afara”, provocand acestuia o
durere profunda deoarece actul creatiei nu se mai poate realiza „Si ma durea mana ca o
ghiara/ Neputincioasa sa se stranga”.
Nevoia de comunicare si setea de a-si exprima trairile il silesc sa scrie cu „unghia
de la mana stanga” simbolizand fortele demonice in opozitie cu puterea divina. Astfel se
contureaza vitregiile la care este supus poetul si disperarea acestuia aflat in postura
omului constrans in a-si exprima liber ideile.
Opera lui Tudor Arghezi aduce in limba romana o opera care se distinge prin
noutatea izbitoare, atat tematic, cat si al limbajului.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
De Lucian Blaga

Lucian Blaga este unul dintre spiritele majore ale secolului XX promovand
deopotriva prin opera sa poetica si filosofica, ideile modern ale timpului sau.
In opinia lui Lucian Blaga, rolul poetului este de a potenta tainele lumii prin trairea
interioasa optand astfel pentru cunoasterea luciferica prin care isi desemneaza propria
cale de adancire a misterului si de protejare a tainelor prin creatie.
In problematica cunoasterii, Lucian Blaga sustine ca exista doua tipuri, cea
luciferica si cea paradisiaca. Astfel cunoasterea paradisiaca este de tip rational, fiind
specifica oamenilor de stiinta care doresc deslusirea tainelor, insa cunoasterea se
dovedeste a fi aproximata devenind incapabil sa atinga absolutul.
In privinta cunoasterii luciferice, constatam ca se adreseaza sensibilitatii sciitorilor
care prin intermediul creatiei adancesc tainele lumii.
Lucian Blaga se impune in lirica romaneasca print-o serie de volume de poezie
precum “Poemele luminii”, “Lauda somnului”, “In marea trecere”, poezia “Eu nu strives
corola de minuni a lumii” deschizand primul volum al acestuia, aparut in 1919.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se incadreaza in modernism, curent literar
aparut incepand cu mijlocul secolului al XIX-lea pana in perioada postbelica a secolului
XX.
In literatura universala, modernismul l-a avut drept reprezentant pe Charles
Baudelaire prin volumul „Florile raului”, iar in literatura romana, acesta se manifesta prin
intermediul lui Eugen Lovinescu care pune bazele revistei „Sburatorul” promovand
totodata, teoria sincronismului.
O prima trasatura caree motiveaza incadrarea poeziei in modernism consta in faptul
ca din punct de vedere structural, poezia este alcatuita dintr-o singura strofa, cu versuri
inegale, reprezentand astfel o eliberare de rigorile clasice ale poeziei traditionale, o cale
directa de transmitere a sentimentelor.
Mai mult decat atat, se constata, modificarea punctuatiei, deoarece versurile nu mai
incep cu majuscula si totodata se foloseste tehnica ingambamentului in care ideea dintr-
un vers se va continua in versul urmator „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ si nu
ucid cu mintea tainele ce le-ntalnesc”.
Din punct de vedere tematic, poezia contureaza o idee filosofica deoarece
cunoasterea descrisa prin cele doua metafore „lumina mea” si „lumina altora” care
definesc cele doua tipuri de cunoastere, cunoasterea luciferica si cunoasterea paradisiaca
specifice sistemului filosofic blagian.
Cunoasterea este posibila numai prin iubirea intregului univers, prin comunicarea
cu toate elementele naturii, aspect evidentiat prin enumeratia sugestiva „ si flori, si ochi si
buze si morminte”.
O prima secventa care pune in valoare tematica abordata se concretizeaza prin
metafora „lumina altora” ce desemneaza cunoasterea paradisiaca, iar forma verbului
„sugruma”, ilustreaza consecintele revelarii mosterelor.
 O alta secventa relevanta este creionata prin comparatia sugestiva pe care eul liric o
face cu lumina lunii „si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu miscsoreaza, ci
tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu
largi fiori de sfant mister” ilustreaza calea pe care acesta si-o alege, aceea de a proteja
tainele lumii prin creatie.
Sub aspectul titlului constatam ca acesta este evidentiat printr-o metafora
revelatorie care surpinde cunoasterea luciferica. Astfel pronumele personal „eu” pune in
valoare lirismul subiectiv al poeziei, verbul la forma negativa „nu strivesc”, desemneaza
calea aleasa de poet, cunoasterea luciferica, iar sintagma „corola de minuni a lumii”
evidentiaza toate acele mistere care se doresc a fi protejate.
Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita dintr-o singura strofa in
care se evidentiaza trei secvente poetice marcate prin scrierea cu initiala majuscula, iar in
final prin constructia concluziva, dispunerea grafica a acestora accentuand sinuozitatea
gandurilor.
Prima secventa, alcatuita din primele cinci versuri, exprima cu ajutorul verbelor la
forma negativa „nu strivesc” si „nu ucid” o atitudine poetica care contureaza refuzul
cunoasterii paradiziace, rationale, ce incearca descifrarea tainelor universului.
Universul armonios este alcatuit dintr-o suma de taine care se reveleaza doar eului
liric printr-o enumeratie metaforica „in flori, in ochi, pe buze, ori morminte”. Fiecare
unire a corolei contureaza un simbol sugestiv astfel incat florile pot reprezenta
frumusetile naturii si ale vietii astfel ochii pot ilustra cunoasterea si locul de intalnire
dintre om si lume, buzele ilustreaza erosul (iubirea) si logosul (cuvantul), iar mormintele
ar putea sugera taina mortii si pastrarea legaturii cu strabunii. Astfel se cristalizeaza o
neobisnuita viziune a lumii in centrul careia eul liric se afla iluminat de constiinta unei
legaturii cu intregul univers, cu fiecare „petala” a acestuia.
Cea de a doua secventa exprima notiunea cunoasterii paradiziace „lumina altora”,
cunoasterea de care eul liric se indeparteaza, iar violenta verbului „sugruma” este
sugestiva pentru consecintele pe care le-ar avea lamurirea misterelor si care ar distruge
„vraja nepatrunsului ascuns/ in adancimi de intuneric”.
Raportul eu-altii se face tot sub incidenta luminii, metafora a cunoasterii redata prin
opozitia dintre cunoasterea paradiziaca „lumina altora” si cea luciferica „lumina mea”.
Cunoasterea luciferica pentru care opteaza poetul este dezvoltata poetic prin
comparatia cu lumina selenara desi luna nu reprezinta una dintre obsesiile lui Lucian
Blaga.
Luna reprezinta dublul cosmic al fiintei infiorate de misterul existentiaal „cu razele
ei albe luna/ nu miscoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii”. Astfel
cunoasterea pe care poetul o aduce-n lume prin intermediul creatiei este asemanata cu
lumina lunii care nu desluseste tainele noptii ci le amplifica.
„Intunecata zare” reprezinta numeroasele taine pe care universul le ofera fiintei
umane ca evadare din banalitatea vietii, iar neintelesurile reprezinta rezerva de
imprevizibil oferita de univers.
Concluzia la care ajunge poetul in cea de-a treia secventa este ca extazul in fata
tainelor lumii este posibil numai prin iubirea intregului univers pana la identificarea cu
acesta „caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”. Iubirea in acest context mu
are functie sentimentala ci reprezinta un instrument de cunoastere prin perceptia cu
ajutorul simturilor.
Opera lui Lucian Blaga impresioneaza prin fiorul metafizic de care este strabatuta,
oferind o imagine esentializata asupra lumii.
Aci sosi pe vremuri
De Ion Pillat

Poet al amintirii, al trecutului si al toamnei, Ion Pillat si-a gasit loc pentru
manifestarile curentului traditionalist de la revista „Gandirea”, atata vreme cat prin acest
curent literar se intelege intemeierea vietii pe traditii ca pe niste lungi experiente indelung
probate.
Poezia „Aici sosi pe vremuri” de Ion Pillat se incadreaza in traditionalism, care este
un curent cultural si literar aparut la inceputul secolului XX in perioada interbelica
cunoscand mai multe etape precum samanatorismul, poporanismul si gandirismul.
Traditionalismul se caracterizeaza prin interesul pentru folclor si lumea satului,
pentru traditiile populare, specificul national, cultul fata de spiritul religios si nostalgia
trecutului.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea operei in traditionalism este data de
respectarea prozodiei clasice, opera fiind alcatuita din distihuri cu rima imperecheata,
ritm iambic si masura versurilor de 13-14 silabe.
Mai mult decat atat cele doua planuri temporale trecut-prezent sunt sugerate prin
intermediul unor timpuri verbale, astfel imperfectul si perfectul compus accentueaza
nostalgia evocarii, iar prezentul si perfectul simplu confera stabilitate si statornicie
sentimentului de iubire.
O alta trasatura care creioneaza incadrarea in traditionalism este data de preferinta
pentru cadrul rustic, campul semantic al naturii creand atmosfera idilica redata prin
„codrul, lanuri de secara, plopii, luna, campie.”
Poezia „Aci sosi pe vremuri este o meditatie nostalgica pe tema trecerii ireversibile
a timpului ce este asociata cu repetabilitatea destinului uman.
Mai mult decat atat, la nivel tematic se evidentiaza si cadrul rural, producandu-se
astfel armonizarea acestuia cu iubirea si cu timpul, idee evidentiata printr-o serie de
motive specifice precum amintirea, satul si trecutul.
O prima secventa care pune in valoare tematica abordata se concretizeaza prin
paralela trecut-prezent, ce pune in valoare cele doua iubiri „ca ieri sosi bunica.. si acum
tu”, vers care pune in valoare repetabilitatea destinului uman.
O alta secventa ilustrativa la nivel tematic pune in valoare motivul amintirii care se
creioneaza inca din incipitul poeziei print-o serie de detalii care recompun trecutul „casa
amintirii”, „obloane si pridvor”, un spatiu securizat in care paianjenii „zabrelira si poarta
si zavor”.
In acest decor rustic, elementele naturii sufera si ele transformari, resimtind acut
trecerea ireversibila a timpului, sugestiva in acest sens fiind personificarea „imbatranira
plopii”.
Titlul poeziei este analitic si denotativ, prefigurand cadrul spatio-temporal al celor
doua experiente de iubire. Astfel forma populara a adverbului de loc „Aci” ilustreaza
spatiul rural, traditional al copilariei, iar locutiunea adverbiala de timp „pe vremuri” pune
in valoare acel trecut evocat cu nostalgie al destinului generatiei de mult apuse.
 La nivel compozitional poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers liber in final,
conturandu-se astfel cele doua planuri temporale, trecutul si prezentul, care sunt dispuse
succesiv si prin care se accentueaza ideea de repetabilitate a vietii si a iubirii.
Prima parte a poeziei ce creioneaza iubirea trecuta, debuteaza cu cadrul rural prin
metafora „casa amintirii”, spatiul rememorarii nostalgice a trecutului in care hornul nu
mai „fumeaza”, poarta este zabrelita de paianjeni, sugerandu-se astfel trecerea ireversibila
a timpului la care iau parte pana si elementele naturii „imbatranira plopii”.
Decorul povestii de iubire debuteaza cu cel de-al treilea distih prin prezentarea
imaginii de odinioara a bunicii si idilei sale din tinerete.
Intalnirea bunicilor indragostitilor de odinioara respecta un ceremonial romantic,
bunicul asteptan sosirea berlinei din care coboara tanara fata imbracata dupa ultima moda
„o fata in larga crinolina”.
Sentimentele de dragoste ale bunicului sunt puse in evidenta prin referintele literare
specifice vremii cu privire la creatia lui Lamartine si Ion Heliade Radulescu „<<bunicul
meu desigur, i-a recitat „Le lac”>>; ii spuse „Sburatorul” de-un tanar Heliad.
Cei doi indragostiti traiesc iluzia permanentei in iubire „dad ei in clipa asta, simteau
c-o sa ramana…” insa timpul ireversibil isi pune amprenta asupra acestora „De mult e
mort bunicul, bunica e batrana”.
Cea de-a doua secventa pune in valoare iubirea din prezent prin intermediul
comparatiei „Ca ieri sosi bunica… si vii acuma tu” realizandu-se astfel o paralela intre
cele doua timpuri prin adverbele „ieri” si „Acuma”.
Cea de-a doua idila este aproape identica cu cea trecuta, desfasurandu-se dupa un
ritual similar, diferentele tinand cont de moda vremii „Caci iubita coboara din trasura”
„pe urmele berlinei, trasura ta statu”, iar indragostitul recita poemele aflate in
concordanta cu preferintele literare ale vremii „cand ti-am soptit poeme de bunul Francis
Jammes”<< si-am spus „balada lunei” de Horia Furtuna>>”.
Sunetul clopotului insoteste din nou momentul intalnirii indragostitilor, sugerandu-
se astfel repetabilitatea existentei umane cat si trecerea ireversibila a timpului prin care
fiinta umana se apropie tot mai mult de final „si cum sedeam… departe, un clopot a
sunat/ acelasi clopot poate in turnul vechi din sat.”
Opera „Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat pastreaza o viziune melancolica asupra
vietii, eterna prin repetabilitatea ciclurilor ei, evidentiindu-se totodata si un fior de tristete
din cauza trecerii ireversibile a timpului care-si pune amprenta asupra fiintei umane.
Astfel poezia se incadreaza in traditionalism prin compozitia de clasica si tematica
rurala, cat si prin exprimarea unei stari nostalgice fata de trecut.
Plumb
De George Bacovia
George Bacovia este unul dintre cei cativa mari poeti romani din prima jumatate a
secolului XX, remarcabil prin capacitatea de a sintetiza intr-o opera literara aproape toate
temele si modalitatile de expresie ale unui curent literar, simbolismul.
De la un volum la altul, „Plumb”, „Comedii in fond”, „Stante burgheze” si „Scantei
galbene”, temele fundamentale ale simbolismului se contureaza, sa nuanteaza si se
amplifica pana la creionarea acelui univers inconfundabil al liricii bacoviene.
Simbolismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului XIX, in Franta, ca
reactie impotriva romantismului, parnasianismului si naturalismului, promovand
conceptul de poezie moderna.
Numele curentului literar a fost dat de Jean Moreas in articolul manifest „Le
symbolism”, iar in Romania s-a manifestat prin intermediul lui Alecsandru Macedonski,
teoreticianul care a evidentiat acest curent literar in revista „Literatorul”.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea poeziei in simbolism este data de
folosirea corespondentei dintre manifestarile exterioare ale naturii si trairile interioare ale
eului liric. Astfel cadrul exterior este sugerat prin intermediul campului semantic al mortii
„sicriele, flori de plumb, funerar vesmant si cavou”, iar cel interior se evidentiaza prin
intermediul sintagmei „emorul meu de plumb” care sugereaza starea sufleteasca a eului
liric ce il determina la izolare de tot ceea ce este viu.
O alta trasatura sugestiva pentru incadrarea poeziei in simbolism vizeaza
muzicalitatea versurilor interioare, aceasta fiind evidentiata prin consoanele grele ale
cuvantului „plumb”, repetat intr-o maniera obsesiva, de sase ori din cele opt versuri ale
poeziei, cat si prin imaginea auditiva din prima strofa „si scartaiau coroanele de plumb”
care provoaca spaima si groaza, transformand poezia intr-un vaier monoton si continuu.
Din punct de vedere tematic, poezia pune in valoare conditia eului liric intr-o
societate meschina, lipsita de idealuri, incapabila si neputincioasa in a aprecia valoarea
artei adevarate astfel incat acesta este condamnat sa simta presiunea unei lumi banale si
dezinteresate.
O prima secventa care pune in valoare tema poeziei se regaseste in strofa intai unde
eul liric apare in ipostaza insingeratului care se izoleaza de toate elementele lumii reale
„stam singur in cavou si era vant”. Astfel conditia poetului damnat intr-o lume meschina
lipsita de idealuri din cauza imposibilitatii comunicarii cu lumea exterioara se amplifica
in cea de a doua secventa a poeziei in care metafora „aripile de plumb” sugereaza
greutatea sufleteasca si apasatoare a aspiratiilor eului liric care nu se mau materializeaza.
Mai mult decat atat, „Aripele de plumb” pot simboliza imposibilitatea evadarii
dintr-o lume meschina care agonizeaza si in care aspiratiile sunt naruite.
Din punct de vedere compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene in care
primul pune in valoare universul exterior conturat prin campul lexical al mortii, iar cel de
al doilea schiteaza reperele universului interior si subiectiv reliefat prin sintagma
„Amorul meu de plumb”.
Prima strofa schiteaza realitatea exterioara si obiectiva prin campul semantic al
mortii, „sicriele”, „flori de plumb”, „funerar vesmant”, „cavou” si „coroanele de plumb”,
simbolul care-l determina pe poet la izolare intr-un spatiu apasator, inchis, fara a se
intrevedea o solutie salvatoare.
Cuvantul „plumb” asociat sicrielor ilustreaza izolarea de tot ceea ce este viu, iar
asociat florilor simbolizeaza imaginea palida a vietii pe cale de a se stinge „dormeau
adanc sicriele de plumb/ pe flori de plumb si funerar vesmant”.
Vantul pare sa fie singurul element dinamic din intreaga poezie, cel care face ca
monotonia sa nu fie totala, sa nu determine o incremenire de dincolo de timp. Cu toate
acestea, vantul nu are rolul de a pune viata in miscare ci pentru a accentua atmosfera
lugubra si terifianta a intregului cadru exterior conferind poezii o tenta macabra prin
imaginea auditiva „si scartaiau coroanele de plumb”.
Acelasi sentiment al singuratatii domina si strofa a doua a poeziei, astfel incat
determina fiinta umana sa isi exprime teama de neant „si-am inceput sa-l strig”, intr-o
lume in care iubirea pare a fi disparuta de mult ilustrandu-se astfel universul interior al
eului liric „dormea intors amorul meu de plumb”.
Sintagma „Amorul meu de plumb” sugereaza faptul ca toxicitatea plumbului a
cuprins si cel mai delicat sentiment, iar pierderea acestuia genereaza spaima si tristete
apasatoare „si-am inceput sa-l strig”.
Constinentizarea aceste disparitii genereaza un frig launtric „si era frig” ilustrandu-
se astfel insingurarea eului liric.
Sintagma „aripile de plumb” ar putea reprezenta aspiratiile pe care eul liric le are
insa acesta aflandu-se in imposibilitatea unei inaltari deoarece ele devin „de plumb” este
obligat sa se izoleze ca intr-un cavou de societatea meschina in care traieste.
La nivelul titlului, care este unul sintetic, se constata atat o semnificatie denotativa,
cat si una conotativa a acestuia. Astfel la nivel denotativ, titlul reda metalul cu acelasi
nume ale carui trasaturi sugereaza la nivel conotativ greutatea, apasarea sufleteasca si
inchiderea definitiva a spatiului existential fara solutii de salvare.
George Bacovia este neindoielnic un reprezentant de seama al simbolismului
romanesc prin muzicalitate, cromatica, atmosfera si procedee, acesta fiind definit drept
„pictor in cuvinte si compozitor in vorbe”.
Leoaica tanara iubirea
De Nichita Stanescu

Nichita Stanescu face parte din scriitorii care s-au manifestat in anii `60 si s-a
remarcat printr-o serie de volume de poezii reprezentative precum „O viziune a
sentimentelor” aparut in 1964 din care de altfel face parte si poezia „Leoaica tanara
iubirea” care l-a incadrat printre marii poeti ai literaturii romane.
Poezia se incadreaza in neomodernism, curent literar aparut ca reactie impotriva
poeziei prolecultiste in care scriitorii redau libertatea alegerii modalitatilor de exprimare
datorita tolerantei autoritatilor in privinta formelor de expresie.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea in neomodernism este data de
revenirea la discursul subiectiv astfel incat la nivel morfosintactic, marcile subiectivitatii
au un dublu efect sugerandu-se atat caracterul confesiv al poeziei, cat si uimirea fiintei
umane in fata intalnirii neasteptate cu iubirea.
Astfel pronumele personal de persoana I din prima strofa „mi,ma” potenteaza
confesiunea eului poetic ce recunoaste ca nu se astepta ca aceasta intalnire sa aiba
asemenea efecte devastatoare asupra propriei fiinte.
O alta trasatura ce atesta apartenenta la neomodernism este data de ineditul
abordarii temei iubirii deoarece sentimentul se metamorfozeaza intr-o leoaica ce patrunde
cu agresivitate in sufletul indragostitului. Astfel prin ambiguitatea limbajului poetic, prin
imaginile artistice inedite, noutatea metaforelor si inoirile prozodice, pun in valoare
apartenenta poeziei la neomodernism.
Din punct de vedere tematic, poezia pune in prim-plan iubirea prin intermediul
careia poetul dezvaluie intensitatea acestui sentiment ce se transforma intr-o forta
creatoare care reordoneaza atat universul exterior car si pe cel interior, tinzandu-se astfel
spre perfectiune.
O secventa sugestiva ce se dovedeste a fi relevanta pentru tema poeziei se
evidentiaza inca din prima strofa in momentul in care este surpinsa intalnirea neasteptata
a eului poetic cu iubirea vizualizata sub forma unei leoaice tinere si agresive ce are efecte
devastatoare asupra propriei identitati „coltii albi mi i-a infipt in fata”.
O alta secventa care pune in valoare tema poeziei se contureaza in cea de-a doua
strofa in care este surprinsa transformarea universului sub forta transfiguranta a iubirii „si
deodata-n jurul meu natura/se facu un cerc de-a-dura/ cand mai larg, cand mai aproape, ca
o strangere de ape”.
Titlul poeziei defineste metaforic iubirea ce este vizualizata sub forma unei leoaice
tinere, propunandu-se astfel o perspectiva socanta pentru cititoul de poezie clasica prin
ideea de ferocitate pe care o induce.
La nivel compozitional, opera este alcatuita din trei strofe corespunzatoare celor trei
secvente poetice care surprind intalnirea neasteptata cu iubirea cat si consecintele acestei
intalniri.
Fiind alcatuita din 24 de versuri libere, opera surprinde o eliberare de sub rigorile
clasice ale poeziei traditionale, o exprimare libera a sentimentelor si o cale directa de
transmitere a acestora.
 Organizarea discursului liric se face in jurul metaforei „leoaica tanara iubirea” fiind
surprinse trei secvente decisive precum intalnirea cu iubirea, transformarea universului
exterior ca urmare a acestei intalniri neasteptate si constatarea metamorfozei ireversibile a
fiintei umane.
Mai mult decat atat, la nivelul poeziei se remarca o simetrie ce este pusa-n evidenta
prin cele doua metafore sugestive de la inceputul si de la sfarsitul poeziei „leoaica tanara”
si „leoaica aramie” care creioneaza varstele diferite ale sentimentului de dragoste.
Daca in poeziile romantice, iubirea se metamorfozeaza sub ipostaza unui zburator
in poezia neomodernista, iubirea apare sub ipostaza unei leoaice tinere care vine sa
desprinda fiinta umana de sub lina si inutila ei materialitate.
Prima secventa pune in evidenta intalnirea brusca a eului liric cu dragostea care este
vizualizata sub forma unei leoaice tinere si agresive „leoaica tanara iubirea, mi a sarit in
fata”.
Astfel intalnirea cu acest sentiment are efecte devastatoare asupra fiintei umane,
asupra propiei identitati „coltii albi mi i-a infipt in fata/ m-a muscat leoaica azi de fata”.
Folosirea pronumelor personale de persoana I singular „ma, mi” sugereaza faptul ca
eul poetic era constient de eventualitatea intalnirii cu acest sentiment de dragoste
deoarece „ma pandise in incordare mai de mult”, dar nu se astepta sa aiba un asemenea
efect devastator asupra sinelui.
„Muscatura” leoaicei pune in evidenta prin adverbul „Azi” momentul in care
sentimentul de iubire a patruns in sufletul indragostitului „m-a muscat leoaica azi de
fata”.
Cea de a doua secventa ilustreaza felul in care universul se metamorfozeaza ca
urmare a intalnirii neasteptate cu iubirea.
In acest nou univers, eul liric se simte un adevarat „centrum mundi”, un nucleu care
poate reorganiza toata natura dupa alte perceptii.
Miscarea ascendenta a sufletului care a descoperit iubirea este pusa in valoare prin
motivul privirii „si privirea in sus tasni” si al auzului „iar auzul o intalni/ tocmai langa
ciocarlii” care deschid sufletul omenesc spre marginile fiintei.
Metafora curcubeului „taiat in doua”, sugereaza ascensiunea sufletului eului liric
spre fericirea nesperata in implinirea iubirii.
Cea de-a treia secventa concretizeaza efectele intalnirii cu iubirea si transformarea
definitiva a fapturii celui care iubeste.
Noua fizionomie sugereaza metamorfoza totala a indragostitului care nu si mai
recunoaste vechea infatisare „mi-am dus mana la spranceana, la tampla si la barbie, dar
mana nu le mai stie, si aluneca in nestire pe un desert in stralucire”. Astfel cele trei
simboluri evidentiaza atat gandirea (spranceana), cunoasterea (tampla), cat si
comunicarea prin cuvant (barbie).
Eul liric identifica acest sentiment de dragoste prin intermediul metaforei „leoaica
aramie” care pune in valoare alta varsta a iubirii, temperarea si adancimea sentimentului
de dragoste provocat de marea intalnire cu erosul.
Versul final evidentiat printr-o repetitie „inc-o vreme si inc-o vreme”, poate fi
interpretat atat ca eternitatea sentimentului de dragoste sau ca un vesnic adaos la viata
harazita a omului.
 Descendenta spirituala a lui Nichita Stanescu provine fara indoiala din lirismul lui
Mihai Eminescu, din poetica filosofica a lui Lucian Blaga, din ermetismul lui Ion Barbu,
fiind asemenea lui Tudor Arghezii un inovator al cuvintelor.
Luceafarul
De Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a fost o personaliate coplesitoare, cea mai stralucita intruchipare a

geniului literar romanesc, intr-un spatiu de mit si legenda “dincolo de codrii de arama”,
acolo unde izvoarele se intalnesc intr-un “cuibar rotind de ape”, remarcandu-se astfel in
toate domeniile literaturii precum proza, poezie si publicistica.
Cea mai stralucita creatie a sa a ramas poemul “Luceafarul” aparut in 1883 in
revista “Convorbiri literare”.
Poezia “Luceafarul” apartine romantismului, curent literar aparut la sfarsitul
secolului al XIII lea, inceputul secolului al XIX lea in Europa ca reactie impotriva
constrangerilor clasicismului. A sustinut manifestarea fanteziei creatoare, a sensibilitatii
si spontenaitatii.
Cel care a introdus romantismul in literatura romana a fost Mihail Kogalnieanu, in
“Introductie” la Dacia Literara pledand pentru creearea unei literaturi specifice nationale,
inspirata din folclor si frumusetile patriei.
O prima trasatura care motiveaza incadrarea in romantism este inspiratia din folclor.
Geneza este preluata din basmul “Fata din gradina de aur”, cules de austriacul Richard
Kunisch. Basmul suprinde povestea unei fete de imparat de care se indragosteste un
zmeu, acesta metamorfozandu-se in vant, ploaie de aur, stea, care cere fetei sa il urmeze.
Ea ii pretinde zmeului sa renunte la nemurire, acesta parcurge drumul spre demiurg, insa
fata fuge cu un fecior. Constatand infidelitatea, zmeul pravaleste o stanca peste fata, iar
pe baiat il lasa sa moara in Valea Amintirii.
Pna la forma finala a poemului au existat 5 variante, numele personajelor au trecut
de la Florin si Florina la Catalin si Catalina, iar zmeul care se razbuna pe cei doi devine
luceafar.
A doua trasatura ce atesta apartenenta la romantism este data de folosirea antitezei
ca figura de stil specifica, care apare la nivelul alcatuirii imaginarului poetic si in
secventele izolate, suprinzandu-se aceasta dualitate intre terestru si cosmic, dintre
efemeritate si eternitate. Luceafarul si fata de imparat sunt personaje construite prin
antiteza, primul reprezentand eternitatea omului de geniu, iar cel de-al doilea efemeritatea
omului comun, intalnirea dintre cei doi fiind posibila doar in plan oniric.
Sub aspect tematic, poemul surpinde atat iubirea imposibila intre doua fiinte ce
apartin unor lumi diferite, dar si conditia omului de geniu in raport cu lumea si iubirea.
O prima secventa relevanta pentru tema abordata se evidentiaza in primul tablou, in
care este prezentata o poveste de dragoste dintre doua fiinte ce apartin unor lumi diferite.
Problematica omului de geniu, afalat in ipostaza Luceafarului este valrificata cand
acesta decide sa obtina dezlegarea de la nemurire pentru a-si trai dragostea alaturi de fata.
A doua secventa ce pune in valoare tematica poeziei se evidentiaza in cel de-al
patrulea tablou unde este surprinsa superficialitatea pamantenilor prin faptul ca acestia
nu-si pot depasi conditia. Ultima replica a Luceafarului, cand o numeste pe fata de
imparat “chip de lut” contureaza tragismul conditiei umane. Atitudinea sa detasata nu
exprima resemnare, ci o detasare specifica omului de geniu.
 Titlul contureaza motivul central al textului, luceafarul vazut ca o fiinta singuratica,
nefericita, opusa omului comun.
Din punct de vedere compozitional, poemul este alcatuit din 98 de strofe,
structurate in 4 tablouri care surprind atat planul universal-cosmic, cat si cel uman-
terestru, realizand o antiteza romantica intre transcedent si conditia omului de geniu, dar
si intre contingent si limitele fiintei umane.
Primul tablou prezinta povestea de dragoste dintre doua fiinte ce apartin unor lumi
diferite, prilej cu care cele doua planuri, universal-cosmic si uman-terestru se intalnesc.
Primul vers este unul specific basmului “A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”
atestand caracterul folcloric al operei.
Portretul fetei este conturat in primele strofe, ilustrand unicitatea acesteia si o
singularizeaza in lumea in care traieste, apropiind-o tot mai mult de conditia transcedenta
a Luceafarului
“Si era una ca-n povesti/ Si mandra-n toate cele/ Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna
intre stele”.
Fereastra reprezinta singura legatura dintre cele doua fiinte care apartin unor lumi
diferite, iar ca motive romantice intanlim somnul si visul, prin care cei doi se intanlesc.
Cele doua indicatii ale fetei iau forma unui descantec stilizat prin intermediul carui
Luceafarul este chemat a se intrupa. Acesta se metamorfozeaza in doua ipostaze: cea
angelica “Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale”, dar si in ipostaza demonica “Pe
negre vitele-i de par/ Coroana-I arde pare”. Fata refuza sa patrunda in lumea acestuia,
temandu-se ea insasi de moarte, cerandu-i in schimb sa renunte la nemurire. Luceafarul,
reprezentand omul de geniu, accepta propunerea fetei si pleaca spre demiurg pentru a
obtine dezlegare.
Cel de-al doilea tablou corespunde planului uman-terestru, prilej cu care se
evidentiaza intalnirea dintre doua fiinte care apartin aceleiasi conditii, cea umana, Catalin
si Catalina.
Intalnirea lor reprezinta dragostea dintre un flacau si o fata de la tara, rezultand o
idila argumentata prin limbaj popular si gesturi specifice “-Da’ ce vrei, mari Catalin,/ Ia
du-t’ de’ti vezi de treaba”.
Catalina constientizeaza incompatibilitatea dintre ea si Luceafar si imposibilitatea
patrunderii in planul ideilor superioare “-In veci il voi iubi si-n veci/ Va ramanea
departe”.
Cel de-al treilea tablou surprinde zborul cosmic al Luceafarului, evidentiat printr-un
pastel unic in literatura romana. Pe masura ce se apropie de fiinta primordiala,
Demiurgul, Luceafarul parcurge in sens invers istoria “ Si din a chaosului vai/ Jur
imprejur de sine/ Vedea in ziua cea dintai/ Cum izvorau lumine”.
In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul este insetat de stingere, dorind astfel sa fie
dezlegat de nemurire, fiind numit de fiinta primordiala “Hyperion”, numele rau ascuns
care releva adevarata sa conditie. Demiurgul incearca sa ii explice ca nu-I poate oferi
conditia de muritor fiindca el reprezinta o parte importanta a universului, iar stingerea sa
ar provoca un mare dezechilibru. In final acesta ii arata infidelitatea fetei, iar Luceafarul
isi manifesta dezgustul fata de fiintele umane “-Si pentru cine vrei sa mori?/ Intoarce-te,
te-ndreapta/ Spre-acel pamant ratacitor/ Si vezi ce te asteapta.”. Vorbele Demiurgului
ilustreaza superioritatea Luceafarului si in planul iubirii.
Ultimul tablou este simetric cu primul prin interfernta planurilor. Peisajul este tipic
einescian deoarece intalnirea dintre cei 2 indragostiti se petrece departe in lume, in codru,
sub lumina blanda a lunii.
Declaratia de dragoste pe care Catalin i-o adreseaza Catalinei il scoate din
anonimat, ridicandu-l la rangul Luceafarului.
Cea de-a treia chemare a Catalinei catre Luceafar este de data aceasta modificata
deoarece el nu mai are rolul de a-I lumina viata, transformandu-se intr-o stea a norocului
care-i va proteja iubirea pamanteasca.
Atitudinea Luceafarului nu ilustreaza resemnare, ci este una specifica omului de
geniu, o detasare superioara “-Ce-ti pasa tie chip de lut?”.
Mihai Eminescu aduce in literatura romana o capodopera impresionanta, poemul
“Luceafarul” reprezentand cea mai stralucita creatie a sa, prilej de meditatie pentru
generatiile viitoare.
Riga Crypto si lapona Enigel
De Ion Barbu

Poet si matematician, pe numele sau real Dan Barbilian, remarcat in ambele

domenii ale geometriei si poeziei, Ion Barbu postuleaza ideea conform careia “Exista
undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde se intanleste cu poezia”,
imprimand poeziei sale un ermetism constant.
Opera “Riga Crypto si lapona Enigel” se incadreaza in modernism, curent literar
aparut in prima jumatate a secolului al XIX lea, pana in perioada postbelica a secolului al
XX lea, iar cel care promoveaza acest curent literar in Europa este considerat a fi Charles
Baudelaire prin volumul “Florile raului”, promovand totodata estetica uratului.
In literatura romana modernismul se impune prin intermediul lui Eugen Lovinescu,
in revista “Sburatorul”, promovand totodata teoria sincronismului.
O prima trasatura a modernismului care este pusa in valoare in poezia “Riga Crypto
si lapona Enigel” este cultivarea unei poezii intelectualizate cu scopul cunoasterii. Astfel,
Ion Barbu transforma aceasta balada intr-o experienta simbolica, deoarece in conceptia
acestuia iubirea este o cale de acces spre intelegerea sensului lumii, asa cum se
evidentiaza in secventa “Ma-nchin la soarele-ntelept/ Ca sufletu-I fantana-n piept/ Si
roata alba mi-e stapana/ Ce zace-n sufletul fantana”. Metafora “sufletul fantana”
reliefeaza setea de cunoastere care elibereaza fiinta umana de ispitele instinctuale,
“umbra”, “somn”, oferite de riga Crypto.
O alta trasatura a modernismului vizeaza inoirea limbajului poetic evidentiat nu
numai prin incifrarea si ambiguitatea discursului, cat si prin folosirea diferitelor registre
stilistice, cu precadere a limbajului popular, familiar, cu sonoritati arhaice precum
“menestrel”, “laurul-balaurul”, “masalarita”.
Limbajul este ermetic, greu de descifrat, acesta fiind sustinut de o serie de metafore
precum “pahar e gandul cu otrava”, “roata alba”, “lampi de gheata”.
Din punct de vedere tematic balada ilustreaza imposibilitatea iubirii dintre doua
fiinte ce apartin unor lumi diferite, deoarece Crypto apartine lumii vegetale, iar Enigel
lumii umane, intalnirea dintre cei doi fiind posibila numai prin intermediul visului.
Cu toate acestea, iubirea in acest poem nu este privita ca sentiment, ci conform
viziunii poetice este vazuta ca forma de cunoastere, ca mijloc de intelegere a lumii.
O secventa ilustrativa care pune in valoare tema este data de ipostzele celor doua
personaje, omul de geniu care aspira spre absolut si doreste depasirea propriei conditii in
ipostaza lui Enigel “fiara batrana” si omul comun care isi continua viata instinctual alaturi
de cei din mediul sau in ipostaza lui Crypto “faptura mai firava”. Astfel, omul prin
intermediul actiunii a reusit sa depaseasca ispitele instinctuale “Eu de umbra mult ma
tem” si sa se indrepte spre cunoastrea absoluta: “Ma-chin la soarele-ntelept”.
O alta secventa prin care este conturata tema este dorinta fiintei inferioare de a-si
depasi limitele prin iubire, astfel ca “pahar e gandul cu otrava” ilustreaza o metafora prin
intermediul careia se sugereaza pedeapsa pe care o suporta cel care indrazneste sa iasa din
limitele unei existente date. Intrand in spatiul ucigator al soarelui, Crypto devine o
ciuperca otravitoare, insotindu-se astfel cu fapturile care apartin aceleiasi conditii
“Laurul-Balaurul” si “masalarita-mireasa”.
Titlul poemului trimite la marile povesti de dragoste din literatura universala,
precum “Romeo si Julieta”, “Tristan si Isolda”, numai ca in opera lui Ion Barbu, membrii
cuplului sunt anatagonici, iar intalnirea dintre cei doi este posibila numai in plan oniric.
Numele celor doua personaje sunt precedate de substantive care denumesc regnul si
originea acestora. Astfel ca, numele “Crypto” sugereaza apartenenta la lumea
criptogamelor, iar “riga” ilustreaza statutul de rege alfapturilor inferioare din universul
vegetal.
Numele “Enigel” provine din latinescul “angelus”, care inseamna “inger” si
ilustreaza originea ei din Laponia.
Din punct de vedere compozitional, opera este alcatuita din doua parti, folosindu-se
tehnica insertiei, deoarece la o nunta implinita si consumata, care reprezinta cadrul
intregii opere, menestrelul este chemat sa cante despre o alta nunta, neimplinita, dintre
riga si lapona.
Primele 4 strofe ale baladei au rolul unui prolog in care, prin intermediul invocarii
menestrelului, simbol al unei lumi trecute, drubadur al Evului Mediu, este indemnat sa
cante despre riga Crypto si lapona Enigel.
Cea de-a doua parte a baladei, care ilustreaza nunta povestita, este alcatuita din mai
multe tablouri ca infatiseaza portretul si regatul lui Crypto, portretul si originea lui Enigel,
intalnirea dintre cei doi in visul fetei, cele 3 chemari ale rigai, cele 2 refuzuri ale fetei,
ultima chemare a lui Crypto urmata de refuzul categoric al acesteia si transformarea
regelui ciuperca intr-o ciuperca otravitoare.
Partea a doua a baladei debuteaza cu prezentarea portretelor rigai Crypto si a
laponei, care se afla in relatie de antiteza. Inca de la inceput, personajul masculin este
portretizat in mod direct, dobandind astfel caracteristici umane, deoarece este “sterp” si
“naravas” pentru ca “nu voia sa infloreasca”. In lumea sa, Crypto este de fapt un inadaptat
incapabil in a se intelege cu cei de teapa lui “ghiocei si toporasi” si care aspira totodata la
o lume inaccesibila conditiei sale.
Spre deosebire de Crypto, care provine dintr-o lume inferioara, lapona este gingasa,
fermecatoare si fragila, iar drumul ei catre Sud sugereaza de fapt aspiratia catre Soare,
catre cunoastere si spiritualitate.
Membrii cuplului anatagonic nu-si pot neutraliza diferentele in plan real si de aceea
intalnirea dintre cei doi se va realiza in plan oniric.
Dialogul dintre riga Crypto si lapona Enigel este incarcat de semnificatii simbolice,
amintind totodata de discutia dintre Luceafar si fata de imparat. Cu toate acestea, spre
deosebire de “Luceafarul” eminescian, rolurile sunt inversate deoarece fiinta superioara
este feminina, iar cea inferioara masculina, dobandind in conceptia criticii literare numele
de “Luceafar intors”.
Si in aceasta opera se intanlesc aceleasi chemari arzatoare pentru implinirea iubirii,
deoarece Crypto o iubeste pe fata cu fragi, simbol al lumii lui, insa refuzul acesteia
intervine rapid si naucitor, fata manifestandu-si alt ideal “Eu ma duc sa culeg/ Fragii
fragezi mai la vale”.
 Refuzul laponei il pune pe Crypto intr-o situatie dilematica, dar optiunea lui este
ferma in cea de-a doua chemare, mergand pana la sacrificiul de sine “Daca pleci sa
culegi/ Incepi rogu-te cu mine”. Depasirea acestei situatii remane la latitudinea fetei, care
refuza nuntirea cu regele Crypto, opunandu-I argumentele modelului ei existential
“Teama mi-e te frangi curand/ Lasa, asteapta de te cresti”.
In cea de-a treia chemare, riga ii ofera valorile superioare ale lumii lui, in incercarea
de a o determina sa patrunda in universul acestuia “Lasa-l,uita-l, Enigel/ In somn fraged
si racoare”, aceste valori vindecand fiinta umana de zmuciumul cautarii si de tentatia
cunoasterii absolute. Lapona este coplesita de aceste daruri oferite de Crypto si isi
reprima cu greutate dorinta de a patrunde intr-un univers inferior, dar refuza din nou,
recunoscandu-si teama de umbra, implicit de moarte “Eu de umbra mult ma tem” si
atractia acesteia fata de soare “Ma-nchin la soarele-ntelept”. Astfel, calatoria reprezinta
de fapt destinul ei, iar intalnirea cu Crypto este doar o capcana pe care aceasta o evita cu
luciditate.
Faptura firava, riga Crypto, distrusa de propriul vis, incearca sa patrunda intr-o lue
inaccesibila conditiei sale si este transfigurat intr-o ciuperca otravitoare.
Simbol al omului de geniu, lapona Enigel deplange soarta lui Crypto, plansul
reprezentand aspectul dual al fiintei umane, care oscileaza intre rational si instinctual.
Opera lui Ion Barbu se remarca in literatura romana prin caracterul metaforic al
intregii poezii, prin utilizarea simbolurilor, oferind un prilej de meditatie pentru
generatiile viitoare.