Cursurile 2-3: Retorica clasică

Concepte cheie:
I. situaţia retorică;
II. canoanele retoricii;
II. I. Inventio – găsirea argumentelor;
III. tipologia discursurilor;
IV. modurile persuasiunii şi strategia persuasivă (apelul la ethos, logos, pathos);
II. 2. Dispositio – (V) structura discursului;
II. 3. Elocutio – stilul discursului;
II. 4. Memoria – memorarea discursului;
II. 5. Actio – „livrarea” discursului către audienţă;
+ Abilităţile retorice şi pedagogia retorică

I. Situaţia retorică: “un ansamblu de persoane, evenimente, obiecte şi relaţii prezentând o

exigenţă actuală sau potenţială, ce poate fi rezolvată sau îndepărtată (total sau parţial) prin
discursul care, inserat în această situaţie, poate constrânge acţiunea umană, realizând astfel o
modificare semnificativă a exigenţei (T. Sloane, Encyclopedia of rhetoric )”.
Situaţie de comunicare orientată predominant pe funcţia persuasivă a limbajului (Jakobson).
Presupune un dezacord (de intensitate a adeziunii sau de orientare a adeziunii), o posibilitate a
acordului (bazată pe elemente comune oratorului şi audienţei – condiţia minimă: un limbaj
comun) şi cuprinde cinci elemente:
1. Exigenţa: problemă sau chestiune de rezolvat (ex. un rău social), care nu ţine de necesitate,
şi care instituie un set de aşteptări ale audienţei cu privire la aceasta, constituindu-se ca
principiu de organizare a discursului. Exigenţa poate fi directă – poate fi rezolvată doar
prin intermediul discursului (ex. atitudinea rasistă) sau indirectă – discursul este unul din
factorii care pot duce la rezolvarea exigenţei (ex. poluarea);
2. Momentul (Kairos): etimologia greacă a termenului vine din mitologie: momentul oportun
de a elibera săgeata din arc către ţintă. În retorică desemnează ocazia oportună pentru
discurs. În accepţiune lărgită, kairos vizează dubla adecvare la situaţia retorică şi la
scopurile discursului – considerată condiţia de succes a actului oratoric;
3. Audienţa : Actor vital în actul retoric, în funcţie de care este construit discursul. În analiza
retorică trebuie luate întotdeauna în considerare modul în care audienţa percepe şi
reacţionează la un discurs. Facem distincţie între audienţa nominală (cei care sunt prezenţi
la discurs) şi audienţa reală (cei cărora le este adresat discursul, cei care trebuie convinşi),
precum şi între audienţe omogene (vectorul adeziunii e acelaşi pentru toţi membrii
audienţei) şi audienţe eterogene (vectorul audienţei nu este acelaşi);
4. Locul discursului (Decorum): în sens strict reprezintă locul discursului. În sens larg,
decorum face apel la o gamă de specificităţi sociale şi de memorie comune oratorului şi
audienţei pentru a da eficacitate discursului. Locul discursului poate fi un loc al memoriei,
care legitimează discursul; pe de o parte face apel la ethos (poziţia morală a vorbitorului în
raport cu locul memoriei), pe de altă parte facilitează apelul la pathos (mai ales în cazul
unei „flash-bulb memory”)
5. Oratorul: relevant pentru orator este ethosul: poziţia morală recunoscută a oratorului vizând
chestiunea discursului, în raport cu audienţa sa. La Aristotel termenul ethos are o nuanţă
strict morală – ce fel de cetăţean era cel care lua cuvântul; de asemenea desemna
bunăvoinţa oratorului faţă de subiectul dezbaterii în chestiune. Sensul se modifică în
modernitate, unde termenul ethos capătă o nuanţă intelectivă şi socială: autoritatea
oratorului de a se exprima în respectiva dezbatere; legitimitatea oratorului se bazează fie pe
un drept fundamental (dreptul la exprimare liberă într-o democraţie), fie pe o cunoaştere
aparte (un argument mascat sau evident al autorităţii), fie pe un rol social (femeie, negru,
redactor, procuror etc.).
 II. Canoanele retoricii clasice: Retorica, în dimensiunea ei artistică (tehnică) a fost divizată în
cinci categorii sau canoane. Aceste canoane au trei scopuri:
• analitice (canoanele furnizează paşii de urmat în analiza persuasivităţii
discursului);
• pedagogice (canoanele structurau modul în care era predată retorica);
• generative (canoanele furnizau paşii în elaborarea discursului);
Cele cinci canoane ale retoricii sunt: 1. Inventio; 2. Dispositio; 3. Elocutio; 4. Memoria; 5. Actio
(Pronuntatio);

II. 1. INVENTIO
Inventio – se ocupă de găsirea unui conţinut al discursului (lat.invenire – a găsi ). Inventio este
în relaţie directă cu logosul şi reprezintă de fapt o metodă de brainstorming pentru a găsi toate
argumentele disponibile pentru un caz, apelând la topice (locuri comune) şi la stasis – un set de
întrebări adresate pentru a structura un conţinut.
În cadrul inventio-ului, topicele reprezintă categoriile de bază ale relaţiilor, fiecare putând servi
ca o metodă euristică pentru a descoperi ceva de spus despre un subiect. “Topice de invenţie”
înseamnă literar “locuri pentru a găsi lucruri de spus”. Aristotel le divide în topice comune, mai
generale, aplicabile oricărei situaţii retorice, şi topice speciale, specifice fiecărui tip de oratorie:
Topice comune Topice speciale
1.Definiţia: genul şi speciile; 1. Judiciar: justiţie / injustiţie
2.Diviziunea: parte / întreg & esenţial / & corect / incorect;
accidental; 2. Deliberativ: binele / răul;
3.Comparaţia: asemănare / neasemănare & avantajos / dezavantajos;
gradualitatea (în mai mare sau mai mică măsură); 3. Epidictic: viciul / virtutea;
4.Relaţia: cauză / efect , antecedent / nobleţea / vulgaritatea
consecvent, contrariile şi contradictoriile;
5.Circumstanţele: posibil / imposibil;

Acestea mai sunt numite de Aristotel şi probele tehnice (artistice), în opoziţie cu probele
netehnice (neartistice): mărturia benevolă sau sub tortură, actele, dovezile materiale etc.

III. Tipologia discursurilor – rămasă neschimbată de la Aristotel:

Tip de Topica Modalitate Secvenţă Apel Mijloc specific Situaţie / loc
discurs specifică discursivă de timp predominant de argumentare
Judiciar Dreptate / Acuzare / Trecut Logos Entimema Tribunal
nedreptate apărare
Epidictic Virtuos / Laudă / Prezent Pathos Exagerarea Ceremonial
Vicios blam
Deliberativ Avantajos / Persuadare Viitor Ethos Exemplul Agora
dezavantajos / disuadare

Există şi o a doua accepţiune a topicelor: puncte de vedere generale sau comune mai multor
tipuri de raţionament; argumente „de-a gata” pe care oratorul le poate plasa în diferite secvenţe
ale discursului său. Se caracterizează printr-o mare încărcătură valorică, generalitate,
admisibilitate si gradualitate. Prin folosire excesivă ele duc la clişee de gândire şi chiar de
exprimare (şi sunt frecvent în relaţie directă cu limba de lemn).
Exemple de locuri comune:
• al modestiei;
• al realismului („să rămânem cu picioarele pe pământ”);
• al respectului pentru persoana umană („suntem oameni, nu …”);
 • al libertăţii de expresie (e democraţie, pot să spun ce vreau, nu?);
• al resurselor limitate ce nu trebuie irosite („toate la timpul lor”, banii puţini etc.);
• ale cantităţii, calităţii şi unicităţii („nu trăim decât o dată”);
• al promisiunii nerespectate;
• al lipsei de strategie sau de voinţă;
• al muncii care justifică anumite acţiuni (eu muncesc, eu nu gândesc, dar dacă ar
face toţi ca mine ne-ar fi mult mai bine);
Stasis: o procedură a invenţiei retorice, specifică oratoriei judiciare, prin care se puneau anumite
întrebări pentru a se ajungea la subiectul dezbaterii în chestiune. Stasis-ul este o metodă
euristică, dar şi de structurare a conţinutului argumentativ al discursului; tradiţia romană a
categorizat stasis-ul astfel: conjectural, definiţional, calitativ, şi translativ.
Întrebări pentru a determina stasis-ul: Tip de întrebare Tip de stasis
A făcut X fapta Y ? Factuală stasis conjectural
În ce constă de fapt Y ? de definire stasis definiţional
A fost corect ca X să facă Y ? de calitate stasis calitativ
X a primit ceea ce i se cuvenea pentru fapta sa? de jurisdicţie stasis translativ
Echivalent contemporan al stasis-ului în Teoria Generală a Dreptului: încadrarea faptei;
Echivalent contemporan al stasis-ului ca tehnică euristică: întrebările jurnalistice: cine, ce, unde,
când, cum, de ce;

IV. Modurile persuasiunii şi strategia persuasivă

Apel la logos: termenul logos desemnează apelul la raţiune. Aristotel admite că orice formă de
comunicare ar trebui, dacă oamenii ar fi fiinţe perfecte, să fie realizată doar prin această
modalitate, dar dată fiind slăbiciunile oamenilor, trebuie să luăm în considerare şi celelalte două
forme. Oricum, în greceşte, termenul logos are multe alte înţelesuri: vorbire coerentă, discurs,
oraţie.
Apel la pathos: vizează stimularea emoţiilor audienţei. Cicero încuraja apelul la pathos în finalul
oricărui discurs, dar provocarea emoţiilor se poate regăsi şi în alte secvenţe ale discursului.
Retorica lui Aristotel conţine o amplă discuţie despre afectarea emoţiilor, categorizând răspunsul
la acest tip de apel în funcţie de specificităţile demografice ale audienţei (vezi cartea a II-a a
Retoricii lui Aristotel). Apelul la pathos constituie dimensiunea implicit psihologică a retoricii,
Aristotel analizând:
- în ce stare de spirit a audienţei pot interveni emoţiile;
- ce categorii de persoane sunt susceptibile de a fi influenţate prin apelul la emoţii
şi la care emoţii anume;
- în legătură cu ce motive anume emoţia poate fi „indusă”; (Retorica, 1378, a 20-
25);
Tabel sintetic al emoţiilor aristotelice:
Emoţie Suferinţă sau plăcere Emoţia Absenţa
produsă sufletului opusă suferinţei / plăcerii

Mânie Suferinţă produsă de o presupusă Blânde-ţe Absenţa suferinţei produse de

ofensă nemeritată la adresa ...
propriei persoane

Prietenie Plăcere produsă de un presupus Ură Absenţa plăcerii prieteniei

beneficiu adus altuia

Frică Suferinţă produsă de un presupus Încrede- Absenţa suferinţei fricii

pericol iminent re
Ruşine Suferinţă produsă de o presupusă Lipsa de Absenţa suferinţei produse .....
situaţie dezonorantă ruşine

Recunoştin- Plăcere produsă de un presupus Ingrati- Lipsa plăcerii recunoştinţei

ţă favor primit tudine

Milă Plăcere produsă de un presupus Indigna- Suferinţă produsă de un

lucru rău întâmplat altuia şi re presupus lucru bun întâmplat
nemeritat altuia şi nemeritat
[Satisfacţie] Plăcere produsă de un presupus Invidie Suferinţă produsă de un
lucru rău întâmplat altuia şi presupus lucru bun întâmplat
meritat altuia
Emulaţie / Suferinţă produsă de o presupusă Dispreţ Absenţa suferinţei produse de
Rivalitate lipsă de recompensă care ţi se ...
cuvenea în raport cu semenii

Apelul la ethos: apelul persuasiv la caracterul oratorului, dar şi la cel al auditoriului (vezi
politeţea conversaţională) realizat mai ales prin mijlocirea discursului (vs. modalităţi
extradiscursive). Aristotel susţine că oratorul trebuie să creeze impresia prin discursul său că este
un om de încredere (phronesis, arete, eunoia – chibzuit (înţelepciune practică), virtuos şi
binevoitor) dar şi competent în problema în discuţie.
De la Isocrate la Cicero ethos-ul este considerat în perspectivă extradiscursivă (ca reputaţie): ei
consideră că porţiunea introductivă a unui discurs (exordium) este locul unde oratorul îşi
stabileşte credibilitatea faţă de audienţă.
În neoretorică: ethosul este o poziţie construită prin discurs, care dă legitimitate rostirii; (vezi
observaţiile despre orator);
Tabel sintetic: resursele ethos-ului
Ethos Exprimat Implicit
Extradiscursiv PREZENŢA: corporalitate, REPUTAŢIE: cunoaştere prealabilă
gesturi şi postură, pe care o are audienţa despre orator
vestimentaţie, ton al vocii;
Discursiv AUTOPREZENTARE: PERSOANĂ RETORICĂ:
anectode biografice, auto- construită prin argumente, stil,
critică, auto-elogiere etc.; exprimare a emoţiilor;
Exemplu: discursul electoral de la Ciorogârla, al lui Mugur Isărescu, la alegerile din 2000;
Morala acestui tabel: relevantă este interacţiunea resurselor ethos-ului într-un discurs;

Strategia persuasivă: realizarea unei punţi de legătură între sine (ethos) şi ceilalţi (pathos) prin
intermediul logosului. Echilibrul celor trei componente dă credibilitatea discursului. Exagerarea
pathosului duce la sofistică sau manipulare, exagerarea ethosului duce la megalomanie, iar
exagerarea logosului duce la o viziune strict carteziană, bazată pe apodicticitate.

II. 2. DISPOSITIO
Odată argumentele identificate, urmează stabilirea ordinii invocării acestora.
Distingem între ordine argumentativă (efect retoric) şi structură textuală (structura discursului).
Ordinea argumentativă vizează un efect de amplificare / atenuare retorică a apelului persuasiv:
climax, (ordine crescătoare – aaAA), anticlimax (descrescătoare – AAaa), ordine nestoriană
(AAaaAA).
Structura discursului: clasici sunt următorii paşi:

Exordium → Praesentatio → Narratio → Confirmatio → Refutatio → Peroratio

Ethos → Ethos + Logos → Logos → Logos + Pathos → Pathos
(unii autori exclud praesentatio şi introduc între narratio şi confirmatio un partitio sau divisio: odată prezentarea
faptelor terminată, se face apel la o încadrare a faptelor în anumite clase: certe vs. probabile, corecte vs, incorecte
etc. De asemenea unii autori consideră refutatio ca o parte a confirmatio şi praesentatio ca o parte a exordium-ului. În
diverse momente ale discursului poate interveni digressio (cu rol de sintetizare, anticipare, abatere); vezi Silva
R h eto ri ca e , i a r p ent ru o discuţie mai amplă: Roland BARTHES: L’ancienne rhetorique: aide memoire )

II. 3. ELOCUTIO
Elocutio reprezintă faza de redactare a unui discurs, intersecţia dintre argumentare şi stilistică;
obiectul principal al acestui canon este reprezentat de stilul discursului, de figuri şi ornarea
discursului. De asemenea, elocutio este principalul actor în apelul la pathos. Stilul nu este un
accesoriu al discursului, cum au crezut criticii retoricii din sec XIX; „mediul este mesajul” sau
„stilul este omul” reprezintă de fapt reluări ale unor locuri comune în retorică.
Tradiţia romană: calităţile fundamentale ale stilului:
- latinitas (sermo purus): corectitudinea sintaxei, a vocabularului şi a pronunţiei; relevant
pentru ethos;
- perspicuitas: claritate, inteligibilitatea (lipsa ambiguităţilor şi absenţa obscurităţilor);
relevant pentru logos;
- evidentia: capacitatea de ilustrare; relevant pentru pathos;
- aptum (decorum): adecvarea la situaţia de comunicare şi la chestiunea dezbătută;
- ornatus: bogăţia în ornamente a stilului, relevantă pentru ethos;

Registrele stilistice şi funcţiile lor:

modest, comun – docere;
moderat, mediu – delectare;
emfatic, bombastic, magnific – movere;

În lingvistica contemporană, sunt considerate calităţi fundamentale ale stilului:

- proprietatea (ţine de semantică);
- claritatea (ţine de sintaxă);
- adecvarea la situaţia de comunicare: concizia, frumuseţea, capacitatea de ilustrare, registrul
stilistic (modest sau umil, moderat, emfatic) şi registrul discursiv (vulgar (argou), comun
(colocvial), specializat: ex: Şuţul le-a dat un tun şi le-a şterpelit toţi marafeţii. vs. Hoţul le-a
spart casa şi le-a furat toţi banii. vs. Infractorul a intrat prin efracţie în domiciliul lor şi şi-a
apropriat o sumă importantă de bani); - Vezi DSL, termenul STIL

4. MEMORIA
Într-o societate bazată pe comunicarea orală memoria este o resursă foarte preţioasă;
Sensul iniţial al memoriei viza mnemotehnicile: un set de tehnici pentru a reţine discursul şi
topicele de invenţie necesare improvizaţiei. Ele erau fie analogice, fie abstracte.
În neoretorică acest canon a obţinut o dimensiune în plus: elaborarea unui discurs care să poată fi
uşor de reţinut. În ajutorul acestei cerinţe vin anumite figuri, ca şi respectarea / nerespectarea
trăsăturilor generale ale stilului: corectitudinea, claritatea, puterea de ilustrare, proprietatea,
frumuseţea.
5. ACTIO (PRONUNTATIO)
Ultimul canon al retoricii, care vizează declamarea discursului, are ca obiect controlul
nonverbalului şi al paraverbalului în performarea actului oratoric. Foarte importantă în cazul
acestui canon exerciţiul. Ultimele două canoane de altfel joacă un rol foarte important în
pedagogia retorică şi mai puţin în analiza retorică.

ABILITĂŢILE RETORICE ŞI PEDAGOGIA RETORICII:

Abilităţile retorice se bazează pe:
- talent nativ;
- cunoaşterea principiilor teoretice;
- exerciţiu practic urmând marile modele (apanajul pedagogiei retorice);
Pedagogia retorică se bazează pe patru tipuri de exerciţii:
- analiza retorică (plecând de la dihotomia formă / conţinut);
- progymnasmata: 14 microgenuri oratorice care puteau fi apoi utilizate ca elemente în
elaborarea discursului (mai cunoscute: elogiul, vituperaţia, fabula, respingerea, apărarea);
- imitaţia: plecând de la dihotomia formă / conţinut, imitaţia presupunea fie adaptarea unui
nou conţinut în stilul unui orator consacrat (Demostene şi Cicero sunt modelele cele mai
frecvente), fie traducerea unui discurs faimos în alte registre stilistice (epistolă, poem etc.)
- declamarea: improvizarea unui discurs plecând de la o situaţie concretă;
Exemplu (Quintilian II, 10, Silva Rhetoricae): judecarea pentru prejudiciu adus proprietăţii
private:
Un om bogat şi un om sărac au grădinile una lângă cealaltă. Omul bogat are flori în grădină, cel sărac are stupi.
Omul bogat se plânge că albinele celuilalt se hrănesc din florile lui şi, pentru că acest lucru le-ar dăuna florilor, îi
solicită celuilalt să-şi mute stupii în altă parte. Omul sărac nu dă curs solicitării, aşa că omul bogat îşi stropeşte
florile cu o substanţă otrăvitoare pentru albine, astfel încât acestea mor. Omul sărac îl acuză pe cel bogat de
prejudiciu adus proprietăţii private.
(Studentul trebuie să susţină cauza omului sărac);

Bibliografie recomandată:
Texte fundamentale:
Aristotel: Retorica, (trad. Maria Cristina Andrieş), Bucureşti, Editura IRI, 2004; (ediţia engleză, trad. W. Rhys
Roberts, disponibilă online: http://www.public.iastate.edu/~honeyl/Rhetoric/ )
Cicero, Marcus Tullius: Despre invenţiune, în Opere Alese (3 vol.) Ed. îngrijită de Gh. Guţu; Bucureşti, Ed.
Univers, 1973
Cicero, Marcus Tullius: Despre orator, în Opere Alese (3 vol.) Ed. îngrijită de Gh. Guţu;
Cicero, Marcus Tullius: Arta oratoriei (Ed. bilingvă) Traducere îngrijirea ediţiei de Traian Diaconescu, Bucureşti:
Editura Saeculum I.O., 2006;
Corbett, Eduard P.J.: Classic rhetoric: for the modern student, New York, Oxford University Press, 1971; (o
antologie de texte fundamentale ale retoricii clasice grupate tematic);
Quintilianus, Marcus Fabius: Arta oratorică, (trad. Maria Hetco), Bucureşti, Minerva, 1974;
Perelman, Chaim & Tyteca, L. O.: Traite de l’argumentation: la nouvelle rhetorique, Bruxelles, Librarie de
l’Universite de Bruxelles, 1958;

Lucrări şi articole specializate:

Barthes, Roland: L’ancienne rhetorique: aide memoire¸ publicat în Communications, 16 /1970, republicat în
Communications, 16: Recherches Rhetoriques, Paris, Edition de Seuil, 1994;
Corbett, Eduard P.J.: The theory and practice of imitation in classical rhetoric, în College Composition and
Communication, vol. 22, nr 3 / 1971;
Cârlan, Ion Alexandru: „Former communists condemning communism: ethos, legitimacy and ad hominem
argumentation”, Communication and argumentation in the Public Sphere, Galaţi: GUP Press, 2007;
Halloran,S. M. On the end of rhetoric, classical and modern, în College English, vol 36, nr. 6 / 1975;
Kienpointner, Manfred: On the Art of Finding Arguments: What Ancient and Modern Masters of Invention Have to
Tell Us About the ‘Ars Inveniendi’; în Argumentation, vol 11, nr 3 / 1997.
Săvulescu, Silvia: Retorică şi teoria argumentării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003; (cap III)