Cărui gen retoric îi aparţineau

exortaţiile militare?

Liviu Mihail IANCU

Universitatea din Bucureşti,
Masterat “Istorie antică şi arheologie”, anul I
 Planul prezentării

1. Introducere
A. Problema, ipoteza, implicaţiile
B. Retorica. Genurile retorice
C. Ce sunt exortaţiile militare? Direcţii de cercetare şi probleme

2. Premisele retorice – criteriu insuficient pentru stabilirea genului retoric

3. Genuri retorice şi contexte comunicaţionale. Finalitate şi decizie
4. Finalitatea specifică exortaţiilor militare. Implicaţii privind genul retoric
5. Concluzii
1. Introducere
A. Problema, ipoteza, implicaţiile

Problema: Cărui gen retoric îi aparţineau exortaţiile militare?

Ipoteza: Exortaţiile militare NU aparţineau niciunuia dintre cele trei genuri
retorice consacrate în teoria retorică. Prin finalitatea lor exclusiv afectivă, ele se
situează în afara sferei discursurilor care fac obiectul propriu-zis al retoricii.
Implicaţii: - rezolvarea unui aspect enigmatic din studiul exortaţiilor militare şi
consolidarea specificităţii acestei nişe de cercetare istorică şi filologică
- nuanţarea unui argument folosit în dezbaterea principală referitoare
la istoricitate şi autenticitate
- sublinierea necesităţii unei interpretări mai complexe, cu un grad cât
mai ridicat de interdisciplinaritate, al surselor şi fenomenelor antice (în acest
caz, teoria comunicării, pragmatică, psihologie)
 1. Introducere
B. Retorica şi genurile retorice
Retorica - artă (τέχνη) prin care este descoperit şi utilizat ceea ce este verosimil în
contexte diferite, cu scopul de a convinge
- etape - jumătatea sec. al V-lea î.e.n. – Syracusa, Corax şi Tisias
- a doua jumătate a sec. al V-lea î.e.n – sofiştii, Gorgias din Leontinoi
- prima jumătate a sec. al IV-lea î.e.n. – Isocrates, Platon
- a doua jumătate a sec. al IV-lea î.e.n. – Aristotel, Anaximenes, stabilirea
principalelor elemente teoretice, printre care şi cele trei genuri retorice (γένη, genera):
1. deliberativul - τὸ συμβουλευτικόν ; 2. judiciarul - τὸ δικανικόν ;
3. epidicticul/demonstrativul - τὸ ἐπιδεικτικόν (Aristot. Rh. 1.3; Rhet. Alex. 1)
- sec. III-II î.e.n. – perioada elenistică: Hermagoras, asianismul
- sec I î.e.n. – Cicero
- a doua jumătate a sec. I î.e.n.- sec. II e.n. – Quintilian, ultimul teoretician de
relativă importanţă; Dionysius din Halicarnas; atticismul; retorica, alături de gramatică,
devine un element principal al educaţiei cetăţenilor pregătiţi pentru o carieră publică
 1. Introducere
C. Ce sunt exortaţiile militare? Direcţii de cercetare şi probleme

Lucrările istoricilor antici – discursuri militare – acele cuvântări circumscrise mediului

militar – 2 tipuri: - exortaţii militare – Harmocydes către phoceeni – Hdt. 9.17
- cuvântări în consiliile militare – Salamina – Hdt. 8.49-8.63

Exortaţii militare în operele antice - Il. 4.214-400 – Agamemnon

- Thucydides – 18 exortaţii clare (12 – oratio
recta; 6 – oratio obliqua)
- instrument utilizat de toţi istoricii respectabili,
într-o mare varietate de contexte, până într-acolo că şi conducătorii barbari sunt
reprezentanţi ca ţinând astfel de discursuri (Tac. Ann. 14.34-35, Dio Cass. 62.2-6)
- Ammianus Marcellinus – Iulian înainte de
Argentoratus (Amm. 16.12.27-35)
 1. Introducere
C. Ce sunt exortaţiile militare? Direcţii de cercetare şi probleme

I. - Hansen, H.M., “The Battle Exhortation in Ancient Historiography. Fact or

Fiction?” (1993)
- polemica H.M. Hansen – W.K. Pritchett – istoricitatea discursurilor şi
autenticitatea relatărilor cuprinse în lucrările istoricilor antici

II. - J.C. Iglesias-Zoido – Extremadura, dar şi istorici şi filologi din sudul Italiei şi
Sicilia, valorificând în parte o tendinţă din prima jumătate a secolului al XX-lea
(Albertus, 1908; Lang, 1923) – aspecte mai degrabă filologice – compoziţia
exortaţiilor militare, discursurile ca tehnică literară, relaţia cu retorica şi educaţia în
societate

Problema genului retoric în care se înscriu exortaţiile militare!

Până în prezent: fie deliberativ, fie epidictic, pe baza premiselor retorice (προτάσεις)
 2. Premisele retorice – criteriu insuficient pentru stabilirea genului retoric

Pe ce se bazează această metodă eronată?

- Aristot. Rh. 1.3, 1358b21-28: “Există un scop diferit pentru fiecare din
aceste genuri (γένη), şi cum există trei genuri, există, de asemenea, trei scopuri
(τέλοι): pentru cel care deliberează – utilul (τὸ συμφέρον) şi dăunătorul (τὸ
βλαβερόν); căci pe de o parte, susţinând o cauză, o recomandă ca fiind mai
bună, iar pe de altă parte, combătând-o, o respinge ca fiind mai rea, şi în plus,
pentru acest gen, el admite şi alte argumente, precum ceea ce este drept sau
nedrept, ceea ce este nobil sau ruşinos; pentru cei care pledează – dreptatea (τὸ
δίκαιον) şi nedreptatea (τὸ ἄδικον), la care şi ei adaugă alte criterii; în sfârşit
pentru cei care laudă şi blamează – nobilul (τὸ καλὸν) şi ruşinosul (τὸ αἰσχρόν),
la care şi aceştia adaugă, la rândul lor, criterii”;
- ulterior, tratarea premiselor
specifice unui scop sau altul – Aristot. Rh. 1.5-1.7 (utilul/dăunătorul); 1.9
(nobilul/ruşinosul); 1.10-14 (dreptatea/nedreptatea)

- în alte tratate retorice, problema este destul de lapidar sau de neclar

tratată – Cf. Rhet. Alex. 1-4, Rhet. Her. 1.2
 2. Premisele retorice – criteriu insuficient pentru stabilirea genului retoric

A. Observaţie preliminară: - genurile retorice - constructe teoretice greu de suprapus

asupra tuturor discursurilor compuse de practicanţi; numeroase suprapuneri
Dovezi în acest sens: discursuri celebre dificil de circumscris
poziţia autorilor de tratate faţă de anumite tehnici retorice
refuzul unora de a admite genurile retorice

B. A fost absolutizat un aspect care, în sine, este relativ, şi este subliniat ca atare:
Aristot. Rh. 1.9, 1367b36-37: “Elogiul şi deliberările sunt o specie
comună. Căci cele ce s-ar stabili în deliberare, transformate în cadrul discursului,
devin panegirice.” (“ἔχει δὲ κοινὸν εἶδος ὁ ἔπαινος καὶ αἱ συμβουλαί. ἃ γὰρ ἐν τῷ
συμβουλεύειν ὑπόθοιο ἄν, ταῦτα μετατεθέντα τῇ λέξει ἐγκώμια γίγνεται”

C. 2 situaţii concrete în care, folosind criteriul premiselor retorice, se ajunge la

impas, chiar contradicţie logică
 2. Premisele retorice – criteriu insuficient pentru stabilirea genului retoric

C1. Aristot. Rh. 1.3, 1358b29-1359a5 – fiecare gen în parte are propriul scop, care
poate fi identificat după următoarea metodă – identificarea acelui criteriu care, în
niciun caz, nu poate lipsi din discurs
Exemplu: cel care deliberează se va referi întotdeauna la ceea ce este
util, deşi poate să nu ţină cont de ceea ce este drept sau nobil, iar aceste
elemente lipsesc

Dar: Thuc. 4.10 – Demosthenes, Pylos, 425 î.e.n. – premise aparţinând exclusiv
utilului;
Thuc. 7.69 – Nicias, Syracusa, 413 î.e.n. – premise aparţinând exclusiv
nobilului.
 2. Premisele retorice – criteriu insuficient pentru stabilirea genului retoric

C1. Thuc. 5.69.1 – Mantineea, 418 î.e.n. – 3 discursuri ale comandanţilor aliaţi,
oratio obliqua, separarea foarte clară a argumentelor, redate extrem de concis

Discursul mantineean
- invocarea patriei - nobil;
- păstrarea puterii (probabil referire la conducerea Arcadiei) - util;
- evitarea sclaviei - deopotrivă util şi nobil;
Discursul argeian
- amintirea conducerii şi egalităţii de drepturi în Pelopones - preponderent util;
- necesitatea pedepsirii duşmanilor - drept;
Discursul atenian
- gloria ce urmează să fie obţinută - nobil;
- conducerea extinsă ce va urma după o eventuală victorie - util;
-înlăturarea posibilităţii ca spartanii să mai invadeze vreodată Attica - util.

Total: 3 – util; 2 – nobil; 1 – drept; 2 - incerte

 3. Genuri retorice şi contexte comunicaţionale. Finalitate şi decizie

Aristot. Rh. 1.3 – numeroase criterii pentru stabilirea genurilor retorice:

τὸ συμβουλευτικόν τὸ δικανικόν τὸ ἐπιδεικτικόν

ὁ κριτής ὁ κριτής ὁ θεωρὸς

ὁ ἀκροατής
(receptorul) Ex. ὁ ἐκκλησιαστής Ex. ὁ δικαστής
περὶ ... τῶν μελλόντων τῶν γεγενημένων τῆς δυνάμεως
(subiectul)
Forme şi προτροπή/ ἀποτροπή κατηγορία/ ἀπολογία ἔπαινος/ψόγος
acţiuni
ὁ χρόνος ὁ μέλλων ὁ γενόμενος ὁ παρών
(cu anumite nuanţe)
ὁ τέλος τὸ συμφέρον/τὸ τὸ δίκαιον/τὸ ἄδικον τὸ καλὸν/τὸ αἰσχρόν
βλαβερόν

Genul retoric descrie în fapt un anumit context comunicaţional !!!

3. Genuri retorice şi contexte comunicaţionale. Finalitate şi decizie

2 aspecte comune tuturor acestor 3 genuri:

- finalitatea este cognitivă (v. Aristot. Rh. 1.1-2, 2.1, 1377b20-23) –
crearea unei convingeri la nivelul intelectului auditorului
- ea se traduce printr-o decizie cu urmări asupra lumii exterioare
auditorului

Cele 3 “dovezi” tehnice (πίστεις, Aristot. Rh. 1.2, 1356a1-20) utilizate în acest
sens:
-ἤθος – caracterul vorbitorului (dovezi subiective)
-διάθεσις – dispoziţia sufletească a auditorului - πάθος – emoţie/pasiune
(dovezi subiective)
-λόγος – discursul propriu-zis (dovezi obiective, inventate de raţiune, cele care
stau la baza entimemelor)
În plan teoretic, primele 2 ţin mai mult de etică şi politică, decât de
retorică !!!
 4. Finalitatea specifică exortaţiilor militare. Implicaţiile asupra genului retoric

Finalitatea exortaţiilor militare – nu este cognitivă, ci afectivă - pregătirea moralului

– datorie a generalului care pregăteşte o luptă:
Veg. 3.11-20: - prima recomandare pozitivă – starea sufletească a soldaţilor:
“qua certaturi sunt milites, quid sentiat”;
“adhortatione ducis exercitui virtus adcrescit et anima”
Caes. BG. 2.20-21 – atac prin surprindere al belgilor, care nu îi permite generalului să
facă tot ceea ce trebuie înainte de luptă – printre altele: “milites
cohortandi”

Decizia – aici nu există, auditorii nu iau nicio decizie, ea aparţine generalului

– finalitatea afectivă se traduce prin acţiune, spre deosebire de cea
cognitivă, care se manifestă într-o decizie
 4. Finalitatea specifică exortaţiilor militare. Implicaţiile asupra genului retoric

Pregătirea moralului: - efectiv şi exclusiv, acţiune asupra διάθεσις; inducerea unei

emoţii specifice: încrederea

2 perechi diferite: - virtute/viciu (dispoziţii stabile de caracter): ἀνδρεία / δειλία

- emoţii (dispoziţii temporare): θάρσος / φόβος

Θάρσος înainte de bătălie – constantă transculturală – diferite modalităţi

1) cf. Thuc. 5.69.1 – coaliţia; Thuc. 5.69.2 – spartanii
2) filmul “Gladiator” – germanici/romani
 4. Finalitatea specifică exortaţiilor militare. Implicaţiile asupra genului retoric

Când urmărim să inducem θάρσος prin discurs:

- Aristot. Rh. 2.5, 1383a15-b10
- Veg. 3.11: „preacipue si futuri certaminis talem acceperint rationem,
qua sperent se facile ad victoriam perventuros. Tunc inimicorum ignavia vel
error ostendendus est, vel, si ante a nobis superati sunt, commemorandum.
Dicenda etiam quibus militum mentes in odium adversariorum ira et
indignatione moneantur.”

În principiu, găsim cea mai mare parte a premiselor utilizate în exortaţiile militare!!!
5. Concluzii

Ce am încercat să demonstrez?
- utilizarea exclusivă a premiselor retorice pentru stabilirea genului
retoric de care aparţin discursurile este eronată;
- genurile retorice descriu contexte comunicaţionale diferite în care,
totuşi, comună este încercarea de a crea, la nivel cognitiv, o convingere ce se
transformă ulterior printr-o decizie
- exortaţiile militare au o finalitate afectivă şi se transformă ulterior în
acţiune, prin urmare ele reprezintă un context comunicaţional diferit de cele
care fac obiectul imediat al retoricii antice.

Ce implicaţii au aceste aspecte?

- rezolvarea unei probleme specifice studiului exortaţiilor militare
- un argument în dezbaterea istoricităţii şi autenticităţii
- necesitatea interdisciplinarităţii – dovedită
- valorificarea superioară a surselor antice în scopuri practice –
exortaţii în diferite câmpuri de activitate unde este necesară încurajarea