CUPRINS

LISTA
BREVIERILOR .......................................................................
......................3
INTRODUCERE…………………………..............................................................
...4

1.

ROLUL RĂSPUNDERII CONTRAVENȚIONALE ÎN COMBATEREA

CONTRAVENŢIONALITĂŢI

2.

2.1

Ordinea de drept ca parte componentă a ordinii sociale...........................6

2.2

Contravenţionalitatea ca indice al stării ordinii de

drept..........................8

2.3

Contravenţia ca temei al răspunderii contravenţionale

2.4

Rolul răspunderii contravenţionale în asigurarea ordinii de drept……

RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ CA FORMĂ DISTINCTĂ A

RĂSPUNDERII JURIDICE.
1.1 Răspunderea contravenţională: noţiune, conţinut şi scopul aplicării
1.2 Natura juridică a răspunderii contravenţionale şi particularităţile ei…
1.3 Principiile răspunderii contravenţionale
1.4 Delimitarea răspunderii contravenţionale de alte forme ale răspunderii
juridice

3.

SUBIECŢII

RĂSPUNDERII

CONTRAVENŢIONALE

POTRIVIT

LEGISLAŢIEI NAŢIONALE: CONSIDERAŢII GENERALE, PROBLEME,

CĂI DE SOLUŢIONARE
3.1. Noţiuni introductive privind subiecţii răspunderii contravenţionale………
3.2. Persoana fizică ca subiect pasiv al răspunderii contravenţionale
3.2.1. Condiţiile obţinerii statutului de subiect pasiv al răspunderii
1
contravenţionale de către persoana fizică…
3.2.3. Circumstanţele care înlătură aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă
de subiectul activ al contravenţiei……
3.3. Persoana juridică ca subiect pasiv al răspunderii contravenţionale………
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI…………
BIBLIOGRAFIE.................................................................

2
LISTA ABREVIERILOR
CC al RM -

Codul contravenţional al Republicii Moldova

CCA al RM -

Codul cu privire la contravenţiile administrative al

Republicii Moldova (29. 03. 1985)

RM -

Republica Moldova

MO -

Monitorul Oficial

UE

Uniunea Europeană

CSI -

Comunitatea Statelor Independente

OG

Ordonanţa Guvernului

pen. al RM -

Codul penal al Republicii Moldova

C.pr. pen. al RM -

Codul de procedură penală al Republicii

Moldova
ş. a. -

şi alţii

etc.

etcetera

art.

articol
alin. -

alineat

ed.

ediţie

lit.

literă

pct.

punct

nr.

număr

op.cit.-

operă citată

p.

pagină

sec. -

secol

vol. -

volum

urm. -

următoarele

3
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Orice societate îşi
întemeiază coeziunea, stabilitatea şi funcţionalitatea pe un ansamblu de norme,
valori,
reguli, drepturi, obligaţii, interdicţii şi practici sociale, care alcătuiesc
împreună
ordinea socială. Diversele aspecte ale consensului, ordinii sociale şi normative,
ale
controlului şi constrîngerii sociale, ca şi cele ale normativităţii sociale au
reprezentat
o preocupare primordială a juriştilor şi sociologilor, interesaţi s ă evidenţieze
interrelaţia dintre valori, norme, comportamente şi acţiuni sociale şi structura
sistemului social, normativ şi cultural al societăţii.
În aceste condiţii, utilitatea şi actualitatea răspunderii contravenţionale ca
formă a răspunderii juridice se manifestă şi mai pregnant, aceasta fiind una dintre
principalele

metode

de

constrîngere

statală

în

domeniul

combaterii

contravenţionalităţii. Necesitatea investigaţiei ştiinţifice în acest domeniu nu

este încă
depăşită, iar multe aspecte ale problemei în cauză rămîn în aşteptarea
cercetătorilor.
Prezenta lucrare vine să evidenţieze importanţa răspunderii contravenţionale ca
modalitate a constrîngerii statale în domeniul asigurării ordinii de drept,
conţinutul ei
şi mecanismul juridic de aplicare a sancţiunilor contravenţionale, relevîn
deficienţele
şi lacunele legislative din domeniul studiat.
Scopul şi obiectivele tezei. Teza are drept scop determinarea rolului şi a
locului răspunderii contravenţionale în sistemul metodelor de constrîngere statală
aplicate pentru asigurarea ordinii de drept.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării rezidă în elementele de
noutate şi constă în cercetarea complexă a răspunderii contravenţionale ca formă a
răspunderii juridice, argumentarea caracterului ei autonom şi a eficacităţii
răspunderii
contravenţionale ca modalitate a constrîngerii statale în domeniul asigurării
ordinii de
drept.
Importanţa teoretică se materializează în formularea definiţiei răspunderii
contravenţionale, evidenţierea trăsăturilor caracteristice ale acestei forme a
răspunderii juridice; analiza sistemului sancţiunilor contravenţionale ca metodă de
4
realizare a constrîngerii statale aplicate faţă de autorul unui raport juridic de
conflict,
analiza interdependenţei dintre sistemul sancţiunilor contravenţionale şi scopul
legislaţiei contravenţionale; constatarea şi argumentarea ştiinţifică a dependenţei
statutului juridic al făptuitorului unei contravenţii de rolurile pe care el le
obţine pe
parcursul desfăşurării procedurii contravenţionale etc.
Sumarul compartimentelor tezei. Structura tezei este determinată de scopul
şi obiectivele ei, de problema ştiinţifică soluţionată. Lucrarea include
următoarele
compartimente: , lista abrevierilor, cuprins, introducere, trei capitole, concluzii
generale şi recomandări, bibliografie.
Capitolul I are drep scop o analiza generală privind răspunderea
contravențională.
Capitolul II cuprinde analiza răspunderii contravenţionale ca formă distinctă a
răspunderii juridice.
Capitolul III prezintă rezultatele cercetării în domeniul subiecților răspunderii
contravenționale.
Concluziile generale şi recomandările vor fi utile pentru doctrina juridică
naţională, vor contribui la desăvîrşirea continuă a teoriei generale a dreptului şi
a
dreptului administrativ, la statornicirea dreptului contravenţional ca ramură
distinctă a
sistemului naţional de drept, vor servi drept suport ştiinţific pentru activitatea
creativlegislativă şi executivă.
Lista bibliografiei, compusă din 186 de surse oglindeşte izvoarele de
informaţie utilizate, care conţin rezultatele investigaţiilor de bază în domeniul
problemei cercetate a vestiţilor reprezentanţi ai doctrinei juridice: franceze,
române,
ruse şi naţionale.

5
1.

ROLUL RĂSPUNDERII CONTRAVENȚIONALE ÎN COMBATEREA

CONTRAVENŢIONALITĂŢI
1.1 Ordinea de drept ca parte componentă a ordinii sociale.
Conţinutul administrării în domeniul combaterii contravenţionalităţii constă în
activitatea de realizare a funcţiilor corespunzătoare, în formele stabilite şi prin
metodele adecvate. Funcţiile de administrare, la general, şi în domeniul
contracarării
fenomenului contravenţional, în special, după conţinutul lor, se divizează în:
funcţii
generale; funcţii speciale; funcţii de asigurare (auxiliare) ce desăvîrşesc
procesele de
realizare a funcţiilor generale şi a celor speciale. Prioritare sînt funcţiile
generale de
administrare, la care se referă evidenţa, statistica, analiza, prognozarea,
emiterea
deciziei, organizarea executării deciziei emise, reglementarea, controlul [ 21, p.
47].
În urma studiului comparat privind mecanismul juridic de asigurare în societate
a ordinii sociale şi, în primul rînd, a ordinii de drept, putem concluziona că
fiecare
dintre

formele

constrîngerii

juridice

(penale,

administrative,

disciplinare,

contravenţionale şi civile) are valoare specifică. Fiecare dintre formele

răspunderii
juridice este o categorie de drept care se fundamentează pe detaşarea diverselor
elemente ale sistemului răspunderii juridice. În aceste condiţii, anume comunitatea
de
caractere specifice conţinutului şi formei creează şi noţiunea de formă a
răspunderii
juridice. De aceea, forma răspunderii juridice este interpretată ca o categorie
juridică
ce exprimă compartimentul răspunderii juridice drept un sistem integral, căruia îi
sînt
specifice caractere ale formei şi conţinutului [ 8, p. 239].
Conţinutul răspunderii juridice, inclusiv al celei contravenţionale, este
reprezentat de calificarea pe care statul o dă comportamentului subiectului şi
consecinţele nefaste pentru ultimul, ca urmare a aplicării de către stat a
sancţiunii
specifice [ 8, p. 239]. Pentru utilizarea cît mai eficace a fiecărei forme a
răspunderii
juridice, pentru protecţia şi asigurarea ordinii de drept în societate, o mare
importanţă
ştiinţifică şi practică are cunoaşterea procedurii şi tehnologiei de aplicare a
fiecărei
forme a răspunderii juridice [ 22, p. 60].
Convieţuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără o anumită ordine de
6
conduită, fără reguli de comportare cărora trebuie să se conformeze fiecare individ
aparte şi toţi împreună. Ordinea creează coeziunea dintre indivizi şi armonia
socială
dă naştere, susţine şi dezvoltă societatea [ 15, p. 7].
Această ordine de conduită poate fi conştientizată prin noţiunile de ordine
socială şi ordine
de drept. Analiza acestor definiţii nu constituie obiectul cercetării prezentei
lucrări.
Constatarea acestor definiţii serveşte doar ca punct de pornire a studiului în
acest
capitol.
Ordinea socială presupune un ansamblu de reguli, care organizează
comportamentul indivizilor în societate, reguli care se materializează atît în
norme
morale, teologice, obiceiuri, tradiţii şi în norme juridice, cît şi în măsurile pe
care
societatea este în drept să le ia, prin organele sale abilitate, împotriva
indivizilor
atunci cînd aceste reguli de conduită socială nu sînt respectate [ 25, p. 217-219;
24, p.
15-16].
O parte componentă a ordinii sociale este ordinea de drept, care cuprinde doar
regulile de conduită protejate prin normele juridice. Ordinea de drept constituie
nu
numai un ansamblu de reguli de conduită cuprinse în sistemul de drept al unui stat,
ci
şi relaţiile sociale caracterizate prin desfăşurarea raporturilor juridice, în
strictă
conformitate cu normele juridice.
Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase, a constituit
întotdeauna şi peste tot în lume, o condiţie de existenţă a societăţii.
După apariţia statului, apărarea valorilor sociale împotriva faptelor ilicite
periculoase a devenit o funcţie importantă a acestuia, realizată prin intermediul
normelor juridice instituite. Ordinea de drept este condiţionată de structura
dreptului,
care reprezintă un ansamblu de norme juridice grupate în anumite ramuri, subramuri
şi instituţii juridice.

7
1.2 Contravenţionalitatea ca indice al stării ordinii de drept.
Activitatea socială în ceea ce priveşte respectarea regulilor de conduită stabilite
în societate este foarte diversă şi se manifestă atît pozitiv, cît şi negativ. Un
aspect
specific al manifestărilor negative îl constituie comportamentele infracţionale şi
cele
contravenţionale, adică să vîrşirea de infracţiuni şi contravenţii.
Statul, la rîndul său, este obligat să reacţioneze adecvat la astfel de abateri de
la
normele stabilite de conduită socială.
Printre sarcinile de bază ale legii contravenţionale se numără şi depistarea
faptelor contravenţionale, prevenirea şi urmărirea lor, lichidarea consecinţelor
abaterilor contravenţionale. Legea stipulează că organele administrării publice
locale
sînt responsabile de organizarea, coordonarea şi desfăşurarea măsurilor ce ţin de
respectarea legilor, menţinerea ordinii publice şi a altor măsuri ce contribuie la
combaterea contravenţionalităţii [ 26, p. 5]. Contravenţionalitatea, la rîndul său,
poate
fi definită ca fenomen social juridic negativ, cu caracter de masă variabil din
punct de
vedere istoric, care este constituit din totalitatea contravenţiilor comise pe un
anumit
teritoriu într-o perioadă determinată de timp, caracterizîndu-se prin indicatori
cantitativi (nivelul, dinamica) şi calitativi (structura, caracterul) [ 24, p. 62].
Starea reală a contravenţionalităţii în ţară, în fiecare unitate
administrativteritorială este un indice destul de evident al stării ordinii de
drept. Asigurarea ordinii
de drept prin combaterea eficace a contravenţionalităţii poate avea loc numai
printr-o
analiză amplă, multilaterală a fiecărei contravenţii: cauzele şi condiţiile care au
favorizat comiterea ei; obiectul atentării; timpul şi locul comiterii; metoda
atentării;
personalitatea autorului faptei etc.

8
1.3

Contravenţia ca temei al răspunderii contravenţionale.

Studierea tuturor circumstanţelor comiterii fiecărei contravenţii este necesară şi

importantă, deoarece contravenţia este unicul temei juridic de aplicare a

sancţiunii
contravenţionale ca modalitate a constrîngerii statale în domeniul asigurării
ordinii de
drept. Fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională se numeşte
contravenţie, care este un fenomen complex avînd următoarele aspecte: material,
uman, social, moral-politic şi juridic.
Însă ştiinţa dreptului contravenţional se ocupă numai de una dintre laturile
fenomenului contravenţiei, de aspectul juridic, care întruneşte un ansamblu de
norme
juridice ce reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o faptă
socială
pentru a fi considerată contravenţie.
Analiza diverselor opinii cu privire la contravenţie ca instituţie juridică de bază
a Dreptului contravenţional ne permite să constatăm că trăsăturile ce
caracterizează
contravenţia se referă la caracterul antisocial al faptei; caracterul ei ilicit;
culpabilitatea faptei (vinovăţia); prevederea de către legislaţie a răspunderii
pentru
fapta dată [ 24, p. 99]. În mod logic, în lipsa a cel puţin uneia dintre aceste
trăsături,
fapta nu poate fi calificată drept contravenţie.
Ţinem să menţionăm că, în definiţiile propuse de ştiinţa dreptului
contravenţional, contravenţia nu şi-a găsit elementele definitorii proprii şi
specifice,
apelîndu-se la similitudini şi comparaţii cu definiţia infracţiunii [ 41, p. 17].
În prezenta lucrare, apelînd la temeiul răspunderii contravenţionale, vom utiliza
următoarea definiţie: contravenţia este fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, cu
un
pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează
la
valorile sociale ocrotite de normele contravenţionale materiale şi pentru a cărei
comitere legea prevede pedeapsa contravenţională [ 24, p. 102].
Din această definiţie distingem anumite aspecte obiective şi subiective ale
contravenţiei care se caracterizează prin prezenţa a patru elemente constitutive:
obiectul şi latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă. Ele trebuie să existe
cumulativ în cazul fiecărei contravenţii, lipsa oricăreia dintre ele conducînd la
9
inexistenţa faptei ilicite şi, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere
a
făptuitorului.

10
1.4

Rolul răspunderii contravenţionale în asigurarea ordinii de drept.

În orice comunitate sînt stabilite reguli de conduită şi mecanisme de protecţie a

acestora, inclusiv cel juridic. Respectarea acestor reguli de conduită constituie

garanţia menţinerii ordinii sociale şi celei de drept.
În cazul neconformării regulilor de conduită stabilite în dispoziţiile normelor
juridice materiale, sînt puse în pericol valorile sociale protejate prin lege, fapt
pentru
care statul se obligă să reacţioneze prin aplicarea, de rînd cu metoda de
convingere, a
metodei de constrîngere. Constrîngerea ca metodă de administrare în domeniul
asigurării ordinii de drept, la rîndul său, în funcţie de scopul aplicării ei şi
faza (etapa)
procedurală în care ea se întrebuinţează, se divizează în patru grupe de măsuri: de
prevenire; de curmare (stopare); de asigurare a procedurii contravenţionale şi
sancţiunile contravenţionale, aplicarea cărora, în modul stabilit de lege,
constituie
conţinutul răspunderii contravenţionale.
Măsurile administrative de prevenire se aplică atît faţă de persoana care deja a
fost în conflict cu legea, în scopul neadmiterii (prevenirii) comiterii din partea
lor a
noilor contravenţii, cît şi pentru a influenţa asupra cauzelor şi condiţiilor ce
favorează
comiterea contravenţiilor.
Măsurile de curmare (stopare) se aplică în cazul în care a apărut necesitatea
întreruperii raportului juridic de conflict apărut, în scopul minimalizării
consecinţelor
negative a acestui raport, neadmiterii (prevenirii) unui ilicit mai grav.
Măsurile de asigurare a procedurii contravenţionale au drept scop garanţia
îndeplinirii procedurii contravenţionale, în strictă corespundere cu prevederile
normelor procesuale, protecţia drepturilor participanţilor la proces, asigurarea
onorării obligaţiilor a fiecărui participant la proces şi desfăşurarea normală a
justiţiei.
Răspunderea contravenţională este cea mai aspră şi cea mai eficace formă a
constrîngerii statale ce se aplică în domeniul combaterii contravenţionalităţii. Ea
poate fi folosită doar faţă de autorul faptei contravenţionale, comisă cu
vinovăţie, în
baza legii şi în ordinea stabilită de lege. Ea constituie reacţia statului şi
societăţii, în
general, la atentarea valorilor sociale protejate prin lege, la neonorarea
drepturilor şi
11
libertăţilor constituţionale celorlalţi membri ai societăţii.

Aplicarea răspunderii

contravenţionale are drept scop asigurarea nu doar a protecţiei valorilor sociale

reglementate de lege, prin aplicarea faţă de autorul ilicitului a constrîngerii
statale, ci
reeducarea şi resocializarea lui.

12
2.

RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ CA FORMĂ DISTINCTĂ A

RĂSPUNDERII JURIDICE.
2.1 Răspunderea contravenţională: noţiune, conţinut şi scopul aplicării
Răspunderea, ca şi constrîngerea, la general, este clasificată după diverse
criterii. În opinia reprezentantului doctrinei juridice ruse D. Bahrah, răspunderea
poate fi pozitivă sau negativă [ 49, p. 22]. Această opinie este susţinută şi de
către
unii autori autohtoni [ 34, p. 132-133]. În viziunea lor, răspunderea pozitivă
înseamnă
percepţia conştientă a acţiunii şi a consecinţelor posibile ale acesteia; ea
presupune
simţul de răspundere şi se contopeşte strîns cu ideea de îndatorire, ca
responsabilitate
pentru viitor. Răspunderea negativă implică o atitudine de condamnare din partea
statului, a organizaţiilor obşteşti sau colectivului faţă de fapta comisă, ca o
reacţie a
societăţii la încălcarea intereselor ei, prin nerespectarea normelor care presupun
aplicarea răspunderii pentru aceste încălcări.
Considerăm mai reuşită utilizarea în doctrina juridică naţională a noţiunii de
”responsabilitate” în locul noţiunii ”răspundere pozitivă” şi a celei de
”răspundere” în
schimbul sintagmei de ”răspundere negativă”.
La diferite etape istorice, pentru a asigura conveţuirea indivizilor, societatea
îşi
formează reguli de conduită obligatorii, pentru încălcarea cărora membrii ei poartă
răspundere. Odată cu dezvoltarea şi progresarea societăţii, răspunderea socială
capătă
o semnificaţie deosebită [ 14, p. 302].
Normele care stabilesc reguli de conduită ale oamenilor în raporturile dintre ei
se numesc norme sociale. Acestea se împart în mai multe categorii: norme juridice,
norme morale, norme politice, norme religioase [ 42, p. 288].
Răspunderea juridică intervine ca rezultat al faptei ilicite şi derivă din
sancţiunea pe care legiuitorul o prevede în conţinutul normei juridice. Ea
constituie,
astfel, un raport juridic de constrîngere, născut ca urmare a săvî rşirii faptei
ilicite.
Acest raport se caracterizează prin următoarele: a) unul dintre subiectele lui este
întotdeauna statul, iar celălalt subiect este persoana care a comis fapta ilicită;
b) în
conţinutul raportului juridic de constrîngere intră asemenea drepturi şi obligaţii
13
corelative cum ar fi: obligaţia statului de a aplica numai sancţiunile prevăzute de
lege
pentru fapta comisă şi dreptul persoanei responsabile de a i se aplica numai
această
sancţiune, şi nu alta; c) aplicarea sancţiunii se face în numele statului şi are
drept scop
atît restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită, cît şi întărirea
legalităţii [ 33,
p. 468].
Specificul răspunderii contravenţionale constă în faptul că ea se referă la
obligaţia de a răspunde pentru nerespectarea normei materiale de drept
contravenţional. Împărtăşim opinia autorului I. Creangă, potrivit căreia
răspunderea
juridică nu constă doar într-o apreciere socială, ea se întemeiază pe o constatare
oficială, făcută, de regulă, de organele de stat învestite cu atribuţii determinate
în
acest sens. Necesitatea acestui fapt este evidentă pentru a acorda cetăţenilor
garanţii
mai depline în vederea excluderii posibilităţii arbitrarului şi ilegalităţii [ 14,
p. 302].
Răspunderea juridică, indiferent de ramura de drept la care ne raportăm, are atît
un scop preventiv-educativ, cît şi unul de sancţionre, înţelegînd prin acest ultim
aspect şi caracterul reparator, în cazul în care s-au produs daune materiale şi/sau
morale. Prin oricare dintre formele răspunderii se restabileşte ordinea încălcată
ca
urmare a săvîrşirii faptei ilicite, iar aplicarea sancţiunii şi stabilirea
despăguirii îl face
pe autorul faptei să conştientizeze consecinţele faptei comise şi să nu mai
săvîrşească
astfel de fapte [ 30, p. 294]. Răspunderea juridică implică urmări destul de grave
pentru cel sancţionat, exprimate prin pierderea unor drepturi, privaţiuni de ordin
material sau personal sau chiar la pierderea temporară a libertăţii.
Între răspunderea juridică, constrîngerea juridică şi sancţiunea juridică există o
legătură foarte strînsă, toate avînd ca scop asigurarea ordinii de drept.
Constrîngerea
juridică se realizează, în principal, prin aplicarea de sancţiuni juridice, iar
aplicarea
sancţiunii este o consecinţă a angajării răspunderii. Trebuie menţionat însă faptul
că,
în statele democratice, în care normele juridice exprimă voinţa poporului şi îi
promovează interesele, ordinea de drept se asigură, în primul rînd, prin
convingere,
prin acţiunea conjugată a tuturor factorilor educaţionali de a determina pe membrii
societăţii să respecte de bună voie normele juridice [ 11, p. 5].
14
Constrîngerea juridică, inclusiv cea contravenţională, intervine doar în situaţii
extreme, cînd activitatea de convingere nu dă rezultatele aşteptate, fiind nevoie
de
aplicarea unor măsuri speciale, de constrîngere, pentru asigurarea unei conduite
civice corespunzătoare. Normele juridice conţin, de regulă, şi sancţiunile care se
pot
aplica. Cu alte cuvinte, nerespectarea acestor norme stabileşte răspunderea
juridică a
persoanelor care le încalcă [ 30, p. 302-303].
Constrîngerea contravenţională ca modalitate a constrîngerii statale în
domeniul asigurării ordinii de drept, poate fi definită, în opinia noastră, ca
totalitatea
măsurilor dispuse de organele administraţiei publice şi alte organe statale, în
temeiul
legii şi cu folosirea puterii de stat, în scopul de a realiza prevenirea săvîrşirii
de fapte
antisociale, curmarea raporturilor juridice de conflict, sancţionarea comiterii
unor
asemenea fapte, apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, executarea
obligaţiilor
acestora sau punerea în executare a unor obligaţii dispuse de autorităţi publice
din
sfera celor trei puteri clasice sau din afara acestei sfere.
Din prezenta definiţie rezultă următoarele trăsături ale constrîngerii
contravenţionale: - reprezintă un ansamblu de măsuri care se pot concretiza în
oricare dintre formele de activitate specifice administraţiei publice, în ansamblul
s ă
u: acte juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale;
- poartă un caracter legal, legea fiind cea care conferă legitimitate unei măsuri
de acest gen;
- se bazează pe puterea statală, ea putînd interveni inclusiv pentru a învinge
voinţa potrivnică a unui subiect de drept determinat;
- au următoarele scopuri, după caz:
a) prevenirea săvîrşrii de contravenţii;
b) curmarea (stoparea) unui raport contravenţional de conflict;
c) sancţionarea, în cazul în care contravenţia a fost săvîrşită;
d) apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
e) asigurarea executării obligaţiilor lor;
f) punerea în executare a unor decizii emise de diferite autorităţi publice,
15
care realizează prerogativele celor trei puteri clasice în stat [ 47, p. 585].
Profesorul Victor Guţuleac menţionează că răspunderea juridică, ca formă a
constrîngerii

statale,

reprezintă

reacţia

statului

(societăţii)

la

depăşirea

responsabilităţii juridice (transformarea raportului juridic de conformare în

raport de
conflict) prin aplicarea faţă de autor de către organul împuternicit, în modul
stabilit
de lege, a uneia dintre formele juridice de constrîngere statală, potrivit fapei
ilicite
comise cu vinovăţie.
În baza definiţiilor analizate, V. Guţuleac evidenţiază trăsăturile de bază ale
acestei instituţii juridice:
a) răspunderea juridică este obligaţia de a suporta consecinţa juridică a faptei
ilicite;
b) această obligaţie revine unui subiect de drept responsabil;
c) obligaţia se naşte ca urmare a constrîngerii statale prin aplicarea sancţiunilor
juridice;
d) răspunderea juridică nu poate fi redusă la o simplă obligaţie;
e) aplicarea sancţiunilor juridice are drept scop afirmarea ordinii de drept şi
resocializarea persoanei faţă de care ele sînt aplicate [ 24, p. 131-132].
Spre deosebire de profesorul V. Guţuleac, M. Orlov şi Şt. Belecciu disting
următoarele particularităţi ale responsabilităţii juridice: a) este un mijloc de
ocrotire a
ordinii de drept şi un mod de realizare a puterii de stat, este stabilită normativ
şi
constă în aplicarea şi realizarea normelor de drept; b) ia naştere ca urmare a unei
fapte ilicite (acţiune sau inacţiune); c) este însoţită de o condamnare de stat şi
obştească a autorului şi a faptei săvîrşite de el; d) presupune măsuri de
constrîngere şi
are o influenţă negativă asupra făptuitorului, pe care acesta trebuie să o suporte;
e) se
realizează conform unor reguli procesuale speciale stabilite în normele de drept
[ 34,
p. 134-135].
În limbajul juridic, noţiunile de răspundere şi responsabilitate nu sînt identice.
Într-o valoroasă lucrare de filosofie a dreptului, responsabilitatea acţiunii
sociale,
savantul român Mihai Florea [10] fundamentează această distincţie de o manieră pe
care o împărtăşim şi o considerăm necesară pentru înţelegerea fenomenului
16
răspunderii juridice. Autorul porneşte de la teza că în orice societate există un
sistem
de valori instituit de aceasta, în funcţie de care îşi construiesc conduita membrii
ei.
Atît timp cît conduita lor este conformă sistemului de valori al societăţii, cît
indivizii, raportîndu-se activ la acest sistem de valori, îl recunosc şi îl
apreciază,
transformîndu-l în propriul lor sistem de valori, ei trăiesc în armonie unii cu
ceilalţi,
cu ei înşişi şi cu societatea, ei sînt responsabili, menţionează un alt
reprezentant al
doctrinei juridice româneşti [ 47, p. 581]. La un moment dat, apare o îndepărtare
de la
acest sistem de valori, o negare a acestuia, care naşte problema firească a
consecinţelor unei asemenea conduite. În acest moment apare reversul, care
reprezintă tot o raportare activă, dar de data aceasta a societăţii la cetăţean, o
reacţie
faţă de comportamentul acestuia, neconform normelor instituite de ea. Cetăţeanul
devine răspunzător. Constatăm că răspunderea intervine atunci cînd încetează
responsabilitatea.
Deci, din momentul obţinerii forţei juridice a normei materiale a dreptului
contravenţional, orice subiect al dreptului contravenţional este obligat să se
conformeze cerinţelor (prevederilor) acestei norme [ 21, p. 51-53]. Din momentul în
care raportul de conformare s-a transformat în raport de conflict, faţă de
subiectul
activ al acestui raport pot fi aplicate măsuri de constrîngere contravenţională:
măsuri
de curmare (stopare) şi de asigurare a procedurii contravenţionale. Din momentul în
care va fi stabilită vinovăţia autorului raportului juridic de conflict, faţă de el
poate şi
trebuie să fie aplicată sancţiunea contravenţională.
La rîndul său, raportul juridic contravenţional este definit ca fiind legătura
juridică dintre stat şi făptuitor, ce se naşte în momentul comiterii contravenţiei
şi
constă în dreptul statului de a sancţiona persoana vinovată, obligînd-o să suporte,
în
condiţii legale, consecinţele juridice stabilite de lege.
Spre deosebire de alte raporturi juridice, raportul juridic contravenţional
prezintă unele trăsături specifice, şi anume:
- raportul respectiv apare prin exprimarea imperativă a voinţei statului, adică se
naşte,
în mod obligatoriu, independent de voinţa destinatarilor legii contravenţionale şi
nu
17
poate forma obiectul unor cedări sau tranzacţii;
- raportul respectiv se modifică sau se stinge fiind impus de stat (legiuitorul),
apărarea valorilor sociale la care se referă nefiind lăsat la aprecierea
destinatarilor
legii contravenţionale;
- raportul respectiv posedă un obiect propriu, şi anume relaţiile sociale de
tragere a
persoanei vinovate la răspundere contravenţională ca urmare a comiterii
contravenţiei;
- raportul respectiv apare doar în baza unei norme contravenţionale materiale;
- metodele de realizare a raportului contravenţional sînt: convingerea – atît timp
cî t
subiectul dreptului contravenţional se conformează prevederilor normei materiale
şi,
constrîngerea – din momentul în care subiectul dreptului contravenţional a neglijat
prevederile normei juridice, a intrat în conflict cu legea; - raportul respectiv
are un
subiect obligatoriu – reprezentantul statului, care este organul competent să
soluţioneze cazul contravenţional [ 19, p. 180].
Răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii juridice, consideră
reprezentantul doctrinei naţionale de drept contravenţional Sergiu Furdui, constă
în
raportul juridic contravenţional de constrîngere, generat ca urmare a comiterii
contravenţiei, între stat şi contravenient, raport complex al cărui conţinut îl
formează
dreptul statului de a aplica persoanei vinovate sancţiunea prevăzută de lege pentru
contravenţia comisă şi de a o constrînge să o execute, corelativ cu obligaţia
contravenientului de a suporta aplicarea şi executarea sancţiunii contravenţionale,
în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii [ 19, p.
104].
Susţinem opinia conf. univ., dr. S. Furdui, potrivit c ă reia noţiunea răspundere
contravenţională este susceptibilă de următoarele accepţii:
- instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, adică ansamblul normelor
juridice

care

reglementează

realizarea

dreptului

contravenţional

prin

constrîngere;
- raport juridic de constrîngere, adică forma răspunderii juridice identificată cu
raportul juridic contravenţional de constrîngere, stabilit între stat şi
18
contravenient, al cărui conţinut îl constituie dreptului statului de a aplica
măsuri de asigurare şi sancţiuni vinovatului de comiterea contravenţiei şi
obligaţia corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective;
- latura pasivă a raportului contravenţional de constrîngere, adică acea formă de
răspundere juridică care constă în obligaţia vinovatului de comiterea
contravenţiei de a suporta măsurile de asigurare a procedurii contravenţionale
şi sancţiunea contravenţională;
- conţinutul raportului de constrîngere, adică identificarea drepturilor şi
obligaţiilor corelative ale subiectelor raportului contravenţional de constrîngere
cu efectele raportului juridic contravenţional de conflict (conţinutul raportului
contravenţional de represiune) [ 19, p. 104].
Răspunderea contravenţională nu poate fi concepută decît în cadrul unui raport
juridic în care se stabilesc fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunea
corespunzătoare. Răspunderea contravenţională exprimă reacţia societăţii, a
statului
faţă de contravenienţi, deoarece această reacţie este o consecinţă a comiterii
contravenţiei care, la rîndul său, reprezintă premisa incidenţei răspunderii
contravenţionale [ 23, p. 107].
În sens larg, prin răspundere contravenţională, potrivit lui M. A. Hotca, se
înţelege ”acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic
contravenţional de constrîngere, stabilit între stat şi contravenient, al cărui
conţinut îl
constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea contravenientului şi obligaţia
corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea”.
Odată cu adoptarea legii contravenţionale noi (24 octombrie 2008) [1], în
Republica Moldova este recunoscută de jure „răspunderea contravenţională” ca formă
a răspunderii juridice. În legea nominalizată lipseşte definiţia respectivă, însă
această
constatare poate fi argumentată prin denumirea unor titluri şi articole: capitolul
II
„Contravenţia.

Răspunderea

contravenţională”;

art.

16

„Răspunderea

contravenţională a persoanei fizice”; art. 17 „Răspunderea contravenţională a

persoanei juridice”; însăşi legea fiind numită „Codul contravenţional al Republicii
19
Moldova”.
În baza analizei diverselor opinii referitoare la definirea acestei forme a
răspunderii juridice, prof. V. Guţuleac conchide că răspunderea contravenţională
este
reacţia statului la comiterea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale prin
aplicarea
de către organul împuternicit faţă de făptuitor a constrîngerii statale prevăzute
de
legea contravenţională, în modul şi în termenele stabilite de lege, în limitele
sancţiunii contravenţiei comise, precum şi obligaţia contravenientului de a suporta
sancţiunea [ 24, p. 136].
Conţinutul definiţiei, menţionează autorul, presupune c ă aplicarea răspunderii
contravenţionale va fi considerată legitimă numai atunci cînd vor fi respectate
integral următoarele condiţii:
1) existenţa conţinutului constitutiv al contravenţiei (obiectul, latura obiectivă,
subiectul, latura subiectivă);
2) examinarea cazului şi emiterea deciziei privind aplicarea sancţiunii
contravenţionale numai de către organul (persoanele cu funcţii de răspundere)
împuternicit (art. 393 din CC al RM);
3) aplicarea doar a pedepselor contravenţionale prevăzute de lege (art. 32 din
CC al RM);
4) respectarea termenelor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale (art. 30
din CC al RM);
5) aplicarea pedepsei numai în limitele sancţiunii prevăzute de norma materială
încălcată (contravenţiei comise);
6) respectarea regulilor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale stabilite de
lege (art. 33-46 din CC al RM).
Concluzionăm că răspunderea contravenţională este o instituţie fundamentală a
dreptului contravenţional, alături de contravenţie şi sancţiunea contravenţională,
care
cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile de drept, care
formează obiectul dreptului contravenţional şi care apar în sfera activităţii de
tragere
la răspundere contravenţională a tuturor celor ce încalcă sau ignoră ordinea de
drept
20
prin comiterea de contravenţii, activitate ce se desfăşoară de organe competente,
în
temeiul legii, fiind guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor
sociale
ocrotite de legea contravenţională.

21
2.2 Natura juridică a răspunderii contravenţionale şi particularităţile ei
Natura juridică a răspunderii contravenţionale se manifestă, în primul rînd, prin
faptul că ea: 1) este o răspundere legală; 2) are o autonomie instituţională şi
funcţională; 3) este individuală şi personală; 4) se bazează pe criteriul
vinovăţiei.
1. Răspunderea pentru contravenţii este, în primul rînd, o formă a răspunderii
juridice, o parte componentă a acesteia, esenţial pentru configurarea ei fiind
faptul că
principiile, conţinutul şi consecinţele ce o caracterizează sînt reglementate prin
lege
[ 41, p. 10-11]. Din logica interioară a acestei concluzii decurge şi afirmaţia, cu
valoare de principiu, potrivit căreia răspunderea contravenţională nu poate
interveni,
într-un caz concret, decît în temeiul unei reglementări juridice, în temeiul unui
act
normativ de un anumit nivel, ceea ce îi asigură, de altfel, caracterul unei
răspunderi
legale. Întocmai ca alte forme ale răspunderii juridice (civilă, materială,
administrativ-disciplinară, penală), răspunderea pentru contravenţii se deosebeşte
de
alte genuri ale răspunderii sociale în general, care nu au un caracter juridic sau
legal,
cum ar fi răspunderea morală sau etică ori răspunderea civică, bazată pe reguli de
conduită individuală neimpuse prin norme juridice şi, pe cale de consecinţă,
neprevăzute cu sancţiuni edictate de puterea statală pentru cazul nerespectării lor
sau
care să fie executate sub ameninţarea constrîngerii acesteia.
2. Răspunderea contravenţională izvorăşte dintr-o faptă a omului generatoare
de consecinţe materiale sau imateriale socialmente neconvenabile, faptă descrisă
legal prin elementele ei constitutive şi caracterizată juridic ca fiind o
contravenţie.
Din acest punct de vedere, cu precădere din cel privind conţinutul material al
faptei
concrete, contravenţia se deosebeşte atît de infracţiune, cît şi de orice altă
faptă de
încălcare a unor norme juridice care prescriu un anumit mod de comportament
individual şi social şi cu care nu poate şi nu trebuie să fie confundată.
Caracterizarea legală proprie conceptului de contravenţie, natura proprie a
consecinţelor faptei contravenţionale şi caracterul specific al sancţiunilor pentru
contravenţii determină, prin urmare, autonomia instituţională şi funcţională a
răspunderii juridice pentru contravenţii. În virtutea acestei autonomii, elementele
22
definitorii ale acestei forme a răspunderii nu pot fi regăsite în conţinutul altor
forme
ale răspunderii juridice. În raport cu răspunderea penală, de exemplu, se poate
invoca
doar antecedenţa de ordin istoric a răspunderii contravenţionale, contravenţiile
fiind
reglementate în trecut, după cum s-a menţionat, într-o anumită viziune globală
asupra
faptelor antisociale, ca infracţiuni [ 44, p. 6-7]. Acest element de natură
istorică nu
este însă apt, prin el însuşi, să determine suprapuneri sau similitudini ale
răspunderii
contravenţionale cu răspunderea penală, confuziile şi abordările neştiinţifice în
acest
domeniu generînd susţineri şi reglementări ajuridice, precum şi o practică
distorsionată, cu ignorarea şi nerespectarea unor principii generale şi
fundamentale
ale dreptului.
3. Răspunderea pentru contravenţii este individuală şi personală. Din aceste
caracterizări rezultă în mod logic faptul că, în principiu, persoana care este
subiect
activ al contravenţiei răspunde în nume propriu. Numai în mod excepţional, cînd
răspunderea contravenţională în nume propriu nu ar putea fi angajată potrivit
legii, ar
trebui evocată problema răspunderii altei persoane fizice sau juridice, în condiţii
asemănătoare cu cele prevăzute de legea civilă în legătură cu răspunderea pentru
fapta altuia.
Din caracterul individual şi personal trebuie desprinsă şi concluzia că
răspunderea pentru contravenţii este netransmisibilă şi, pe cale de consecinţă, nu
poate fi asumată, în mod voluntar, de o altă persoană. Din ambele caracterizări ale
acestei răspunderi – individuală şi personală – decurge în mod firesc concluzia că
subiecţii implicaţi în raportul juridic de drept contravenţional şi, cu atît mai
puţin,
persoanele din afara acestui raport nu pot tranzacţiona asupra acestuia.
Răspunderea
pentru contravenţii fiind individuală şi personală, în cadrul raportului juridic
generat
de săvîrşirea unei contravenţii, răspunzătoare nu poate fi decît o persoană fizică,
în
calitatea sa de persoană particulară, de simplu cetăţean.
În viziunea savantului român Iu. Poenaru, săvîrşirea faptei antisociale de către
persoana fizică în altă calitate, cum ar fi acea de funcţionar sau salariat, să
cadă sub
incidenţa altor forme ale răspunderii juridice (disciplinară, administrativă,
naterială,
23
penală, după caz), potrivit principiului care trebuie impus în opera de legiferare
şi
care cere ca, în cazul încălcării unei dispoziţii legale, să se aplice normele şi
sancţiunile specifice ramurii de drept ale cărei dispoziţii au fost încălcate [ 37,
p. 2223].
4. Răspunderea pentru contravenţii, ca orice altă formă a răspunderii juridice,
trebuie fundamentată, în fiecare caz în parte, pe existenţa unei vinovăţii a
făptuitorului.
În general, atît dreptul românesc, cît şi cel autohton (moldovenesc) nu au
acceptat, în nici una dintre formele răspunderii juridice, conceptul răspunderii
obiective, adică al unei răspunderi deduse exclusiv din materialitatea faptei
săvîrşite,
chiar dacă aceasta ar avea caracter antisocial, făcîndu-se abstarcţie de existenţa
vinovăţiei. Caracterul autonom al răspunderii pentru contravenţii impune deci o
teoretizare aparte a unei vinovăţii specifice, cu o altă motivaţie şi o altă
semnificaţie
sociojuridică decît cea a vinovăţiei penale construite pe intenţie (directă sau
indirectă)
ori culpă. Natura juridică a faptei contravenţionale fiind alta decît acea proprie
infracţiunii, este logic ca vinovăţia contravenţională să se fundamenteze pe alte
categorii juridice decît ale intenţiei şi culpei, instituţii juridice ale dreptului
penal
substanţial. Prin urmare, dacă nu poate fi o răspundere obiectivă şi nici nu poate
fi
bazată pe existenţa unei intenţii sau culpe, vinovăţia contravenţională trebuie să
izvorască dintr-o realitate proprie a faptei aflate într-un raport de cauzalitate
cu
conduita autorului unei fapte contravenţionale.
Deosebirea dintre comportamentul civic general şi cel care ar putea genera
răspunderea contravenţională constă în faptul că cel de-al doilea este impus
întotdeauna printr-o prescripţie normativă legală, care avertizează persoana fizică
asupra necesităţii adoptării unei conduite general convenabile, ceea ce îi conferă
acesteia caracterul de obligaţie socială şi legală. De aici rezultă două consecinţe
importante pentru starea de legalitate în domeniul contravenţional: mai întîi,
norma
de comportament trebuie să preexiste oricărei norme legale de sancţionare
contravenţională şi, în al doilea rînd, norma de sancţionare devine activă numai în
24
cazul nerespectării normei de comportament la care ea se referă [ 41, p. 16-17].
Promovarea unei astfel de viziuni asupra vinovăţiei contravenţionale urmăreşte
nu atît o separare cît mai etanşă a răspunderii pentru contravenţii de răspunderea
penală, cît mai ales asigurarea unui cadru adecvat unei funcţionalităţi mai directe
a
formei de manifestare sociojuridică a mecanismului propriu de exteriorizare în
mediul social. O asemenea etanşeitate nici nu ar fi posibilă, deoarece abordarea în
acest mod a problemelor nu exclude, după cum se va vedea, orice semnificaţie şi
orice valorificare, atît în cadrul general al acestora, cît şi în cadrul analizei
concrete a
conceptului vinovăţiei contravenţionale, a elementelor intenţionale sau culpoase în
săvîrşirea contravenţiei.
Natura juridică a răspunderii contravenţionale determină, în mare parte, şi
particularităţile ei. Răspunderea juridică, la general, apare în cazul acţiunii sau
inacţiunii ce contravine prevederilor unei norme de drept. Ea atrage după sine o
anumită consecinţă juridică, adică pedeapsa prevăzută de normele juridice materiale
(de sancţiunile lor). Nerespectarea (neexecutarea) sau respectarea
necorespunzătoare
a normelor de drept atrage după sine, inevitabil, aplicarea măsurilor
corespunzătoare
de constrîngere, care îmbină acţiunea educativă şi cea represivă asupra
delincventului.
Cele

menţionate

contravenţională.

caracterizează,

Totodată,

în

în

viziunea

linii
prof.

generale,
V.

şi

răspunderea

Guţuleac,

răspunderea

contravenţională are particularităţile sale [ 24, p. 135], care se relevă clar din
compararea ei cu alte categorii ale răspunderii juridice.
În primul rînd, pentru răspunderea contravenţională este caracteristic temeiul
special. Se ştie că încălcările de legislaţie se deosebesc după obiect, conţinutul
juridic
etc. Acest fapt determină şi consecinţele lor juridice diferite. Astfel,
răspunderea
penală survine în cazul comiterii unei infracţiuni, cea de drept civil – a
delictului
patrimonial, cea disciplinară – a delictului disciplinar (de serviciu). Răspunderea
contravenţională constituie reacţia statului la o anumită categorie de delicte, şi
anume
la contravenţii, care reprezintă singurul temei juridic al răspunderii
contravenţionale.
25
O singură excepţie de la regula generală este cea a posibilităţii aplicării
răspunderii
contravenţionale în cazurile prevăzute de legislaţia penală (art. 55 din Codul
penal)
nu numai pentru comiterea contravenţiei, dar şi pentru o infracţiune care nu
prezintă
un pericol social sporit, dacă se constată că reeducarea sau corectarea persoanei
este
posibilă fără aplicarea pedepsei penale.
În al doilea rînd, răspunderea contravenţională, ca şi toate măsurile de
constrîngere, se aplică, de regulă, pe cale extrajudiciară, direct de organele
statale
împuternicite (de persoanele de răspundere ale acestora). Aplicarea măsurilor de
constrîngere contravenţională este una dintre formele cele mai ilustrative ale
manifestării jurisdicţiei contravenţionale, adică realizarea competenţei
jurisdicţionale
se face de către agenţii constatatori împuterniciţi, pe cînd aplicarea măsurilor
răspunderii penale şi de drept civil se realizează numai în limitele jurisdicţiei
judiciare.
În cazurile expres prevăzute de legea contravenţională (art. 394-396 din Codul
contravenţional al Republicii Moldova), măsurile răspunderii contravenţionale se
aplică de instanţele de judecată, dar nu în scopul realizării sarcinilor justiţiei,
ci
pentru respectarea (realizarea) jurisdicţiei contravenţionale.
În al treilea rî nd, avînd în vedere modul extrajudiciar de aplicare a răspunderii
contravenţionale, nu înseamnă că toate cazurile de aplicare a constrîngerii
contravenţionale pot fi calificate ca răspundere contravenţională [ 24, p. 136]. În
special, nu sînt considerate ca răspundere contravenţională măsurile de prevenire
(controlul documentelor de identitate, controlul corporal şi controlul bagajelor,
supravegherea administrativă a unor categorii de persoane), precum şi cele de
curmare (reţinerea contravenţională, aducerea făptuitorului la organul de drept,
aducerea prin mandat de aducere etc.)

26
2.4. Principiile răspunderii contravenţionale
Răspunderea contravenţională are la bază o procedură proprie, care rezultă din
sarcinile şi principiile care o determină.
Răspunderea contravenţională, ca instituţie fundamentală a dreptului
contravenţional, este guvernată de principii proprii menite a asigura echilibrul
sistemului de drept.
Din punct de vedere etimologic, termenul ”principiu” provine din latinescul
principium, avînd sensul de început, origine sau element fundamental. Sensul primar
al cuvîntului principiu s-a îmbogăţit şi a obţinut noi valenţe pe parcursul
istoriei. În
accepţiunea curentă, cuvîntul principiu are două sensuri:
1) element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un
sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.; lege fundamentală a unei
ştiinţe, a
unei arte, a unei discipline[28]; 2) element primordial, cauză primară sau punct de
plecare etc..
Din punct de vedere filologic, cuvîntul principiu este susceptibil de două
accepţiuni:
1) sensul metafizic, adică origine, din care derivă şi s-au dezvoltat lucrurile;
2) sensul epistemologico-etic, adică de supoziţii fundamentale ale cunoaşterii,
gîndirii
şi acţiunii [103, p. 67].
Principiile dreptului sînt normele sociale cărora li se supune un sistem juridic,
care ordonează întregul drept pozitiv ce există pe un areal geografic, statal sau
internaţional.
Principiile dreptului au un caracter general, deoarece se regăsesc în toate
normele juridice ce alcătuiesc dreptul pozitiv. Pe lîngă principiile dreptului,
există şi
alte tipuri de idei fundamentale, dar care nu străbat decît o parte din sistemul
dreptului. Fiecare ramură (subramură) a dreptului se supune, pe lîngă principiile
generale ale sistemului juridic din care face parte, şi unor idei fundamentale
specifice,
adică principiilor de ramură (subramură). La rîndul lor, ramurile dreptului, fiind
alcătuite din diverse instituţii juridice, au şi anumite idei de bază specifice
acestora
27
(principii instituţionale sau speciale).
Prin urmare, consideră prof. V. Guţuleac, în dreptul contravenţional, ca şi în
alte ramuri ale sistemului de drept, există principii ale sistemului de drept,
principii
ramurale şi principii instituţionale (speciale) [ 24, p. 25]. Este important
raportul
dintre principiile dreptului, principiile ramurilor de drept şi principiile
instituţionale.
Fiecare dintre ele trebuie să corespundă principiilor ce formează genul lor proxim.
Sistemul dreptului contravenţional este constituit pe baza principiilor care
fundamentează dreptul contravenţional şi în temeiul cărora iau naştere raporturile
judiciare ce formează obiectul acestei ramuri de drept.
Pricipiile dreptului contravenţional reprezintă orientări şi idei diriguitoare pe
care se bazează şi care călăuzesc activitatea de prevenire şi de curmare a faptelor
contravenţionale, de stabilire a vinovăţiei făptuitorului şi de aplicare faţă de el
a
sancţiunilor contravenţionale. Principiile dreptului contravenţional dau orientarea
necesară pentru explicarea doctrinară a normelor juridice contravenţionale, ele
fiind
puse în aplicare de organele abilitate de stat.
Ca instituţie juridică de bază a dreptului contravenţional, sistemul principiilor
răspunderii contravenţionale diferă de la autor la autor, de la o lucrare la alta.
Reprezentantul doctrinei naţionale de drept administrativ I. Creangă
examinează următoarele principii ale răspunderii contravenţionale: legalitatea,
operativitatea,

egalitatea

persoanelor,

aflarea

adevărului

obiectiv,

contradictorialitatea, garanţia dreptului de apărare, folosirea limbii materne,

individualizarea răspunderii contravenţionale, publicitatea [ 14, p. 310- 311].
Autorii manualului „Drept administrativ”, Maria Orlov şi Ştefan Belecciu,
propun un sistem de principii ale răspunderii contravenţionale puţin diferit de cel
susmenţionat. Ei consideră că răspunderea contravenţională se bazează pe
principiile:
legalităţii, culpabilităţii, individualizării răspunderii, oportunităţii aplicării
răspunderii
contravenţionale, utilităţii, inevitabilităţii răspunderii, publicităţii,
umanismului [ 34,
p. 141-142].
Reprezentantul doctrinei autohtone de drept contraveţional Sergiu Furdui vine
28
cu o a treia variantă a sistemului de principii ale răspunderii contravenţionale,
considerînd că răspunderea contravenţională este guvernată de următoarele
principii:
legalităţii, contravenţiei ca unic temei al răspunderii contravenţionale,
umanismului,
răspunderii

personale,

unicităţii

răspunderii,

inevitabilităţii

răspunderii,

individualizării răspunderii, prescriptibilităţii răspunderii, celerităţii tragerii

la
răspundere [ 19, p. 106-107].
Însăşi legislaţia contravenţională a Republicii Moldova prevede principiile:
legalităţii,

dreptăţii,

caracterului

personal

al

răspunderii

contravenţionale,

individualizării răspunderii contravenţionale şi sancţiunii contravenţionale [ 1,

art. 5,
6, 7, 8, 9].
În viziunea noastră, fiecare dintre principiile nominalizate este important
pentru ramura dreptului contravenţional, iar orice opinie referitor la sistemul
acestor
principii are dreptul la existenţă. Totodată, considerăm că în sistemele
nominalizate
are loc o confundare a principiilor ramurale şi a celor instituţionale,
caracteristice
diverselor instituţii ale dreptului contravenţional. Autoarea prezentei teze
consideră
că una dintre cele mai reuşite clasificări tripartite a principiilor dreptului
contravenţional este propusă de prof. V. Guţuleac.
În viziunea cercetătorului, la principiile generale ale dreptului contravenţional
se referă: principiul legalităţii, principiul egalităţii, principiul garantării
drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, principiul neretroactivităţii legii contravenţionale
[ 24, p.
28-29].
La cele ramurale se raportează principiile: prescrierii unilaterale de voinţă
juridică a subiectului administrării în domeniul combaterii contravenţionalităţii,
reglementării juridice a contravenţiei şi a sancţiunii contravenţionale,
nevinovăţiei,
dreptăţii, umanismului, prevenirii şi curmării faptelor contravenţionale [ 24, 30-
32].
Potrivit lui V. Guţuleac, sistemul principiilor instituţionale ale procedurii
contravenţionale are următoarele elemente fundamentale: legalitatea aplicării
măsurilor de constrîngere statală, egalitatea în faţa legii şi autorităţilor,
garanţia
dreptului la apărare, inviolabilitatea persoanei, aflarea adevărului obiectiv,
liberarea
29
de mărturisire împotriva sa, independenţa organelor împuternicite s ă examineze
cazul contravenţional şi supunerea acestuia numai legii, contradictorialitatea,
proporţionalitatea sancţiunii aplicate în raport cu gradul de pericol social al
faptei
comise, folosirea limbii materne [ 24, p. 216].
Sistemul elementelor fundamentale ale răspunderii contravenţionale, în
viziunea aceluiaşi savant, este constituit din următoarele principii
instituţionale:
răspunderea

contravenţională

personală,

individualizarea

răspunderii

contravenţuonale şi a pedepsei contravenţionale, interdicţia dublei sancţiuonări

contravenţionale, contravenţia ca unicul temei al răspunderii contravenţionale,
oportunitatea şi utilitatea de a aplica r ă spunderea contravenţională,
publicitatea,
caracterul extrajudiciar de aplicare a sancţiunii, legalitatea aplicării măsurilor
de
constrîngere statală [ 24, p. 137].
În continuare vom examina succint ultimul sistem de principii.
1. Principiul răspunderii contravenţionale personale presupune c ă , în dreptul
contravenţional, răspunderea trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea
contravenţiei, periculozitatea contravenientului şi împrejurările în care fapta a
fost
comisă, pentru a se realiza prevenirea contravenţiilor şi reeducarea celor care le-
au
comis. Evaluarea corectă a datelor cauzei va conduce la aplicarea unei sancţiuni
corespunzătoare. Şi, dimpotrivă, o evaluare incompletă sau incorectă a realităţii
speţei
va conduce la aplicarea unei sancţiuni neconforme nevoilor apărării sociale,
constituind un e ş ec lamentabil pe planul scopului dreptului contravenţional şi
scopului sancţiunilor contravenţionale [ 29, p. 307].
Principiul răspunderii contravenţionale personale prevede că atît obligaţia ce
decurge dintr- o normă juridică de a avea o anumită conduită, cît şi răspunderea ce
decurge din nesocotirea acestei obligaţii revin numai persoanei care nu şi-a
respectat
obligaţia şi a săvîrşit o faptă interzisă de lege. În dreptul contravenţional, ca
şi în
dreptul penal, nu se poate antrena răspunderea juridică pentru fapta săvîrşită de
altă
persoană[32, p. 16]. Este supusă răspunderii contravenţionale numai persoana care a
comis cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea contravenţională
[ 1,
30
art. 8 alin. (2)].
2. Principiul individualizării răspunderii contravenţonale şi a pedepsei aplicate
presupune că persoanei recunoscute ca fiind vinovată de comiterea unei contravenţii
i
se aplică o pedeapsă contravenţională echitabilă, în limitele fixate în partea
specială a
legii contravenţionale (sancţiunea normei materiale) şi în strictă conformitate cu
dispoziţiile părţii generale a Codului contravenţional.

Principiul

individualizării

răspunderii contravenţionale, în viziunea noastră, trebuie să fie luat în

considerare şi
strict respectat la toate etapele de activitate privind asigurarea ordinii de
drept:

etapa legislativ-creatoare, elaborarea cadrului juridic de menţinere a ordinii de

drept
(individualizarea legală);
- etapa aplicării sancţiunilor contravenţionale şi a altor m ă suri de constrîngere
contravenţională de către organele abilitate de a constata faptele contravenţionale
şi
de a examina cauza (individualizarea judiciară);
-

etapa

executării

sancţiunilor

contravenţionale

(individualizarea

administrativă).
La stabilirea categoriei şi a caracterului pedepsei contravenţionale, organele
abilitate cu acest drept ţin cont de gravitatea contravenţiei săvîrşite, de motivul
acesteia, de persoana celui bănuit, de circumstanţele cauzei care atenuează sau
agravează răspunderea [ 1, art. 9 alin. (1)], de influenţa pedepsei aplicate asupra
corectării şi reeducării vinovatului de comiterea contravenţiei, precum şi de
condiţiile
de viaţă ale familiei acestuia.
3. Potrivit principiului interdicţiei dublei sancţionări contravenţionale
(unicităţii răspunderii contravenţionale), persoanei care a săvîrşit contravenţia i
se
poate aplica doar o singură dată sancţiuni contravenţionale pentru una şi aceeaşi
contravenţie.
Această regulă generală este expres stipulată în legea contravenţională:
”Nimeni nu poate fi supus de două ori răspunderii contravenţionale pentru una şi
aceeaşi faptă” [ 1, art. 9 alin. (2)].
Principiul analizat nu se opune însă cumulării mai multor sancţiuni
31
contravenţionale, dacă aplicarea acestora are raţiuni diferite. De exemplu, în
opinia
autorului V. Guţuleac, o sancţiune contravenţională principală se poate cumula cu
una
complementară [ 23, p. 33].
4. Contravenţia ca unic temei juridic al răspunderii contravenţionale. Numai
contravenţia poate fi temei juridic al răspunderii contravenţionale şi, implicit,
al
aplicării sancţiunilor contravenţionale. Fără săvîrşirea unei contravenţii nu se
poate
naşte un raport juridic de constrîngere contravenţională. În cadrul lui regăsim
toate
elementele structurale ale unui raport juridic: subiectele (statul şi
contravenientul),
conţinutul (dreptul statului de a aplica sancţiunea şi obligaţia contravenientului
de a
se supune sancţiunii) şi obiectul (măsura de constrîngere, inclusiv sancţiunea).
Aşadar, răspunderea contravenţională este necesară pentru că altfel nu se poate
fundamenta puterea statului de a aplica sancţiunea faţă de făptuitor, ca reacţie la
atentatul ilicit comis de către acesta, şi obligaţia lui de a se supune
constrîngerii ce
rezultă din sancţiune [149, p. 7].
Fapta ilicită ce constituie izvor al răspunderii contravenţionale nu poate fi decît
o contravenţie, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să îndeplinească toate
elementele
conţinutului juridic prevăzut de lege (obiectul, latura obiectivă, subiectul,
latura
subiectivă) şi să nu existe vreo cauză de inexistenţă a contravenţiei [ 1, art. 19]
sau de
excludere a răspunderii contravenţionale [ 1, art. 26].
Incidenţa răspunderii contravenţionale presupune existenţa unei norme
contravenţionale ce prevede fapta ca fiind contravenţie şi săvîrşirea unei asemenea
fapte, care incalcă norma ce o interzice, faptă ce realizează toate elementele
contravenţiei [ 19, p. 105].
5. Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale înseamnă că
sancţionarea autorului unei fapte contravenţionale, comise cu vinovăţie, este
implacabilă, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, în modul stabilit prin
lege. Dacă în dreptul privat funcţionează, de regulă, principiul disponibilităţii
acţiunii
civile, în dreptul contravenţional funcţionează, de regulă, principiul
indisponibilităţii
acţiunii contravenţionale. Acest principiu îşi are justificarea în necesitatea
restabilirii
32
ordinii de drept care a fost perturbată de contravenţia comisă, întrucît viaţa în
societate nu mai poate continua în siguranţă fără intervenţia constrîngerii
statale.
Răspunderea contravenţională este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii cu
vinovăţie a unei contravenţii. Ori de cîte ori o persoană a comis o contravenţie,
acţiunea contravenţională (procedura contravenţională) se pune în mişcare din
propria
iniţiativă a organelor statului sau la solicitarea părţilor interesate ale
procesului
contravenţional.
Acest principiu cunoaşte şi excepţii, admise datorită unor raţiuni de politică
juridică. În acest context amintim, de exemplu, renunţarea benevolă la săvîrşirea
contravenţiei (art. 27 CC al RM), comiterea unei contravenţii neînsemnate sau
tentativa (art. 28 CC al RM), împăcarea victimei cu făptuitorul (art. 29 CC al RM),
prescripţia răspunderii contravenţionale (art. 30 CC al RM), amnistia (art. 31 CC
al
RM) etc.
Reglementarea satisfăcătoare a acestui principiu presupune consacrarea unor
norme care să garanteze eficienţa reactivă a dreptului contravenţional în momente
cît
mai apropiate de data comiterii contravenţiei. Este regretabil faptul că în legea
contravenţională a Republicii Moldova acest principiu nu şi-a găsit confirmare
legislativă.
6. Principiul oportunităţii şi utilităţii aplicării sancţiunii contravenţionale.
Statul
poate să renunţe la aplicarea sancţiunii, acest lucru fiind posibil în virtutea
faptului că
statul este titularul dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, drept la
care
poate renunţa, edictînd acte de iertare sau de scoatere a unor fapte în afara
ilicitului
contraveţional.
Acest principiu scoate în evidenţă corelaţia dintre timpul săvîrşirii faptei
contravenţionale şi timpul aplicării pedepsei, dintre gravitatea faptei comise şi
asprimea sancţiunii aplicate [ 35, p. 110], paguba pricinuită şi măsura (limita)
reparaţei ei, pericolul social al abaterii de la lege şi posibilitatea reeducării
făptuitorului fără aplicarea constrîngerii contravenţionale etc.
Principiul utilităţii presupune selectarea sancţiunii contravenţionale mai
33
adecvate, reieşind din gravitatea faptei contravenţionale şi din caracteristica
autorului
ei [ 23, p. 110].
Reieşind din conţinutul juridic al acestui principiu, persoana împuternicită să
examineze cauza contravenţională poate, şi chiar ar fi raţional ca, în anumite
cazuri şi
în modul stabilit prin lege, să înlăture răspunderea contravenţională. Astfel, de
exemplu, legea contravenţională [ 1, art. 28] stipulează: „În cazul contravenţiei
neînsemnate, organul (persoana cu funcţie de răspundere) împuternicit să rezolve
cazul poate înlătura răspunderea contravenţională, limitîndu-se la adresarea unei
observaţii verbale făptuitorului”.
7. Pricipiul publicităţii aplicării răspunderii contravenţionale presupune
examinarea publică a cauzelor contravenţionale de către organele împuternicite şi
accesul tuturor participanţilor la procedura contravenţională la şedinţa de
examinare a
cauzei (legea contravenţională nouă admite o abatere de la acest principiu,
indicînd c
ă o cauză contravenţională poate fi judecată şi în şedinţă închisă) [ 1, art. 394
alin.
(5)], precum şi accesul părţilor interesate la hotărîrea adoptată în urma
examinării
cauzei [ 24, p. 138]. Ca exemplu de realizare a acestui principiu în legea
contravenţională nouă poate servi conţinutul art. 464 alin. (1), care prescrie:
”Afişarea şi/sau difuzarea hotărîrii de sancţionare a persoanei juridice constă în
obligarea ei de a afişa şi/sau a difuza, pe cheltuială proprie, hotărîrea
judecătorească
privind sancţionarea ei”.
8. Caracterul extrajudiciar de examinare a cazului contravenţional, ca principiu,
se
referă la instituţia juridică a procedurii contravenţionale şi stipulează că în
procedura
contravenţională (spre deosebire de cea penală sau civilă) cazul contravenţional
poate
fi examinat de organele abilitate în mod extrajudiciar. Alături de instanţele
judecătoreşti, decizia privind aplicarea sancţiunilor contravenţionale poate fi
emisă
(luată) şi de alte organe statale împuternicite (procurorul, comisia administrativă
de
pe lîngă autoritatea publică locală, agentul constatator). Chiar şi în cazurile
cînd
sancţiunile contravenţionale sînt aplicate de instanţa de judecată, în opinia
majorităţii
specialiştilor din domeniu, această procedură de aplicare a pedepsei
contravenţionale
34
nu are un caracter judiciar, ci unul extrajudiciar, cu consecinţele juridice
respective
[ 24, p. 32].
9. Principiul legalităţii aplicării măsurilor de constrîngere statală. Prevenirea
şi
stoparea faptelor contravenţionale ca sarcini de bază ale dreptului
contravenţional, în
general, şi ale procedurii contravenţionale, în special, nu pot fi realizate fără
aplicarea
m ă surilor de constrîngere statală şi de asigurare a procedurii contravenţionale.
La diferite faze ale procedurii contravenţionale, îndeosebi la faza de constatare
a faptei contravenţionale şi de cercetare a cazului, se aplică diverse măsuri de
constrîngere, cum ar fi: reţinerea (art. 433 din CC al RM); ridicarea obiectelor şi
documentelor (art. 427 din CC al RM); percheziţia (art. 428 din CC al RM); aducerea
silită (art. 437 din CC al RM); aplicarea forţei fizice şi a mijloacelor speciale
(art. 1416 din Legea cu privire la poliţie); înlăturarea de la conducerea
vehiculului (art. 438
din CC al RM); reţinerea şi aducerea vehiculului la parcare (art. 439 din CC al RM)
etc.
Legiuitorul a învestit organele de combatere a contravenţionalităţii cu dreptul
de a aplica măsuri de constrîngere statală, formulînd, în acelaşi timp, reguli
stricte de
aplicare a lor. Principalele reguli sînt:
- măsurile de constrîngere statală (de prevenire, de curmare, de sancţionare
contravenţională) pot fi aplicate numai de către organele abilitate, în limitele
competenţei lor;
- măsura de constrîngere statală aplicată unei persoane concrete poate fi numai
una prevăzută de legislaţia contravenţională;
- orice aplicare a măsurii de constrîngere trebuie să fie întemeiată. Drept temei
de aplicare a măsurii de constrîngere sînt, de regulă, faptele antisociale
premergătoare;
- aplicarea măsurii de constrîngere statală trebuie să se facă cu prevenirea
persoanei faţă de care ea va fi aplicată;
- în procesul aplicării unor măsuri de constrîngere statală trebuie să fie
respectate limitele acesteia; - prejudiciul de pe urma aplicării măsurilor de
35
constrîngere statală trebuie să fie mai mic decît cel prognozat de pe urma faptei
antisociale stopate;
- trebuie să fie asigurate drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor faţă
de
care se aplică măsurile de constrîngere statală etc. [ 23, p. 195].
Respectarea cerinţelor legislaţiei la aplicarea măsurilor de influenţă pentru
contravenţiile comise trebuie să fie asigurată prin controlul sistematic din partea
organelor ierarhic superioare şi a persoanelor cu funcţie de răspundere, prin
supravegherea activităţii organelor abilitate să aplice măsuri de constrîngere
statală
exercitată de procuror, prin dreptul de a depune plîngeri, prin alte modalităţi
stabilite
de legislaţie.
Legislaţia contravenţională prevede dreptul persoanei care se consideră
vătămată ca urmare a aplicării măsurilor de prevenire sau de stopare a faptei
ilicite să
depună plîngere pe numele procurorului sau a instanţei ierarhic superioare
organului
care a aplicat măsura de constrîngere, iar în caz de lezare a drepturilor prin
aplicarea
sancţiunii contravenţionale, să atace decizia asupra cazului cu privire la
contravenţie
în instanţa de judecată în modul şi în termenele prevăzute în art. 448 şi 468 din
CC al
RM [ 24, p. 211-212].

36
2.5. Delimitarea răspunderii contravenţionale de alte forme ale răspunderii
juridice
Fiecărei ramuri a sistemului de drept îi este caracteristică o formă a răspunderii
juridice, ca una dintre instituţiile de bază ale ramurii concrete.
Ca şi ramurile dreptului, instituţiile răspunderii juridice au multe similitudini.
Totodată, fiecare formă a răspunderii juridice are particularităţile sale, prin
care se
deosebeşte de alte forme ale răspunderii juridice.
1. Răspunderea contravenţională se deosebeşte de răspunderea penală sub
aspectul naturii juridice şi al importanţei sociale a interesului lezat prin fapta
ilicită.
Valorile şi relaţiile sociale lezate prin săvîrşirea infracţiunii vizează însăşi
existenţa
societăţii (siguranţa statului, proprietatea, drepturile şi interesele legitime ale
persoanei, ordinea de drept), pe cînd comiterea contravenţiei vizează desfăşurarea
normală a societăţii într-un domeniu sau altul al activităţii sale. Astfel,
criteriul
delimitării răspunderii penale de cea contravenţională este gradul de pericol
social
[ 19, p. 108].
În concepţia doctrinară şi legislativă a Republicii Moldova, contravenţiile sînt
mai puţin periculoase decît infracţiunile [ 1, art. 10] şi, respectiv, răspunderea
contravenţională este mai uşoară (mai blîndă) decît cea penală, cu toate că prin
reglementarea răspunderii contravenţionale sînt ocrotite valori importante pentru
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale [134, p. 29-30].
Susţinem

opinia

autorului

S.

Furdui,

potrivit

căreia

răspunderea

contravenţională nu poate coexista cu răspunderea penală, de aceea nu este posibil

să
se aplice pentru aceeaşi faptă o sancţiune contravenţională şi o pedeapsă penală,
întrucît s-ar aduce atingere aceleiaşi relaţii sociale ocrotite de lege [ 19, p.
108].
Răspunderea contravenţională se deosebeşte de cea penală şi prin subiecţii
răspunderii juridice. Potrivit legii penale, subiecţii răspunderii penale pot fi
persoanele fizice ce au atins vîrsta de 16 ani [13, art. 21 alin. (1)], iar în
cazurile
prevăzute în lege – 14 ani [13, art. 21 alin. (2)], pe cînd pentru răspunderea
contravenţională – 18 ani [ 1, art. 16 alin. (1)] şi 16 ani [ 1, art. 16 alin.
(2)], respectiv.
37
2. Răspunderea contravenţională se deosebeşte esenţial şi de răspunderea
disciplinară, care se aplică, la fel, în mod extrajudiciar. Aceste două forme de
răspundere juridică se deosebesc, în primul rînd, prin temeiul aplicării şi natura
sancţiunii. Răspunderea disciplinară ia naştere ca urmare a încălcării
regulamentului
de serviciu, aducînd atingere unui raport juridic de muncă. La rîndul său, raportul
juridic de drept contravenţional ia naştere numai în urma comiterii unei
contravenţii
(atentării cu vinovăţie la relaţiile sociale protejate de norma materială a
dreptului
contravenţional). Aceste două forme de răspundere se deosebesc după natura
sancţiunii [ 34, p. 139]. Dacă sancţiunile contravenţionale, cu predilecţie, au un
caracter material şi, prin esenţa lor, constituie o modalitate a constrîngerii
statale,
atunci sancţiunile disciplinare sînt, prin esenţă, de natură morală.

Răspunderea

disciplinară este atestată în cadrul relaţiilor de subordonare a persoanei care

comite
delictul disciplinar faţă de persoana cu funcţii de răspundere care, dispunînd de
putere
disciplinară, aplică sancţiunea corespunzătoare. Între persoana care a comis o
contravenţie şi organul de stat (persoana de răspundere) împuternicit să aplice
sancţiuni contravenţionale nu sînt atestate relaţii subordonatoare de serviciu (sau
alte
relaţii). Persoana fizică trasă la răspundere contravenţională în cadrul unor
asemenea
relaţii se consideră ca terţă persoană. În general, această particularitate este
caracteristică tuturor măsurilor de constrîngere contravenţională: de prevenire, de
curmare (stopare), de asigurare a procedurii contravenţionale şi sancţiunilor
contravenţionale [ 24, p. 135].
3. Delimitarea răspunderii contravenţionale de răspunderea civilă delictuală
poate fi efectuată prin următoarele:
3.1. Caracterul normelor juridice. De regulă, în dreptul civil statul stabileşte
anumite norme doar în cazurile în care subiectele raporturilor juridice civile nu-
şi pot
stabili aceste condiţii de sine stătător. Aceste norme au un caracter dispozitiv.
Dreptul
civil doar coordonează relaţiile dintre părţi. Normele de drept contravenţional
sînt
acele norme juridice care reglementează relaţiile de protecţie socială generate de
comiterea contravenţiilor.
38
Norma juridică contravenţională este o regulă generală de conduită, obligatorie
şi impersonală, instituită prin lege, a cărei aplicare este asigurată, în caz de
necesitate,
prin forţa de constrîngere a statului [10, p. 51].
3.2. Instituţiile juridice ce stau la baza răspunderii contravenţionale şi celei
civile delictuale. Atît la baza răspunderii civile, cît şi a celei contravenţionale
stau aşa
instituţii juridice ca fapta ilicită, cauzalitatea, culpa sau vinovăţia,
prejudiciul.
La aplicarea răspunderii civile delictuale nu prezintă interes atitudinea
subiectivă a persoanei faţă de fapta comisă sau faţă de urmările acesteia [ 8, p.
292],
pe cînd la aplicarea răspunderii contravenţionale, stabilirea legăturii cauzale
dintre
fapta comisă de făptuitor şi consecinţele survenite este obligatorie [ 53, p. 12].
Prejudiciul este o condiţie de bază pentru răspunderea civilă. În lipsa
prejudiciului nu poate exista răspunderea civilă delictuală. Pentru răspunderea
contravenţională, prejudiciul, de asemenea, prezintă o condiţie importantă, însă nu
obligatorie.
3.3. Temeiul răspunderii juridice. Răspunderea civilă intervine, în principiu,
doar atunci cînd prejudiciatorul îşi manifestă interesul, apelînd la forţa de
constrîngere a statului, astfel încît victima nu aplică sancţiunea, ci se adresează
autorităţilor pentru a se asigura tragerea la răspundere a autorului faptei ilicite
civile
şi a i se repara prejudiciul [88, p. 105].
Răspunderea contravenţională, la rîndul său, intervine în cazul în care
destinatarul normei juridice materiale (a regulilor de conduită) a nesocotit regula
ori
s-a produs un eveniment natural de a cărui apariţie legea contravenţională leagă
răspunderea

unui

subiect

de

drept.

Imposibilitatea

respectării

dreptului

contravenţional prin alte forme decît prin raporturi de constrîngere face necesară
răspunderea contravenţională şi dă substrat real acesteia. Statul, prin organele
sale
împuternicite, are dreptul de a aplica sau nu sancţiunea subiectului pasiv
(persoanei
bănuite de comiterea contravenţiei). Voinţa statului de a aplica sau nu sancţiunea
juridică există în cadrul oricărui raport de constrîngere.
3.4. Scopul aplicării răspunderii. Esenţa răspunderii civile şi, totodată,
39
elementul care o distinge faţă de oricare dintre celelalte forme de răspundere
juridică,
legînd-o în acelaşi timp de fiecare dintre acestea, este îndatorirea de reparare.
Din
acest punct de vedere se poate spune că a răspunde sub aspect civil înseamnă, de
fapt,
a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens
juridic,
a răspunde din punct de vedere civil [1, p. 23].
Locul şi importanţa răspunderii civile pot fi subliniate şi prin faptul că această
răspundere, indiferent că este delictuală sau contractuală, prin principiile şi
funcţiile
sale, prin condiţiile pe care se întemeiază şi finalităţile ei, constituie dreptul
comun în
materie de răspundere patrimonială, contribuind la ocrotirea drepturilor subiective
şi
a intereselor legitime ale tuturor persoanelor fizice şi juridice [ 8, p. 272].
Aplicarea sancţiunii contravenţionale este o măsură de constrîngere statală,
prevăzută de legea contravenţională şi aplicată făptuitorului în modul stabilit de
lege
pentru săvîrşirea cu vinovăţie a contravenţiei, avînd drept scop ocrotirea
valorilor
sociale, formarea unei conduite civice corecte, prevenirea comiterii unor noi
contravenţii atît de către cel sancţionat, cît şi de către alte persoane.
Din definiţia sancţiunii contravenţionale rezultă caracterul ei triplu: m ă sură de
constrîngere statală, mijloc de reeducare şi măsură de prevenire a abaterilor
contravenţionale.
Încadrîndu-se

în

caracteristica

sancţiunilor

juridice,

sancţiunea

contravenţională dispune de anumite trăsături caracteristice:

- este o formă de constrîngere statală, prevăzută de legea contravenţională;
- se aplică numai în cazul comiterii cu vinovăţie a unei fapte antisociale,
stipulate în Codul contravenţional al Republicii Moldova;
- se aplică numai de către organele abilitate prin legea contravenţională;
- se aplică, de regulă, în mod extrajudiciar;
- aplicarea sancţiunii contravenţionale nu atrage după sine consecinţele
antecedentului penal.

Aplicarea sancţiunilor contravenţionale are drept scop:

- ocrotirea valorilor sociale, protejate de normele juridice contravenţionale;

- reeducarea în spiritul respectării ordinii de drept a persoanei care a comis cu
40
vinovăţie o contravenţie prevăzută în legea contravenţională;
- prevenirea săvîrşirii de noi fapte antisociale atît de către contravenient, cît
şi
de către alte persoane [ 21, p. 55-56].
3.5. Rolul vinovăţiei la aplicarea răspunderii juridice. Gradul de vinovăţie a
făptuitorului nu are, în principiu, nici un rol în stabilirea răspunderii civile,
deoarece
măsura acesteia este dată de cuantumul prejudiciului suferit de păgubit, nu de
condiţiile de personalitate ale păgubitorului. Gradul de vinovăţie poate avea
relevanţă
doar în cazul în care fapta ilicită este săvîrşită de mai multe persoane, situaţie
cînd
fiecare dintre ele va fi ţinută solidar cu celelalte la dezdăunare [ 8, p. 278].
În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională, aceasta nu poate avea loc fără
prezenţa laturii subiective. Latura subiectivă – ca element al conţinutului
constitutiv
al contravenţiei – se referă la aptitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta
săvîrşită
şi consecinţele ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia şi
formele
ei. În cazul unor contravenţii, pentru completarea laturii subiective, în textele
de
incriminare a acestora sînt prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop şi la
motiv.
Prin scop al contravenţiei se înţelege obiectul urmărit de făptuitor prin
săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al
contravenţiei.
Prin motiv al contravenţiei se înţelege impulsul intern din care se naşte decizia
contravenţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a deciziei.
Componenţa contravenţiei (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura subiectivă)
reprezintă baza juridică pentru calificarea faptei antisociale concrete, încadrarea
ei în
condiţiile articolului (alineatului) concret din CC al RM [ 53, p. 13-14].
Fără vinovăţie nu există componenţa contravenţiei, deci lipseşte temeiul juridic
pentru aplicarea pedepsei contravenţionale.
Forma vinovăţiei – comiterea premeditată a contravenţiei sau comiterea
contravenţiei din imprudenţă – contribuie la realizarea principiului
individualizării
pedepsei contravenţionale şi cu mult mai rar, la calificarea juridică corectă a
faptei
antisociale comise. De regulă, aceasta are loc atunci cînd trimiterea la forma
vinovăţiei se conţine în însăşi dispoziţia normei materiale a dreptului
contravenţional.
41
De exemplu: art. 49 alin. (2) CC al RM, art. 78 CC al RM, art. 93 alin. (2) CC al
RM,
art. 104, 126, 129 CC al RM [ 24, p. 113].
3.6. Procedura de judecare (examinare) a cauzei civile şi a celei
contravenţionale. Procedura de aplicare a răspunderii civile delictuale se
deosebeşte
esenţial de procedura de aplicare a răspunderii contravenţionale.
Pornind de la competenţă, constatăm: cauza civilă delictuală poate fi judecată
numai de către instanţa de judecată, pe cînd cea contravenţională poate fi
examinată
atît de către instanţă (art. 395 Codul contravenţional al RM), cî t şi de către:
agentul
constatator (art. 400-423), procuror (art. 396) şi comisia administrativă (art.
398).
Procedura civilă are drept scop (general) repararea prejudiciului cauzat, pe cînd
procedura contravenţională are următoarele scopuri:
- prevenirea de contravenţii;
- curmarea (stoparea) raporturilor juridice de conflict apărute;
- stabilirea autorului faptei ilicite comise şi vinovăţiei lui;
- identificarea cauzelor şi stabilirea condiţiilor comiterii contravenţiei comise
şi
luarea de măsuri pentru lichidarea lor.
Şi, în ultimul rînd, aplicarea faţă de contravenient a sancţiunilor
contravenţionale se utilizează în calitate de formă a constrîngerii statale [ 27,
p. 183].
3.7. Caracterul relaţiilor dintre subiecţii raportului juridic civil şi a celui
contravenţional. Pentru dreptul civil este caracteristic principiul egalităţii
juridice a
subiectelor raportului juridic respective. În raportul juridic contravenţional, una
dintre
părţi este inevitabil prezentată de către organul executiv al statului, fapt care
determină inegalitatea subiectelor raportului juridic contravenţional.
3.8. Realizarea principiului individualizării răspunderii juridice şi sancţiunii
aplicate. Principiul egalităţii juridice a subiectelor raportului juridic civil dă
naştere
altui principiu, care presupune aplicarea unui volum egal de măsuri ale răspunderii
civile faţă de diferiţi participanţi la circuitul civil pentru încălcări de acelaşi
fel.
Aceasta înseamnă că aprecierea gradului de culpabilitate a autorului faptei ilicite
nu
are loc în funcţie de însuşirile lui personale şi nici în funcţie de un etalon
general de
42
diligenţă aplicabil tuturor, ci folosindu-se întotdeauna un etalon abstract, ce
indică
condiţia ideală în situaţia respectivă.
La aplicarea răspunderii contravenţionale trebuie să fie strict respectate
următoarele principii: legalitatea sancţiunilor contravenţionale aplicate;
răspunderea
personală; individualizarea răspunderii şi sancţiunii aplicate etc.
Pentru realizarea principiilor nominalizate, se impune respectarea următoarelor
reguli generale de aplicare a sancţiunilor contravenţionale:
– aplicarea sancţiunii numai pentru atingerea scopului stabilit de legea
contravenţională (art. 2 din CC al RM);
– aplicarea pedepsei contravenţionale numai în limitele sancţiunii contravenţiei
comise;
– aplicarea unei sancţiuni echitabile în funcţie de caracterul şi de gradul
prejudiciabil
al contravenţiei comise;
– aplicarea sancţiunii în strictă conformitate cu prevederile CC al RM;
– corespunderea sancţiunii aplicate caracterului valorilor sociale la care s-a
atentat,
caracteristicii celui ce a atentat la aceste valori, gradului şi formei de
vinovăţie,
circumstanţelor atenuante şi celor agravante ale răspunderii etc.
Atît circumstanţele ce atenuează, cît şi cele ce agravează răspunderea
contravenţională sînt prevăzute de legea contravenţională [ 24, p. 152].
3.9. Natura juridică a actului cu privire la aplicarea pedepsei. După cum s-a
menţionat anterior, cauza civilă poate fi judecată numai de către instanţa de
judecată
şi numai ea poate să emită hotărîrea cu privire la aplicarea răspunderii civile.
Această
hotărîre reprezintă, prin sine, de fiecare dată, un act judiciar.
Pe de altă parte, cauzele contravenţionale pot fi examinate de către agentul
constatator, procuror, comisia administrativă şi instanţa de judecată. Decizia
privind
aplicarea sancţiunii contravenţionale emisă de fiecare dintre primele trei organe
împuternicite are, indiscutabil, caracter (statut) de act administrativ. În ceea ce
priveşte natura juridică a hotărîrii instanţei de judecată cu privire la aplicarea
răspunderii contravenţionale, în literatura de specialitate nu există o părere
unică. S.
43
Furdui consideră că o asemenea hotărîre a instanţei de judecată are statut de act
judiciar [ 19, p. 105-107], iar M. A. Hotca şi alţii, care prezintă majoritatea,
consideră
că hotărîrea instanţei de judecată privind aplicarea sancţiunii contravenţionale
are
statut de act administrativ, deoarece însăşi procedura de examinare a cauzei
contravenţionale în instanţă are caracter extrajudiciar [ 29, p. 297-300; 48, p.
24-26].
4. Delimitarea răspunderii contravenţionale de răspunderea administrativă
(caracterizată numai prin sancţiunea represivă, fără cea reparatorie) [ 31, p.
378].
Această delimitare reiese din distincţia dreptului contravenţional de cel
administrativ.
Dreptul administrativ este cu predilecţie pozitiv [ 55, 20-28]. Scopul şi
sarcinile lui de bază constau în organizarea activităţii organelor administrative
şi
elaborarea mecanismului de executare a actelor legislative. Dreptul administrativ
reglementează relaţiile sociale apărute în procesul constituirii şi funcţionării
administraţiei publice, deservind, din punct de vedere juridic, sfera administrării
publice.
Reglementarea administrativ-juridică are loc prin intermediul: a) sistematizării,
fixării şi perfecţionării relaţiilor sociale; b) formării noilor relaţii sociale ce
corespund
cerinţelor legilor obiective ale societăţii, cerinţelor Constituţiei Republicii
Moldova;
c) protecţiei relaţiilor sociale reglementate de normele juridice ale dreptului
administrativ şi ale altor ramuri de drept; d) excluderii din sfera de activitate a
puterii
executive a relaţiilor sociale ce nu corespund intereselor cetăţenilor, societăţii
şi
statului [ 49, p. 1-2].
Dreptul contravenţional este, cu predilecţie, o ramură represivă a sistemului de
drept. Scopul şi sarcinile dreptului contravenţional sînt determinate de
necesitatea
combaterii contravenţionalităţii. Prin norma materială a dreptului contravenţional
sînt
protejate anumite valori sociale, pentru atentarea la care statul prevede măsuri
concrete de constrîngere statală.
Raportul juridic de drept contravenţional, spre deosebire de cel de drept
administrativ, poate să apară numai din momentul obţinerii forţei juridice a normei
materiale.
44
În procesul administrării publice, administratorul (subiectul administrării)
influenţează asupra conştiinţei celui administrat (obiectul administrării) iniţial
prin
metode de convingere şi numai în cazul în care cel administrat nu-şi onorează
obligaţiile, nu este responsabil, faţă de el pot fi aplicate măsuri de constrîngere
statală.
Pentru

dreptul

contravenţional,

dimpotrivă,

prioritară

este

aplicarea

constrîngerii ca reacţie a statului la neonorarea prevederilor normelor materiale

ale
dreptului contravenţional. Normele materiale includ în sine şi protejează acele
valori
sociale, atentarea cu vinovăţie la care constituie contravenţie. Din momentul
obţinerii
forţei juridice a normei materiale a dreptului contravenţional, fiecare subiect al
acestei ramuri a dreptului intră în raport de conformare cu ea. Atît timp cît sînt
onorate prevederile normei materiale, faţă de toţi subiecţii dreptului
contravenţional
se aplică doar diverse m ăsuri de convingere pentru stimularea comportamentului
licit. De exemplu, una dintre normele juridice contravenţionale [ 1, art. 85 alin.
(2)]
prevede: „(2) Este înlăturată răspunderea contravenţională pentru faptele prevăzute
de
prezentul articol a persoanei care a predat benevol substanţele narcotice ori alte
substanţe psihotrope deţinute ilegal sau care s-a adresat

ori care doreşte să se

adreseze benevol la o instituţie medicală pentru a i se acorda asistenţa necesară

în
legătură cu consumarea ilegală a substanţelor narcotice şi/sau a altor substanţe
psihotrope”.
Însă, din momentul nerespectării prevederilor normei materiale, adică din
momentul apariţiei raportului juridic de conflict, faţă de autorul acestui raport
trebuie
să fie aplicate măsurile corespunzătoare de constrîngere.
Reieşind din scopul şi sarcinile dreptului contravenţional (prevenirea
contravenţiilor, curmarea (stoparea) lor, aplicarea constrîngerii statale faţă de
persoanele găsite vinovate de comiterea contravenţiei), pentru această ramură a
sistemului de drept prioritare sînt măsurile de constrîngere, care însă trebuie să
fie
însoţite permanent de cele de convingere [ 53, p. 4-14].

45
46
3.

SUBIECŢII

RĂSPUNDERII

CONTRAVENŢIONALE

POTRIVIT

LEGISLAŢIEI NAŢIONALE: CONSIDERAŢII GENERALE, PROBLEME,

CĂI DE SOLUŢIONARE
3.1. Noţiuni introductive privind subiecţii răspunderii contravenţionale
3.2.1. Condiţiile obţinerii statutului de subiect pasiv al

răspunderii

contravenţionale de către persoana fizică

Prin subiect, la general, în literatura juridică se înţelege calitatea de subiect
de
drept, noţiune ce exprimă „calitatea, capacitatea, însuşirea, aptitudinea sau
posibilitatea care îngăduie oamenilor să participle individual sau colectiv în
raporturi
juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii”; pe scurt, subiectul de drept este
titularul
drepturilor şi obligaţiilor juridice [ 12, p. 107].
Calitatea de subiect de drept contravenţional nu poate fi confundată cu cea de
autor al unui raport juridic de conflict, cu cea de subiect activ al contravenţiei
sau cu
cea de subiect pasiv al răspunderii contravenţionale. Într-adevăr, subiect al
răspunderii contravenţionale poate fi numai un subiect de drept contravenţional,
dar
aceasta nu înseamnă că toţi subiecţii de drept neglijează prevederile normelor
juridice, devenind parte a unui raport juridic de conflict. Nu fiecare autor al
unei fapte
ilicite (parte a raportului juridic de conflict) devine subiect activ al
contravenţiei, ci
numai acea persoană care a comis fapta contravenţională cu vinovăţie. La rîndul
său,
nu orice subiect activ al contravenţiei obţine statut juridic de subiect pasiv al
răspunderii contravenţionale. Ca atare, subiect pasiv al răspunderii juridice este
persoana fizică sau juridică împotriva căreia se exercită constrîngerea prin
aplicarea
sancţiunilor juridice [ 13, p. 109].
În funcţie de iniţiativa aplicării sancţiunii contravenţionale, în literatura de
specialitate subiecţii răspunderii contravenţionale sînt divizaţi în două grupe:
subiecţi
activi şi subiecţi pasivi. Subiecţii activi ai răspunderii contravenţionale sînt
acei
cărora le aparţine iniţiativa şi competenţa de a aplica sancţiunea
contravenţională.
Pornind de la definiţia de ”răspundere contravenţională”, aplicarea pedepsei
contravenţionale este reacţia statului la comiterea cu vinovăţie a unei fapte
47
contravenţionale. Această reacţie se manifestă prin aplicarea de către organul
(persoana cu funcţie de răspundere) împuternicit a unei sancţiuni contravenţionale
prevăzute de lege şi în ordinea stabilită de lege faţă de subiectul activ al
contravenţiei.
Potrivit legii, competenţa de a soluţiona cauzele contravenţionale şi de a aplica
în numele statului măsuri de constrîngere statală revine instanţei de judecată,
procurorului, comisiei administrative, agentului constatator [ 1, p. art. 393].

În

cauzele contravenţionale justiţia se înfăptuieşte de către instanţa de judecată de

drept
comun conform competenţei prevăzute în lege [ 1, art. 395], în complet format
dintrun singur judecător, care se pronunţă asupra fondului cauzei prin decizie în
şedinţă
publică sau în şedinţă închisă, după caz [ 1, art. 394].
Procedura de judecare a cauzei contravenţionale în instanţă, în opinia noastră,
este destul de amplu şi reuşit reglementată prin lege [ 1, p. 374, 452-463].
Competenţa procurorului în ceea ce priveşte examinarea cauzei contravenţionale şi
emiterea deciziei asupra cazului nu este una strict determinată. Art. 396 din Codul
contravenţional prevede: „(1) Procurorul examinează contravenţiile prevăzute la
art.
63-68, 88, 312, 313, 316, 317, 320, 322-324, 334-337, 351-353 şi cele pe care le-a
depistat în exerciţiul funcţiei”. Considerăm că această poziţie a legislatorului nu
este
cea mai reuşită. Sintagma „şi cele pe care le-a depistat în exerciţiul funcţiei”
poate să
genereze mai multe dificultăţi în ceea ce priveşte competenţa procurorului.
Considerăm că nu este prea reuşită şi nici formularea art. 396 alin. (3) –
competenţa
procurorului. Această normă prevede că prin ordonanţă motivată procurorul poate
aplica orice sancţiune contravenţională, cu excepţia sancţiunii a cărei aplicare
este de
competenţa instanţei de judecată. De aici apare întrebarea logică privind
oportunitatea
acestei norme juridice dacă, din întregul sistem de sancţiuni contravenţionale
prevăzut în art. 32 CC al RM, doar aplicarea a două dintre ele (avertismentul şi
amenda) nu se referă la competenţa exclusivă a instanţei de judecată.
Organul împuternicit să examineze cauzele contravenţionale la nivel local este
comisia administrativă. Comisia administrativă de pe lîngă autoritatea publică
locală
executivă se formează de către consiliul local (sătesc, comunal, orăşenesc,
municipal)
48
în componenţa preşedintelui, vicepreşedintelui, secretarului responsabil şi a 4-7
membri [ 1, p. 397 alin. (1)], în funcţie de localitate. Obligaţiile preşedintelui,
vicepreşedintelui şi secretarului responsabil al comisiei administrative se
stabilesc
prin regulament [6]. Comisia administrativă reprezintă unicul organ colegial
competent să examineze cauza contravenţională în fond. Şedinţa comisiei se
consideră deliberativă dacă la ea participă majoritatea simplă. Decizia se adoptă
cu
majoritatea simplă de voturi ale membrilor comisiei prezenţi la şedinţă [ 1, art.
398
alin. (3)]. Constatăm aici o lacună a legii contravenţionale, care nu reglementează
nci
procedura de examinare a cauzei contravenţionale de către comisia administrativă,
nici procedura de atac al deciziei adoptate de acest organ. Agenţii constatatori
(subiecţi cu drept de constatare a faptei contravenţionale şi de examinare a
cazului)
sînt cei mai numeroşi. Ei reprezintă organele administraţiei publice, de regulă
centrale de ramură. Însă nu toţi agenţii constatatori pot fi consideraţi ca
subiecţi activi
ai răspunderii contravenţionale. În funcţie de competenţele lor, ei pot fi divizaţi
în
două grupe: a) agenţi împuterniciţi să constate fapte contravenţionale, să
examineze
cauza şi să aplice sancţiuni; b) agenţi împuterniciţi doar să constate fapte
contravenţionale [ 24, p. 236].
Din sistemul agenţilor constatatori care sînt împuterniciţi cu examinarea cauzei
contravenţionale şi cu aplicarea sancţiunilor contravenţionale şi care pot fi
consideraţi
ca subiecţi activi ai răspunderii contravenţionale, fac parte: organele afacerilor
interne
(art. 400 CC al RM), Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei
(art. 401), organele de control financiar şi fiscal ale Ministerului Finanţelor
(art. 402),
Serviciul vamal (art. 403), Comisia Naţională a Pieţei Financiare (art. 404),
organele
pentru protecţia mediului, organele pentru control geologic şi supraveghere minieră
şi
Agenţia pentru Silvicultură "Moldsilva" (art. 405), organele supravegherii
sanitarepidemiologice de stat (art. 406) şi organele de specialitate în domeniul
transportului
aerian (art. 407 alin. (4) şi (5)). Analiza sistemului subiecţilor activi ai
răspunderii
contravenţionale, statutului juridic al lor nu constituie obiectivul prezentei
teze, însă
pornind de la titlul tezei, considerăm că este necesară analiza succintă a rolului
şi
49
locului organelor administraţiei publice locale în domeniul asigurării ordinii de
drept,
în general, şi a instituţiei primarului, în special.
Organele administraţiei publice locale sînt responsabile de organizarea,
coordonarea şi desfăşurarea măsurilor care ţin de respectarea legilor [ 28, p. 84],
de
menţinerea ordinii publice şi ale altor măsuri care contribuie la asigurarea
ordinii de
drept [ 5, art. 14].
Un rol deosebit în activitatea combaterii contravenţionalităţii îi revine
primarului ca subiect principal al puterii executive la nivel local. Potrivit
legislaţiei în
vigoare [ 5, art. 29], la momentul actual, pentru asigurarea ordinii publice şi
securităţii publice în teritoriul administrat, el dispune de următoarea competenţă:
coordonează activitatea subiecţilor implicaţi în asigurarea ordinii de drept;

depistează cazurile de încălcare a legislaţiei de persoanele fizice şi juridice în

teritoriul administrat, întreprinde măsuri de prevenire şi de curmare a faptelor
ilegale;
- asigură securitatea circulaţiei rutiere şi ale pietonilor [ 55, p. 100-115]; - de
comun
acord cu subdiviziunile descentralizate ale organelor centrale de ramură ia măsuri
pentru prevenirea şi lichidarea consecinţelor diverselor calamităţi naturale,
mobilizînd, în acest scop, resursele umane şi cele materiale de care dispune
localitatea [ 28, p. 84-85]. Constatăm că nici legea contravenţională, nici alte
acte
normative din domeniu nu stipulează şi nu reglementează mecanismul realizării
acestor sarcini. Legea contravenţională nici măcar nu l-a desemnat ca agent
constatator, împuternicit cu atribuţii de constatare a contravenţiei comise în
teritoriul
unităţii administrativ-teritoriale pe care el o reprezintă [ 1, art. 385]. În
asemenea
situaţie apare întrebarea cum şi potrivit cărui mecanism juridic primarul poate sa-
şi
onoreze obligaţiile din domeniul combaterii contravenţionalităţii, dacă el nu este
învestit cu atribuţiile corespunzătoare.
Ceilalţi agenţi constatatori sînt împuterniciţi numai să constate faptele
contravenţionale comise şi să încheie procese-verbale fără dreptul de a aplica
sancţiunea. Din aceste considerente, în viziunea noastră, se poate afirma că ei au
doar
parţial statut de subiect activ al răspunderii contravenţionale.
50
Activitatea agenţilor constatatori privind procesul de constatare a faptei
contravenţionale, circumstanţele care înlătură procesul contravenţional, conţinutul
procesului-verbal cu privire la contravenţie, cauzele în care nu se încheie
procesverbal cu privire la contravenţie, contestarea procesului-verbal cu privire
la
contravenţie şi alte acţiuni procesuale efectuate de agenţii constatatori sînt
destul de
amplu reglementate prin lege [ 1, art. 440-451].

51
3.2.3. Circumstanţele care înlătură aplicarea sancţiunii contravenţionale faţă de
subiectul activ al contravenţiei.
După cum s-a menţionat, o condiţie pentru obţinerea statutului juridic de subiect
pasiv al răspunderii contravenţionale este lipsa uneia dintre circumstanţe care
înlătură
aplicarea sancţiunii contravenţionale pentru fapta contravenţională comisă cu
vinovăţie. Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale pentru fapta
comisă
cu vinovăţie presupune restabilirea ordinii de drept şi repararea pagubei
pricinuite ca
urmare a săvîrşirii unei contravenţii. Realizarea acestui principiu are un efect
inevitabil, dar el nu este un scop în sine, ci trebuie corelat cu celelate
principii şi
norme contravenţionale [ 24, p. 139].
Atunci cînd realizarea răspunderii contravenţionale nu mai este utilă din raţiuni
sociale sauale politicii juridice, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca aceasta
să fie
evitată. Înlăturarea răspunderii contravenţionale nu conduce la înlăturarea
caracterului contravenţional al faptei, ci doar la înlăturarea aplicării sau
executării
sancţiunii contravenţionale. Ea este determinată de politica contravenţională şi
este
dictată de anumite împrejurări şi situaţii, cînd fie utilitatea socială a
răspunderii
contravenţionale dispare ori se diminuează, fie în realizarea scopului represiunii
apare
mai profitabilă şi eficientă utilizarea altor mijloace. Asemenea împrejurări şi
situaţii
poartă denumirea de cauze care înlătură răspunderea contravenţională.
Legea contravenţională prevede unele împrejurări a căror apariţie face ca
principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale să fie încălcat, stabilind
mai
multe cauze care exclud aplicarea sancţiunilor contravenţionale. Aceste cauze sînt
expres prevăzute de legea contravenţională [ 1, art. 26], iar numărul lor nu poate
fi
mărit. Înlăturarea răspunderii contravenţionale pentru fapta ce conţine elementele
constitutive ale contravenţiei are loc în cazul:
1) renunţării benevole la săvîrşirea contravenţiei;
2) contravenţiei neînsemnate, tentativei;
3) împăcării victimei cu făptuitorul;
4) prescripţiei răspunderii contravenţionale;
52
5) amnistiei.
1. Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei. Se consideră renunţare
benevolă la săvîrşirea contravenţiei încetarea acţiunii îndreptate nemijlocit spre
săvîrşirea contravenţiei, dacă persoana este conştientă de posibilitatea
finalizării
faptei. Renunţarea se consideră benevolă atunci cînd autorul unei fapte
contravenţionale, nefiind constrîns de nimeni şi de nimic, din propria voinţă,
conştient, dîndu-şi seama că poate continua activitatea contravenţională,
abandonează
executarea acţiunii. Renunţarea nu poate fi considerată voluntară (benevolă) în
cazul
în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întîlnit în calea sa
diverse
obstacole ce nu puteau fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi
instrumentele pe care le avea asupra sa în condiţiile date nu-i permiteau să ducă
contravenţia la capăt [ 9, p. 153]. Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei
trebuie să fie definitivă. Ea este considerată definitivă din momentul în care
activitatea contravenţională a fost întreruptă nu doar temporar, ci pentru
totdeauna.
Din aceste considerente nu poate fi recunoscută drept renunţare de bunăvoie la
săvîrşirea contravenţiei refuzul persoanei, după primul insucces, de a repeta actul
contravenţional [ 9, p. 153].
Renunţarea de bunăvoie poate avea loc la diferite etape de desfăşurare a acţiunii
contravenţionale: în procesul de pregătire; în timpul tentativei; înainte ca
executarea
să se fi terminat.
Renunţarea poate să se manifeste atît în formă pasivă (renunţarea la executarea
acţiunilor următoare), cît şi în formă activă (distrugerea mijloacelor şi
instrumentelor,
altor unelte de săvîrşire a contravenţiei). Este de menţionat că renunţarea nu
poate fi
considerată benevolă în cazul în care conduita anterioară a făptuitorului
întruneşte
trăsăturile altei contravenţii. Pentru a constata starea de renunţare benevolă la
săv î r
şirea contravenţiei, contează evidenţierea motivelor de care s-a condus
făptuitorul.
Motivele care pot să-l determine pe făptuitor să renunţe la săvîrşirea
contravenţiei
sînt dintre cele mai diverse: bănuiala că avantajele materiale pe care le-ar obţine
ar fi
prea mici în raport cu riscul asumat; remuşcarea; căinţa; teama de pedeapsă; mila
faţă
53
de victimă etc. Motivele servesc drept temei pentru ca făptuitorul să renunţe la
comiterea

contravenţiei,

însă

ele

nu

afectează

înlăturarea

răspunderii

contravenţionale.
2. Contravenţia neînsemnată, tentativa. Legea contravenţională stipulează că, în
cazul
contravenţiei neînsemnate, organul (persoana cu funcţie de răspundere) împuternicit
să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravenţională, limitîndu-se la
adresarea unei observaţii verbale făptuitorului. Se consideră neînsemnată tentativa
de
contravenţie sau contravenţia pentru care Codul contravenţional prevede în calitate
de
sancţiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale [ 1,
art.
28].
Înlăturarea răspunderii contravenţionale potrivit acestui temei va fi legitimă
numai
în cazul respectării următoarelor condiţii:

a) decizia trebuie să fie emisă de

autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere) împuternicită să soluţioneze cauza

contravenţională (art. 393 din CC al RM); b) sancţiunea normei materiale a
dreptului
contravenţional care este încălcată (nerespectată) să nu fie mai aspră decît
aplicarea
unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale. În cazul dat, legislatorul acordă
autorităţii (persoanei cu funcţie de răspundere) competente posibilitatea să
soluţioneze cauza contravenţională prin două variante.
În funcţie de caracterul antisocial al faptei comise, caracteristica autorului ei
etc.,
făptuitorul poate fi sau nu înlăturat de la răspunderea contravenţională [ 24, p.
141].
3. Împăcarea victimei cu făptuitorul.
Legea contravenţională [ 1, art. 29] prevede că procesul contravenţional pornit
urmează a fi încetat (clasat) în cazul împăcării victimei cu făptuitorul în modul
stabilit prin lege. Susţinem opinia [ 24, p. 141] potrivit căreia înlăturarea
răspunderii
contravenţionale în baza acestui temei juridic poate avea loc numai în cazul
respectării următoarelor cerinţe: a) făptuitorul este bănuit de comiterea uneia
dintre
următoarele contravenţii: vătămarea intenţionată a integrităţii corporale (art. 78
din
CC al RM); încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe (art. 96 alin. (1)
şi
(2) din CC al RM); încălcarea dreptului exclusiv al titularului de drept asupra
54
desenului sau a modelului industrial (art. 100 din CC al RM); încălcarea dreptului
exclusiv al titularului brevetului pentru soi de plantă (art. 101 din CC al RM);
încălcarea dreptului de autor asupra invenţiei, a topografiei circuitului integrat
sau a
desenului/modelului industrial (art. 103 din CC al RM); sustragerea în proporţii
mici
din avutul proprietarului (art. 105 din CC al RM); încălcarea regulilor de
circulaţie
rutieră soldată cu cauzarea de leziuni corporale (art. 242 din CC al RM); b)
împăcarea
victimei cu făptuitorul este personală; c) pentru persoanele lipsite de capacitate
de
exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii lor legali; d) persoanele cu
capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviinţarea reprezentanţilor
lor
legali.

În aceste circumstante, autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere)

împuternicită să soluţioneze cauza contravenţională nu are alternativă de decizie

şi, în
cazul în care victima s-a împăcat cu făptuitorul, procesul contravenţional trebuie
să
fie încetat.
4. Prescripţia răspunderii contravenţionale. Prescripţia exclude răspunderea
contravenţională din cauza nerealizării acesteia în termenele stabilite de lege
[ 1, art.
30]. Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale este o cauză ce stinge
raportul
juridic contravenţional de conflict, deoarece acesta nu a fost rezolvat într-o
perioadă
de timp rezonabilă, prevăzută în legea contravenţională. Pentru a fi eficientă,
răspunderea contravenţională trebuie să intervină într-un moment cît mai apropiat
de
cel al comiterii faptei contravenţionale. În linii generale, legea contravenţională
prevede că sancţiunea contravenţională poate fi aplicată nu mai tîrziu de trei luni
de
la comiterea contravenţiei, iar în cazul contravenţiei continue – nu mai tîrziu de
trei
luni de la descoperirea ei (art. 30 alin. (2), (3) şi (4) din CC al RM).
Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale aplicate este de un an (art. 30
alin. (5) din CC al RM). Se consideră că nu a fost supusă răspunderii
contravenţionale persoana: a) a cărei răspundere contravenţională a fost
înlăturată; b)
care a executat integral sancţiunea; c) în a cărei privinţă procesul
contravenţional a
încetat (art. 30 alin. (6) din CC al RM).
5. Amnistia este o instituţie juridică contravenţională al cărei scop este
înlăturarea
55
pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte contravenţionale, interzicînd
orice
urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergînd condamnările care le-au atins.
Amnistia
este actul de clemenţă, acordat prin lege organică, privitor la unele contravenţii
săv î
rşite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-politice şi
din
raţiuni de politică contravenţională superioare celor care ar fi legitimat reacţia
coercitivă a societăţii împotriva contravenţiilor [ 9, p. 248].
Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţia art. 31 din Codul
contravenţional. Amnistia are următoarele efecte juridice: – elimină răspunderea
contravenţională; – înlătură executarea deciziei privind aplicarea sancţiunii
contravenţionale; – reduce sau comutează sancţiunea contravenţională. Cu toate că
amnistia dispune de o largă arie de aplicare, ea are unele limite strict
reglementate de
lege. Amnistia nu are efecte juridice asupra măsurilor de siguranţă şi nici asupra
drepturilor victimei [ 1, art. 31 alin.(2)].
Legislatorul nu dezvăluie conţinutul sintagmei „măsuri de siguranţă”. Însă este
logic să presupunem că amnistia nu poate avea efecte juridice asupra măsurilor
administrative de prevenire, de curmare (stopare) sau de constrîngere procesuală
deja
aplicate şi realizate în procesul constatării faptei contravenţionale, al
cercetării
cazului şi al emiterii deciziei la caz. Amnistia nu produce efecte juridice asupra
drepturilor persoanei vătămate. În contextul acestor dispoziţii (art. 31 alin. (2)
din CC
al RM), prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile privitoare la
pretenţiile civile, şi nu drepturile pe care le are uneori persoana vătămată în
legătură
cu desfăşurarea procesului contravenţional (de exemplu, dreptul de a stinge
procesul
contravenţional prin retragerea plîngerii în cazul cercetării contravenţiilor
prevăzute
în art. 78, 96 alin. (1) şi (2), 100, 101, 103, 105 şi 242 din CC al RM etc.),
aceste din
urmă drepturi stingînduse şi ele prin amnistie.
Amnistia, ca toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii contravenţionale,
priveşte raportul juridic de drept contravenţional, fapta ca activitate
contravenţională,
şi nu raportul de drept civil, fapta ca acţiune dăunătoare. Dacă în urma unei fapte
contravenţionale comise cu vinovăţie s-a produs o pagubă, aceasta trebuie să fie
56
reparată, chiar dacă aplicarea sancţiunilor contravenţionale este înlăturată.
Potrivit
dispoziţiilor de drept civil, oricine cauzează altuia o daună este obligat să o
repare,
indiferent dacă fapta constituie o infracţiune sau o contravenţie administrativă,
un
delict disciplinar sau un delict civil [ 4, art. 14].
Amnistia (spre deosebire de graţiere) are un caracter general, adică se referă nu
la
o persoană concretă, ci la toate persoanele care au săvîrşit anumite tipuri de
contravenţii, enumerate în actul de amnistie. Persoanele faţă de care a fost deja
pronunţată decizia de aplicare a sancţiunii contravenţionale, obţinînd beneficiul
amnistiei, sînt exonerate de răspunderea contravenţională. Cauzele ce se află în
faza
de cercetare contravenţională, precum şi cauzele asupra cărora cercetarea
contravenţionlă este terminată, dar decizia nu a fost încă pronunţată sînt clasate.
Trebuie menţionat că, la aplicarea amnistiei, legislatorul nu face trimitere la
necesitatea consimţămîntului autorului cauzei contravenţionale [ 24, p. 143].
Totodată, pornind de la conţinutul principiilor generale, ramurale şi
instituţionale ale
dreptului contravenţional, considerăm că, în cazul în care persoana bănuită de
comiterea unei contravenţii se consideră nevinovată, ea trebuie să dispună de
dreptul
de a obiecta împotriva încetării cauzei contravenţionale (doarece amnistia nu
constituie o reabilitare) şi de a insista asupra continuării procesului
contravenţional,
sperînd la o achitare integrală. Mai mult decît atît, în acest caz persoana bănuită
nu se
expune la nici un risc. Chiar dacă autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere)
competentă îi va stabili culpabilitatea, cauza oricum va fi clasată conform
amnistiei.

57
3.3. Persoana juridică ca subiect pasiv al răspunderii contravenţionale
În Codul contravenţional al Republicii Moldova, persoana juridică, alături de
persoana fizică, are statut de subiect pasiv al răspunderii contravenţionale.
Pentru o mai bună înţelegere a expresiei răspunderea contravenţională a persoanei
juridice este necesar, mai întîi de toate, să dăm definiţia sintagmei persoană
juridică.
Potrivit Codului civil al RM [ 4], art. 55 alin. (1), persoana juridică este
organizaţia
care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest
patrimoniu,
poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi
personale
nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de
judecată. O altă definiţie o întîlnim în Codul fiscal al RM [ 3].
Potrivit acestei legi, persoana juridică este orice societate comercială,
cooperativă,
întreprindere, instituţie, fundaţie, asociaţie, inclusiv creată cu participarea
unei
persoane străine, şi alte organizaţii, cu excepţia subdiviziunilor structurale ale
organizaţiilor nominalizate ce nu dispun de patrimoniu autonom şi a formelor
organizatorice cu statut de persoană fizică, potrivit legislaţiei.
În diverse doctrine, cele mai cunoscute teorii cu privire la explicarea naturii
juridice a acestei noţiuni persoanelor juridice sunt următoarele: - teoria
ficţiunii,
conform căreia persoana juridică este „o persoană închipuită, este o ficţiune
creată de
legislaţie, care extinde calitatea de persoană la o entitate creată artificial
(Sini Caldus
Fiscus – Papa Inocenţiu al IV-lea, jurist canonic, sec. al XIII-lea); - teoria
realităţii,
potrivit căreia persoana juridică este o realitate juridică, creată de stat pentru
a avea
drepturi şi a proteja anumite interese colective. Sînt cunoscute o serie de
variante:
teoria realităţii concrete; teoria realităţii tehnice; teoria colectivului; teoria
colectivului unic; teoria dublului colectiv etc.; - teoria proprietăţii colective
(M.
Planiol), care pune accent pe existenţa unor bunuri colective în posesia unui grup
de
oameni, astfel calitatea de subiect de drept nu o are colectivul de oameni, ci
patrimoniul colectivului; - teoria patrimoniului de afecţiune, potrivit căreia
personalitatea juridică este o noţiune inutilă, iar persoanele juridice nu sînt
altceva
decît simple patrimonii fără subiect, care aparţin nu colectivului, ci scopului
pentru
58
care s-au constituit [ 17, p. 16].
Persoana juridică este un subiect de drept care se înfiinţează, se organizează şi
participă la raporturile juridice cu respectarea cerinţelor legale de fond şi de
formă
[ 46, p. 231]. Calitatea de subiect al dreptului contravenţional nu este altceva
decît
voinţa poporului exprimată prin lege. Raţiunea existenţei unei asemenea instituţii
juridice, precum şi criteriile de formare şi elementele de conţinut care îl
călăuzesc pe
legiuitor sînt fundamentate pe interese social-economice generale. Or legiuitorul,
în
procesul de elaborare a normelor, se ghidează de voinţa celor care lau delegat.
Este
esenţial de remarcat însă, dincolo de orice interes, omul, fiinţa umană, care prin
voinţa sa dă naştere acestui subiect de drept (persoanei juridice).
Participarea persoanei juridice la viaţa juridică este, în ultimă instanţă tot
expresia voinţei umane. Persoana juridică nu poate să-şi exprime voinţa decît prin
cei
care au creat-o. Iar libertatea de manifestare a voinţelor umane care alcătuiesc
persoana juridică se subordonează scopului fixat prin lege. Această voinţă nu poate
depăşi perimetrul stabilit de lege, pentru că în caz contrar survine răspunderea,
în
cazul nostru răspunderea contravenţională. În doctrina mai veche, persoana juridică
era desemnată prin denumirea de persoană morală, pentru a o deosebi de persoana
fizică – omul privit individual. Pînă la finele secolului al XX-lea instituţia
persoanei
juridice ca subiect al răspunderii contravenţionale nu era prea des întîlnită şi în
alte
state, constituind aproape o excepţie [ 38, p. 278].
Atît în doctrina penală, cît şi în cea contravenţională există multiple dispute
privind atribuirea persoanei juridice statutului de subiect al răspunderii penale,
respectiv – al răspunderii contraveţionale. În general, în lume se conturează două
tabere de cercetători: cei care susţin ideea răspunderii contravenţionale a
persoanei
juridice şi cei care sînt împotriva acesteia (ideea de nonresponsabilitate
contravenţională a persoanei juridice).
Unul dintre cele mai des menţionate argumente ale adepţilor ideii de
nonresponsabilitate juridică a entităţilor colective s-a fundamentat pe teoria
ficţiunii
persoanelor juridice. Potrivit acesteia, subiect de drept veritabil nu poate fi
decît fiinţa
59
umană, persoana juridică nefiind decît un subiect fictiv, recunoscut mai ales
pentru
identificarea titularului anumitor drepturi patrimoniale. Chiar dacă această teorie
s-a
născut în sfera dreptului civil pentru a rezolva unele raporturi de factură
patrimonială
şi ar trebui să rămînă străină dreptului contravenţional, ea marchează în
continuare o
parte importantă a doctrinei penale şi contravenţionale. Promotorii teoriei
consideră
că persoana juridică, fiind o ficţiune, nu poate comite infracţiuni, respectiv –
contravenţii. Această entitate fictivă nu dispune nici de voinţă, nici de
libertate,de aici
rezultă că ea nu poate comite fapte ilicite. O altă idee conturată de susţinătorii
nonresponsabilităţii persoanei juridice este aceea că persoana juridică nu poate să
realizeze de sine stătător o acţiune. Fiecare act realizat de persoana juridică
este, de
fapt, realizat de către persoane fizice. Susţinătorii ideii aduc drept exemplu
cazul
cînd, pentru un act ilegal comis de către persoanele fizice din conducerea
organizaţiei, trebuie să răspundă toţi membrii acesteia. Se ajunge, aşadar, în
situaţia
unei inechităţi. Ei susţin că organizaţiile nu pot să realizeze acţiuni în nume
propriu,
nu pot să fie trase la răspundere contravenţională, pentru aceasta fiind necesar ca
ele
să comită personal acţiunea sau inacţiunea ilicită. Este incontestabil că acţiunea
sau
inacţiunea, prin natura lucrurilor, nu poate fi comisă direct şi personal de către
persoana juridică, dar aceasta îi este imputabilă atunci cînd a fost comisă în
concret
de către un organ sau reprezentant al acesteia.
În strînsă legătură cu capacitatea de acţiune, o parte a doctrinei reţine şi
principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ca un factor de
incompatibilitate cu ideea de răspundere contravenţională. Pentru a beneficia de
capacitate de folosinţă, o entitate colectivă trebuie să se încadreze în limitele
prescrise
de lege, adică să nu le depăşească. Persoana juridică nu poate să comită o
contravenţie, deoarece existenţa sa juridică este subordonată strict unui anumit
scop,
acela de a răspunde nevoii care a determinat crearea ei. În cazul în care ar depăşi
limitele stabilite de lege (săvîrşind, în cazul nostru, o contravenţie), aceasta
şi-ar
pierde capacitatea şi personalitatea juridică din momentul în care se angajează pe
terenul contravenţionalităţii. Putem aduce, în acelaşi context, argumentul că
60
persoanele fizice realizează acţiuni în numele unei asociaţii numai pornind de la
din
prevederile legale şi statutare, orice act în afara respectivelor prescripţii nu
poate fi
considerat ca aparţinînd persoanei juridice. Nu putem afirma că legea sau statutele
acordă persoanelor juridice competenţa sau o împuternicire valabilă pentru
comiterea
de contravenţii. În realitate, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă nu
poate
constitui

un

impediment

insurmontabil

în

calea

consacrării

răspunderii

contravenţionale a persoanelor juridice [ 43, p. 51].

Dacă este evident că legiuitorul nu a recunoscut capacitatea juridică a entităţilor
colective în scopul săvîrşirii de contravenţii, nu este mai puţin adevărat că nici
drepturile ale căror titulari sînt persoanele fizice nu au fost consacrate pentru a
intra
în cîmpul contravenţionalităţii. Or cadrul normativ are scopul de a reglementa
relaţiile sociale şi de a stabili ce este permis şi ce nu este permis, aceasta
fiind valabil
atît pentru persoanele fizice, cît şi pentru cele juridice. Rezultă că, în cazul
neconformării prevederilor legii, forţa coercitivă a statului acţionează pentru
persoanele fizice şi juridice deopotrivă.
Merită a fi menţionat şi alt argument des invocat în favoarea nerecunoaşterii
răspunderii contravenţionale a persoanei juridice – lipsa elementului subiectiv.
Acest
argument a constituit mult timp nucleul confruntării de idei între partizanii şi
adversarii răspunderii contravenţionale a persoanelor juridice [ 43, p. 53]. Unul
dintre
elementele constitutive ale contravenţiei este capacitatea subiectelor de a
conştientiza
acţiunea – elementul subiectiv. R ă spunderea contravenţională este condiţionată de
existenţa unei libertăţi a voinţei subiectului. Or, după cum afirmă unii autori
precum
E. Bouvier, R. Garraud, P. Faivre, W. Carsau, A. Huss, Y. Hannequart, persoana
juridică nu are o voinţă liberă sau, mai exact, nu are deloc voinţă. Nu există o
altă
voinţă decît voinţa umană, nu există o altă realitate morală sau intelectuală decît
cea
umană şi oricare ar fi natura, forţa şi durata legăturilor stabilite între
indivizi, ei fiind
singurele fiinţe capabile de voinţă, singurele persoane, în sens filozofic şi
juridic.
Potrivit susţinătorilor nonrăspunderii contravenţionale a persoanei juridice,
aceasta îşi realizează activitatea conform voinţelor persoanelor fizice care
alcătuiesc.
61
Voinţele persoanelor fizice, sumate, reprezintă, de fapt, voinţa unică a persoanei
juridice, însă ultima nu este izvorul acestei voinţe. Reiese că acţiunile unei
entităţi
colective expimă voinţa conştiinţei persoanelor fizice, persoana juridică neavînd
posibilitatea de a conştientiza. Conştiinţa colectivităţii nu subzistă decît în
conştiinţa
membilor săi, în psihicul fiecărui individ. Spiritul care animă colectivitatea
rămîne
spiritul persoanelor care acţionează. Colectivitatea nu dă naştere unei voinţe noi
– cea
a entităţii colective – ci este caracterizată de o rezultantă a voinţelor
individuale .
Atunci cînd se afirmă că o persoană juridică a decis într-un anumit sens sau că a
dorit ceva, sîntem în prezenţa unei formule abreviate pentru a exprima ideea că
membrii persoanei juridice au decis sau au dorit. Concluzia este confirmată şi de
faptul că aceleaşi formule sînt utilizate şi atunci c î nd este vorba despre
entităţi fă ră
personalitate juridică („completul de judecată a decis”, „echipa a hotărît” etc.).
Dacă analizăm cele enunţate anterior, ne convingem c ă elementul psihologic ce
caracterizează acţiunile colectivităţii nu este numaidecît sau completamente
identic
cu cel al fiecărui membru privit izolat. M. Ettinger vine aici cu o explicaţie
care, în
viziunea noastră, merită atenţie. El susţine că dacă este permis a pretinde, din
punct
de vedere psihologic, că entitatea colectivă diferă de suma indivizilor care o
compun,
aceasta înseamnă doar că fiecare individ suferă în cadrul grupului influenţe care
îi
modifică starea de spirit aşa încît colectivitatea nu mai este o sumă a indivizilor
în
starea lor psihică obişnuită, ci o sumă a unor voinţe modificate, ca urmare a
interacţiunii lor. În acelaşi context, s-a considerat că entitatea colectivă nu
este
ireductibilă la indivizii care o compun. Ea este ireductibilă la o pluralitate de
indivizi
priviţi izolat, dar în nici un caz la o pluralitate de indivizi asociaţi, căci
fiecare
acţionează şi gîndeşte adesea altfel decît ar fi făcut-o dacă nu se afla într-o
relaţie
strînsă cu alţii. Aşa-zisa decizie a grupului nu este în realitate decît decizia
celor care
şi-au impus voinţa. Chiar dacă ei sînt influenţaţi şi de către alţii şi chiar dacă
au fost
nevoiţi să accepte anumite compromisuri ori să-şi flexibilizeze poziţia în sensul
interesului comun, persoanele fizice rămîn singurele care desfăşoară o activitate
intelectuală în cadrul grupului, cu alte cuvinte singurele care au o voinţă. Se
poate
62
adăuga că, pe lîngă faptul că individul privit ut singuli este determinat, în
participarea
la exprimarea voinţei persoanei juridice, de către voinţa altor indivizi, acesta
este
determinat şi de normele statutare ale persoanei juridice. Astfel, ia naştere o
voinţă,
cu siguranţă, diferită de voinţa pe care ar fi avut-o individul fără influenţa
factorilor
pe care i-am menţionat. Recent s-a arătat că în cazul persoanelor juridice nu se
poate
vorbi despre o voinţă proprie, ci doar de efecte volitive colective, căci în cadrul
lor se
exprimă intenţii în privinţa cărora ele nu sînt autorul, ci vehiculul sau locul de
manifestare a acestora. În ceea ce priveşte conţinutul voinţei persoanei juridice,
autorul S. Găină, susţine poziţia expusă de doctrinarul francez G. Richier, care
afirmă
că dacă manifestării de voinţă a persoanei juridice i se recunosc efecte juridice,
adică
capacitatea de a contracta şi de a se obliga, nu se poate susţine că această voinţă
există atunci cînd produce efecte licite, dar dispare în cazul unor acte ilicite
[ 20, p.
168]. Similar, angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice este
acceptată nu doar în cazurile în care această răspundere se fundamentează pe ideea
de
garanţie, ci şi atunci cînd este vorba despre o răspundere bazată pe culpă.
Ar fi inexplicabil dacă am recunoaşte elementul volitiv în cazul răspunderii civile
a persoanei juridice, dar am susţine că persoana juridică îşi pierde capacitatea de
voinţă cînd ilicitul îmbracă o formă prevăzută de Codul contravenţional.

Deşi

majoritatea argumentelor în favoarea existenţei capacităţii volitive a

corporaţiilor
prezentate anterior au fost formulate în doctrina unor sisteme juridice care
consacră
teoria psihologică a vinovăţiei, există autori care apreciază că, în realitate,
doar teoria
normativă a vinovăţiei este cea care se conciliază perfect cu ideea de
culpabilitate a
persaonei juridice.
Potrivit teoriei normative, vinovăţia nu este o realitate psihologică, ci un
concept
normativ ce exprimă un raport de contrarietate între voinţa subiectului şi norma de
drept, ea îmbrăcînd forma unui reproş etic faţă de autorul care nu a acţionat în
conformitate cu legea, reproş ce semnifică şi o dezaprobare a conduitei agentului
care, deşi ar fi putut acţiona în mod licit, a optat pentru o conduită contrară
ordinii
juridice. Vinovăţia devine, astfel, un concept autonom fără conţinut psihic [ 43,
p.
63
57]. Aşa cum s-a arătat în doctrină, persoanele juridice sînt şi ele destinatare
ale
normelor juridice care reglementează activitatea lor, norme care nu sînt lipsite,
în cele
mai multe cazuri, de un conţinut etic, astfel că dezaprobarea, reproşul la adresa
persoanei juridice care a încălcat dispoziţiile legale este o realitate în viaţa
socială
[ 20, p. 169]. Discuţii aprinse se poartă şi în jurul principiului caracterului
personal al
răspunderii contravenţionale. Răspunderea pentru contravenţii este individuală şi
personală. Din aceste teze rezultă în mod logic faptul că, în principiu, persoana
care
este subiect activ al contravenţiei răspunde în nume propriu. Numai în mod
excepţional, cînd răspunderea contravenţională în nume propriu nu ar putea fi
angajată potrivit legii, ar trebui evocată problema răspunderii altei persoane
fizice sau
juridice, în condiţii asemănătoare cu cele prevăzute de legea civilă în legătură cu
răspunderea pentru fapta altuia [ 37, p. 21].
Nu este corect din punct de vedere moral ca acele persoane fizice care nu au
participat la luarea deciziilor pentru o anumită acţiune ilicită să răspundă
deopotrivă
cu cele din vina cărora a fost înfăptuită o contravenţie. Uneori neparticiparea la
luarea
deciziei sau evitarea participării poate să constituie o formă de exprimare a
voinţei.
Ce se întîmplă atunci cînd deciziile unei persoane juridice sînt luate de către un
organ
colegial? Mai întîi de toate, trebuie menţionat că există două forme generale de
votare
a deciziilor: forma votului deschis – atunci cînd se cunoaşte identitatea fiecărui
individ şi opţiunea lui; şi forma votului închis – atunci cînd fiecărui individ îi
este
garantată confidenţialitatea opţiunii făcute.
Atunci cînd un organ al persoanei juridice înfăptuieşte o contravenţie, este vorba
despre două răspunderi distincte – cea a corporaţiei şi cea a persoanei ce a
acţionat în
calitate de organ – fiecare bazată pe o vinovăţie proprie, care nu decurge una din
alta
şi nici nu se acoperă una pe alta. De exemplu, în cazul în care în adunarea
generală a
unei societăţi pe acţiuni se ia o decizie care stă la baza săvîrşirii unei
contravenţii –
încălcarea regulilor de ocrotire şi de folosire a monumentelor de istorie şi de
cultură
[ 1, art. 74], plasarea pe piaţă a unor noi tipuri de produse alimentare fără
aprobare
[ 1, art. 82], tăierea ilegală a arborilor şi arbuştilor [ 1, art. 122],
neefectuarea, timp de
64
şase luni consecutive, a plăţilor pentru serviciile de deservire tehnică a blocului
locativ [ 1, art. 180] etc., – sîntem în prezenţa unei răspunderi distincte de cea
a
agentului care comite fapta în mod nemijlocit. Eventualele consecinţe indirecte ale
condamnării persoanei juridice nici nu constituie o pedeapsă pentru persoana fizică
ce
a acţionat, aşa cum am arătat mai sus, şi nici nu se răsfrâng asupra ei într-un mod
diferit faţă de alţi membri ai entităţii colective. De aceea, în opinia noastră, nu
se
poate vorbi despre o dublă sancţionare a persoanei fizice.
Chiar dacă în cele expuse mai sus au fost aduse multe argumente în favoarea
abandonării ideii de recunoaştere a răspunderii contravenţionale a persoanelor
juridice, introducerea unei noi instituţii prin adoptarea noului Cod
contravenţional –
instituţia răspunderii contravenţionale a persoanei juridice – îşi găseşte
argumentarea
în necesităţile de ordin practic, impuse de realităţile vieţii economico-sociale
contemporane. Imposibilitatea sancţionării persoanei juridice nu implică în mod
automat sancţionarea persoanelor fizice care deţin calitatea de organe sau
reprezentanţi ai acesteia, fiind necesar a proba întrunirea elementelor
constitutive ale
contravenţiei în cazul persoanelor în cauză.
Indentificarea persoanei fizice responsabile şi demonstrarea vinovăţiei acesteia
sunt cu atît mai dificile cu cît structura organizatorică a persoanei juridice este
mai
complexă. În contextul vieţii economice actuale sînt evidente diferenţele care
există
sub aspectul determinării răspunderii contravenţionale într-o societate comercială
unipersonală – S.R.L. cu asociat unic - şi o societate transnaţională ce deţine
filiale
în diferite ţări, realizînd o coordonare a diferitelor niveluri de producţie,
distribuţie şi
desfacere şi controlînd serviciile aferente acestor procese. Diviziunea muncii care
caracterizează producţia industrială modernă presupune distribuirea de roluri,
funcţii,
drepturi şi obligaţii coordonate în cadrul unui sistem organizaţional. Într-un
astfel de
cadru dificultatea atribuirii unei răspunderi contravenţionale individuale este
rezultatul mai multor cauze şi condiţii.
Astfel, este caracteristic oricărei structuri complexe crearea unor centre
decizionale la niveluri interioare, dotate cu o anumită autonomie funcţională în
65
privinţa sectorului de activitate dat în competenţă. Pe de altă parte, activitatea
funcţională a acestor centre implică adeseori delegarea unor prerogative
decizionale,
ceea ce, în mod normal, atrage angajarea răspunderii contravenţionale în sarcina
unor
membri de la baza ierarhiei. În realitate însă, în mod frecvent acţiunile acestora
au
fost comise cu consimţămîntul conducerii superioare, fapt care este aproape
imposibil
de demonstrat [ 43, p. 69].
Un argument suplimentar este şi faptul că activitatea întreprinderii, pentru a
răspunde exigenţelor de intensitate funcţională, se desfăşoară pe baza principiului
încrederii, care presupune că fiecare persoană îşi îndeplineşte atribuţiile
specifice
postului său, fără a verifica activitatea celor din eşalonul anterior. Acest
principiu,
necesar pentru fluidizarea circuitului economic, are ca efect creşterea
dificultăţii de a
identifica o persoană fizică – autor al contravenţiei –, precum şi o limitare
semnificativă a vigilenţei unui angajat în raport cu acţiunile terţilor. În aceste
condiţii,
o caracteristică importantă a marilor corporaţii contemporane este fragmentarea
procesului decizional în raport cu diversele centre decizionale, astfel încît
procesul
formării voinţei persoanei juridice este din ce în ce mai complex, iar săvîrşirea
unei
contravenţii este rezultatul conjugării unei pluralităţi de acte parţiale sau
fragmentate
ale diferiţilor subiecţi, comise unele cu intenţie, iar altele din culpă, unele
prin
acţiune, iar altele prin inacţiune [ 43, p. 69].
Nu ne rămîne decît să concluzionăm că răspunederea contravenţională a persoanei
juridice a fost impusă de necesităţile realităţii. O serie de acte internaţionale
recomandă aplicarea instituţiei răspunderii penale şi contravenţionale a persoanei
juridice.
Legiuitorul a înţeles să recurgă la sancţionarea contravenţională a persoanelor
juridice pentru anumite fapte ori de cîte ori aceasta reprezintă o modalitate mai
eficientă de sancţionare, care nu mai obligă autorităţile competente, odată cu
constatarea abaterii, să recurgă la minuţioase anchete administrative pentru a
depista
persoana fizică, inclusiv pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de amendă de
către persoana juridică în cauză [ 44, p. 20].
66
În fine toate aceste aspecte reprezintă argumente în baza analizelor ample ale
diferiţilor cercetători, în favoarea recunoaşterii răspunderii contravenţionale a
persoanei juridice.

67
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
1.

În

baza

analizei

diverselor

opinii

privind

noţiunea

de

răspundere

contravenţională, pledăm pentru următoarea definiţie: „Răspunderea contravenţională

este reacţia statului la comiterea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale prin
aplicarea de către organul împuternicit faţă de făptuitorul ei a constrîngerii
statale
prevăzute de legea contravenţională, în modul şi în termenele stabilite de lege, în
limitele sancţiunii contravenţiei comise, precum şi obligaţia contravenientului de
a
suporta sancţiunea aplicată”.
2.

Natura juridică a răspunderii contravenţionale se manifestă prin faptul că ea

este o răspundere legală; are o autonomie instituţională şi funcţională; este

individuală şi personală; se bazează pe vinovăţie. Totodată, ea are
particularităţile
sale, şi anume:
a) pentru răspunderea contravenţională este caracteristic temeiul special. Ea
constituie reacţia statului la comiterea unor anumite categorii de delicte –
contravenţii, care reprezintă singurul temei juridic al răspunderii
contravenţionale;
b) răspunderea contravenţională, ca şi toate măsurile de constrîngere
contravenţională, se aplică, de regulă, pe cale extrajudiciară, direct de organele
statale
împuternicite (persoanele de răspundere ale acestora). Aplicarea măsurilor de
constrîngere contravenţională este o modalitate eficientă de combatere a
contravenţionalităţii. Totodată, aplicarea constrîngerii contravenţionale este una
dintre cele mai ilustrative forme de manifestare a jurisdicţiei contravenţionale,
adică
realizarea competenţei jurisdicţionale se face, de regulă, de către agenţii
constatatori
împuterniciţi, pe cînd aplicarea constrîngerii penale şi a celei de drept civil se
realizează numai în condiţiile înfăptuirii justiţiei;
c) modul extrajudiciar de aplicare a răspunderii contravenţionale nu înseamnă
însă că toate cazurile de aplicare a constrîngerii contravenţionale pot fi
calificate
drept răspundere contravenţională. Aplicarea măsurilor de prevenire, de curmare şi
de
asigurare a procedurii contravenţionale nu atrage după sine consecinţele
răspunderii
68
contravenţionale.
3.

Răspunderea

contravenţională,

ca

instituţie

de

bază

dreptului

contravenţional, are principiile sale instituţionale. Pledăm pentru următorul

sistemul
al acestora:
– răspunderea contravenţională personală;
– individualizarea răspunderii contravenţionale şi a pedepsei contravenţionale;
– interdicţia

dublei

sancţionări

contravenţionale

(unicitatea

răspunderii

contravenţionale);
– contravenţia ca unic temei juridic al răspunderii contravenţionale;
– inevitabilitatea răspunderii contravenţionale; - oportunitatea şi utilitatea
aplicării răspunderii contravenţionale;
– publicitatea.
În baza celor menţionate, considerăm că există temeiuri convingătoare de
delimitare a răspunderii contravenţionale de celelalte forme ale răspunderii
juridice:
penală, administrativă, disciplinară, civilă.
4.

Constatăm disproporţia dintre volumul obligaţiilor ale organelor administraţiei

publice locale în domeniul asigurării ordinii de drept în unitatea

administrativteritorială respectivă, în general, a primarului comunităţii, în
special, şi volumul
drepturilor (împuternicirilor) lor. Ar fi fost oportun faptul dacă prin lege
primarul
localităţii ar fi fost desemnat ca agent constatator, împuternicit cu atribuţii de
constatare a faptelor contravenţionale comise în raza teritoriului administrat.
5.

Statut de subiect pasiv al răspunderii contravenţionale poate să-l obţină numai

subiectul activ al contravenţiei comise, faţă de care, în condiţiile legii, poate
fi sau a
fost aplicată sancţiunea contravenţională. Deci, obţinerea statutului juridic de
subiect
pasiv al răspunderii contravenţionale este determinată de întrunirea integrală a
următoarelor condiţii: a) vîrsta răspunderii contravenţionale stabilită prin lege;
b)
responsabilitatea; c) libertatea de voinţă şi acţiune; d) lipsa vreunei
circumstanţe care
înlătură aplicarea sancţiunii contravenţionale (Codul contravenţional al RM, art.
26).

69
Drepturile şi obligaţiile persoanei fizice trase la răspundere contravenţională,
ca elemente ale statutului administrativ-juridic, sînt dependente de rolul acesteia
la
diverse faze ale procedurii contravenţionale: făptuitor → subiect activ al
contravenţiei → subiect pasiv al răspunderii contravenţionale → contravenient →
persoană cu antecedente contravenţionale.
6.

Instituţia răspunderii contravenţionale a persoanei juridice îşi găseşte

argumentarea în necesităţile de ordin practic, impuse de realităţile vieţii

economicosociale contemporane şi de procesul de aderare la Uniunea Europeană.
Legislatorul
naţional a înţeles astfel să recurgă la sancţionarea contravenţională a persoanelor
juridice pentru anumite fapte ori de cîte ori aceasta reprezintă o modalitate mai
eficientă de sancţionare, care nu mai obligă autorităţile competente, odată cu
constatarea abaterii, să recurgă la minuţioase anchete administrative pentru a
identifica persoana fizică concretă, nemijlocită, inclusiv pentru recuperarea
prejudiciului.

Totodată, considerăm că eficacitatea acestei instituţii juridice în

asigurarea ordinii de drept este diminuată prin sistemul sancţiunilor (amenda şi

privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate) care pot fi aplicate
persoanei
juridice, neadecvat scopului şi sarcinilor legii contravenţionale. În viziunea
noastră,
ar fi binevenită şi oportună preluarea practicii României şi a ţărilor spaţiului
CSI
privind lărgirea sistemului sancţiunilor contravenţionale aplicate persoanei
juridice.

70
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Acte legislative și normative
1. Codul contravenţional al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 218-XVI
din 24.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6/15 din
16.01.2009.
2. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129/1012 din 13.09.2002.
3. Codul Fiscal al Republicii Moldova nr. 1163 din 24.04.1997. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova Nr. ed. spec. din 25.03.2005. Republicat în:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Ediţie Specială din 08.02.2007.
4. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22.06.2002.
5. Legea nr. 436 din 28. 12. 2006 privind administraţia publică locală nr. 436 din
28.12.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din
09.03.2007.
6. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 55 din 25.03.2010 privind
aprobarea Regulamentului comisiei administrative. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 78-80 din 21.05.2010, art. Nr. 225.
Referinţe bibliografice în limba română
7.

Albu I., Ursa V. Răspunderea civilă pentru daunele morale. Cluj-Napoca:

Dacia, 1979. 310 p.

8. Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: ULIM,

2007 (F.E.-P. ”Tipogr. Centrală”). 440 p.
9. Barbăneagră A. Codul penal al RM. Comentariu. Chişinău: Arc, (Tipografia
Centrală), 2003. 836 p.
10. Comarniţcaia E. Constrîngerea juridică în dreptul contravenţional şi dreptul
civil. În: Revista ”Legea şi viaţa”, iulie, 2010, p. 50-54.
11.Costachi Gh., Arseni O. Abordarea terminologică a răspunderii constituţionale
şi sursele acesteia. În: Revista „Legea şi viaţa”, octombrie, 2009. p. 4-8. 26
71
12. Costin M. Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România.
Cluj: Dacia, 1974. 275 p. 23.
13. Costin M. Noţiunea de conduită ilicită şi criteriile de determinare. În:
Revista
Română de Drept, nr. 10, 1970. p. 102-124.
14. Creangă I. Curs de drept administrativ: pentru studenţii fac. de drept.
Chişinău: Epigraf, 2003. 336 p.
15. Drăghici C. şi alţii. Drept contravenţional. Bucureşti: Tritonic, 2003. 200 p.
16. Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti: Editura Academiei, 1958.
http://www.vocabular.ro (vizitat 01. 02.2012).
17. Eminescu Y. Subiectele colective de drept în România. Bucureşti: Editura
Academiei, 1981. 219 p.
18. Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, 1976. 296 p.
19.Furdui S. Dreptul contravenţional. Manual. Chişinău: Cartier Juridic, 2005.
248 p.
20. Găină S. Persoana juridică ca subiect al contravenţiei şi răspunderii
contravenţionale: probleme juridico-teoretice şi practice. În: ”Dreptul
contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept”. Materialele
simpozionului ştiinţific studenţesc universitar din 3 decembrie 2010. Chişinău:
”Notograf Prim” SRL, 2011. p. 163-172
21. Guţuleac V., Comarniţcaia E. Responsabilitatea juridică şi răspunderea
juridică în dreptul contravenţional. În: Studii Juridice Universitare, nr. 1-2.
Chişinău: ULIM, 2008. p. 47-64. 56
22. Guţuleac V., Comarniţcaia E. Delimitarea răspunderii juridice civile de cea
contravenţională. În: Studii Juridice Universitare. Chişinău: ICDPDO, ULIM,
nr. 1-2, 2010. p. 59-67.
23.Guţuleac V. Drept contravenţional. Chişinău: ULIM (Tipogr. ”Bons Offices”),
2006. 270
24.Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Chişinău: S. n., („Tipografia
72
Centrală”), 2009. 320 p.
25. Guţuleac V., Balmuş V. Problemele administrării de stat. Chişinău: S.n.,
(Fundaţia „Draghiştea”), 2002. 308 p.
26. Guţuleac V.,

Colotescu M. Contravenţionalitatea: unele date statistice şi

realităţi. În: Revista „Legea şi viaţa”, iunie, 2008. p. 4 – 8.

27.Guţuleac V. Responsabilitatea şi răspunderea ca elemente ale statutului
administrativjuridic al funcţionarului public. În: Materialele conferinţei
internaţionale ştiinţificopractice „Academia de Administrare Publică – 15 ani
de modernizare a serviciului public din Republica Moldova” din 21. 05. 2008.
Vol. I. Chişinău: AAP, 2008. p. 181-184.
28.Guţuleac V., Zaharia Şt. Combaterea contravenţionalităţii – una din sarcinile
prioritare

ale

organelor

administraţiei

publice

locale.

În:

Revista

„Administrarea publică”, nr. 1 (61), ianuarie-martie, 2009. p. 84-95

29. Hotca M. A. Drept contravenţional: partea generală. Bucureşti: Editas, 2003.
437 p.
30. Ioan Al., Popescu I., Cărăuşan M., Dincă D. Drept administrativ. Curs
universitar. Bucureşti: Editura Economică, 2002. 432 p.
31.Manda C. Drept administrativ: tratat elementar. Ediţia a V-a, revizută şi
adăugată. Bucureşti: Universul Juridic, 2008. 546 p.
32. Motica R., Mihai Gh. Elemente de teorie a dreptului. Timişoara: Editura Alma
Mater, 1998. 263 p.
33. Negru B., Negru A. Teoria generală a dreptului şi statului: [curs universitar].
Chişinău: Bons Offices, 2006. 520 p.
34. Orlov M., Belecciu Şt. Drept administrativ: (pentru uzul studenţilor).
Chişinău: „ElenaV.I.”, 2005. 270 p.
35.. Orlov M. Răspunderea în dreptul administrativ. Aspect teoretic. Chişinău,
1997. 117 p.
36.Poienaru Iu. Răspunderea pentru contravenţii. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
96 p.
73
37. Poenaru Iu. Regimul juridic al contravenţiilor. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
128 p.
38. Popa Nicolae. Teoria generală a dreptului. Bucureşti: ALL BECK, 1992. 280
p.
39. Preda M. Tratat de drept administrativ. Partea generală. Ed. a II-a, revăzută
şi
adăugită. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 385 p
40..Poienaru Iu. Răspunderea pentru contravenţii. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.
96 p.
41. Poenaru Iu. Regimul juridic al contravenţiilor. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
128 p.
42. Rusu I. Drept administrativ. Bucureşti: Lumina Lex, 2001. 414 p.
43. Streteanu F., Chiriţă R. Răspunderea penală a persoanei juridice. Bucureşti:
Ropsetti, 2002. 222 p.
44. Ţiclea Al. Reglementarea contravenţiilor. Ed. a III-a, revăzută şi adăugită.
Bucureşti: Lumina Lex, 2003. 1127 p.
45. Ţiclea Al. Reglementarea contravenţiilor. Ed. a III-a, revăzută şi adăugită.
Bucureşti: Lumina Lex, 2003. 1127 p.
46. Urs I. R., Todică C. I. Teoria persoanelor. Bucureşti: Oscar Print, 2003. 400
p.
47. Vedinaş V. Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. Manual
practic. Bucureşti: Lumina Lex, 2002. 656 p. 124
II. Referinţe bibliografice în limba rusă
48.Бахрах Д. Н. Административная отвеоственность граждан в СССР: Учеб.
пособие. Свердловск: Изд-во Урал. Ун-та, 1989. 204 p.
49. Бахрах Д. Н. Административное право. Учебник для ВУЗ-ов. Москва:
Изд-во БЕК, 1997. 356 р.
50. Гуцуляк В. И. К вопросу о механизме применения отдельных
административноправовых норм. В: Журнале «Закон и жизнь», январь,
2010. р. 6-13.
51.Гуцуляк В. И. Состояние и тенденции изменений подростковой
74
преступности. В: Журнале «Закон и жизнь», июль, 2003. р. 29-34
52.Гуцуляк В. И. Юридическая ответственность в административном праве.
В: Журнале «Закон и жизнь», июнь, 2008. р. 4-14.
53. Гуцуляк В. И., Бузеску M. Административная ответственность как
средство

обеспечения

общественного

порядка

общественной

безопасности. В: Журнале «Закон и жизнь», май, 2005. р. 13-15.

54.Гуцуляк В . И. Административное право Республики Молдова: Учеб. для
юридических вузов и фак. Chişinău: ”Elena – V. I.” SRL, 2007. 464 p

75