Viața și opera lui Publius Vergilius Maro

Pubis Vergilius Maro – faimos în limba română ca Virgiliu – a fost un poet latin, autor
al epopeii Eneida (lat. Aeneis), aceasta fiind considerată epopeea națională a romanilor. De
asemenea, printre operele cunoscute scrise de acesta se numără Bucolicele și Georgicele.
Chiar dacă s-a născut într-o familie modestă de agricultori, educația pe care a primit-o a fost
una deosebită, studiind retorica, medicina, astronomia limba greacă și filosofia cu unii dintre
cei mai celebri mentori. Primele sale scrieri literare au fost cuprinse în colecția de poeme
„Appendix Vergiliana”. Multe dintre informațiile despre acest poet, nu sunt certe, legendele
îmbinându-se cu informații care par reale.
„Eneida”, alcătuită din 12 cărți și aproximativ 10.000 de versuri, este cunoscută drept
epopeea națională a romanilor care se bazează pe mitul potrivit căruia Aeneas, fiul zeiței
Venus, ajunge pe țărmurile Italiei în Latium și formează o colonie care va sta la baza
constituirii Romei. Potrivit legendei, fiul său, Ascanius va întemeia cetatea Alba Longa.
Primele șase cărți prezintă întâmplările care au avut loc în al șaptelea an de rătăciri pe mare.
Regina Cartaginei, Didona îi găzduiește pe troieni după ce flota lui Aeneas este aruncată pe
țărmurile Africii. La un moment dat, Didona se îndrăgostește de Aeneas, însă acesta o
părăsește la îndemnul lui Jupiter pentru a-și îndeplini predestinarea de a întemeia un stat
înfloritor în Italia. Decepționată, Didona se sinucide, înjunghiindu-se cu sabia acestuia. În
ultimele șase cărți este relatată debarcarea lui Aeneas în Italia. Se căsătorește cu fiica regelui
din Latium, Lavinia, chiar dacă aceasta a fost promisă lui Turnus, regele rutulilor. Îndemnat
de Iuno, Turnus a pregătit războiul împotriva lui Aeneas. Cu ajutorul lui Jupiter și a lui Venus,
Aeneas iese victorios din acest război, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii sale istorice. De
asemenea, „Eneida” este recunoscută drept o capodoperă a literaturii, alături de epopeile
homerice „Iliada” și „Odiseea”, au influențat generațiile de scriitori până în perioada
umanismului.
Opera „Bucolicele” este formată din zece cărți care au fost scrise între anii 41 î. Hr. și
39 î. Hr., fiind influențate de evenimentele dramatice din anul 41 î. Hr., atunci când după
campania din nordul Italiei, au fost acaparate terenuri agricole pentru a fi oferite veteranilor
bătăliei de la Filippi. Vergilius evocă greutățile țăranilor deposedați de pământ sub forma unui
dialog între doi păstori. Poetului însuși i-au fost confiscate o parte din terenurile familiei,
recuperându-le, ulterior la intervenția împăratului Octavian Augustus. După conținutul lor,
„Bucolicele” au fost împărțite de către critici în două părți, astfel Bucolicele a II-a, a VIII-a și
a X-a cuprind poemele pastorale, iar în Bucolicele a III-a, A V-a și a VII-a se face referire la
aluziile la evenimente și oameni. Observăm faptul că unele Bucolice nu au putut fi încadrate
în niciun compartiment tematic; este vorba despre Bucolicele I, IV, VI și IX. Prima și a IX-a
Bucolică formează o abatere literară pe tema exproprierii, drama fundamentată pe două
personaje pastorale; Tityrius și Meliboeus, pe când Bucolicele a IV-a și a VI-a implică
deplasări temporale pentru a încadra prezentul Arcadiei.
„Georgicele” este o operă didactică, formată din patru cărți, compusă între anii 37 î.
Hr. și 30 î. Hr., sugestia scrierii acestora fiind făcută de sfetnicul împăratului Cezar Augustus,
pentru a sprijini refacerea agriculturii din Italia. Vergilius are ca scop readucerea pe ogoare a
țăranilor care și-au părăsit locurile natale , prin elogierea frumuseților vieții și a muncii de la
țară, în viziunea melancolică a orășeanului înstrăinat de asemenea valori. Cele patru cărți ale
operei cuprind următoarele teme: I. Cultivarea pământului și păstoritul, II. Cultivarea
plantelor, mai ales a viței de vie și a măslinilor, III. Creșterea animalelor, IV. Descrierea
apiculturii, utilizând o metaforă care cuprinde o viziune resemnată cu privire la viața în
societate. Vergilius a folosit izvoare atât din literatura latină, cât și din literatura greacă, unele
dintre acestea fiind: Hesiod „Lucrări și Zile”, Teofrast „Istoria plantelor”, Cato cel Bătrân
„Asupra vieții la țară”, „Lucruri de la țară sau Despre agricultură”, Lucrețiu „Despre natura
lucrurilor”.
Inițial, Vergilius a dorit să urmeze o carieră în domeniul juridic, însă a renunțat la
această idee pentru a deveni poet și cărturar. Acesta nu s-a implicat în viața publică, deși avea
legături cu personalitățile timpului său, inclusiv cu Cezar August. Deși a dus o viață dedicată
artei, fundalul politic al acelor vremuri este foarte important pentru înțelegerea operelor sale.
A venit în contact cu poeții neoterici și a fost instruit de poetul Parthenius, care i-a stimulat
gustul pentru arta versurilor. Nu a dovedit talente oratorice deosebite, dar a frecventat, între
45 si 42 î. H. școala filosofului epicureu Syron din Neapolis și a început să scrie
versuri. Frecventează cenaclul de natură neoterică al lui Asinius Pollio. Primele sale încercări
literare – din această perioadă – sunt cuprinse în „Appendix Vergiliana”, poeme atribuite lui
Virgilius, în număr de treizeci și patru în total. Este clar că foarte multe dintre poemele
cuprinse în acest volum nu sunt scrie de Vergilius, ci de alți autori. Cercetătorii din domeniu
au opinii diferite față de acest fapt: unii susțin că nimic sau aproape nimic din „Appendix
Vergiliana” n-ar reprezenta opera lui Vergilius, alții susțin că mai multe titluri ale lucrărilor
sale figurează în acest volum.
După 42 î. Hr., s-a întors în locul natal, unde a început să alcătuiască poemele sale
bucolice. Gospodăria sa părintească a fost reținută de unul dintre veteranii bătăliei de la
Filippi. Vergilius s-a retras la Roma unde l-a cunoscut pe sfetnicul împăratului Cezar
Augustus, cu ajutorul căruia a primit o locuință pe Esquilin și o proprietate lângă Neapolis.
Dat fiind faptul că operele sale, „Bucolicele” și „Georgicele” s-au bucurat de un mare succes,
Vergilius a devenit un personaj important în celebrul cenaclu și cerc politic al lui Mecena,
după ce frecventase anterior cercul lui Asinius Pollio. După 29 î. Hr., Vergilius a compus
opera sa principală, „Eneida”. Și-a dorit foarte mult să viziteze Grecia, meleagul unde se
petreceau faptele descrise de el și a ajuns la Atena. Împăratul Augustus l-a găsit aici și l-a luat
cu el în Italia. Toată viața, poetul Vergilius a avut o sănătate delicată și un tub digestiv mereu
bolnav, fiind afectat probabil de un vechi ulcer gastric. A murit în anul 19 î. Hr. – înainte de a-
și desăvârși opera – la Brundisium sau la Tarent, osemintele fiindu-i îngropate lângă
Neapolis. Augustus a dat ordin legatarilor testamentari ai poetului, Varius și Tucca, să nu
distrugă manuscrisul Eneidei – cum dorise Vergilius – ci să îl publice ca atare cu un minimum
de prelucrări. Chiar dacă nu a fost adusă la perfecțiune, această operă a fost recunoscută ca o
capodoperă a literaturii, influențându-i pe scriitori.
În concluzie, poetul Publius Vergilius Maro rămâne unul dintre cei mai importanți
poeți care și-au pus amprenta asupra unei multitudini de capodopere literare și care au
influențat percepția oamenilor asupra unor fapte istorice. Putem observa faptul că poeții încă
mai trăiesc prin operele create, chiar dacă au trecut în neființă cu mult timp în urmă. Consider
că nerespectarea dorinței sale de a-i fi ars manuscrisul neterminat a fost o alegere foarte bună,
drept dovadă, „Eneida” fiind cea mai cunoscută operă a sa. În opinia mea, Vergilius este un
exemplu pentru persoanele care provin dintr-o familie modestă, însă au vise mari. Cu răbdare,
muncă, perseverență și puțin noroc, cu toții pot ajunge acolo unde și-au dorit.

Viața și opera lui Publius Ovidius Naso

Spre deosebire de Vergilius, Ovidius, unul dintre cei trei mari poeți latini, nu a
cunoscut greutățile vieții, acesta provenind dintr-o familie de nobili ce i-au oferit toate
condițiile pentru a duce o viață lipsită de griji. Ovidius, cunoscut în limba română ca Ovidiu,
pe numele complet Publius Ovidius Naso, s-a născut în Sulmo (în zilele noastre, Sulmona) în
anul 43 î. Hr., Italia. Nu se știe cu exactitate data morții sale, cel mai probabil anul 17 sau 18
după Hristos, iar locul morții se pare că a fost portul roman, Tomis (astăzi Constanța).
Dat fiind faptul că aparținea nobilimii, tatăl său l-a destinat funcțiilor publice, însă
după ce a studiat retorica, Ovidiu decide să se dedice carierei artistice. Își completează cultura
la Atena, iar apoi călătorește cu prietenul său Aemilius Macer în Sicilia și Asia Mică. După ce
s-a întors la Roma, întră într-un important cerc literar condus de Messalla Corvinus și duce o
viață excentrică și lipsită de griji. Operele sale sunt apreciate de înalta societate, chiar și de
însuși Împăratul Augustus. După decesul poetului Horațiu, devine cel mai cunoscut și mai
apreciat poet din Roma. În timp ce Ovidiu se afla pe insula Elba, Augustus hotărăște într-un
mod neașteptat exilarea lui Ovidiu la Tomis. Forma de exil la care a fost supus a fost una
relativ ușoară, fiindcă nu cuprindea clauza „aquae et ignis interdictio” („proscris în afara
legii”). Până în ziua de astăzi, motivele exilului sunt un mister, cu atât mai mult cu cât poetul
avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus.
Pe de o parte, romanticii consideră că iubirea sa față de Iulia, fiica împăratului i-a adus
exilul, însă pe de altă parte criticii moravurilor de la curtea împăratului consideră ca Ovidiu a
văzut ceea ce nu trebuia să vadă, mai exact incestul împăratului cu fiica sa. Devenit împărat,
Tiberiu, fiul adoptiv al lui Augustus, nu l-a rechemat la Roma. Ovidiu, depășise cincizeci de
ani și a suportat cu greu schimbarea de climă și condițiile unei existențe mai aspre decât cea
din Italia, însă a cunoscut în profunzime viața dobrogenilor, ajungând să dobândească anumite
privilegii și distincții la Tomis. A învățat două limbi: sarmată și getică, în care a scris și
versuri. Exilul acestuia a durat nouă sau zece ani, adică până în momentul morții, survenită în
17 sau 18 î. Hr. S-a stins cu durere în suflet deoarece nu a putut obține revenirea la Roma.
El a scris poeme de iubire, poeme mitologice și lirică în exil. Câteva dintre poemele de
iubire sunt : „Iubiri” (lat. Amores), în trei cărți, cuprinzând patruzeci și nouă de elegii;
„Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (lat. Heroides/ Epistulae Heroidum), reprezentate de
optsprezece scrisori fictive de dragoste adresate bărbaților iubiți de către niște personaje
feminine mitice, precum Ariadna (către Tezeu), Didona (către Eneas), Medeea (către Iason),
etc.; „Arta Iubirii” (lat. Ars amandi), poem scris în 3 cărți, dintre care două sunt adresate
bărbaților, iar una este adresată femeilor, cuprinzând sfaturi privind arta seducției și a
dragostei; „Remediile iubirii” (lat. Remedia amoris) reflectă o replică ironică la adresa operei
anterioare, în care se recomandă amanților nefericiți diferite căi prin care pot scăpa de
dragostea chinuitoare și de repercusiunile ei; „Îngrijirea feței feminine” (lat. De medicamine
faciei femineae), în care sunt scrise diferite mijloace cosmetice. În aceste prime opere, Ovidiu
continuă tradiția poeziei romane de dragoste, dezvoltată de Catullus, Sextus Propertius și
Albius Tibullus, acest sentiment fiind tratat în metoda elegiei erotice alexandrine. Poetul
tratează atât iubirea efemeră, cât și dragostea nefericita, neîmpărtășită sau înșelată.
În poemele sale mitologice, Zeii sunt umanizați și modernizați, prezentați cu
sentimente și defecte specifice firii omenești, aceștia având pasiuni, gelozii, rivalități, etc.
Accentele de ironie și umor primează atunci când zeii se îndrăgostesc de nimfe sau de simpli
muritori. Cele mai importante poeme mitologice sunt: „Phaenomena”, poem din care s-au
păstrat doar câteva fragmente, acesta descriind diferite entități cerești; „Metamorfozele”,
cincisprezece cărți care cuprind două sute cincizeci de legende, desfășurate cronologic, de la
nașterea universului până la consacrarea lui Cezar, divinizat ca o constelație, „Sărbătorile”
(lat. Fastele) reprezentând un calendar în versuri al sărbătorilor romane, operă întreruptă prin
exilul poetului, aceasta cuprinzând doar lunile Ianuarie până la Iunie. De asemenea, tragedia
„Medeea” a fost de un mare renume în Antichitate, însă s-a pierdut aproape în întregime.
Lirica din exil este reprezentată de două culegeri de elegii personale scrise sub forma
unor scrisori trimise din Tomis, adresate lui Augustus, soției și prietenilor cu rugămintea de a
fi iertat si de a i se permite revenirea la Roma. Acesta își prezintă propria situație nefericită,
exprimând direct sentimentele de durere și de tristețe datorate dorului de Roma, de casă de
familie și de prieteni. „Tristele” (lat. Tristia) este o operă poetică în care sunt cuprinse poeme
sub forma elegiei. Acestea reflectă dorul lui Ovidiu față de Roma și mizeria exilului în orașul
antic, Tomis. Tonul poeziilor sale indică speranța că pedeapsa sa va fi într-o zi abrogată sau
ușurată. „Scrisori de la Pontus Euxinius” sau „Ponticele” (lat. Epistulae ex Ponto sau Pontica)
cumulează al doilea ciclu de poeme pe care poetul Ovidius le-a scris în timpul exilului la
Tomis.
În concluzie, poetul Publius Ovidius Naso, este o dovadă a faptului că suferința poate
naște lucruri de valoare, în cazul acestuia, opera sa.