Publius Ovidius Naso

Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20

martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo (astăzi: Sulmona), situat în Italia
de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său
aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt
studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice. Își
completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său,
poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia
Mică.
Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla
Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul
protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți
și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine
cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.
În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără un vot
prealabil al Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al
Pontului Euxin. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza
aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până
astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia
lui Augustus. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.
Ovidiu printre sciți, ulei pe hârtie de Eugène Delacroix (1862). Ovidiu în exil, ulei pe carton de
Ion Theodorescu-Sion (1915).
Poezia încriminată poate fi Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale
stricte ale împăratului, dar această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte, fără urmări
neplăcute. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să
vadă”. S-a presupus că Ovidiu ar fi putut fi martorul aventurilor amoroase ale Juliei, nepoata lui
Augustus, dar istoricilor li se pare mai verosimil ca poetul să se fi făcut vinovat de a își lăsa
musafirii să tragă sorți în propria sa casă, încălcând astfel o prerogativă imperială și interzicerea
promulgată de către împărat, de a practica „artele divinatorii” pentru particulari. În toate cazurile,
Ovidiu nu a fost surghiunit, nici deportat, ceea ce i-ar fi luat atât cetățenia romană, cât și averea;
a fost doar „îndepărtat” („relegatus”) printr-un simplu edit al lui Augustus, sosind la Tomis cu
bunurile sale mobile, servitorii și sclavii, și păstrând dreptul de a scrie și de a comunica cu
familia și prietenii rămași la Roma (drept mulțumită căruia o parte din opere au ajuns până la
noi).
Scrierile poetului conțin informații atât despre motivele și condițiile exilului, cât și despre
populația getică locală. Într-una dintre epistole, poetul descrie cimpoiul getic (tibia utricularis) ca
fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi
și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie”; nefiind obișnuit cu
astfel de instrumente, sunetul i se părea „oribil”.
 Scrierile sale
Scrisoare soţiei
...Va rătăci, străină, o umbră de roman!
Tu oasele-ntr-o urnă să mi le-aduci acasă.
Încalte după moarte să nu mai fiu pribeag!
Nu te opreşte nime, tebana Antigona
Şi-a îngropat un frate, călcînd porunci regeşti.
Cu pulbere şi frunze de-amom tu să le-amesteci
Şi să le pui în groapă, afară din oraş.
Cu slove mari pe urmă, tu sapă-aceste versuri
Pe marmur, să le vadă grăbitul trecător:
„Eu care zac aice sunt Naso, cîntăreţul
Iubirilor gingaşe, răpus de-al meu talent.
O! Tu, ce treci pe-alături, dac-ai iubit vreodată,
Nu-ţi fie greu a zice: să-i fie somnul lin!“
Pe piatr-ajunge-atîta! Căci operele mele
Vor fi un mult mai mare, mai trainic monument.
Deşi mult rău făcură poetului, cred însă
Că ele-un nume veşnic prin veacuri îi vor da...
( Trad. de Teodor Naum)

Iarna la Tomis
...Cînd vine însă iarna cea tristă şi cumplită,
Şi geru-mbracă ţara în albul lui veşmînt
Şi cînd la miazănoapte e crivăţ şi ninsoare
Atunci să-i vezi pe barbari de viscol doborîţi!
Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada,
Şi crivăţul o-ngheaţă:
Ea-n veci nu se mai ia;
Nu s-a topit cea veche şi vine alta nouă
Şi-n multe părţi rămîne omăt din două ierni
Şi-aşa de tare-i vîntul, că dezgoleşte case
Şi turnurile-nalte le surpă la pămînt.
Atunci, de frig barbarii îşi pun pe ei cojoace,
Îşi pun iţari, nu-şi lasă decît obrazul gol,
Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete,
De albă promoroacă scînteie barba lor,
Aice vinu-ngheaţă şi el păstrează chipul
Ulciorului, şi nu-l bei, ci-l fărîmi în bucăţi!...
 Quintus Horatius Flaccus
(Horațiu)

Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu, (n.

8 decembrie 65 î.Hr., Venosa; d. 27 noiembrie 8 î.Hr.,
Roma) a fost unul dintre cei mai importanți poeți romani
din "perioada de aur" a literaturii romane ("Secolul lui
Augustus") sau "epoca augustană", cuprinsă între 43
î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14 d. Hr. (moartea
împăratului Augustus). Horațiu s-a născut la 8
decembrie 65 î.Hr. în Venusia (astăzi Venosa) din
provincia Apulia, fiu al unui libert (sclav eliberat). Tatăl
său avea funcția de coactor argentarius (încasator de
impozite) și realizase o oarecare avere. Familia se
mută la Roma și Horațiu are posibilitatea să obțină o
cultură aleasă, frecventând școala de retorică a lui
Orbilius. Continuă studiile la Academia din Atena,
ocupându-se în special de filosofie și poezie. După
asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr., Horațiu se
alătură trupelor republicane conduse de conspiratorii
Brutus și Cassius și devine tribun militar. După înfrângerea suferită în bătălia de la
Philippi (42 î.Hr.) în fața trupelor lui Marcus Antonius și Octavianus Augustus (viitorul
împărat), Horațiu se întoarce la Roma, beneficiind de o amnistie generală instituită de
învingători. Averea părintească a fost însă confiscată, Horațiu obține o funcție de
secretar în administrația statului și are timp să se dedice poeziei. Primele sale versuri
sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci "Poeta laureatus" al Romei, care îl prezintă
nobilului și influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas. Între Horațiu și Maecenas
se dezvoltă o strânsă și durabilă prietenie. În anul 33 î.Hr., Maecena îi dăruiește o
proprietate în regiunea munților Sabinici, nu departe de Roma. Aici are liniștea și tihna
(otium) necesare pentru a se dedica întru-totul creației sale literare. După moartea lui
Virgiliu, în anul 19 î.Hr., Horațiu este cel care primește distincția de "Poeta laureatus". În
anul 8 î.Hr. Maecena moare și în același an, la 27 noiembrie, moare și Horațiu, fiind
înmormântat pe colina Esquilina.
 Scrierile sale
Arta poetică
Voi care scrieţi, luaţi subiect pe măsura puterii
Voastre şi mult chibzuiţi ce vă pot purta sau vă refuză
Umerii. Celui ce alege materia după putinţă
Nu-i va lipsi bogăţia-n cuvinte, nici ordinea clară,
Ordinea (sau eu mă-nşel) are-această virtute, acest farmec
Că autorul promisei poeme ne spune îndată
Ceea ce-ndată-i de spus, că pe multe le lasă, le-amînă
Pentru moment, una-i place, pe alta o dispreţuieşte.
Prin legătura prudentă şi fină-a cuvintelor, iarăşi,
Capeţi distincţie-n scris, dacă, prin iscusită-mbinare,
Faci dintr-un mai vechi cuvînt unul nou. De cumva e nevoie
Proaspete nume să dăm unor lucruri ce-n umbră-au rămas, noi
Vom făuri chiar cuvinte de care Cethegii cu şorţuri
N-au auzit, şi permisă va fi libertatea discretă;
Şi-apoi cuvintele noi, nou create, găsi-vor primire
Dacă, în chip cumpătat, din izvor grec se trag. Cum adică?
Ceea ce le-a-ngăduit lui Caeciliu şi Plaut romanul
Va refuza lui Vergiliu şi Variu? Urît eu de ce sînt
Pentru un pic ce-l pot face, cînd limba lui Cato şi Enniu
A-mbogăţit al strămoşilor grai şi numiri noi de lucruri
A născocit? S-a dat voie şi pururea se va da voie
S-aduci în limbă – un cuvînt însemnat cu a vremii pecete…
S-a disputat dacă face natura sau arta poema
Demnă de laudă. Munca lipsită de-o vînă bogată
Cum şi talentul incult nu văd ce-ar folosi, într-atît de
Mult se cer una pe alta şi prieteneşte se leagă.
( Trad. de I.C. Niculescu)

Sclavului său

Nu vreau ram de tei împletit cunună.

E un fast persan, nu-l doresc, copile.
Nu mai căuta trandafiri de toamnă
Pentru stăpînu-ţi.
Ţie, ce-mi slujeşti cu atîta rîvnă,
Mie, care beau sub umbrarul viţei –
Mirtul cel modest ni se potriveşte
Cu mult mai bine.
( Trad. de Constantin Condrea)

Publius Vergilius Maro

(Vergiliu)

Publius Vergilius Maro (cunoscut în limba română

ca Virgiliu, n. 15 octombrie 70 î.Hr., Andes/azi
Virgilio – d. 19 î.Hr., Brundisium/azi Brindisi) a
fost un poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis
(„Eneida”), considerată epopeea națională a
romanilor. Multe din datele biografice nu sunt
sigure, cele mai multe informații datează din
perioada antică târzie sau provin din legende ale
evului mediu timpuriu.
Virgiliu s-a născut în anul 70 î.Hr. la Andes (probabil Pietole de astăzi), lângă
Mantova (Gallia Cisalpină) într-o familie de agricultori. Primește însă o educație
aleasă la Cremona, Mediolanum (azi Milano) și în sfârșit la Roma, unde studiază
Retorica, Medicina și Astronomia, fiind elev al retorului Marcus Epidius.
Frecventează cenaclul lui Asinius Pollio, de factură neoterică. La Neapolis (azi
Neapole), studiază greaca cu poetul și gramaticul Parthenius și mai ales filosofia cu
epicureanul Siron. Din această perioadă datează și primele încercări literare, scrieri
cuprinse în Appendix Vergiliana, poeme minore atribuite tânărului Virgiliu, dar în
mare măsură apocrife. Se alătură cercului literar al "poeților noi" (poetae novi).
Opera De rerum natura a lui Lucrețiu îi servește ca model, fără a accepta că
Lucrețiu nega imortalitatea sufletului.
Succesul primei culegeri în versuri, Bucolice, precum și bogata sa cultură, îi
înlesnesc accesul în cercul lui Maecena, la îndemnul căruia va scrie celelalte opere.
Se bucură de prețuirea împăratului Augustus.
Ultimii 30 de ani ai vieții îi petrece la țară, lângă Neapolis, consacrându-se
exclusiv creației. Virgiliu moare la Brindisi, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie
în Grecia.

Scrierile sale
Bucolica V
„Nimfele plîngeau pe Dafnis, mort de-o moarte nemiloasă.
Voi, aluni, aţi fost atunce martori bocetului lor,
Şi voi, apelor, atunce cînd, pe bietul lor fecior,
Muma lui, îmbrăţişindu-l, blestema şi zei, şi stele…
Presăraţi cu flori pămîntul, umbră la fîntîni făceţi-i
Voi, păstorilor, lui Dafnis; el vrea asta de la voi.
Faceţi-i mormînt şi scrieţi pe mormîntul lui apoi:
„Eu sunt Dafnis; din pădure slava mea urcă la stele,
Paznic de mioare mîndre şi mai mîndre decît ele“.

Eneida
Cîntul întîi
Eu arme cînt acum şi pe bărbatul Aceste toate ţi le-oi spune ţie
Cel care, de pe plaiurile Troiei, Şi soarta ta îţi voi dezvălui-o…
El, cel dintîi, veni mînat de soartă Turna-vor alţii mai cu-ndemînare
Pe ţărmurii lavinici, în Italia. Statui de-aramă ce răsuflă parcă,
Mult timp l-au aruncat pe dînsul zeii (Eu unul cred) şi chipuri vii vor scoate
Şi pe uscat, şi pe adîncul mării Din marmură; vor cuvînta mai bine;
Din pricina mîniei ne-mpăcate Vor măsura pe cer colindul stelelor,
A aprigei Iunone. Multe încă Vor spune cînd răsar pe boltă ele:
A suferit şi în război, pe urmă, (Să-ţi fie arta), lumea tu s-o cîrmui
Cetatea pînă s-o întemeieze Şi pacea s-o aşezi între popoare:
Şi zeii pînă să-i aducă-n Laţiu: Pe cei supuşi puterii tale iartă-i!
Aşa născutu-s-a latina gintă, Pe cei trufaşi supune-i cu puterea!”
Aşa părinţii noştri de la Alba ( Trad. de Teodor Naum)
Şi zidurile Romei celei nalte.
O! Muză, spune-mi mie din ce pricini,
Ce voie i-a fost frîntă, ce durere
O mistuia pe-a zeilor regină,
De l-a împins pe-un om vestit în lume
De cuvios să treacă prin atîtea
Primejdii şi să-ndure-atîtea chinuri?...
Dar auzise ea că se va naşte
Din sîngele troian o seminţie,
Ce va dărma cetatea titiană,
Şi că din el cîndva o să răsară
Întru risipa Libiei poporul
Trufaş în luptă, domn a toată lumea…
Cîntul al şaselea
„Acuma hai, ce glorie-nsoţi-va
De-aci-ncolo troiana seminţie,
Ce strănepoţi pe tine mi te-aşteaptă
Din ginta cea italică. Ce suflete
Ilustre au să poarte-al nostru nume,