Negruzzi debutează cu traducerea poeziei 

Șalul negru după Aleksandr Pușkin. Apoi

întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat
să întrebuințeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în
românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și
pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată.
Dintre cele mai reușite se poate cita Uriașul. O altă traducere importantă este a
satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună cu Alexandru Donici.
Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din
opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral;
tonul epic e păstrat cumva, dar interesul și calitățile poetice scad la un moment dat, și
de aici încolo este numai o cronică rimată.
Poemul începe prin a descrie starea liniștită a Moldovei, care scăpase de războaie.
Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de
hotarele ungurești, hotărî să întreprindă o năvălire în principat ca să se răzbune
împotriva lui Ștefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă
ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata dușmană.
Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman și-i spuse ce se
uneltea între unguri. Pârcălabul trimite în pripă un curier la Ștefan și în același timp ia
oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic, dacă ar sosi mai înainte.
Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele
tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu
caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele în care
intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni
nimerite. Fiziologia provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în
limba română.
Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu
destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți
care pierduse toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a
obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe care le avea în mână au fost dăruite cu
putere ca totdeauna să-i aducă câștig lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa ca
oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui Toderică, în fine un scaun de
asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără voia lui Toderică.
Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în fine,
când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai
mult ca să umple coloanele revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav
clerul și administrația din acel timp - 1844 - încât îl trimiseră în exil la o mănăstire, iar
revista Propășirea a fost suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare
este Alexandru Lăpușneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de
referință ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți, fiecare purtând un
motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese
ucis de Tomșa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpușneanu, care mai
domnise o dată, vine cu oști turcești ca să reintre în posesia tronului.
A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăți. În
unele se găsesc observații critice și satirice asupra obiceiurilor societății; în alte notițe
despre diferiți scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în altele amintiri personale sau
povestiri din istoria țării. Tonul este în genere glumeț, potrivit cu genul acesta chiar
când tratează chestiuni serioase și tratează asemenea chestiuni cum sunt cele
privitoare la ortografie și la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru
pe alb.
Negruzzi ia parte la discuții cu Ion Heliade Rădulescu și cu ardelenii și înfățișează, chiar
din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea
sunt un bogat izvor de informații de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voiește
să cunoască viața socială și culturală a epocii dintre 1838-39.
Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea
din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări originale - slabe ca
întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857)
și Muza de la Burdujeni (1850), în care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.
Gheorghe Sion a lăsat un portret spiritual memorabil a lui Negruzzi în lucrarea sa Din
tinerețe (cap. XIII), inclusă în volumul Suvenire Contimpurane:
[Costache Negruzzi] ... era un adevărat enciclopedist, versat în cunoștințe nu numai
“ literare, dar și istorice și filosofice, ajutat de o memorie prodigioasă și de cunoștința
mai multor limbi străine. El, în adevăr, vorbea și scria grecește, franțuzește, nemțește
și rusește, fără a menționa (sic!) latina și italiana, ale căror literaturi nu-i erau
străine. ”
In aceeași lucrare, Gheorghe Sion descrie astfel prodigioasa ascensiune socială a lui
Negrzzi :

Costache Negruzzi a fost, pe timpul acela, unul din cei dintîi care făcuse minunea de
“ a se introduce în societatea boierilor din clasa întîia, de a capătă funcțiunea de
membru de Divan și rangul de postelnic, funcțiune și rang care erau ca apanagiu
pentru familiile aristocratice. El, în adevăr, cu inteligenta sa superioară, cu cultura
sa rară pe atuncea, cu manierele sale originale dar distinse, era nu numai bine
primit, dar chiar invitat și tras cu stăruință în casele cele mari. ”