Constantin Negruzzi

Constantin (Costache) Negruzzi (pronunțat în română [konstanˈtin neˈɡrut͡si], „Negrú-ți”; n. 1808,

satul Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din
perioada pașoptistă.

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Aleksandr Pușkin. Apoi întreprinde

traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuințeze un
vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria
Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea
autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reușite se poate cita Uriașul. O altă traducere
importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună cu Alexandru Donici.
Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui.
Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat
cumva, dar interesul și calitățile poetice scad la un moment dat, și de aici încolo este numai o
cronică rimată.
Poemul începe prin a descrie starea liniștită a Moldovei, care scăpase de războaie. Hroiot, un
general ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești,
hotărî să întreprindă o năvălire în principat ca să se răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese
de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se
găsea rătăcit prin armata dușmană. Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din
Roman și-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul trimite în pripă un curier la Ștefan și în
același timp ia oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic, dacă ar sosi mai înainte.
Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele
tinerețelor (1857). În prima intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu caracter
personal, de exemplu Zoe (1829) și O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine
condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu expresiuni nimerite. Fiziologia
provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu destulă
libertate după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți care pierduse
toată averea, și găzduind odată pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a obținut ca răsplată trei
lucruri: cărțile pe care le avea în mână au fost dăruite cu putere ca totdeauna să-i aducă câștig lui
Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa ca oricine se va sui să nu se poată coborî fără voia lui
Toderică, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu se ridice fără
voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și
în fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.
Negruzzi s-a ocupat și de teatru. Știm că a fost unul din cei care au pornit mișcarea din 1840.
Pentru aceasta a tradus din franceză și a scris și lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică,
dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) și Muza de la Burdujeni (1850), în
care își propune să ridiculizeze pe puriști și neologiști.

Decedat 24 august 1868
Iași, România