Aparatul de rezonanță magnetică

nucleară RMN – construcție și

funcționare
Aparatul de rezonanta magnetica este un echipament medical de
dimensiuni mari, format dintr-un tunel de rezonanta, o masa
mobila, și un computer.

Aparatul de Rezonanta Magnetica este un aparat mare, cilindric

care creeaza un câmp magnetic puternic în jurul pacientului.
Campul magnetic, impreuna cu o radiofrecventa, modifică
alinierea naturală a atomilor de hidrogen din organism.
Un câmp magnetic este creat si unde radio sunt trimise de la un
Scanner, ajung la nucleul atomilor din corpul uman și le modifică
pozitia normală.

Timpul de revenire la direcția inițială diferă de la un țesut la altul,

astfel putând să se deosebească structurile anatomice între ele.
Când aceștia se realiniază în pozitia corectă, trimit semnale radio.
Aceste semnale sunt primite de un computer care le analizeaza și
le converteste într-o imagine bi-dimensională (2D) sau
tridimensionala (3D) cu ajutorul unei formule matematice.

Acest fenomen nu are efecte negative, el doar permite aparatului

sa observe felul in care acesti nuclei se reaseaza pe pozitiile
normale si sa transforme aceste miscari in imagini 2D
(bidimensionale) sau 3D (tridimensionale). Greutatea corpului
uman este formata in proportie de circa 66% din apa, tocmai pe
acest lucru bazandu-se si RMN-ul. Fiecare tesut are propria
componenta si procentul de apa variaza, iar zonele afectate de
diverse boli sau probleme isi schimba structura in comparatie cu
tesutul sanatos aflat de jur imprejur. Aparatul sesizeaza aceste
mici diferente si le prezinta sub forma unor imagini.

Magnetul este componenta cea mai mare și mai scumpă a

scanerului, iar restul scanerului este construit în jurul acestuia.
Rezistența magnetului este măsurată în tesla (T). Magneții clinici
au în general o intensitate a câmpului în intervalul 0,1- 3,0 T, cu
sisteme de cercetare disponibile până la 9,4 T pentru uz uman,
cel mai puternic fiind de 11.5T
La fel de important ca și puterea magnetului principal este
precizia sa.
Lungimea liniilor magnetice din centrul magnetului trebuie să fie
aproape perfecte, omogenitate. Fluctuațiile (neomogenitatea
intensității câmpului) în regiunea de scanare trebuie să fie mai
mici de trei părți per milion (3 ppm).
Au fost utilizate trei tipuri de magneți:

Magnet permanent:
Magneții convenționali fabricați din materiale feromagnetice (de
exemplu, aliajele de oțel care conțin elemente de pământuri
rare, cum ar fi neodimul) pot fi utilizate pentru a asigura câmpul
magnetic static. Un magnet permanent care este suficient de
puternic pentru a fi utilizat într-un RMN va fi extrem de mare și
voluminos; acestea pot cântări peste 100 de tone. RMN-urile cu
magnet permanent au costuri de intretinere mai mici; există
dezavantaje semnificative în utilizarea magneților permanenți.
Ele sunt capabile să obțină puteri slabe în comparație cu alte
magneți RMN (de obicei mai puțin de 0,4 T) și au o precizie și o
stabilitate redusă. Magneții permanenți prezintă de asemenea
probleme de siguranță speciale; deoarece câmpurile lor
magnetice nu pot fi "oprite”, obiectele feromagnetice sunt
practic imposibil de îndepărtat de la acestea odată ce acestea
intră în contact direct.

Electromagnetul rezistiv:
O componenta solenoidală din sârmă de cupru este o alternativă
la un magnet permanent. Un avantaj este costul inițial scăzut, dar
puterea și stabilitatea câmpului sunt limitate.
Electromagnetul necesită o energie electrică considerabilă în
timpul funcționării, ceea ce îl poate face costisitor

Electromagnet supraconductor:
Când un aliaj de niobiu-titan sau niobiu-staniu este răcit de heliu
lichid la 4 K (-269 ° C, -452 ° F), el devine un superconductor,
pierzând rezistența la curentul electric. Un electromagnet
construit cu supraconductori poate avea rezistențe extrem de
ridicate ale câmpului, cu stabilitate foarte mare. Construcția unor
astfel de magneți este extrem de costisitoare, iar heliul criogenic
este scump și dificil de manevrat. Cu toate acestea, în ciuda
costurilor ridicate sunt cel mai des folositi.
Majoritatea magneților supracondutori au bobinele de sârmă
superconductoare scufundate în heliu lichid, în interiorul unui vas
numit criostat.
În ciuda izolației termice, uneori inclusiv a unui al doilea criostat
care conține azot lichid, căldura ambientală determină ca heliul
să se fierba încet. Astfel de magneți necesită o suprapunere
regulată cu heliu lichid. În general, un criocooler, este utilizat
pentru recondensarea unor vapori de heliu înapoi în baia de heliu
lichid. Mai mulți producători oferă acum scanere "fără cromat",
unde în loc să fie scufundate în heliu lichid, firul de magnet este
răcit direct de un criocooler.

Sistemele de gradient:

Gradient bobinele sunt folosite pentru a codifica spațial pozițiile

de protoni prin variația câmpului magnetic liniar peste volumul
imaginilor.
Gradient bobinele sunt, de obicei, electromagneți rezistive
alimentate de amplificatoare sofisticate, care permit ajustări
rapide și precise ale intensității și direcției câmpului.
Sistemele tipice de gradient sunt capabile să producă gradienți
de la 20 - 100 mT / m (adică într-un magnet 1,5 T, când se aplică
un gradient maxim al axei z, puterea câmpului poate fi 1,45 T la
un capăt al unei găuri lungi de 1 m și 1,55 T la celălalt. Gradienții
magnetici determină planul imaginii - deoarece gradientele
ortogonale pot fi combinate în mod liber, orice plan poate fi
selectat pentru imagistică.

Viteza de scanare depinde de performanța sistemului de

gradienți. Gradienții mai puternici permit imagistica mai rapidă
sau rezoluție mai mare; în mod similar, sistemele de gradient
capabile de comutare mai rapidă pot permite, de asemenea, o
scanare mai rapidă. Cu toate acestea, performanța gradientului
este limitată de preocupările privind siguranța în ceea ce
privește stimularea nervului.

Unele caracteristici importante ale amplificatoarelor de gradient

și bobinelor de gradient sunt viteza de zgomot și puterea de
gradient. După cum am menționat mai devreme, o bobină de
gradient va crea un câmp magnetic suplimentar, variabil liniar,
care adaugă sau scade din câmpul magnetic principal. Acest
câmp magnetic suplimentar va avea componente în toate cele
trei direcții, x, y și z; totuși, numai componenta de-a
lungul câmpului magnetic (denumită de obicei axa z, denumită de
aici Gz) este utilă pentru imagistică. Pe orice axă dată, gradientul
se va adăuga la câmpul magnetic dintr-o parte a poziției zero și se
va scadea de pe cealaltă parte. Deoarece câmpul suplimentar
este un gradient, acesta are unități de gauss pe centimetru sau
millitesla pe metru. Bobinele de gradient de înaltă performanță
utilizate în RMN sunt de obicei capabile să producă un câmp
magnetic gradient de aproximativ 30 mT / m
sau mai mare pentru un RMN de 1,5 T. Rata de zgomot a unui
sistem de gradient este o măsură a cât de repede pot fi inclinate
sau decupate gradienții.
Gradienții tipici de performanță mai înalți au o rată de umplere
de până la 100 - 200 T · m-1 · s-1.
Rata de zgomot depinde atât de bobina de gradient (este nevoie
de mai mult timp pentru a rampa în sus sau în jos
o bobină mare decât o bobină mică), cât și pe performanța
amplificatorului de gradient (necesită multă tensiune pentru a
depăși inductanța bobinei) și are o influență semnificativă asupra
calității imaginii.

Sistemul de generare impulsuri radio:

Sistemul de transmisie cu frecvență radio (RF) constă dintr-un

sintetizator RF, un amplificator de putere și o bobină de
transmisie.
Bobina este de obicei încorporată în corpul scanerului.
Puterea emițătorului este variabilă, dar scanerele de înaltă
tensiune pot avea o putere maximă de ieșire de până la 35 kW și
pot susține puterea medie de 1 kW. Câmpul electromagnetic
de mare putere produs în bobina transmițătorului MRI nu
produce multă radiație electromagnetică la frecvența sa, iar
puterea este limitată la spațiul bobinei și nu este radiată ca
"unde radio". Astfel, bobina de transmisie este un emițător de
câmp EM bun la frecvența radio, dar un emițător slab de radiație
EM la frecvența radio.

Receptorul constă in bobină, preamplificator și sistemul de

procesare a semnalului. Radiația electromagnetică RF produsă de
relaxarea nucleară în interiorul subiectului este o radiație EM
reală (undele radio), iar acest ea lasă subiectul ca radiație RF, dar
sunt de o putere atât de mică încât să nu producă nici o
interferență RF semnificativă care poate fi preluată de tunerele
radio învecinate (în plus, scanerele RMN sunt în general situate
în camere cu căptușeală metalică care acționează ca niște cuști
Faraday).

În timp ce este posibilă scanarea utilizând bobină integrată

pentru transmisia RF și recepția semnalului MR, dacă se
înregistrează o regiune mică, o calitate mai bună a imaginii (adică
un raport semnal - zgomot mai mare) este obținută prin utilizarea
unei conexiuni mai mici bobina.

În 1946, Felix Bloch şi Edward Purcell au descoperit faptul că

intensitatea primului câmp magnetic şi frecvenţa celui de-al
doilea sunt legate de un fenomen pe care l-au denumit rezonanţă
magnetică nucleară sau RMN. Îmbunătăţirile n-au întârziat să
apară, după alţi câţiva ani de experimente ştiinţifice. În 1973,
Paul Lauterbur a descoperit faptul că, plusând variaţie câmpului
magnetic mare, se putea afla poziţia exactă a unor atomi de
hidrogen individuali, dintr-o mostră. Paul Lauterbur a realizat,
astfel, prima imagine de rezonanţă magnetică nucleară. Cuvântul
“nuclear” nu a mai fost folosit ulterior, pentru a nu se confunda
cu tehnica periculoasă datorată unor radiaţii nucleare, fiind dat
numele de imagistică cu rezonanţă magnetică. Rabi, Purcell,
Block şi Lauterbur au primit Premii Nobel în fizică pentru
contribuţiile lor la dezvoltarea acestei tehnici imagistice.