Suport Curs Antreprenor in Economia Sociala

Program: FONDUL SOCIAL EUROPEAN. Programul Operațional Capital Uman 2014-2020 – "Investim în dezvoltare durabilă".
Axa prioritară 4: Incluziunea socială și combaterea sărăciei.

Obiectiv specific: Consolidarea capacității întreprinderilor de economie socială de a funcționa într-o manieră auto-sustenabilă
Titlul: PRO RURAL - Consolidarea coeziunii economice și sociale în Regiunile Centru și Nord-Vest
Contract: POCU/879/4/16/148806
ANTREPRENOR ÎN
ECONOMIA SOCIALĂ
SUPORT CURS
Proiect cofinanțat din Fondul Social European, prin Programul Operațional Capitalul Uman (POCU) 2014-2020 | Pagina 1 din 172
Cuprins
CAP I. ANTREPRENOR TRADIȚIONAL VS ANTREPRENOR SOCIAL
1.1. Caracterisiticile și comportamentul antreprenorului tradițional ......................

1.2. Caracterisiticile și comportamentul antreprenorului social ............................
1.3. Antreprenoriatul – un stil de viață ....................................................
CAP II. ECONOMIA SOCIALĂ. CONCEPT, ELEMENTE SPECIFICE, ASPECTE

LEGISLATIVE
2.1. Conceptul de economie socială ............................................................................................

2.2. Economia socială în România ................................................................................................
2.3. Tipologia grupurilor vulnerabile ............................................................................................
CAP III. STRUCTURI ALE ECONOMIEI SOCIALE. PREZENTARE ȘI

CARACTERISTICI
3.1. Tipuri de structuri de economie socială .................................................................................

3.2. Caracteristici ale structurilor de economie socială ................................................................
CAP IV. ÎNFIINȚAREA ȘI FUNCȚIONAREA UNEI AFACERI SOCIALE. ASPECTE

LEGISLATIVE
4.1. Pașii necesari pentru înființarea unei afaceri sociale .............................................................

4.2. Aspecte fiscale privind înființarea unei afaceri sociale ...........................................................
CAP V. REALIZAREA STUDIULUI DE FEZABILITATE/STUDIU DE PIAȚĂ
5.1. Identificarea nevoilor și a oportunităților de piață ..................................................................

5.2. Analiza informațiilor obținute .....................................................................................................
5.3. Stabilirea ideii de afacere ............................................................................................................
CAP VI. ELABORAREA PLANULUI DE AFACERI ALE UNEI ÎNTREPRINDERI

SOCIALE
6.1. Rolul și importanța planului de afaceri ...................................................................................

6.2. Structura planului de afaceri .....................................................................................................
CAP VII. GESTIONAREA AFACERII SOCIALE
7.1. Managementul resurselor umane aferente afacerii sociale ....................................................

7.2. Noțiuni de contabilitate și management financiar ....................................................................
7.3. Marketingul afacerii sociale .............................................................................................................
7.4. Managementul riscurilor ...................................................................................................................
7.5. Surse de finanțare ale afacerilor sociale ........................................................................................
CAP VIII. TEME SECUNDARE ALE AFACERII SOCIALE
8.1. Egalitatea de șanse și nediscriminarea ...........................................................................................

8.2. Dezvoltarea durabilă și utilizarea eficientă a resurselor ...........................................................
8.3. Inovare socială .....................................................................................................................................
”Am hotărât că voi da totul. Nici numărul de ore,

nici munca sau banii nu mă vor opri din a da tot
ce e mai bun din mine. Asta am făcut mereu și
asta mă face să câștig” – Harland Sanders,
fondator KFC
CAPITOLUL 1.
ANTREPRENOR TRADIȚIONAL
VS
ANTREPRENOR SOCIAL
” Antreprenorul este un om care are o

viziune pe care o transformă în
realitate” – David Karp, fondator
Tumblr
1.1. Caracteristicile și comportamentul antreprenorului tradițional
Noțiunea de antreprenor este de proveniență franceză din cuvântul ”entrepreneur” –

persoană care conduce o antrepriză. Antreprenoriatul a început să fie recunoscut în
timpul monarhului francez Ludovic al XIV-lea care obișnuia să afirme că „burghezii și
meșteșugarii vor deveni artizanii bogăției”. De-a lungul timpului mai multe instituții
naționale și internaționale având ca principal activitate studierea mediului și a
comportamentului antreprenorial au definit antreprenorul astfel: „Un antreprenor este o
persoană care, pe baza unor clauze și condiții contractuale, se obligă să presteze în
favoarea altei persoane și organizații, diverse lucrări (industriale, de construcții, etc.), în
schimbul unei recompense dinainte stabilite.”
În sensul modern, al economiei de piață, antreprenorul este un agent economic care
adoptă un comportament activ și novator, care acceptă deliberat riscuri financiare pentru a
dezvolta proiecte noi.
Dacă studiem literatura de specialitate s-ar putea să ajungem la concluzia că, un
antreprenor este acea persoană care le știe pe toate. După mai mult studiu, s-ar putea să
ajungem la altă concluzie, aceea că această ”meserie” (pentru că o putem numi așa!) nu i se
potrivește oricui și nu o poate practica oricine. GREȘIT! Oricare dintre noi este în stare să
facă din vis realitate. Singura condiție pe care trebuie să ți-o impui este SĂ VREI!
Activitatea de antreprenoriat tradițional reprezintă o activitate independentă,
desfășurată pe risc propriu, conform legislației și orientată spre obținerea unui profit, ca
urmare a comercializării produselor sau a prestării serviciilor/lucrărilor de către persoanele
autorizate în calitate de antreprenori.
În literatura de specialitate se acordă o mare atenție elementelor care îi
caracterizează pe antreprenori, și anume acelea că antreprenorii trebuie să fie: inovatori,
lideri, asumatori de riscuri, independenți, creatori, tenaci, energici, originali, optimiști,
orientați spre rezultate, flexibili, materialiști. Într-adevăr, un adevărat antreprenor ar trebui
să posede asemenea calități pentru ca afacerea pe care o înființează/dezvoltă să aibă
succes. Toate aceste calități se regăsesc în fiecare dintre noi. Acestea trebuie doar
descoperite și puse la treabă.
Cu siguranță, un antreprenor poate să aibe mult mai multe calități și abilități față de
cele mai sus menționate. Ceea ce este cu adevărat important este faptul că a fi un
antreprenor nu este deloc ușor, dar dacă sunteți o persoană predispusă spre instruire
și dezvoltare continuă a personalității d-voastră, cu siguranță veți reuși.
1.2. Caracteristicile și comportamentul antreprenorului social

Ceea ce am prezentat în subcapitolul anterior legat de caracteristicile unui
antreprenor tradițional se regăsesc și în cazul antreprenorului social.
Ce este de fapt un antreprenor social ?
Antreprenorul social este acea persoană fizică care are o viziune socială sau de mediu și
care derulează o afacere a cărui scop nu este obținerea de profit pentru investitori sau
pentru el însuși. Acesta caută să producă schimbări sociale/mediu profunde, în beneficiul
unui grup de persoane sau chiar al întregii societăți. Acest lucru nu înseamnă că
antreprenorii sociali evită sau resping în totalitate ideea de profit. Afacerile dezvoltate de
întreprinzătorii sociali pot genera cu siguranță venituri și pot funcționa atât ca organizații
non-profit, cât și sub formă de întreprinderi orientate spre profit. Ceea ce distinge
antreprenoriatul social de cel clasic este tocmai binele social, care ar trebui să primeze
asupra intereselor particulare și de afaceri.
Noțiunea de antreprenoriat social în România este destul de nouă, dar reprezintă un motor
al economiei naționale care se află în continuă creștere
După cum vedeți antreprenorul social nu este cu nimic mai prejos decât cel
clasic/tradițional. Din contră, prin activitatea pe care o desfășoară, antreprenorul social
pune mai presus de câștigul său financiar, rezolvarea unor probleme sociale sau de mediu
cu care se confruntă comunitatea în care activează.
În literatura de specialitate antreprenoriatul social este gândit ca o companie ”fără pierderi
și fără dividende dar cu un obiectiv social”1.
Ca și în cazul afacerii tradiționale și în cazul afacerii sociale, ingredientul principal și cel mai
important este pasiunea. Când faci totul cu pasiune (lucru care este valabil și în viața
personală) poți să ai o afacere de succes. Ei, în cazul afacerilor sociale această pasiune
trebuie îndreptată spre a contribui la bunăstarea oamenilor și/sau a mediului înconjurător
și în acest sens toate acțiunile noastre vor fi canalizate spre acest aspect.
Câteva din competențele pe care trebuie să le pună în valoare antreprenorii sociali sunt:
 Identifică probleme sociale sau de altă natură și stabilesc tipul de business prin care
s-ar putea rezolva;
 Analizează viabilitatea afacerii utilizând instrumente specifice de analiză;
 Studiază piața în vederea realizării studiului de fezabilitate și a planului de afaceri;
1
Muhammad Yunus – Dezvoltarea afacerilor sociale
 Inițiază dezvoltarea afacerii prin implicarea celor mai importanți actori și stabilirea
direcțiilor de acțiune;
 Identifică surse de finanțare;
 Stabilește relații parteneriale cu instituții/ organizații/ agenții cu activitate în
domeniul serviciilor sociale;
 Recrutează specialiștii în domeniu împreună cu care ar putea dezvolta afacerea;
 Promovează afacerea și propune soluții pentru vânzarea produselor sau serviciilor
rezultate din afacere.
Comportamentul celor 2 categorii de antreprenori sunt asemănătoare. Atât

antreprenorul clasic cât și cel social, pentru a fi antreprenori de succes trebuie să fie
caracterizați de următoarele:
Responsabilitatea - Orice antreprenor trebuie să cunoască că odată ce-și

deschide o afacere, va fi responsabil pentru multe aspecte, în special pentru
remunerarea la timp a angajaților, achitarea datoriilor față de partenerii de afaceri,
livrarea produselor în termenele stabilite etc. De aceea, o persoană care nu-și poate
asuma responsabilități și nu este în stare să îndeplinească ce și-a propus, nici nu are ce
căuta în mediul de afaceri.
Perseverența - Această calitate este una dintre cele care stau la baza obținerii
succesului. A fi antreprenor și a deține funcția de director al unei companii, nu
înseamnă în nici un caz liniște și odihnă. Pentru a-și atinge obiectivele, un antreprenor
are de muncit mult, cu determinare și sârguință, fiindcă uneori afacerea poate atârna de
un fir de ață și se poate baza doar pe întreprinzător.
Creativitatea și inovația - Ar fi bine ca fiecare întreprinzător să vină pe piață cu

produse noi sau servicii diferite de cele existente, pentru a oferi clienților cât mai multe
bunuri utile cu-adevărat sau servicii care să le ușureze și să le îmbunătățească traiul.
Creativitatea și inovația sunt calități fără de care nu se știe dacă un antreprenor ar avea
succes și acestea în mare parte se moștenesc.
Ambiția - Este o calitate absolut necesară tinerilor care hotărăsc să se lanseze în

afaceri. Anume ambiția îl va motiva pe un antreprenor care se află în impas și îl va
determina să meargă în continuare pentru a obține succesul mult dorit. Această calitate
câteodată este considerată și negativă, însă pentru antreprenori este un avantaj,
deoarece îi ajută să treacă cu brio de problemele ce apar pe parcursul dezvoltării
afacerii.
Insistența - Pentru a deveni un antreprenor de succes, fiecare va trebui să fie în

anumite momente destul de insistent. Aceasta înseamnă că antreprenorul va face
posibilul și imposibilul pentru a obține rezultatele de care are nevoie. El va insista ca
sarcinile să fie realizate într-un anumit termen, va urmări întreg procesul de lucru, se va
asigura că totul decurge conform planului, iar în final va verifica neapărat rezultatele
obținute.
Optimismul și încrederea în sine - Chiar dacă dezvoltarea unei afaceri presupune

foarte multe dificultăți și probleme, antreprenorul este persoana care ar trebui să aibă
încredere permanentă în forțele proprii și să fie convins că prin sârguință în final totuși
va ajunge să se bucure de succes.
Orientarea spre eficiență și calitate - Fără calitate, nu este posibil de construit o

bază de clienți loiali, iar fără de eficiență, întreprinderea ar putea duce la falimentare, de
aceea antreprenorul are sarcina de a asigura clienții cu produse calitative și servicii
prestate la cel mai înalt nivel, și toate acestea de dorit cu costuri mai reduse.
Abilități de convingere - Acestea sunt absolut indispensabile unui antreprenor care

dorește să-și atingă toate scopurile. Antreprenorul se va folosi de abilitățile respective
atunci când va cere un credit bancar sau când va convinge investitorii că afacerea sa are
perspectivă și trebuie finanțată. De asemenea, având astfel de abilități, unui antreprenor
îi va fi ușor să angajeze cei mai buni lucrători, să-și găsească și să beneficieze în
permanență de un suport din partea partenerilor.
Este foarte important de reținut este faptul că antreprenorul la început de drum,
care nu deține experiență în această sferă are foarte mult de învățat și de muncit și în timp
rezultatele muncii lui nu vor întârzia să apară.
Pe lângă caracteristicile unui antreprenor de succes, odată lansat în afaceri, trebuie
să cunoaștem și care sunt trăsăturile unui antreprenor fără succes și să încercăm, pe cât
posibil să le eliminăm/contracarăm, și anume:
Neîncrederea în oameni: Este foarte greu să reușești în afaceri fără ajutor. De

aceea, întreprinzătorul este înconjurat de parteneri, salariaţi, furnizori, clienţi etc. Multe
nereușite în afaceri se datorează aprecierii greșite a acestora. Concentrarea pe aparenţe
și nu pe realizări, credibilitatea unor vorbe și ignorarea faptelor reale pot avea
consecinţe destul de grave pentru un antreprenor.
Lăcomia: Lăcomia antreprenorului poate avea diferite forme: refuzul de a plăti

angajaţilor salariul la timp și corespunzător; micșorarea calităţii produsului în folosul
unui profit pe termen scurt; implicarea concomitentă în mai multe afaceri etc. Toate
acestea pot avea drept consecinţe pierderea controlului asupra afacerii în întregime,
precum și câteva consecinţe parţiale cum ar fi îndeplinirea iresponsabilă a funcţiilor de
către angajaţi sau chiar plecarea acestora, pierderea clienţilor și altele. Lăcomia, în cele
din urmă, poate duce chiar și la falimentarea propriu-zisă a afacerii.
Incorectitudinea: Afacerea merge bine cât timp întreprinzătorul este corect în

relaţiile sale cu partenerii, angajaţii, reprezentanţii instituţiilor financiare, autorităţile
publice și, mai ales, în relaţiile cu clienţii.
Lipsa de răbdare: Uneori este nevoie de un timp mai îndelungat pentru

dezvoltarea unei afaceri. Nerăbdarea la încheierea unui contract sau la acceptarea unei
comenzi rapide, urgenţa în angajarea sau eliberarea din funcţie a unui salariat,
închirierea în grabă a unui local pot avea efecte dezastruoase asupra afacerii.
1.3. Antreprenoriatul – un stil de viață
Înainte de a porni orice fel de afacere majoritatea persoanelor își pun întrebări de
genul: - ”Merită efortul de a avea o afacere proprie?”; - ”Dacă nu va funcționa!”.
Răspunsul la aceste întrebări nu îl putem afla decât dacă ne apucăm de treabă.
Înainte de a demara orice afacere un viitor antreprenor testează, testează, testează ... și
apoi lansează. Înainte de lansare este necesar să îți pui câteva întrebări simple, să fii curios
intelectual.
Există o cale mai bună să facem un anumit lucru? Putea face asta? Cum putem face viețile
mai bune?
De ex: Steve Jobs și Steve Wozniak au pus bazele unei companii de produse electronice
într-un garaj închiriat din orașul Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj a fost și punctul
de plecare a ceea ce urma să devină mai târziu Compania Apple. La momentul acela
probabil niciunul dintre cei 2 nu se gândeau la cum va evolua afacerea lor ci și-au pus
aceste întrebări simple. Este important să ne punem întrebări cât mai simple care vor
conduce la răspunsuri simple, iar de cele mai multe ori răspunsurile simple vor crea
companii de succes.
Așa s-au născut foarte multe din companiile foarte mari și de succes din lume.
După ce ne-am răspuns la întrebările simple trebui să ne gândim și să găsim locul ideal în
care ne dorim să implementăm afacerea și să începem să ne gândim la lucrurile de care
avem nevoie pentru a înființa afacerea.
În primul rând ai nevoie de expertiză – adică ce poți face ? ce știi să faci ?
În al doilea rând, așa cum am precizat și anterior ai nevoie de pasiune – adică ce te
interesează ?
OPORTUNITATE
EXPERTIZĂ PASIUNE
Și nu în ultimul rând ești interesat de ceva și ești foarte bun în a face acest lucru și ai nevoie
de oportunități ?
Un lucru facil pe care îl putem face este să ne folosim de diagrama Venn pentru a vedea
care lucruri sunt comune vis-a-vis de expertiza, pasiunea și oportunitatea pe care o avem.
Orice afacere, indiferent de mărimea ei și de ceea ce vrem să obținem pornește în
primul rând din pasiune, respectiv din pasiunea de a face ceva pentru noi înșine, din
pasiunea de a ne dezvolta un hobby pe care îl avem, din pasiunea de a-i ajuta pe ceilalți de
lângă noi.
Orice afacere pornește de la o idee sau mai multe. Acestea sunt partea cea mai
ușoară a antreprenoriatului. Partea cea mai grea a antreprenoriatului este de fapt
implementarea ideii.
După anul 1989, antreprenoriatul românesc a renăscut din propria cenușă. În
România principalele probleme cu care se confruntă antreprenorii sunt: concurența
neloială, birocrația, fiscalitatea excesivă, corupția, accesul anevoios la surse de creditare,
lipsa forței de muncă calificate.
Totuși, în cadrul Planului de Acțiune ”Antreprenoriat 2020”2 care va fi preluat și în
cadrul exercițiului financiar 2021-2027 se subliniează faptul că ”pentru a relansa creșterea și
ocuparea forței de muncă la nivel european, Europa are nevoie de mai mulți antreprenori”.
Planul de acţiune ”Antreprenoriat 2020” se bazează pe 3 piloni respectiv:
 Dezvoltarea educaţiei întreprenoriale și a formării profesionale pentru sprijinirea
creşterii economice şi a creării de noi societăţi comerciale;
 Crearea unui mediu de afaceri favorabil pentru întreprinzători;
 Dinamizarea culturii antreprenoriale prin utilizarea modelelor şi a anumitor grupuri
ţintă.
Pornind de la aceste aspecte, se observă faptul că, conceptul de antreprenoriat este luat tot
mai mult în serios prin crearea de măsuri care să contribuie la formarea unei culturi cu
impact profund la nivel național și european. Educația antreprenorială capătă o tot mai
mare importanță și se dorește dobândirea de cunoștiințe de la vârste cât mai mici. Odată
ajunși antreprenori de succes nu trebuie să ne oprim din a învăța unii de la alții și de a
împartăși succesul nostru și cu alte persoane.
În cei 30 de ani de antreprenoriat românesc cel mai mare succes în constituie
numărul mare de femei care au statutul de antreprenor. Astfel, la nivelul lunii februarie
20193 din numărul total de 1.380.000 de antreprenori, în jur de 518.000 sunt femei, adică
37,54%.
2
Comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și
Comitetul Regiunilor (2013)
3
Raluca Abriham – Număr record de antreprenori în România. Câte femei fac afaceri, extras de la Https://www.
startupcafe.ro
Din informațiile prezentate mai sus rezultă faptul că antreprenoriatul este un stil de
viață, un mod prin care ne putem pune în practică ideile pe care le avem. Totodată,
antreprenoriatul implică și responsabilitate în luarea deciziilor, în rezolvarea conflictelor, în
motivarea personalului și în căutarea oportunităților.
Dacă merită sau nu să fim antreprenori putem să vedem analizând avantajele și
dezavantajele inițierii unei afaceri proprii:
Afacere proprie DA NU
ÎMI DORESC SĂ: - lucrez pentru mine; - lucrez pentru alții;
- lucrez când vreau, cum vreau și cu - evit riscul;
cine vreau; - am program, concediu,
- creez noi locuri de muncă ceea ce salariu stabil, premii;
mă face să fiu util societății; - am timp pentru toate
- câștig în funcție de cât muncesc; responsabilitățile de familie;
- am subordonați care să îmi - deservesc clienți găsiți de
raporteze asupra sarcinilor date; alții.
- îmi creez singur condițiile de lucru
SUNT GATA SĂ: - lucrez cât este nevoie; - am câștig limitat
- încasez dividende din profitul (salariu+bonus);
societății; - iau banii doar la o anumită
- risc să investesc timp și bani deși dată;
rezultatul nu este garantat; - mă subordonez șefilor și le
- nu am concediu garantat; scriu rapoarte când cer;
- nu am grafic stabil; - lucrez în condițiile de
- uneori nu am timp de muncă pe care mi le crează
responsabilitățile de familie; alții
- caut clienți singur;
- lucrez în condiții crescute de stres,
mă predispun eforturilor mari fizice
și psihice;
Mituri despre antreprenori
Mitul 1 – Antreprenorii se nasc, nu se fac.

Realitatea - În timp ce antreprenorii se nasc cu o anumită inteligenţă nativă, un fler pentru
a crea, şi energie, prin ele insele aceste talente sunt ca şi ceramica neformată sau pânza
nepictată. Crearea unui antreprenor se face prin acumularea de abilităţi relevante, know-
how, experienţe, şi contacte pe o perioadă de ani şi include şi doze mari de dezvoltare de
sine. Capacitatea creativă de a imagina şi apoi urmărirea unei oportunităţi este un
descendent direct cel puţin 10 sau mai mulţi ani de experienţă care conduc la
recunoaşterea tiparului.
Mitul 2 – Oricine poate începe o afacere.

Realitatea - Antreprenorii care fac diferenţa între o idee şi o oportunitate, şi care tind
destul de sus, încep afaceri care au o şansă mai bună de success. Norocul, în măsura în care
este implicat, necesită o bună pregătire. Şi cea mai uşoară parte este să începi. Ceea ce e
mai greu este supravieţuirea, susţinerea, şi clădirea unei afaceri astfel încât fondatorii ei să
“culeagă roadele”. Probabil doar una din 10 până la 20 de afaceri noi care supravieţuieşte
cinci ani sau mai mulţi oferă un câştig de capital pentru fondatori.
Mitul 3 – Antreprenorii sunt jucători de noroc.

Realitatea - Antreprenorii de success îşi asumă riscuri calculate şi u mare grijă. Ei încearcă
să influenţeze sorţii, de cele mai multe ori prin a-I face pe alţii să împartă riscuririle
împreună cu ei şi prin evitarea sau minimalizarea riscurilor dacă au de ales. De cele mai
multe ori impart riscul în părţi mai mici, doar atunci îşi alocă timp sau resurse pentru a
determina dacă vor merge mai departe. Ei nu încearcă în mod deliberat să îşi asume mai
multe riscuri, de care adesea nu este nevoie, nici nu se intimidează în faţa riscurilor care nu
pot fi evitate.
Mitul 4 – Antreprenorii vor tot spectacolul pentru ei

Realitatea - Deţinerea şi derularea întregului spectacol pune efectiv o limită superioară
dezvoltării. Antreprenorii individuali de obicei reuşesc să supravieţuiască. Este extrem de
dificil să creşti o afacere cu potenţial mai mare prin munca unul singur om. Antreprenorii
cu potenţial mai mare îţi creează o echipă, o organizaţie, o companie. De asemenea, 100%
din nimic este nimic, deci, în loc să se ia o bucată mare din tort, ei depun eforturi pentru a
face tortul mai mare.
Mitul 5 – Antreprenorii sunt proprii lor şefi şi sunt complet independenţi

Realitatea - Antreprenorii sunt departe de a fi independanţi şi trebuie să servească mulţi
stăpâni. Aceste părţi implicate (stakeholders) includ parteneri, investitori, clienţi, furnizori,
creditori, angajaţi, familii, şi aceia fară de care există obligaţii sociale şi comunitare.
Antreprenorii, totuşi, pot face singuri alegeri de care se angajează să răspundă. Este foarte
dificil, şi rar, să se clădească o afacere cu vânzări de peste 1 milion de lei de unul singur.
Mitul 6 – Antreprenorii lucrează mai mult şi mai greu decât managerii din
companiile mari
Realitatea - Nu este nici o dovadă că toţi antreprenorii lucrează mai mult decât substituţii
din corporatii. Unii da, alţii nu. Unii chiar spun că lucrează mai puţin.
Mitul 7 – Antreprenorii au de a face cu un stres imens şi plătesc un preţ mare

pentru succes
Realitatea - Nu este nici o îndoială în asta. A fi un antreprenor este stresant şi solicitant.
Dar, nu este nici o dovadă că ar fi mult mai stresant decât numeroase alte roluri
profesionale foarte solicitante, şi antreprenorii îşi găsesc slujba mai satisfăcătoare. Au un
sentiment de reuşită, sunt mai sănătoşi, şi sunt mult mai puţin inclinati să se pensioneze
decât cei care 7 lucrează pentru altcineva. De trei ori mai multi antreprenori decât
manageri de corporatii au spus că nu vor să se pensioneze niciodată.
Mitul 8 – Începerea unei afaceri este riscantă şi deseori se termină cu eşec

Realitatea - Antreprenorii talentaţi şi cu experienţă - deoarece ei urmăresc oportunităţi
atractive şi sunt capabili să atragă persoanele potrivite şi finanţarea necesară şi alte resurse
pentru a face afacerea să meargă - deseori dezvoltă afaceri de succes. În plus, unele afaceri
pot eşua, dar antreprenorii pot merge mai departe. Eşecul este deseori focul care căleşte
oţelul experienţei de învăţare al unui antreprenor.
Mitul 9 – Banii sunt ingredientul cel mai important în demararea unei afaceri.
Realitatea - Dacă talentul şi celelalte ingrediente sunt acolo, banii vor veni, dar nu este
sigur ca dacă un antreprenor are destui bani, el sau ea va reuşi. Banii sunt unul dintre cele
mai puţin importante ingrediente într-o nouă afacere de success. Banii sunt pentru
antreprenor ceea ce pensula şi vopseaua sunt pentru artist - o uneltă, care, în mâinile bune,
poate să creeze minunăţii. Banii sunt mai degrabă o cale de a ţine scorul, decât un scop în
sine. Antreprenorii se bucură de fiorul competitiei, şi de fiecare dată, chiar şi după ce a
făcut câteva milioane de lei sau mai mult, un antreprenor va lucra fără răgaz pe baza unei
noi viziuni la crearea unei noi companii.
Mitul 10 – Antreprenorii ar trebui să fie tineri şi energici.

Realitatea - În timp ce aceste calităţi ajută, vârsta nu este o barieră. Vârsta medie al
antreprenorilor care încep afaceri cu potenţial ridicat este cam pe la 30 de ani, şi sunt
numeroase exemple de antreprenori care încep afaceri la vârsta de 60 de ani. Ceea ce este
critic este să posezi know-how-ul relevant, experienţa, şi contactele care facilitează foarte
mult recunoaşterea şi urmărirea oportunităţii.
Mitul 11 – Antreprenorii sunt motivaţi doar de căutarea succesului financiar.

Realitatea - Antreprenorii care caută afaceri cu potenţial sunt mai atraşi de construirea de
întreprinderi şi realizarea unui câştig de capital de lungă durată decât de bucuria imediată
oferită prin salarii mari şi bonusuri. Un sentiment de reuşită şi realizare personală, de
control al propriului destin, şi realizarea viziunii şi visurilor lor sunt de asemenea motivatori
puternici. Banii sunt văzuţi ca un instrument şi un mod de a ţine socoteala.
Mitul 12 – Antreprenorii vor să aibă control şi putere asupra celorlalţi.

Realitatea - Antreprenorii de success sunt motivati de căutarea responsabilităţii, reuşitei, şi
rezultatelor, şi mai putin de putere în sine. Ei tind spre un sentiment de reuşită şi de
depăşirea concurentei, şi nu spre o nevoie personală pentru putere exprimată prin
dominare şi controlul asupra celorlalţi. Prin virtutea realizărilor lor, ei pot fi puternici şi
influenţi, dar acestea sunt mai mult rezultate ale procesului antreprenorial decât o forţă
motivatoare.
Mitul 13 – Dacă un antreprenor este talentat, succesul va apărea într-un an

sau doi.
Realitatea - O maximă veche printre oamenii de afaceri capitaliste spune totul: Lămâile se
coc în doi ani şi jumătate, dar pentru perle este nevoie de şapte sau opt ani. Rareori o
afacere nouă se stabileşte solid în mai puţin de trei sau patru ani.
Mitul 14 – Orice antreprenor cu o idée bună poate să strângă capital pentru o

afacere.
Realitatea - Din afacerile antreprenorilor cu idei bune care caută capital pentru afacere,
doar 1 până la 3 din 100 sunt finanţate.
Mitul 15 – Dacă un antreprenor are destul capital de început, el sau ea nu

poate da greş
Realitatea - Opusul este de regulă adevărat; asta fiind, prea multi bani la început deseori
crează euforie şi sindromul copilului răsfăţat. Lipsa de disciplină şi cheltuielile impulsive de
obicei duc spre probleme serioase şi spre eşec.
Capitolul 2.
ECONOMIA SOCIALĂ
CONCEPT, ELEMENTE SPECIFICE, ASPECTE

LEGISLATIVE
”Cea mai periculoasă otravă este sentimentul reușitei.

Antidotul este ca în fiecare seară să te gândești la ce vei
putea face mai bine mâine.” – Ingvar Kamprad,
fondator IKEA
2.1 Conceptul de economie socială
Economia socială este termenul generic utilizat pentru a face referire la un grup de
persoane fizice sau juridice care se reunesc pentru a-si asuma un rol economic activ în
procesul de incluziune socială, ex. cooperative, întreprinderi sociale, ONG-uri (fundatii si
asociatii) si alte organizatii care au un rol important în activităti de gestionare unor unităti
de productie/servicii/ si care are drept scop asigurarea și menținerea de locuri de muncă
pentru persoanele care fac parte din grupurile vulnerabile si consolidarea unei societăti
incluzive si coezive, bazate pe întelegerea si respectarea, la nivel general a drepturilor
omului.
Conceptul de economie socială, de origine franceză, a apărut în economie pentru
prima dată în jurul anilor 1930, şi se referă la organizaţii cu anumite trăsături, precum
beneficiul membrilor sau al comunităţilor.
Profesorul Jacques Defourny a propus următoarea definiţie a economiei sociale
adoptată de Reţeaua Europeană de Cercetare (EMES): „economia socială cuprinde
întreprinderile mişcării cooperatiste, societăţile mutuale şi de asigurări, fundaţiile şi toate
celelalte alte tipuri de organizaţii non-profit care au anumite principii care le fac să
corespundă celui de „al treilea sector” al economiilor moderne”.
Așa cum rezultă și din definiția de mai sus, economia socială reprezintă un al treilea
sector economic aflat la granița între sectorul privat sau de afaceri și sectorul public sau
guvernamental. Dezvoltarea economiei sociale generează soluţii inovatoare pentru
probleme sociale, economice și/sau de mediu şi satisface acele nevoi ale membrilor
comunității, care au fost ignorate sau îndeplinite inadecvat de către sectorul public și/sau
privat.
Prin îndeplinirea unor obiective non-profit din sfera bunăstării sociale și a dezvoltării
durabile, economia socială joacă un rol important în crearea unei societăți puternice,
durabile, prospere şi incluzive.
La nivel european, economia socială are un rol cheie în realizarea obiectivelor Strategiei
de la Lisabona de creştere durabilă şi ocupare a forţei de muncă, deoarece :
 contracarează numeroasele dezechilibre de pe piaţa muncii, în special prin sprijinirea
ocupării forţei de muncă feminine;
 creează şi oferă servicii de asistenţă comunitară;
 creează şi menţine configuraţia economică a societăţii, contribuind astfel la
dezvoltarea locală şi la coeziunea socială.
Economia socială reprezintă 10% din ansamblul întreprinderilor europene (respectiv

cca. 2 mil. întreprinderi), și însumează 6% din totalul locurilor de muncă, având un
potenţial ridicat de a genera şi a menţine locuri de muncă stabile.
Economia socială este o formă alternativă de dezvoltare economică bazată pe principii
etice - solidaritate, democrație, dezvoltare profesională și personală, funcționând conform
economiei de piață și independent față de stat. Economie solidară sau economie mai
aproape de suflet sunt sintagme ce definesc cel mai bine noțiunea de economie socială. Nu
există o definiție unică a economiei sociale; mulţi comentatori şi raportori au evitat
conştient definirea strictă a acestui termen, cu intenţia de a nu genera mai multe probleme
decât cele pe care încercau să le soluționeze.
O definitie a economiei sociale se propune prin raportul CIRIEC (Centrul
Internaţional de Cercetare şi Informare asupra Economiei Publice, Socială şi Cooperatistă):
"Setul de intreprinderi particulare organizate pe baze oficiale, cu autonomie de
decizie si libertate de apartenenta, create pentru a satisface cerintele membrilor lor pe piata
prin producerea de bunuri si furnizarea de servicii, asigurare si suport financiar, in care
luarea deciziilor si orice distribuire a profitului sau surplusului intre membri nu este legata
in mod direct de capital sau de sumele cu care a contribuit fiecare membru, fiecare dintre
acestia avand un vot. Economia sociala mai include si organizatiile particulare infiintate pe
baze oficiale, cu autonomie de decizie si libertate de apartenenta care produc servicii non-
piata pentru gospodarii si ale caror surplusuri, daca acestea exista, nu pot fi insusite de
agentii economici care le creeaza, controleaza sau finanteaza."
Această definiţie este de asemenea în concordanţă cu principiile economiei sociale
din CEP-CMAF’s Charter of Principles of the Social Economy5 din 2002 (primează obiectivul
individual şi social asupra capitalului, voluntariat şi asociere deschisă, control democratic al
membrilor, combinarea intereselor membrilor/utilizatorilor şi/sau interesul general,
principiul solidarităţii şi responsabilităţii, management democratic şi autonomie faţă de
autorităţile publice, cea mai mare parte a surplusurilor este utilizată în scopul obiectivelor
de dezvoltare durabilă, serviciilor în interesul membrilor sau în interesul general).
Raportul mai evidentiaza o caracteristica pe care o impartasesc toate organizatiile
economiei sociale: "acestea sunt organizatii de oameni care fac o activitate al carei
principal scop este satisfacerea nevoilor oamenilor si nu remunerarea investitorilor
capitalisti".
Astfel, in economia sociala gasim o pluralitate si diversitate de forme si moduri
organizationale de participare si raspundere - cooperative, societati mutuale si organizatii
de voluntari, asociatii, fundatii si intreprinderi sociale implicate in activitate productiva cu

finalitate sociala.
Economia socială:
 Se bazează pe principiile solidarității și a implicării individuale în procesul
cetățeniei active;
 Generează slujbe de bună calitate și un nivel de viață mai bun;
 Oferă un cadru care permite apariția unor noi întreprinderi și noi forme de
muncă;
 Joacă un rol important în dezvoltarea locală și coeziunea socială;
 Este responsabilă social;
 Este formatoare de noi mentalități care să contribuie la atingerea unei
conștiițe sociale de ordin superior.
Organizațiile care activează în domeniul economiei sociale au anumite caracteristici
de bază:
• sunt private, aflându‐se în afara controlului direct al sectorului public, iar
managementul este autonom şi independent față de autoritățile publice;
• misiunea lor are o componentă profund socială;
• activitatea economică este destinată susținerii financiare a proiectelor sociale;
• îşi adaptează activitatea în funcție de nevoile specifice ale comunității în care
activează;
• sunt legal constituite şi au o structură formală;
• au autonomia deciziei;
• funcționează democratic, cu participarea tuturor membrilor;
• aderarea la organizație ca membru este liberă;
• distribuția câştigurilor în cadrul organizației nu depinde de capitalul investit de
membri, ci de efortul direct al acestora în activitățile organizației.
O caracteristică foarte importantă a organizațiilor economiei sociale, profund
înrădăcinată în istoria lor, este controlul democratic, cu drepturi egale de vot („o persoană,
un vot”) în procesul decizional. Cu toate acestea, definiția funcțională a economiei sociale
menționată anterior acceptă, de asemenea, includerea organizațiilor nonprofit voluntare,
prestatoare de servicii necomerciale pentru gospodării, chiar dacă acestea nu au o
structură democratică, deoarece această abordare permite organizațiilor proeminente de
acțiune socială din sectorul terțiar care produc bunuri sociale sau de interes social, de o
utilitate socială indiscutabilă, să fie incluse în economia socială.
2.2 Economia socială în România
Economia sociala în România s-a remarcat începând cu anul 2011 ca un sector

important al vietii economice si sociale. In anul 2009 economia sociala furniza in Romania
159,847 locuri de munca, adica 3,3% din totalul locurilor de munca.
Conform Institutului de Economie Sociala (IES) in Romania sectorul neguvernamental
este principalul actor al economiei sociale. Asociatiile si fundatiile constituie cel mai
reprezentativ segment al economiei sociale din Romania atat din punct de vedere numeric
(93% dintre organizatiile inregistrate in perioada 1990 - 2010, 89,7% din organizatiile active
in anul 2009), cat si din punct de vedere al veniturilor, activelor imobilizate sau al
personalului salariat. În perioada 1990-2010, sectorul neguvernamental a avut o
spectaculoasa dezvoltare ajungand la peste 22.000 de organizatii active si aproximativ
109.882 de angajati.
Celelalte tipuri de organizatii au avut o evolutie sovaitoare, unele inregistrand o
stagnare sau chiar o involutie. Cooperativele pe de alta parte, cu o pondere de numai 3%
ca numar de organizatii dau inca un numar important din locurile de munca din economia
sociala din Romania ponderea acestor organizatii in totalul locurilor de munca din
economia sociala fiind de 31%.
Dintr-un studiu publicat in 2013 de Comitetul Economic si Social European despre
starea economiei sociale in cele 27 de state membre ale UE, rezulta ca tarile cu cu nivel
scazut de acceptare sau neacceptare a conceptului de economie sociala, unde conceptul de
economie sociala este putin cunoscut, se afla intr-un stadiu incipient sau nu este cunoscut,
sunt urmatoarele: Austria, Republica Cehă, Estonia, Germania, Ungaria, Lituania, Slovacia,
Romania, Croatia si Slovenia.
Acelasi studiu mentioneaza ca in Tarile de Jos, Suedia, Finlanda si Polonia, conceptul de
intreprinderi sociale este larg acceptat.
IES mentioneaza ca numarul organizatiilor economiei sociale creste de la an la an, mai
ales prin inregistrarea unui numar mare de asociatii si fundatii. Peste 90% dintre entitatile
economiei sociale care apartin lumii asociative, sectorului neguvernamental s-au creat
dupa 1990, in timp ce cooperativele sunt, in cele mai multe cazuri mostenitoarele unor
patrimonii semnificative acumulate inainte de 1990. De aceea putem constata dinamica si
prospetimea sectorului neguvernamental, un sector inca tanar, adevarat incubator al
inovatiei sociale in Romania.
Totuşi, antreprenoriatul social şi economia socială încearcă să prindă contur şi în

România. ONG-urile au cel mai important rol în furnizarea de servicii sociale - 72% din
furnizorii de servicii sociale acreditaţi din România sunt organizaţii neguvernamentale.
Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale prestează servicii sociale şi şi-ar putea acest
tip de activităţi este foarte mare.
O problemă esenţială a ONG-urilor din România este lipsa surselor constante de
finanţare. Astfel, dependenţa organizaţiilor de sponsorizări sau granturi publice determină
concentrarea pe activităţi cu obiective pe termen scurt, ducând astfel la instabilităţi în
cadrul organizaţiilor, care devin oarecum vulnerabile şi limitate în realizarea misiunilor
sociale, care sunt adevaratul scop al funcţionării acestora.
O soluţie (nu întotdeauna la îndemâna ONG-urilor) pentru diversificarea surselor de
finanţare este aceea a înfiinţării de întreprinderi sociale, care prin vânzarea de produse sau
servicii generează resurse.
Economia socială, denumită informal și cel de-al treilea sector, este definită ca fiind
ansamblul activităţilor organizate independent de sectorul public, al căror scop este să
servească interesul general, interesele unei colectivităţi şi/sau interesele personale
nepatrimoniale, prin:
 creşterea gradului de ocupare a persoanelor aparţinând grupului vulnerabil;
 producerea şi furnizarea de bunuri;
 prestarea de servicii;
 execuţia de lucrări.
Economia socială are la bază iniţiativa privată, voluntară şi solidară, cu un grad ridicat de
autonomie şi responsabilitate, precum şi distribuirea limitată a profitului către asociaţi.
În România, cadrul legal al economiei sociale este reprezentat de Legea nr. 219/2015
privind economia socială ale cărei prevederi se aplică conform Normelor
metodologice (Hotărârea nr. 585/2016).
Principiile economiei sociale sunt:
a) prioritate acordată individului şi obiectivelor sociale faţă de creşterea profitului;
b) solidaritate şi responsabilitate colectivă;
c) convergenţa dintre interesele membrilor asociaţi şi interesul general şi/sau interesele
unei colectivităţi;
d) control democratic al membrilor, exercitat asupra activităţilor desfăşurate;
e) caracter voluntar şi liber al asocierii în formele de organizare specifice domeniului
economiei sociale;
f) personalitate juridică distinctă, autonomie de gestiune şi independenţă faţă de

autorităţile publice;
g) alocarea celei mai mari părţi a profitului/excedentului financiar pentru atingerea
obiectivelor de interes general, ale unei colectivităţi sau în interesul personal nepatrimonial
al membrilor.
Obiectivele economiei sociale sunt:

a) consolidarea coeziunii economice şi sociale;
b) ocuparea forţei de muncă;
c) dezvoltarea serviciilor sociale.
Pentru îndeplinirea obiectivelor economiei sociale, entitățile economiei sociale realizează,
în principal, următoarele activităţi de interes general:
a) producerea de bunuri, prestarea de servicii şi/sau execuţia de lucrări care contribuie la
bunăstarea comunităţii sau a membrilor acesteia;
b) promovarea, cu prioritate, a unor activităţi care pot genera sau asigura locuri de
muncă pentru încadrarea persoanelor aparţinând grupului vulnerabil;
c) dezvoltarea unor programe de formare profesională dedicate persoanelor din grupul
vulnerabil;
d) dezvoltarea serviciilor sociale pentru creşterea capacităţii de inserţie pe piaţa muncii a
persoanelor din grupul vulnerabil.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sprijină activităţile de economie socială
prin:
a) recunoaşterea rolului întreprinderilor sociale prin acordarea atestatului de
întreprindere socială;
b) recunoaşterea rolului întreprinderilor sociale de inserţie prin acordarea mărcii sociale;
c) dezvoltarea mecanismelor de sprijinire a întreprinderilor sociale de inserţie;
d) promovarea şi susţinerea dezvoltării resurselor umane din domeniul economiei
sociale;
e) participarea la activităţi de economie socială prin colaborare în diferite forme, potrivit
legii;
f) înfiinţarea de centre de informare şi consiliere în domeniul economiei sociale.
Potrivit Legii nr. 219/2015 privind economia socială, entitățile economiei sociale din
România sunt reprezentate de:
- întreprinderea socială;
- întreprinderea socială de inserție.

Întreprinderile de economie socială și întreprinderile sociale de inserție își desfășoară
activitatea respectând legislația în domeniu, respectiv:
 Legea nr. 219/2015 privind economia socială
 Hotărârea de Guvern nr. 585/2016 - NORME METODOLOGICE de aplicare a
prevederilor Legii nr. 219/2015 privind economia socială
 Ordin nr. 1600/2435/2017 din 22 august 2017 pentru aprobarea modelului extrasului
situaţiilor financiare anuale care se publică de întreprinderile sociale/întreprinderile
sociale de inserţie în Registrul unic de evidenţă a întreprinderilor sociale
 Ordin nr. 2034/2016 din 13 octombrie 2016 privind aprobarea Procedurii de
organizare, actualizare şi utilizare a Registrului unic de evidenţă a întreprinderilor
sociale
 Ordin nr. 406/2017 din 15 martie 2017 pentru aprobarea ghidului orientativ privind
indicatorii de rezultat, de realizare imediată/output şi indicatori de impact, care să
fie utilizaţi de întreprinderile sociale/întreprinderile sociale de inserţie în raportările
anuale.
Întreprinderea socială este persoana juridică de drept privat care desfăşoară activităţi în
domeniul economiei sociale, care deţine un atestat de întreprindere socială şi respectă
principiile economiei sociale.
Atestatul de întreprindere socială se acordă întreprinderilor sociale care dispun, prin actele
de înfiinţare şi funcţionare, respectarea următoarelor criterii:
a) acţionează în scop social şi/sau în interesul general al comunităţii;
b) alocă minimum 90% din profitul realizat scopului social şi rezervei statutare;
c) se obligă să transmită bunurile rămase în urma lichidării către una sau mai multe
întreprinderi sociale;
d) aplică principiul echităţii sociale faţă de angajaţi, asigurând niveluri de salarizare
echitabile, între care nu pot exista diferenţe care să depăşească raportul de 1 la 8.
Obligațiile întreprinderilor sociale:

a. de a comunica agenţiei de ocupare orice modificări ale actelor de înfiinţare sau
constitutive, în termen de 15 zile de la modificare;
b. de a comunica agenţiei de ocupare rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale;

compartimentul judeţean pentru economie socială are obligaţia să asigure consultarea
acestor documente de către orice persoană interesată;
c. de a publica, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, raportul
social anual privind activitatea desfăşurată şi situaţiile financiare anuale în Registrul unic de
evidenţă a întreprinderilor sociale;
d. să permită accesul organelor de control prevăzute de lege, precum şi al altor instituţii şi
organe de control, în vederea exercitării de către acestea a atribuţiilor de control potrivit
prevederilor legale, şi să prezinte la solicitarea acestora toate informaţiile, datele şi
documentele necesare în vederea exercitării controlului.
Întreprinderea socială de inserţie este întreprinderea socială care îndeplineşte cumulativ

următoarele condiţii:
a) are, permanent, cel puţin 30% din personalul angajat aparţinând grupului vulnerabil,
astfel încât timpul de lucru cumulat al acestor angajaţi să reprezinte cel puţin 30% din
totalul timpului de lucru al tuturor angajaţilor;
b) are ca scop lupta împotriva excluziunii, discriminărilor şi şomajului prin inserţia
socioprofesională a persoanelor defavorizate.
Obligațiile întreprinderilor sociale de inserție:

a) să asigure, pentru persoanele angajate, care fac parte din grupul vulnerabil, măsuri de
acompaniament care să conducă la inserţia profesională şi socială, cum ar fi: informarea,
consilierea, accesul la formele de pregătire profesională, adaptarea locului de muncă la
capacitatea persoanei, accesibilizarea locului de muncă în funcţie de nevoile persoanelor;
b) să comunice agenţiei de ocupare orice modificări ale actelor de înfiinţare sau
constitutive, precum şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale;
compartimentul judeţean pentru economie socială are obligaţia să asigure consultarea
acestor documente de către orice persoană interesată;
c) să publice, în extras, în termen de 3 luni de la încheierea anului calendaristic, raportul
social anual privind activitatea desfăşurată şi situaţiile financiare anuale în Registrul unic de
evidenţă a întreprinderilor sociale. Modelul extrasului situaţiilor financiare anuale se
aprobă prin ordin comun al ministrului muncii și justiției sociale şi al ministrului finanţelor
publice;
d) să transmită documentele care atestă apartenența la grupul vulnerabil agenţiilor de
ocupare, în termen de 5 zile de la data la care se demonstrează că persoana angajată
aparţine grupului vulnerabil sau, după caz, de la data la care au intervenit modificări în
documentele furnizate;
e) să permită accesul organelor de control prevăzute de lege, precum şi al altor instituţii şi
organe de control, în vederea exercitării de către aceştia a atribuţiilor de control potrivit
prevederilor legale, şi să prezinte la solicitarea acestora toate informaţiile, datele şi
documentele necesare în vederea exercitării controlului.
2.3 Tipologia grupurilor vulnerabile
Termenul de grup vulnerabil este folosit adesea în documente oficiale, documente

legislative sau în rapoarte de cercetare ca fiind similar celui de grup defavorizat,
marginalizat, exclus sau grup de risc, toate aceste concepte fiind puse în relație cu
fenomenul mai larg al sărăciei. Cea mai frecventă accepțiune a vulnerabilității este cea de
“slăbiciune”, “lipsă de apărare”, “lipsă de mijloace”. Grupurile vulnerabile sunt grupuri
lipsite de suport, care se află adesea în stare cronică de sărăcie, fiind în incapacitate de a
profita de oportunități sau de a se apăra în fața problemelor care pot apărea.
Pentru identificarea grupurilor vulnerabile sunt folosite de regulă caracteristici
socio-demografice precum sex, vârstă, etnie, localizare geografică, educație, ocupație etc.
De asemenea, există situații exterioare, evenimente la nivel macro-social care pot
transforma anumite persoane în persoane vulnerabile: cutremure, inundații, războaie, crize
economice etc.
În conformitate cu Legea nr. 219/2015 privind economia socială grupurile vulnerabile
sunt definite ca fiind persoane sau familii care sunt în risc de a-şi pierde capacitatea de
satisfacere a nevoilor zilnice de trai din cauza unor situaţii de boală, dizabilitate, sărăcie,
dependenţă de droguri sau de alcool ori a altor situaţii care conduc la vulnerabilitate
economică şi socială. Apartenenţa la grupul vulnerabil se dovedeşte prin documentele
eliberate de autorităţile sau alte categorii de persoane juridice cu competenţe în domeniu
după cum urmează:
a) pentru persoanele care se află în sistemul de protecţie a copilului sau provin din
acest sistem se dovedește prin hotărârea comisiei pentru protecţia copilului sau, după caz,
prin hotărârea instanţei prin care a fost dispusă măsura de protecţie specială, conform
prevederilor Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Emitentul actelor doveditoare este
Comisia pentru protecția copilului din subordinea consiliului judeţean şi, respectiv, a
consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
b) pentru persoanele din familiile beneficiare de ajutorul social potrivit prevederilor
Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulteriore,
se dovedește prin copia deciziei pentru plată a directorului executiv al agenţiei judeţene
pentru plăţi şi inspecţie socială, respectiv a municipiului Bucureşti sau talonul de plată.
Emitentul actelor doveditoare este Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială;
c) pentru persoanele care fac parte din familii beneficiare de alocaţie pentru
susţinerea familiei potrivit prevederilor Legii nr. 277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea
familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se dovedește prin copia
deciziei pentru plată a directorului executiv al agenţiei judeţene pentru plăţi şi inspecţie
socială, respectiv a municipiului Bucureşti sau talonul de plată. Emitentul actelor
doveditoare este Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială;
d) pentru persoanele solicitante de azil sau beneficiare ale protecţiei internaţionale
definite conform Legii nr.122/2006 privind azilul în România, cu modificările şi completările
ulterioare, se dovedește prin documentul temporar de identitate sau permisul de şedere
valabile. Emitentul documentelor este Inspectoratul General de Imigrări;
e) pentru persoanele fără adăpost, se dovedește prin adeverinţă eliberată de
primăria din cadrul unităţii administrativ-teritoriale în care trăiesc, prin care se certifică
faptul că nu au domiciliu în acea unitate administrativ-teritorială şi nici în altă unitate
administrative teritorială de pe teritoriul României conform informaţiilor obţinute de la
evidenţa populaţiei. Emitentul este Structura Judeţeană de Administrare a Bazelor de Date
de Evidenţă a Persoanelor, respectiv a municipiului București;
f) pentru orice altă persoană aflată în situaţie de risc de a-şi pierde capacitatea de
satisfacere a nevoilor zilnice de trăi, se dovedește prin ancheta socială efectuată, pe baza
modelului prevăzut în Anexa 1 la Norme Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.
219/2015 privind economia socială. Ancheta socială se realizează de Serviciul Public de
Asistenţă Socială în a cărui rază teritorială se află domiciliul sau reşedinţa persoanei
respective, la solicitarea întreprinderii sociale (anual).
ECONOMIA TRADIȚIONALĂ ECONOMIA SOCIALĂ

SCOP Maximizarea profitului Rezolvarea unei probleme
sociale
POZIȚIA BENEFICIILOR Secundare Centrale
SOCIALE
PROVENIENȚA PRINCIPALĂ Valorificarea Activități economice, donații,
A RESURSELOR FINANCIARE bunurilor/serviciilor prestate sponsorizări
ROLUL BANILOR Scop în sine Instrument
FORMA DE ORGANIZARE Organizație economică (SRL, Variabilă în funcțIe de scopul
SA, PFA, II) urmărit (cooperative, ONG,
SRL)
Capitolul 3.
STRUCTURI ALE ECONOMIEI SOCIALE.

PREZENTARE ȘI CARACTERISTICI
”Am știut că dacă eșuez nu voi regreta. În același

timp am știut că singurul lucru pe care l-aș
putea regreta este să nu încerc” – Jeff Bezos,
fondator Amazon
3.1. Tipuri de structuri de economie socială
Întreprinderile sociale și întreprinderile sociale de inserție sunt entități organizate

independent de sectorul public și care au scopul de a servi interesul general, interesele
unei colectivităţi şi/sau interesele personale nepatrimoniale ale membrilor prin producerea
şi furnizarea de bunuri, prestarea de servicii şi/sau execuţia de lucrări. Aceste întreprinderi
contribuie la dezvoltarea comunităţilor locale, inclusiv prin implicarea unor persoane
aparţinând unor grupuri vulnerabile în activităţi cu caracter social şi economic, facilitând
accesul tuturor la resursele şi serviciile comunităţii.
Pornind de la acest aspect și de la prevederile legii nr. 219/2015 privind economia
socială, întreprinderile sociale, precum și cele de inserție se constituie din punct de vedere
legal în una din următoarele forme:
societăţile cooperative de gradul I;
cooperativele de credit;
asociaţiile şi fundaţiile;
casele de ajutor reciproc ale salariaţilor;
casele de ajutor reciproc ale pensionarilor;
societăţile agricole;
orice alte categorii de persoane juridice care prin actele de înfiinţare şi

funcţionare demonstrează faptul că activitatea desfăşurată are scop social, respectă
principiile prevăzute la art. 4 din lege, precum şi criteriile prevăzute la art. 8 alin. (4)
din lege;
federaţiile şi uniunile persoanelor juridice prevăzute mai sus.
3.2. Caracteristici ale structurilor de economie socială
În cele de urmează, vom încerca să prezentăm pricipalele caracteristici ale structurilor de

economie socială, precum aspectele legislative legate de înființarea acestora.
SOCIETĂŢILE COOPERATIVE DE GRADUL I
Cooperatia reprezinta un sector specific al economiei care functioneaza prin societati

cooperative si alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial si national.
Cooperativele (societatile cooperative) se infiinteaza si se organizeaza conform Legii nr. 1

din 21/02/2005 privind Organizarea si functionarea cooperatiei, din al carui obiect nu fac
parte cooperativele de credit si casele centrale ale cooperativelor de credit, care sunt
reglementate printr-o legislatie speciala.
Conform legii mentionate mai sus, societatea cooperativa este o asociatie autonoma de
persoane fizice si/sau juridice, dupa caz, constituita pe baza consimtamantului liber
exprimat de acestea, in scopul promovarii intereselor economice, sociale si culturale ale
membrilor cooperatori, fiind detinuta in comun si controlata democratic de catre membrii
sai in conformitate cu principiile cooperatiste.
Societatile cooperative pot fi constituite sub doua forme:
 Societatea cooperativa de gradul 1 definita ca fiind persoana juridica constituita de
persoane fizice si inregistrata in conformitate cu prevederile legii nr. 1 din 2005;
 Societatea cooperativa de gradul 2 definita ca fiind persoana juridica constituita din

societati cooperative de gradul 1, in majoritate, si alte persoane fizice sau juridice.
O cooperativa poate fi constituita de un numar de minim 5 membri cooperatori, avand
drept scop promovarea intereselor economice, sociale si culturale ale membrilor
cooperatori.
Capitalul social al societatii cooperative este variabil si nu poate fi mai mic de 500 lei.
Capitalul social al societatii cooperative se divide in parti sociale egale, a caror valoare
nominala se stabileste prin actul constitutiv, care nu poate fi mai mica de 10 lei. Un
membru cooperator poate detine parti sociale in limita si in conditiile prevazute de actul
constitutiv, fara a putea depasi 20% din capitalul social. Sunt admise si aporturi in natura.
Membrii cooperatori primesc parti sociale in schimbul aporturilor subscrise.
Cooperativa este detinuta in comun si controlata democratic de catre membrii sai, in
conformitate cu principiile cooperatiste. Deciziile importante, cum ar fi aprobarea
bugetului de venituri si cheltuieli si a bilantului contabil sunt luate de Adunarea generala,
organul de conducere alcatuit din totalitatea membrilor cooperatori. Alte decizii sunt luate
de Consiliul Director numit de Adunarea Generala.
Societatile cooperative de gradul 1 se pot constitui in una dintre urmatoarele tipuri de
cooperative:
 societati cooperative mestesugaresti - asociatii de persoane fizice care desfasoara in
comun activitati de productie, de comercializare a marfurilor, de executare de lucrari
si prestari de servicii, care contribuie, direct sau indirect, la dezvoltarea activitatilor
mestesugaresti ale membrilor lor cooperatori. Organizatia care reprezinta la nivel
national cooperativele mestesugaresti in Romania este Uniunea Nationala a
Cooperatiei Mestesugaresti - UCECOM;
 societati cooperative de consum - asociatii de persoane fizice care desfasoara in
comun activitati de aprovizionare a membrilor cooperatori si a tertilor cu produse
pe care le cumpara sau le produc si activitati de prestari de servicii catre membrii lor
cooperatori si catre terti. In Romania, cooperativele de consum sunt reprezentate
de Uniunea Nationala a Cooperatiei de Consum CENTROCOOP;
 societati cooperative de valorificare - asociatii de persoane fizice care se constituie in
scopul de a valorifica produsele proprii sau achizitionate prin distributie directa sau
prin prelucrare si distributie directa;
 societati cooperative agricole - asociatii de persoane fizice care se constituie cu
scopul de a exploata in comun suprafetele agricole detinute de membrii
cooperatori, de a efectua in comun lucrari de imbunatatiri funciare, de a utiliza in

comun masini si instalatii si de a valorifica produsele agricole;
 societati cooperative de locuinte - asociatii de persoane fizice care se constituie cu
scopul de a construi, cumpara, conserva, renova si administra locuinte pentru
membrii lor cooperatori;
 societati cooperative pescaresti - asociatii de persoane fizice care se constituie cu
scopul de a infiinta ferme piscicole si de acvacultura, de a produce, repara, intretine
si cumpara echipamente, utilaje, instalatii, ambarcatiuni de pescuit, precum si de a
pescui, prelucra si distribui produse piscicole;
 societati cooperative de transporturi - asociatii de persoane fizice care se constituie
cu scopul de a realiza activitati de transport si activitati conexe acestora, pentru
membrii cooperatori si pentru terti, pentru imbunatatirea tehnica si economica a
activitatilor de transport desfasurate de membrii cooperatori;
 societati cooperative forestiere - asociatii de persoane fizice care se constituie cu
scopul de a amenaja, exploata, regenera si proteja fondul forestier detinut de
membrii cooperatori, tinand seama de conditiile impuse de regimul silvic;
 societati cooperative de alte forme, care se vor constitui cu respectarea dispozitiilor
legii nr. 1/ 2005.
COOPERATIVELE DE CREDIT
Cooperativele de credit sunt sunt institutii de credit constituite ca asociatii autonome

de persoane fizice, unite voluntar, in scopul indeplinirii nevoilor si aspiratiilor lor comune
de ordin economic, social si cultural. Ele functioneaza in special pe principiul intr-ajutorarii
membrilor cooperatori. Acestea se constituie în conformitate cu OUG nr. 99/2006 privind
instituțiile de credit și adecvarea capitalului, completată cu Legea nr. 227/2007.
Cooperativele de credit atrag depozite sau alte fonduri rambursabile de la membrii
acestora, precum si de la persoane fizice, juridice ori alte entitati, care domiciliaza, au
resedinta sau locul de munca, respectiv au sediul social si desfasoara activitate, in raza
teritoriala de operare a cooperativei de credit.
Cooperativele de credit pot acorda credite:
 membrilor lor, cu prioritate;

 persoanelor fizice, persoanelor juridice ori altor entitati fara personalitate juridica, ce
domiciliaza, au resedinta sau locul de munca, respectiv au sediul social si desfasoara
activitate, in raza teritoriala de operare a cooperativei de credit, la un nivel care nu
poate depasi 25% din activele cooperativei de credit.
Bancile cooperatiste isi desfasoara activitatea dupa principii teritoriale. Ele nu se pot
concura intre ele, din moment ce nu pot acorda credite decat persoanelor fizice care
domiciliaza sau au locul de munca in raza teritoriala de operare a cooperativei de credit.
CASELE DE AJUTOR RECIPROC ALE SALARIAŢILOR
Casele de ajutor reciproc ale salariaților functioneaza in baza OUG 26/2000 cu privire
la asociatii si fundatii dar si in baza unui act normativ special, Legea 122/1996 privind
regimul juridic al caselor de ajutor reciproc pentru salariati si al uniunilor acestora.
Potrivit legii, Casele de ajutor reciproc ale salariatilor sunt asociatii fara scop patrimonial,
organizate pe baza liberului consimtamânt al salariatilor, in vederea sprijinirii si
intrajutorarii membrilor lor.
Obiectul de activitate al CAR ale salariatilor il constituie acordarea de imprumuturi
cu dobanda mica catre membrii acestora.
Casele de ajutor reciproc ale salariatilor sunt obligate sa prezinte anual situatiile
financiare uniunilor teritoriale judetene, Uniunii Nationale, precum si directiilor generale
ale finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti.
Uniunea Nationala a Caselor de Ajutor Reciproc ale salariatilor din România
(U.N.C.A.R.s.R.) este organizatia nationala autorizata, raspunzatoare de mentinerea si
dezvoltarea sistemului solid si sigur al caselor de ajutor reciproc ale salariatilor.
U.N.C.A.R.s.R. are afiliate 39 de uniuni teritoriale, care cuprind 2.377 case de ajutor reciproc
ale salariatilor – institutii financiare nebancare.
La finele anului 2019, conform Registrului de Evidență a Instituțiilor Financiare
Nebancare organizat la nivelul BNR în România sunt organizate și funcționează 2.587 de
case de ajutor reciproc.
CASELE DE AJUTOR RECIPROC ALE PENSIONARILOR
Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor reprezinta o categorie aparte de organizatii

nonprofit care functioneaza in baza OUG 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, cu
modificarile si completarile ulterioare, si a unui act normativ special Legea 540/2002
privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor.
CARP sunt organizatii cu caracter civic, cu scop de caritate, de intrajutorare mutuala
si de asistenta sociala. Scopul principal al acestora este acordarea de împrumuturi
rambursabile cu dobanda modica si ajutoare nerambursabile.
CARP-urile presteaza, de asemenea, diverse servicii membrilor sai (magazine la pret
redus, activitati culturale, turistice si de agrement, centre de zi, cantine sociale, servicii de
ingrijiri la domiciliu etc). la preturi reduse folosind munca unor pensionari membri ai casei,
contribuind astfel in mod eficient la imbatrânirea activa si la imbunatatirea accesului la
servicii a unor categorii defavorizate.
Beneficiarii CARP sunt atât persoanele pensionare, beneficiarii de ajutor social cât si
membrii familiilor acestora.
SOCIETĂŢILE AGRICOLE
Societatea agricola este o societate de tip privat, cu capital variabil si un numar nelimitat si
variabil de asociati, avind ca obiect exploatarea agricola a pamintului, uneltelor, animalelor
si altor mijloace aduse in societate, precum si realizarea de investitii de interes agricol.
In Romania, cooperativele agricole sunt reglementate de doua legi, si anume:
a. Legea 566/2004 - Legea cooperatiei agricole, care reglementeaza doar sectorul
cooperatiei agricole
b. Legea 1/2005 - Legea Cooperatiei, care prevede la randul ei posibilitatea
constituirii de societati cooperative de valorificare (asociatii de persoane fizice
care se constituie in scopul de a valorifica produsele proprii sau achizitionate prin

distributie directa sau prin prelucrare si distributie directa) si de societati
cooperative agricole - asociatii de persoane fizice care se constituie cu scopul de
a exploata in comun suprafetele agricole detinute de membrii cooperatori, de a
efectua in comun lucrari de imbunatatiri funciare, de a utiliza in comun masini si
instalatii si de a valorifica produsele agricole.
Avantajele economice ale fermierilor / taranilor care formeaza o cooperativa:
- reduce numarul de intermediari din lantul de distributie;
- reduce riscul de a nu avea desfacerea produselor;
- creste influenta producatorului in stabilirea preturilor in relatie cu cumparatorii;
- ofera o surse de venit de incredere, regulata si in timp util;
- asigura furnizarea la timp a materialelor prime necesare productiei de calitate buna la un
pret rezonabil;
- asigura, de asemenea, in timp util material de aprovizionare prime de buna calitate la
costuri rezonabile cooperativei care face distributie sau procesare;
- deschide noi perspective pentru producatorul/lucratorul care poate adopta noi tehnologii
(mecanizare, material saditor, etc) care sa ii permita sa se treaca de la practici traditionale
la unele mai productive
Cooperativele agricole pot desfasura activitatile economice permise de Legea
Cooperatiei Agricole si de catre alte legi. Conform Legii Cooperatiei Agricole, nr. 566 din 9
decembrie 2004 activitatile economice se stabilesc dupa cum urmeaza (Articolul 16 din
lege):
1. Cooperative de servicii, care asigura in sistem cooperativ serviciile pentru micii
producatori;
Fermele mici si mijlocii nu dispun de mijloacele tehnice necesare efectuarii lucrarilor
agricole si, in aceste conditii, apelarea la servicii specializate este o necesitate. Investitii in
masini costisitoare nu se justifica economic pentru exploatatii mici. Cooperativele pentru
servicii, din Europa de vest, pe langa executarea unor lucrari agricole specializate, asigura
intretinerea si repararea utilajelor agricultorului, a instalatiilor din zootehnie, transportul
specializat, etc.
2. Cooperative de achizitii si vanzari, care organizeaza atat cumpararile de materiale si de
mijloace tehnice necesare productiei agricole, cat si vanzarile produselor agricole;
Acestea au fost cel mai frecvent tip de cooperative inca de la inceputurile miscarii
cooperatiste din Europa. Cooperativele de marketing materializeaza nevoia de asociere a

fermierilor pentru a-si depozita si vinde productia agricola. Motivatia asocierii a fost
determinata de nevoia de a face fata concurentei marilor companii. Acest tip de
cooperativa poate fi considerat baza cooperatiei agricole, pe acest principiu dezvoltandu-
se pe verticala asociatiile de cooperative, iar pe orizontala, in functie de specific,
cooperativele de colectare si procesare (carne, lapte, etc), de servicii, etc. Cooperativele
detin retele puternice si moderne de mari magazine unde desfac o parte din produsele
proprii.
3. Cooperative de procesare a produselor agricole, care asigura produse tipice, de marca,
cu prezenta permanenta;
Acest tip de cooperative se intalneste in Europa atat in sectorul produselor vegetale, cat si
in cel al produselor animaliere. Producatorii de fructe si legume, pe langa depozitul de
stocare si sortare in vederea valorificarii produselor proaspete, au dezvoltat pe verticala
lantul de productie, dezvoltand unitati de procesare (conserve de legume-fructe, sucuri,
etc). Producatorii de lapte au solutionat problema procesarii laptelui prin fabricile de lapte
ale cooperativelor. Cea mai mare unitate din lume de prelucare a laptelui (SUA, anul 2000),
era o unitate cooperativa.
Producatorii de carne (pasare, porc, vita, oaie, etc) pentru a nu depinde de unitatile de
abatorizare au constituit unitati cooperatiste proprii de abatorizare.
Unele cooperative au dezvoltat pe lantul de productie unitati de procesare, astfel incat o
mai mare parte a profitului final sa revina cooperativei. Preocuparea pentru livrarea pe
piata a unor produse cu grad mare de procesare a inregistrat o crestere constanta.
Atat in domeniul produselor procesate din lapte cat si a celor din carne, legume, fructe,
vie-vin, etc, cooperativele si-au creat branduri nationale si internationale de renume.
Valorificarea produselor in cea mai mare parte a fost preluata de marile lanturi de
magazine, insa pe langa unitatile mici proprii de valorificare au aparut si marketuri ale
asociatiilor cooperatiste.
4. Cooperative manufacturiere si de mica industrie in agricultura;
5. Cooperative de exploatare si gestionare a terenurilor agricole, silvice, piscicole si a
efectivelor de animale;
Membrii cooperatorii, in acest tip de cooperativa (Italia, Franta, etc), pot cumula mai
multe calitati: membru cooperator, arendatorul unor terenuri catre cooperativa si
angajat/lucrator in cooperativa. Fiecare din aceste calitati implica o relatie juridica
distincta.
Cooperativele de exploatare a terenurilor achizitioneaza in proprietate terenuri pe care le

exploateaza alaturi de cele arendate/inchiriate. Acesta este principiul de constituire si
functionare al acestui tip de cooperative in toata lumea.
In Romania pe principii oarecum asemanatoare au functionat, in perioada interbelica,
cooperativele de arenda si cumparare de teren.
6. Cooperative pentru finantare, asistenta mutuala si asigurare agricola.
ASOCIAŢIILE ŞI FUNDAŢIILE
Asociațiile și fundațiile sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial
(activitate nonprofit care contribuie la realizarea unor acțiuni sau programe de interes
public general, regional sau local), constituie conform OG nr. 26 din 30 ianuarie 2000, cu
modificările şi completările ulterioare.
Asociatia este organizatia constituita de 3 sau mai multe persoane care, pe baza unei
intelegeri, pun in comun si fara drept de restituire contributia materiala, cunostintele sau
aportul lor in munca pentru realizarea unor activitati in interes general, comunitar sau,
dupa caz, in interesul lor personal nepatrimonial. Asociatia este expresia libertatii de
asociere dar si un mijloc eficace de exercitare a libertatii de exprimare ea permitând
membrilor sa ia atitudine in chestiuni de interes public sau de interes pentru
comunitatea/grupul membrilor sai.
Asociaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
Valoarea patrimoniul inițial este de minim 200 lei.
Este interzisă utilizarea în denumirea asociaţiei a unor sintagme sau cuvinte susceptibile să
creeze confuzie cu denumirea unor autorităţi sau instituţii publice de interes naţional ori
local. Prin sintagme sau cuvinte susceptibile să creeze confuzie cu denumirea unor
autorităţi sau instituţii publice de interes naţional sau local se înţelege includerea în
denumirea asociaţiei a unor termeni precum: "comisariat", "inspectorat", "gardă",
"academie", "autoritate", "consiliu", "agenţie" sau derivatele acestora. Înscrierea unei
asociaţii folosind în denumirea sa cuvintele "naţional" sau "român" ori derivatele acestora
se realizează numai cu acordul prealabil al Secretariatului General al Guvernului.
Organele asociaţiei sunt:
a) adunarea generală alcătuit din totalitatea asociaţilor;
b) consiliul director;
c) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.
Fundatia este, din punct de vedere legal, subiectul de drept infiintat de una sau mai
multe persoane care constituie un patrimoniu afectat, in mod permanent si irevocabil,
realizarii unui scop de interes general sau, dupa caz, comunitar. Activul patrimonial initial
al fundatiei trebuie sa includa bunuri in natura sau in numerar, a caror valoare totala sa fie
de cel putin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundatiei.
Fundaţia dobândeşte personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul.
Organele fundaţiei sunt:
a) consiliul director;
b) cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori.
Consiliul director al fundaţiei este organul de conducere şi de administrare al acesteia.
ORICE ALTE CATEGORII DE PERSOANE JURIDICE

Persoane juridice care respectă, conform actelor legale de înfiinţare şi organizare,
cumulativ, definiţia şi principiile economiei sociale prevăzute în Legea nr.219/2015.
În această categorie se înscriu societățile cu răspundere limitată (SRL), societățile pe acțiuni
(SA).
Capitolul 4.
ÎNFIINȚAREA ȘI FUNCȚIONAREA UNEI

AFACERI SOCIALE. ASPECTE LEGISLATIVE
”Afaceri! Sari într-o prăpastie și în

căderea ta asamblează un avion” –
Reid Hoffman, co fondator LinkedIn
4.1 Pașii necesari pentru înființarea unei afaceri sociale
Primul lucru la care trebuie să ne gândim în calitate de potenţial antreprenor este

următorul:
“Care este primul pas în iniţierea afacerii: decizia de a înregistra firma proprie sau
viabilitatea ideii mele de afaceri?”
Deși, în aparenţă, răspunsul ar fi “existenţa unei idei viabile de afaceri”, practicele existente
ne demonstrează că o bună parte din antreprenorii începători decid să înfiinţeze mai întâi
firma (întreprinderea) și mai apoi încep să se gândească la un produs sau serviciu, pe care
intenţionează să-l vândă potenţialilor clienţi. Acest lucru deseori poate duce la eșec chiar
de la începutul activităţii.
De aceea, considerăm că este foarte important să treci pe o lista aparte ideile pe care crezi
că le-ai putea transforma într-o afacere. Orice idee, indiferent cât „de trăsnită” este, trebuie
acceptată și trecută pe lista posibilităţilor.
Unde poţi găsi oportunităţi sau idei de afaceri?
Ideea de afaceri constituie unul din motivele principale ale unei afaceri de succes. Ideile de
afaceri care pot fi transpuse în realitate reprezintă oportunităţile de afaceri. Deci,
întreprinzătorul trebuie să fie permanent atent la noi idei de afaceri și atunci va utiliza mai
multe surse de inspiraţie:
Privește în jurul tău și fii atent la următoarele aspecte:
 Stilul personal de viaţă și experienţa acumulată
 Locul de muncă
 Pasiunile/Hobby-ul
 Educaţia
 Căutările sistematice etc.
Revizuiește sau cercetează fiecare domeniu menţionat mai sus, pentru a vedea care dintre
aceste oportunităţi le poţi transforma în afaceri viabile. Îţi propunem să analizăm împreună
câteva situaţii:
1. Stilul de viaţă și experienţa personală. Ideile pot apărea din observaţii întâmplătoare din
diferite situaţii din viaţa de zi cu zi. Ideile pot deveni evidente în rezultatul unei călătorii în
altă regiune sau în altă ţară, din experienţa proprie atunci când cauţi anumite produse sau
servicii pe piaţă și nu le poţi găsi. Oportunităţi pot apărea din ideile exprimate de alte
persoane care s-au confruntat deja cu o problemă sau cu un rezultat al examinării
comportamentului consumatorilor în diverse situaţii.
2. Locul de muncă. Acesta reprezintă una din sursele cel mai des întâlnite pentru o idee de
afacere. Ideile ce apar la locul de muncă pot evolua în diferite moduri. Ai putea identifi ca o
oportunitate pentru un produs sau serviciu, pe care angajatorul tău nu-l livrează clienţilor.
Dacă te hotărăști să elaborezi ceva similar cu produsul sau serviciul oferit de către
angajator, asigură-te că dispui de un suport juridic adecvat și nu încalci nici un drept legal
sau de autor al angajatorului tău.
3. Pasiunea/Hobby-ul personal. Dintr-o pasiune personală poate rezulta o idee reușită de
afacere, cum ar fi de exemplu: gătitul la bucătărie poate conduce la iniţierea unei afaceri în
alimentaţia publică sau organizarea unor petreceri; tricotarea, împletitul și brodatul - la
deschiderea unui atelier de confecţii sau ale articole de artizanat; pescuitul sau vânatul - la
organizarea unor activităţi de prestare a serviciilor și diverselor produse turistice în zonele
rurale.
4. Educaţia. Învăţarea pe parcursul vieţii este o necesitate importantă pentru activitatea
antreprenorială. Cunoștinţele suplimentare primite prin intermediul unor cursuri speciale
de instruire sau prin studii individuale individual pot influenţa apariţia unor idei noi de
afaceri.
5. Căutări sistematice. Mai frecvent, ideile de afaceri pot apărea întâmplător, însă
identificarea unor noi idei de afaceri depinde desigur de perseverenţa ta. Chiar dacă o
căutare sistematică este o cale pe care cei mai mulţi întreprinzători o ignoră, această cale
presupune consultarea cărţilor și a altor publicaţii de specialitate, utilizarea unor metode
tip brainstorming cu implicarea prietenilor, membrilor familiei, accesarea unor baze de
date cu patente și invenţii. În acest domeniu, Internet-ul a devenit una dintre cele mai
accesibile surse de informaţii.
Orice firmă, încă de la înființare, trebuie să respecte un cadru juridic pentru
desfășurarea în bune condiții a activității economice.
Cadrul juridic este reprezentat de ansamblul legilor naționale și/sau internaționale

care reglementează organizarea și funcționarea unei firme.
În România, principalele legi care reglementează activitatea societăților comerciale
(toate cu modificările și completările lor ulterioare) sunt:
 Ordonanța 26/2000 – cu privire la asociații și fundații
 Legea nr. 31/1990 – Legea societăților comerciale;
 Legea nr. 26/1990 – Legea Registrului Comerțului;
 Legea nr. 21/1996 – Legea concurenței;
 Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 – privind protecția consumatorului.
 Legea 225/2015 – Codul Fiscal
 Legea 53/2003 – Codul Muncii
 Legea nr. 129/2019 - pentru prevenirea si combaterea spalarii banilor si
finantarii terorismului
 Legea 270/2017 – Legea prevenirii
Pentru demararea procesului de autorizare a unei afaceri trebuie parcurși o serie de

pași, și anume:
I. Alegerea obiectului de activitate
Primul pas care trebuie făcut în inițierea unei activități economice îl constituie alegerea
obiectului de activitate principal, adică a activității pe care vrem să o desfășurăm. Cadrul
legal oferit este Hotărârea Guvernului nr. 656/1997 – privind aprobarea Clasificării
Activităților din Economia Națională (CAEN) cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit acestei reglementări toate domeniile de activitate economică și socială, sunt
codificate sub forma unui indice numeric format din 4 cifre care este specific fiecărui tip de
activitate economică și socială. Firește, cu unele excepții, afacerea poate derula mai multe
activități economice care au sau nu legătură între ele. Dar, în alegerea obiectului principal de
activitate trebuie să ținem cont de cel cu ponderea cea mai mare. Toate celelalte obiecte de
activitate se vor constitui în obiecte secundare de activitate. La momentul înființării entității
informațiile legate de toate aceste obiecte de activitate vor fi completate în formularele
aferente înființării. Despre aceste formulare vom face referire la momentul oportun.
Obiectul de activitate principal, precum și cele secundare care se doresc a fi autorizate

sunt evidențiate în cadrul actelor constituitve. Trebuie să facem precizarea că în cazul
asociațiilor și fundațiilor activitatea desfășurată de acestea nu este codificată, enunțarea
acesteia făcându-se sub formă de scop și obiective. Totuși, în relația cu instituțiile statului la
care avem obligația declarării impozitelor, taxelor, contribuțiilor, situațiilor financiare trebuie
alocat un cod CAEN aferent activității principale (ponderea cea mai mare).
II. Alegerea formei de organizare
După stabilirea obiectului de activitate principal vom proceda la stabilirea formei de
organizare a activității. Potrivit reglementărilor în vigoare pe teritoriul României se pot
constitui următoarele forme de organizare:
A. Persoane fizice
În categoria persoanelor fizice sunt:
a. Persoană fizică autorizată (PFA) – intreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseste, în principal, forța sa de muncă;
b. Întreprindere individuală - intreprinderea economica, fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzator persoană fizică;
c. Întreprindere familială - este o formă de organizare economică fără personalitate
juridică, organizată de membrii unei familii;
d. Profesii liberale și reglementate – medic, asistent medical, avocat, notar, auditor,
arhitect, expert contabil, contabil autorizat, moașă, etc. Acestea nu se supun
înregistrării la Registrul Comețului.
e. Activități pentru care există condiții speciale prealabile, respectiv: agent de
marketing a fondului de pensii, bonă, instructor auto, tehnician dentar, mandatar
Loteria Română, comerciant produse alimentare/alimentație publică.
B. Persoane juridice
a. Asociații
b. Fundații
c. Societate cu răspundere limitată (SRL) Societate cu răspundere limitată – debutant
(SRL-D)
d. Societate pe acțiuni (SA)
e. Societate în nume colectiv (SNC)

f. Societate în comandită pe acțiuni (SCA)
g. Societate în comandită simplă (SCS)
III. Alegerea și rezervarea denumirii entității

Ca și noi, oamenii și firmele noastre trebuie să poarte un ”nume”. În cazul formelor de
organizare ca și persoane juridice se impune alegerea unei denumiri. De obicei aceasta se
alege în strânsă legătură cu obiectul de activitate pentru a ne putea identifica pe piață. Se
recomandă alegerea unei denumiri care să poate fi pronunțată destul de ușor. Astfel:
1. Pentru asociații și fundații – cererea se completează și se depune la Registratura
generală a Ministerului justiţie. Dovada o veți primi în maxim 5 zile şi este valabilă
pentru 6 luni. Cererea pentru rezervarea de denumire pentru asociații/fundații este
următoarea: ..\Documente infiintare\Asociatie\cerere-rezervare-sept-2019-.doc
2. Pentru SRL se va completa la Registrul Comerțului o cerere de verificare și rezervare
denumire. În completarea formularului se vor avea în vedere 3 denumiri, în ordinea
preferințelor. Acest lucru este necesar în cazul în care prima sau a doua denumire
sunt deja alocate. Formularul se poate descărca și completa electronic de la adresa
de web: https://www.onrc.ro/templates/site/formulare/11-10-182.pdf
IV. Alegerea sediului social
Sediul social este de fapt ”domiciliul” întreprinderii. Acesta este un spațiu al cărui
proprietar sunteți sau puteți închiria un spațiu de la o terță persoană. Dovada sediului
social se face prin încheierea unui contract de comodat sau contract de închiriere între
dumneavoastră/terță persoană și entitatea pe care o reprezentați. În cazul în care se
dorește stabilirea sediului social într-un bloc de locuințe, atât pentru asociații/fundații cât
și pentru SRL este necesar completarea dosarului cu acceptul asociației de
proprietari/locatari. Formularul utilizat pentru acceptul proprietarilor ste următorul:
..\Documente infiintare\SRL\Aviz asociatie.pdf
În cazul în care obiectul de activitate presupune desfășurarea de activități care vor
conduce la perturbarea liniștii publice recomandăm stabilirea fie a unui sediu social într-un
spațiu adecvat, sau deschiderea unui punct de lucru. Astfel, sediul social va fi stabilit ca și
domiciliu fiscal al întreprinderii, iar activitatea propriu-zisă se va desfășura la punctul de

lucru.
V. Realizarea actului constitutiv al entității
Actul constitutiv este documentul în care este prevăzut obiectul/obiectele de activitate,
sediul social, denumirea entității, numele asociațiilor, numele
administratorului/administratorilor, precum și durata pentru care se înființează firma.
Trebuie acordată o atenție deosebită la toate aspectele care se trec în Actul
constitutiv/Statut. După obținerea autorizației de funcționare nu puteți realiza decât
scopul/obiectele de activitate trecute în actele de înființare și respectarea a tot ceea ce ați
menționat în acesta.
În cazul asociațiilor se redactează act constitutiv și statut. Actul constitutiv şi Statutul
sunt principalele acte ale unui ONG. Acestea arată cum este organizat ONG-ul, obiectul de
activitate, sediul social, fondatorii, corpul de conducere, etc.
Statutul defineşte scopul si obiectivele, patrimoniul, sediul, drepturile membrilor etc, şi
este format din următoarele capitole:
I. Dispoziţii General
II. Scopul Asociaţiei/Fundaţiei
III. Patrimoniul
IV. Membrii Asociaţiei/Fundaţiei
V. Drepturile şi Îndatoririle membrilor
VI. Organizare, Conducere, Control
VII. Resurse Patrimoniale
VIII. Dizolvarea Asociaţiei/Fundaţiei
IX. Dispoziţii Finale
X. Semnăturile Membrilor Fondatori
Actul Constitutiv consfinţeşte hotărârea fondatorilor de înfiinţare a Asociaţiei sau
Fundaţiei şi desemnează Consiliul Director, şi este format din următoarele capitole:
Art 1. Denumire Entităţii şi Membrii Fondatori
Art 2. Forma juridică
Art 3. Durata şi Sediul
Art 4. Scopul Asociaţiei

Art 5. Patrimoniul
Art 6. Componenţa Organelor de Conducere şi a Adunării Generale
Semnăturile Membrilor Fondatori
Vă prezentăm un model de act constitutiv, precum și de statut, care după elaborare
trebuie autentificate şi legalizate de un Notar sau Avocat:
..\Documente infiintare\Asociatie\anexa3.model.act.constitutiv.asociatie.pdf
..\Documente infiintare\Asociatie\199931587-Anexa4-Model-statut-asociatie.pdf
În cazul SRL-ului, actul constitutiv se poate încheia fie cu un singur asociat (asociat
unic) sau cu mai mulți asociați. Modelele de acte constitutive utilizate la înființarea unui
SRL sunt:
..\Documente infiintare\SRL\model act constitutiv.doc
..\Documente infiintare\SRL\model_statut_SRL_cod_023 (3).doc
VI. Depunerea capitalului social la bancă
Capitalul social este un element obligatoriu la înființarea entităților. Acesta se poate
depune la orice bancă comercială de către asociat, sau oricare dintre asociați. Nu mai este
necesară dovada depunerii capitalului social la ONRC. Acesta se depune ulterior înființării
în contul curent deschis la bancă. Deasemenea, nu mai există limita minimă de 200 lei
pentru constituirea capitalului social. Acesta poate să fie cuprins între 1 leu și cât dorim noi
să constituim capitalul social. În cazul fundației, patrimoniul inițial este de 100 de ori
salariul minim brut pe economie (255.000 lei aferent anului 2022).
Spre deosebire de SRL unde capitalul social se împarte în părți sociale între asociați și
se evidențiează în cadrul actului constitutiv, la asociații acest lucru nu este evidențiat.
Capitalul social se depune de către membrii fondatori, fără a fi evidențiat pe fiecare dintre
aceștia.
Obligatoriu la depunerea capitalului social să aveți asupra dvs. actul constitutiv în
original și rezervarea de denumire. Pentru suma depusă banca va emite o
adresă/chitanță/înștiițare/extras de cont care va fi piesă la dosarul de înființare al firmei.
După constituirea firmei, suma depusă va putea fi folosită în activitatea firmei.
VII. Stabilirea organelor de conducere ale entității

În cazul asociațiilor organele de conducere sunt: Adunarea Generală, Consiliul Director
și dacă este cazul cenzorul/comisia de cenzori. Membrii fondatori vor constitui Adunarea
Generală. Consiliul Director reprezintă organul executiv al Asociației si este format din cel
puțin 3 si cel mult 7 membri. Dacă numărul membrilor fondatori este mai mare de 15
persoane atunci este obligatorie și nominalizarea în statut a unui cenzor. În cazul în care
numărul membrilor fondatori este mai mare de 100 persoane este necesară nominalizarea
unei comisii de cenzori. Cenzorul asigură controlul financiar al AsociaŃiei si poate participa
la sedințele Consiliului Director, fără drept de vot. Dacă este nevoie, Adunarea Generală
poate hotărî înființarea unei Comisii de cenzori, compusă din trei membri, care să preia
atribuțiile de control ale activității asociației. Din comisia de cenzori trebuie să facă parte
cel puțin un membru al asociației is un expert contabil.
În cazul societății comerciale cu asociat unic, acesta devine automat și administratorul
societății. Pentru societățile comerciale cu doi sau mai mulți asociați, fie se va numi un
administrator din rândul acestora, fie unul din afară. Pentru administratorul/administratorii
desemnat/desemnați se va completa o declarație pe propria răspundere în fața notarului
din care să rezulte că îndeplinesc condițiile legale pentru deținerea acestor calități, precum
și formularul cu Specimenul de semnături ..\Documente
infiintare\SRL\specimen_de_semnaturi.pdf
VIII. Depunerea dosarului la instituțiile abilitate
După completarea/obținerea tuturor documentelor solicitate se va proceda realizarea
dosarului care va fi depus la instituțiile abilitate, respectiv:
1. Judecătoria de domiciliul pentru asociații
Documentele vor fi însoțite de o cerere de înregistare: ..\Documente
infiintare\Asociatie\Cerere de inregistrare.docx
2. Registrul Comerțului pentru SRL.
În cazul SRL la Registrul Comerțului documentele enumerate trebuie să fie însoțite și
de o cerere de înregistrare la care se adaugă formularul anexă de înregistrare fiscală:
..\Documente infiintare\SRL\Model cerere.pdf, ..\Documente
infiintare\SRL\anexa_1_inregistrare_fiscala.pdf
În prezent, orice societate care se înființează este încadrată ca și microîntreprindere,

plătitoare de impozit pe venit și neplătitoare de TVA. Împreună cu cererea și anexa privind
vectorul fiscal se va completa și depune și declarația pe propria răspundere din care rezultă
că sunt îndeplinite condițiile de funcționare din punct de vedere sanitar, sanitar-veterinar,
protecția mediului și protecția muncii. Modelul de declarație este acesta: ..\Documente
infiintare\SRL\Declaratie pe propria raspundere.pdf
Cererea de înregistrare, declarația pe propria răspundere și anexa cu privire la
vectorul fiscal, însoțite de celelalte documente enumerate mai sus și copii după actul de
identitate al asociatului/asociațiilor se vor depune într-un dosar plic și înmâna
reprezentantului Registrului Comerțului. După verificarea tuturor documentelor se va
proceda la plata taxelor de înființare, iar în termen de maxim 3 zile lucrătoare vi se vor
elibera certificatul de înregistrare, încheierea judecătorească de autorizare a funcționării
societății și certificatul constatator în care sunt evidențiate obiectele de activitate care v-au
fost autorizate cu ocazia înființării.
În cazul asociației, dosarul de înființare va fi completat cu cazierul fiscal pentru toți
membrii fondatori.
ATENȚIE: la înființare, în conformitate cu Legea nr. 219/2019 trebuie depusă și DECLARAȚIA
BENEFICIARULUI REAL atât pentru asociații, cât și pentru SRL.
Această declarație se depune anual în termen de 15 zile de la aprobarea situațiilor
financiare anuale, precum și în termen de 15 zile de la data când intervin modificări în
actele de identitate ale membrilor fondatori/asociațiilor.
4.2 Aspecte fiscale privind înființarea unei afaceri sociale
Ei, din acest moment sunteți legal constituiți și puteți trece la treabă!
După obținerea documentelor de înființare de la Judecători, respectiv Registrul

Comerțului, mai sunt niște etape adiacente care trebuie parcurse, respectiv:
1. Obținerea ștampilei, este opțională. Conform OUG nr. 49/2017 și a art. 319, alin. 29
din Codul Fiscal 227/2015 ștampila nu mai este obligatorie pe niciun document emis în
relația cu instituțiile statului, precum și pe facturile emise în relația cu clienții firmei;
2. Deschiderea contului bancar. Pentru deschiderea contului bancar trebuie să vă
prezentați la banca unde ați depus capitalul social, unde împreună cu chitanța obținută cu
ocazia depunerii capitalului social și copii după documentele de înființare ale entității vi se
va deschide contul curent al firmei. Suma depusă pentru constituirea capitalului social se
va transfera în acest cont curent și o veți putea utiliza în activitatea societății.
3. Depunerea declarației de înregistrare la ANAF. După obținerea documentelor de
înființare de la Judecătorie, în termen de maxim 30 zile trebuie depusă la administrația
fiscală de pe raza se află domiciliul fiscal, declarația de înregistrare fiscală (formular 010).
Aceasta se completează cu informațiile legate de obiect de activitate și vectorul fiscal.
Modelul de declarație se poate descărca de pe pagina:
https://static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/010_A1_OPANAF_3725_2017.pdf
Acest formular se completează cu ocazia înființării, iar pe parcursul desfășurării activității
se vor face mențiuni (dacă este cazul) asupra elementelor declarate anterior și care au
suferit modificări.
4. Confecționarea tipizatelor și achiziționarea casei de marcat. Pentru desfășurarea
legală a activității este necesară achiziția de tipizate speciale care vor fi utilizate în
derularea operațiunilor economice ale firmei (facturier, chitantier, aviz de însoțire a mărfii,
registru unic de control, registrul inventar, registru fiscal, condică de prezență, etc). O serie
din aceste tipizate pot fi realizate și eliberate cu ajutorul softurilor de contabilitate. Dacă
activitatea economică a firmei este reprezentată de comerț și prestări servicii către
populație este obligatorie și achiziția unei case de marcat de la furnizori specializați în
acest domeniu.
5. Contractarea serviciilor de contabilitate. Pentru buna desfășurarea a activității și
pentru a evita eventualele neplăceri cauzate de ținerea cu deficiență a evidenței contabile a
firmei este recomandată încheierea unui contract de prestări servicii cu un contabil
autorizat sau expert contabil, membru CECCAR. În cazul PFA, II, IF, unde contabilitatea se
ține în partidă simplă și nu este necesară decât completarea unui registru jurnal de încasări
și plăți se recomandă apelarea la serviciile de contabilitate. Totodată, rolul contabilului este
acela de a vă asigura legalitatea documentelor și faptelor economice în fața instuțiilor de
profil (ANAF, Antifraudă, ITM, etc). Trebuie, deasemenea să cunoașteți, că în relațiile cu
instituțiile statului trebuie completate și transmise o serie declarații, iar dumneavoastră în
calitate de antreprenor nu trebuie să vă ocupați/risipiți timpul cu completarea lor ci cu
managementul afacerii.
6. Contractarea serviciilor de asistență juridică. În cazul în care aveți nevoie de
asistență juridică de specialitate pentru realizarea și încheierea de contracte cu
clienți/furnizori de diverse produse și servicii necesare în desfășurarea activității, puteți
opta pentru încheierea unui contract cu un jurist. Acesta are rolul de a vă apăra interesele
în fața clienților/furnizorilor care se pot dovedi de rea credință și care ar putea afecta
activitatea firmei prin neplata produselor/serviciilor de care au beneficiat, sau prin
furnizarea de produse/servicii de calitate îndoielnică care ar putea afecta
activitatea/imaginea dumneavoastră.
7. Angajarea resurselor umane necesare. În funcție de obiectul de activitate pe care îl
avem, la început de drum s-ar putea să ne descurcăm singuri (administratorul are voie să
facă toate operațiunile care decurg din atingerea obiectului de activitate fără a avea un
contract de muncă și acest lucru îi este permis de art. 70 din Legea 31/1990). Pe parcursul
dezvoltării afacerii (din această cauză ne-am constituit ... să ne dezvoltăm!) se va naște
necesitatea de angajare de personal care să ne ajute să furnizăm produse/servicii de
calitate și la termenele convenite cu clienții. Ei!, în acest moment se mai complică un pic
lucrurile! Suntem obligați să angajăm personal cu forme legale, să deținem documente în
acest sens (contracte individuale de muncă, fișe de post, fișe de protecția muncii, condică
de prezență, Registrul REVISAL, state de plată etc), să raportăm acest lucru către instituțiile
de profil (Inspecția Muncii) și să ne așteptăm și la controale pe această parte. Ca și partea
economică a firmei și partea de resurse umane dețin un rol foarte important și trebuie să
avem grijă la acest aspect. (Ex: Amenda în cazul în care o persoană lucrează fără forme
legale este de 20.000 lei).
O responsabilitate deosebită care revine întreprinzătorului o reprezintă respectarea

de către acesta a obligaţiilor contractuale cu:
 furnizorii de materii prime, materiale, echipamente
 beneficiarii produselor-serviciilor în sensul livrării lor la termenele stabilite şi de
calitate corespunzătoare, precum şi a efectuării serviciilor post-vânzare
convenite;
 băncile furnizoare de credite în sensul achitării la termenele scadente a
creditelor acordate şi a dobânzilor aferente;
 proprii salariaţi în sensul asigurării atât a plăţii retribuţiilor la nivelele stabilite
cu condiţia îndeplinirii de către aceştia a sarcinilor revenite, cât şi a condiţiilor
normale de muncă;
În acelaşi timp întreprinzătorul este dator să asigure plata la termen a impozitelor şi
taxelor către organele puterii publice la nivel naţional şi local precum şi a contribuţiilor
pentru asigurări sociale.
Întreprinzătorul, prin comportamentul său trebuie să respecte cu stricteţe
prevederile legale şi etica afacerilor în relaţiile cu partenerii de afaceri, numai pe această
bază putându-se asigura succesul afacerii demarate.
Prin completarea declarației fiscale, fiecare din entitățile amintite vor avea obligații
fiscale legate de implementarea activității. Astfel, în cazul SRL-ului, acesta se constituie ca
microîntreprindere, neplătitoare de TVA. Pentru veniturile economice realizate acesta va
declara și plăti către Bugetul de Stat impozit pe venit în cuantum de 1% aplicat asupra
veniturilor realizate într-un trimestru dacă are cel puțin un salariat cu normă întreagă, sau
3% dacă nu are niciun salariat.
În cazul în care dorește achiziționare de bunuri din afara României (spațiul economic
european), atunci este obligatorie înregistrarea ca și plătitor de TVA dacă depășesc
plafonul pentru achiziții intracomunitare de 10.000 euro/an calendaristic. Înregistrarea ca și
plătitor de TVA se poate face în regim general și se aplică pentru cel puțin 2 ani
calendaristici, sau în regim special valabil doar pentru achizițiile intracomunitare, putându-
se renunța la aceasta oricând după expirarea anului calendaristic următor.
Acest lucru în privința TVA se aplică și asociațiilor care desfășoară activități economice.
Veniturile asociaţiilor sau federaţiilor provin din:
a) cotizaţiile membrilor;
b) dobânzile şi dividendele rezultate din plasarea sumelor disponibile, în condiţii legale;
c) dividendele societăţilor înfiinţate de asociaţii sau de federaţii;
d) venituri realizate din activităţi economice directe;
e) donaţii, sponsorizări sau legate;
f) resurse obţinute de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;
g) alte venituri prevăzute de lege.
Veniturile fundaţiilor sunt similare, cu excepţia celor din cotizaţii.
Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot înfiinţa societăţi. Dividendele obţinute de
asociaţii, fundaţii şi federaţii din activităţile acestor societăţi, dacă nu se reinvestesc în
aceleaşi societăţi, se folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei,
fundaţiei sau federaţiei.
Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice directe dacă
acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei
juridice.
În cazul asociațiilor, se disting 2 categorii de venituri:
a. venituri neimpozabile;
b. venituri impozabile.
În categoria veniturilor neimpozabile se cuprind :
a) cotizațiile și taxele de înscriere ale membrilor;
b) contribuțiile bănești sau în natură ale membrilor și simpatizanților;
c) taxele de înregistrare stabilite potrivit legislației în vigoare;
d) veniturile obținute din vize, taxe și penalități sportive sau din participarea la
competiții și demonstrații sportive;
e) donațiile, precum și banii sau bunurile primite prin sponsorizare/mecenat;
f) veniturile din dividende, dobânzi, precum și din diferențele de curs valutar aferente
disponibilităților și veniturilor neimpozabile;
g) veniturile din dobânzi obținute de casele de ajutor reciproc din acordarea de
împrumuturi potrivit legii de organizare și funcționare;
h) veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;

i) resursele obținute din fonduri publice sau din finanțări nerambursabile;
j) veniturile realizate din acțiuni ocazionale precum: evenimente de strângere de fonduri
cu taxă de participare, serbări, tombole, conferințe, utilizate în scop social sau
profesional, potrivit statutului acestora;
k) veniturile rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea
organizațiilor nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite într-o activitate
economică;
l) veniturile obținute din reclamă și publicitate, veniturile din închirieri de spații
publicitare pe: clădiri, terenuri, tricouri, cărți, reviste, ziare, realizate de organizațiile
nonprofit de utilitate publică, potrivit legilor de organizare și funcționare, din domeniul
culturii, cercetării științifice, învățământului, sportului, sănătății, precum și de camerele
de comerț și industrie, organizațiile sindicale și organizațiile patronale; nu se includ în
această categorie veniturile obținute din prestări de servicii de intermediere în reclamă
și publicitate;
m) sumele primite ca urmare a nerespectării condițiilor cu care s-a făcut
donația/sponsorizarea, potrivit legii, sub rezerva ca sumele respective să fie utilizate de
către organizațiile nonprofit, în anul curent sau în anii următori, pentru realizarea
scopului și obiectivelor acestora, potrivit actului constitutiv sau statutului, după caz;
n) veniturile realizate din despăgubiri de la societățile de asigurare pentru pagubele
produse la activele corporale proprii, altele decât cele care sunt utilizate în activitatea
economică;
o) sumele primite din impozitul pe venit datorat de persoanele fizice, potrivit
prevederilor titlului IV;
FOARTE IMPORTANT: pentru calculul rezultatului fiscal sunt neimpozabile și alte

venituri realizate, până la nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro, într-un an fiscal, dar nu
mai mult de 10% din veniturile totale neimpozabile prevăzute anterior. Organizaţiile
nonprofit datorează impozit pe profit (16%) pentru partea din profitul impozabil care
corespunde veniturilor, altele decât cele considerate venituri neimpozabile.
Capitolul 5.
REALIZAREA STUDIULUI DE
FEZABILITATE/STUDIULUI DE PIAȚĂ
“Dacă nu poți zbura, aleargă. Dacă nu poți

alerga, mergi. Dacă nu poți merge, târăște-te,
dar indiferent cum, trebuie să continui să
înaintezi.”
Martin Luther King Jr.
5.1 Identificarea nevoilor și a oportunităților de piață
Analiza unei oportunitati de afaceri este foarte complicata, pentru ca nu exista

instrumente reale, masurabile, ale acestei analize: in realitate, singura masura clara a
oportunitatii unei idei este momentul in care ea se transforma intr-un business de succes,
etapa care apare insa mult mai tarziu, in geneza unei afaceri (la cateva luni sau chiar la
cativa ani de la demararea proiectului).
Modul de identificare a nevoilor și oportunităților poate fi aplicat și în cazul
afacerilor sociale. Totuși, acestea din urmă necesită o atenție deosebită și trebuie realizată
cu o mai mare rigurozitate, deoarerece trebuie să răspundă unor nevoi sociale și focalizate
pe probleme reale.
Analizand modul cum putem identifica oportunitatile de afaceri, putem le
structuram in cele 4 cai de recunoastere a oportunitatilor :
1. Educatie
Educatia este un element foarte important pentru recunoasterea oportunitatilor, iar
aici nu vorbim doar de educatia legata in mod specific de un domeniu de activitate, ci de
educatia pe care o primim in general, atat din scoala, in mod formal, cat si din familie sau
din alte zone, in mod informal; o componenta majora pentru majoritatea antreprenorilor
din acest punct de vedere este auto-educatia, deci acea componenta de educatie pe care
antreprenorii si-o autoadministreaza, ca autodidacti. Este cunoscut faptul ca multi dintre
marii antreprenori ai lumii nu au terminat nici macar studiile universitare (desi sunt unii la
fel de cunoscuti care au terminat chiar si studii postuniversitare), asa ca dezbaterea cu
privire la rolul educatiei formale in dezvoltarea cu succes a afacerilor antreprenoriale este
inca in plina desfasurare. Ceea ce insa este important de mentionat este ca toti acesti
antreprenori extraordinari au decis sa renunte la SCOALA, nu la STUDII sau la EDUCATIE,
pentru a-si dezvolta propriile afaceri. Atat ei, cat si multi alti antreprenori valorosi nu au
incetat de fapt niciodata sa studieze si sa se educe, fie si daca a fost vorba de autoeducatie.
2. Experienta
In ceea ce priveste experienta, e usor sa intelegem ca ea este extrem de relevanta
pentru oricine, atunci cand analizeaza o idee de afaceri si incearca sa identifice care este
oportunitatea pe care aceasta idee o prezinta. Experienta poate fi, in principiu, de doua
feluri, una este cea personala, iar alta este cea legata de job, de activitatea desfasurata intr-
o organizatie (sau in mai multe). Iata de ce, este foarte important ca, inainte de a porni la
dezvoltarea unei afaceri, sa aveti o minima experienta de lucru in domeniul de referinta
(sau, in anumite cazuri, este util sa aveti experienta in zona de servicii aferente acelui
domeniu de activitate).
Cele mai valoroase companii, in opinia mea, sunt acelea care reusesc sa dea
angajatilor lor (mergand pana la cei mai bine platiti manageri din ierarhie) posibilitatea sa
aiba o experienta reala in companie.
3. Informatii din retelele de contacte (networking)
În prezent, informatiile din retelele de contacte (in general din cele de tip social-
networks pe Internet, dar fara a subestima in vreun fel valoarea inca foarte mare a retelelor
sociale traditionale) sunt o arma extrem de puternica pe care un antreprenor o poate folosi
in orice moment al dezvoltarii afacerii sale. Cu siguranta, retelele sociale vor fi foarte
importante atunci cand afacerea creste si are nevoie sa convinga rapid cat mai multi clienti
de calitatea si competitivitatea produselor si serviciilor oferite. Si vor fi la fel de importante
atunci cand vom dori sa crestem valoarea brandului nostru. Dar pana atunci, inainte de a
avea o afacere propriu-zisa, atunci cand doar analizam care este oportunitatea reala de
business pe care o idee o prezinta, cat de importante ar putea fi aceste informatii din
retelele de contacte?
Logica ne spune ca valoarea unor astfel de retele in faza initiala este extraordinara,
pentru ca ai acolo, in aceste retele, atat de multi oameni care iti pot valida (sau invalida,
sau corecta) ideea, in calea sa catre o oportunitate de business.
Daca tot ai cateva mii de prieteni pe FaceBook si/sau cateva mii de urmaritori pe
Twitter, nu ar fi o idee buna sa ii intrebi in primul rand pe acestia ce parere au despre ideea
ta? Sunt acolo, nu te costa nimic si, de cele mai multe ori, iti vor da un raspuns plin de
candoare si de sinceritate, deoarece ei se ghideaza dupa normele sociale (ale retelei sau
dupa norme sociale generice), nu asteapta nici macar o minima recompensa pentru
contributia lor. Asa ca folositi aceste canale, aceste retele, aceste oportunitati uriase pe
care platformele de social-networking le deschid.
4. Fler antreprenorial (Gut-Feeling)
Daca ai epuizat toate celelalte trei metode de a determina oportunitatea unei idei de
afaceri, ramane intotdeauna cea de-a patra: intuitia, flerul antreprenorial sau ceea ce se
numeste gut-feeling. Daca dimpotriva, toate metodele de mai sus genereaza un rezultat
pozitiv, putem eventual sa luam si intuitia in calcul, tocmai pentru ca, pe baza unor
rezultate rationale pozitive, e greu de crezut ca niste semnale subliminale vor infirma
validitatea acelei oportunitati. Iar daca intuitia va spune, chiar si in acest caz, sa nu mergeti
mai departe, cu toate argumentele rationale pozitive de pana atunci, inseamna ca ceva este
totusi in neregula si acesta ar fi unul dintre putinele cazuri in care as merge pe intuitie in
pofida dovezilor rationale.
Totodată, e util sa vedem care ar fi acele indicii importante care ne pot ajuta sa
intelegem astfel de oportunitati. Iar aceste indicii sunt indisolubil legate de nevoile din
piata sau, altfel spus, nu exista vreo oportunitate reala de afaceri fara o nevoie reala (sau
macar perceputa) a pietei, a consumatorilor, a companiilor sau a altor posibili clienti. Asa
ajungem la criteriile de identificare a nevoii din piata pentru o idee (sau pentru un proiect
de business):
– tipul nevoii din piata: este aceasta nevoie in crestere, in scadere, trecuta, viitoare,
etc.? In functie de raspunsul la aceste intrebari, putem intelege mai bine daca nu cumva
ideea noastra vine prea tarziu (daca nevoia este deja de domeniul trecutului sau daca e
deja in regres) sau prea devreme (daca este o nevoie care va deveni reala doar peste multi
ani);
– timing-ul nevoii din piata: este aceasta nevoie una recurenta sau una singulara?
care este frecventa acestei nevoi? unde se afla aceasta nevoie pe ciclul sau de viata?
Raspunsul la aceste intrebari ne arata in plus si cat de consistenta poate fi oferta bazata pe
ideea noastra de afaceri, iar sfaturile simple aici ar fi sa fiti atenti la acele nevoi care se
rezolva printr-un singur produs
– beneficiile oferite de produs vs. riscurile percepute de piata: care este utilitatea,
care este atractivitatea, care sunt gusturile, motivatiile si obiceiurile cumparatorilor?
– cum este nevoia respectiva satisfacuta in prezent: exista alte produse sau servicii
care satisfac aceasta nevoie? Pot aparea rapid astfel de solutii, eventual pornind de la
produse existente si modificate? Aici trebuie sa fiti atenti nu doar la concurenta existenta in
acelasi segment, ci si la produse sau servicii care, intr-o forma modificata, ar putea rezolva
aceeasi nevoie a pietei (caz in care este riscant sa incepeti o afacere in acel domeniu);
– relatia dintre pret si performanta sau valoare: care este elasticitatea cererii si a
preturilor? cat de stabila este piata? In multe cazuri, chiar daca exista o piata buna pentru
acel produs sau pentru acea idee, e posibil ca un pret gresit sau o estimare gresita a
cantitatilor pe care piata le poate solicita sa faca diferenta dintre succes si inca o
oportunitate esuata;
– dimensiunea pietei si potentialul de crestere: care sunt dimensiunile curente,
tendintele de crestere si care sunt riscurile cu privire la acea piata?
– care este disponibilitatea financiara a clientilor: indicele de incredere al
consumatorilor, veniturile medii, posibilitatea de finantare? Uneori, o idee excelenta care
raspunde unei nevoi reale a consumatorilor poate sa se transforme intr-o afacere foarte
proasta, daca nu exista si disponibilitatea financiara necesara: e suficient sa ne uitam la
afacerile cu electrocasnice din ultimii ani, care au mers excelent atat timp cat a existat
finantare prin credit de consum si care apoi au intrat in mari probleme in momentul in care
aceasta finantare nu a mai fost disponibila, chiar daca nevoile reale ale pietei nu s-au
schimbat foarte mult;
– fluxurile de cash si finantarea: care este necesarul de cash, care sunt expunerile
maxime de cash, de unde se asigura finantarea afacerii? cel mai bun exemplu din ultimii ani
ni-l dau proiectele cu fonduri europene, care pe hartie arata toate excelent (sunt bani
nerambursabili, nu-i asa?), dar atunci cand trecem la implementare, de cele mai multe ori
necesitatile de cash-flow sunt impovaratoare pentru antreprenori, mai ales pentru aceia
care nu si-au asigurat de la bun inceput sursele de bani pentru cash-flow si pentru partea
de cofinantare;
– comparatia cu alte investitii: uneori, este mai simplu sa analizam nevoile pietei si
oportunitatea unei idei de afaceri daca facem comparatii cu alte investitii, preferabil
investitii care sa fie totusi comparabile;
5.2 Analiza informațiilor obținute

Este destul de greu să realizăm încă de la început o evaluare complexă și obiectivă a
informațiilor pe care le-am strâns în urma realizării studiului de piață care să ne conducă
spre stabilirea rezultatului final în ce privește ideea de afacere pe care dorim să o punem în
practică. Fie că vorbim despre afacerea clasică, fie că vorbim de afacerea socială trebuie să
ținem cont de următoarele aspecte:
 Ne va permite această afacere să ne atingem obiectivele personale / sociale ?
 Avem cunoștiințele și competențele necesare implementării acestei afaceri ?
 Avem motivatia, timpul si energia necesare implementarii acestei afaceri?
 Este ideea noastră cu adevarat originală?
 Exista cerere pentru ideea noastră de afacere?
 Raspunde ideea noastră unei nevoi reale din piata/ unei nevoi sociale?
 Este ideea viabila din punct de vedere financiar?
O metodă excelentă de acumulare a informațiilor despre afacerea dorită sunt întâlnirile

cu antreprenorii care au o afaceri asemănătoare. Nu este nevoie să fie puse multe întrebări
și nici nu ar trebui. Scopul este să înțelegem anumite subtilități ale afacerii care trebuie
cunoscute până la lansarea afacerii. Iată o serie de aspecte care merită să fie discutate:
 Care au fost problemele la început?
 Ce probleme specifice au apărut după un an de activitate?
 Care sunt furnizorii de încredere?
 Cât durează obținerea unui credit comercial?
 Care sunt cele mai bune surse de informare pentru o afacere ca aceasta?
 Ce fel de echipament este bine de utilizat? De ce?
 Care este profitul așteptat în primul an de activitate?
 Ce programe de instruire ar trebui să urmeze un antreprenor începător?
 Ce probleme specifice în afacere trebuie să fie ținute sub control?
 Care sunt aspectele pozitive și negative ale afacerii?
O analiză eficientă a nevoilor și oportunităților unei afaceri se realizează cu ajutorul analizei
SWOT.
SWOT – este un acronim care provine din limba engleza si se refera la studiul facut
de o afacere oricand pe parcursul infiintari, dezvoltarii sau functionarii sale si are drept
scop stabilirea punctelor tari (S –strengthes), slabe (W – weaknesses), oportunitatilor (O –
opportunities) si amenintarilor (T – threats). Punctele tari si cele slabe sunt interne
companiei si se refera, de exemplu, la reputatie, locatie etc,
iar oportunitatile si amenintarile sunt determinate de factorii externi afacerii – de exemplu,
concurenta, conditiile pietei, furnizori etc.
Analiza SWOT te ajuta sa beneficiezi de punctele tari (S), sa minimizezi punctele
slabe (W), sa identifici oportunitatile (O) si sa contracarezi amenintarile (T).
Puncte tari Puncte slabe

Punctele forte descriu atributele pozitive, tangibile si Punctele slabe sunt factori care sunt sub controlul dvs
intangibile, interne, ale organizatiei dvs. Acestea sunt si care va impiedica sa obtineti sau sa mentineti o
sub controlul nostru: calitate competitiva. Ce zone trebuie imbunatatite?
 La ce suntem buni? Punctele slabe ar putea include lipsa de experienta,
 Care este avantajul nostru competitiv? resurse limitate, lipsa de acces la tehnologie sau
 Ce resurse avem la dispoziție? capaciatate, oferta de servicii inferioara sau o
 Ce avantaje au angajații noștri? localizare slaba a afacerii dvs. Acestia sunt factori
 Ce le place clienților la afacerea noastră? care sunt sub controlul dvs, dar dintr-o varietate de
 Ce avantaje aveti fata de concurenta? motive, au nevoie de imbunatatire pentru a va putea
atinge efectiv obiectivele dvs de marketing.
 Ce nu ne iese bine?
 Ce fac competitorii noștri mai bine decât noi?
 Ce îi nemulțumește pe clienții noștri?
 Care sunt dezavantajele angajaților noștri?
 Ce resurse ne lipsesc?
Oportunițăți Amenințări
Se referă la factorii externi favorabili care ar putea Sunt factorii care au potențialul de a dăuna unei
oferi companiei un avantaj competitiv. companii. Un exemplu simplu ar fi fenomenele
 Ce schimbări legislative ar fi în favoarea naturale, cum sunt inundaţiile, ploile torenţiale şi
afacerii noastre? grindina, bruma şi îngheţul la sol sau seceta
 Cât de avantajoase sunt pentru noi prelungită, care reprezintă o amenințare pentru
schimbările din piață? producătorii agricoli, întrucât acestea pot distruge
 Care sunt oportunitățile de care nu am complet sau pot reduce semnificativ randamentul
profitat încă? culturilor. Alte amenințări frecvent întâlnite sunt
 Ce noi oportunitățile devin disponibile? aspecte legate de creșterea costurilor materialelor,
 Există alte modalități prin care putem obține creșterea concurenței sau lipsa forței de muncă.
resursele de care nu dispunem acum?  Cine sunt competitorii noștri?
 Este în scădere dimensiunea pieței noastre?
 Care sunt schimbările din industrie care ar
putea avea un impact negativ asupra afacerii
noastre?
 Ce schimbări legislative se schimbă și ar
putea afecta negativ?
 Avem un producător de încredere?
Dacă în urma analizei pe care am efectuat-o am primit multe semnale pozitive, am

identificat piață de desfacere, furnizori de materiale și materii prime, avem cunoștiințe
solide despre ceea ce vrem să facem și nu în ultimul rând, ce este cel mai important, am
identificat surse de finanțare pentru demarare sau în completare putem să trecem la
următorul nivel, STABILIREA IDEII DE AFACERE.
5.3 Stabilirea ideii de afacere socială
În stabilirea ideii noastre de afaceri este foarte important să ne stabilim viziunea și

misiunea afacerii noastre. Acestea trebuie să fie formulate cât mai clar și trebuie să fie
susținute prin formularea de obiective pe termen lung, care la rândul lor trebuie sprijinite
prin obiective pe termen scurt.
VIZIUNEA ORGANIZAȚIEI:
Viziunea unei organizații descrie situația dorită după o anumită perioadă definită în
condiții ideale, pornind de la situația actuală. Aceasta determină direcția de dezvoltare și
motivează la acțiune.
Cu alte cuvinte, viziunea trebuie să răspundă la întrebarea: unde ne-am dori să fim? și
trebuie să fie:
 Bazată pe valorile comune;
 O imagine atractivă și plină de încredere a viitorului;
 Ceva care nu este încă real, dar poate fi adus la viață în gândurile noastre;
 Să dea o formă mai pozitivă și mai clară viitorului;
O viziune puternică ar trebui:
 Să dea energie celor care o urmează;
 Să stabilească standarde pentru perfecțiune;
 Să construiască punți între trecut și viitor;
 Să fie realizabilă pentru cei care o aplică;
 Să aibă tangență cu istoria, cultura, tradiția și valorile din jur;
 Să fie consecventă în raport cu situația actuală și misiunea organizației;
 Evalueze realist și informativ posibilitățile viitoare;
 Să tindă către perfecțiune și să reflecte idealurile înalte;
 Să ofere direcții viitoare clare pentru dezvoltare;
 Să inspire entuziasm și să încurajeze loialitatea;

 Să fie bine articulată și ușor de înțeles;
 Să reflecte atitudinea unică, comună a celor care au creat-o.
MISIUNEA ORGANIZAȚIEI:
Cum te văd alții? Misiunea definește ce ar trebui să facă o organizație sau un grup
pentru a realiza viziunea. Misiunea ar trebui să răspundă la întrebarea: ”Cum se
îndeplinește viziunea atunci când se utilizează resursele existente?”. Declarația misiunii ar
trebui să indice modul în care dorești să fii văzut de ceilalți.
O misiune Puternică ar trebui:
 Să fie Orientată spre Utilizatori;
 Să fie Realistă și Realizabilă;
 Să fie Motivantă;
 Să fie Specifică;
 Să fie Flexibilă;
 Să fie Clară.
OBIECTIVELE ORGANIZAȚIEI:
Obiectivele unei organizații pentru a răspunde viziunii și misiunii acesteia trebuie să
fie formulate SMART, respectiv:
Specific – furnizeaza informatii despre caracteristicile specifice unui anumit obiectiv .
Masurabil – prezinta aspecte cantitative si calitative ale unui obiectiv care pot fi
masurate cu unitatile de masura cunoscute.
Accesibil – inseamna ca un obiectiv poate fi intr-adevar atins cu capacitatea si
resursele disponibile.
Relevant – inseamna ca realizarea obiectivului contribuie la impactul vizat de
afacere.
Timp – face referire la un anumit interval de timp, bine precizat, privind stadiul
atingerii obiectivului
Capitolul 6.
ELABORAREA PLANULUI DE AFACERI ALE

UNEI ÎNTREPRINDERI SOCIALE
“Nu trebuie să fii un geniu sau un vizionar, și

nici măcar absolvent de facultate, pentru a
avea succes. Ai nevoie doar de un scenariu și
de un vis.”
Michael Dell, fondator Dell
6.1 Rolul și importanța planului de afaceri
Planul de afaceri constituie un instrument indispensabil intreprinzatorilor ce

construiesc o afacere sau cauta parteneri, managerilor ce propun proiecte noi altor
persoane sau institutii de finantare, institutiilor ce gestioneaza fonduri pentru proiecte de
investitii.
Planul de afaceri nu reprezintă un element birocratic ce trebuie realizat pentru a
obţine o anumită sumă din partea unui finanţator. El reprezintă un sistem complex care
reflectă de o manieră accesibilă ideea de afaceri şi evoluţia acesteia în timp.
Rolul său este sa demonstreze că afacerea merită finanţată şi sa ghideze
întreprinzătorul începând cu primul an de operare a afacerii. Implementarea lui înseamnă
control şi adaptare în funcţie de evoluţia reală. Controlul exercitat de-a lungul derulării
afacerii vizeaza: stocurile, costurile de producţie, controlul calităţii, vânzările, plăţile
efectuate etc.
În forma scrisă, planul de afaceri este un document de reflectare a activităţii
organizatiei pe un anumit interval de timp, de regulă 12 luni, luând în calcul şi perioada
următoare (2 până la 5 ani). Puţine organizatii planifică activitatea pentru mai mult de cinci
ani, datorită nesiguranţei ce caracterizează aceste previziuni.
Planul de afaceri este deci un document scris care descrie natura afacerii, piaţa-ţintă,
avantajele pe care afacerea le va avea asupra competitorilor, precum şi resursele şi
aptitudinile de care dispun proprietarii afacerii. Pentru întocmirea lui este necesar să se
analizeze cu atenţie produsele/serviciile oferite, competiţia, resursele financiare necesare şi
alte detalii operaţionale.
Totodată, planul de afaceri este un instrument de lucru ce îl folosim pentru a începe
şi derula o afacere care necesită resurse materiale, financiare şi umane. Prin intermediul
său este valorificată experienţa şi realizările din trecut cu scopul de a proiecta viitorul prin
cele mai adecvate metode de estimare şi aproximare.
Dacă nu se acordă suficientă atenţie planificării afacerii, redactării şi prezentării
rezultatului obţinut, atunci mai mult ca sigur că destinatarii planului de afaceri vor trata de
o manieră similară ceea ce li se prezintă drept plan de afaceri.
Un lucru trebuie reţinut: planul de afaceri este un instrument bine elaborat şi
fundamentat, este un ghid al evoluţiei viitoare a afacerii.
Orice plan de afaceri presupune o anumită succesiune de operaţiuni. Pentru
întocmirea sa e necesară parcurgerea următoarelor 3 etape:
1) culegerea informaţiilor necesare (preţuri, concurenţi, furnizori, date tehnice,

juridice etc.);
2) planificarea efectivă a activităţii respective - alegerea strategiei potrivite şi găsirea
căilor de atingere a obiectivelor stabilite;
3) redactarea planului (etapa de alegere a formei optime de prezentare către
destinatar a rezultatului etapei anterioare).
Planul de afaceri are patru funcţii:
a) de cristalizare şi dezvoltare a ideilor privitoare la cum ar trebui condusă afacerea;
b) de realizare a unei evaluări retrospective a performanţelor reale ale unei afaceri
de-a lungul timpului;
c) de evaluare a unei noi idei de afaceri;
d) de a obţine finanţarea.
Un plan de afaceri cuprinde puncte de reper şi alte elemente ajutătoare pentru
orientarea în mediul economic, pregătind totodată agentul economic pentru modificările
mai mult sau mai puţin previzibile ale “traseului“. Inţelegerea şi cunoaşterea procesului de
planificare al afacerii va pregăti afacerea pentru schimbări şi va micşora timpul de reacţie.
Planul de afaceri este primul document scris ce va fi citit de potenţialul finantator.
De aceea el trebuie să fie scris cât se poate de clar şi convingător.
Un plan de afaceri bine fundamentat va trebui să fie capabil să determine necesarul
de capital suplimentar şi momentul în care se va realiza infuzia acestuia, convingând
asupra capacităţii solicitatorului de a conduce afacerea. Investitorii vor să se asigure că s-a
făcut o analiză competentă a punctelor slabe şi punctelor tari ale afacerii, a riscurilor şi
oportunităţilor asociate. De asemenea, ei vor trebui convinşi că multe riscuri legate
indisolubil de afacerea respectivă au fost identificate şi s-au găsit metode de diminuare a
lor la niveluri acceptabile.
Deseori planul de afaceri este considerat ca un act de fondare a unei afaceri -
apreciere eronată deoarece şi companiile de succes concep în mod frecvent planuri de
afaceri. Din considerente de ordin material sau insuficienţă a timpului, firmele mici
apelează foarte puţin la planificări - lucru periculos, deoarece un proces continuu de
planificare a afacerilor este mult mai important pentru supravieţuirea unei firme mici, decât
pentru una mare.
6.2 Structura planului de afacere socială
Nu există o structură standard a planului de afaceri. Acesta poate să difere în funcție

de cei căruia ne adresăm. In cadrul prezentului curs planului pentru o afacere socială este
structurat astfel:
Cap. I. Descrierea afacerii
În cadrul capitolului se vor da detalii legate de titlul planului de afacere, denumirea
entității juridice, locul de implementare, forma de organizare, datele despre reprezentantul
legal, componența entității , codul CAEN
Capitolul face referire în continuare la furnizarea de informații legate de:
- Misiunea și obiectivele economice ale întreprinderii sociale;
- Misiunea și obiectivele sociale ale întreprinderii sociale;
- Descrierea succintă a afacerii sociale;
- Analiza pieței de desfacere și a concurenței;
- Analiza SWOT a afacerii sociale.
Cap. II. Strategia de marketing
În cadrul capitolului se vor descrie produsele/serviciile care fac obiectul
întreprinderii sociale, strategia de preț, canalele de vânzare/distribuție, etc.
Cap. III. Planul Operațional
Prin intermediul capitolului se vor descrie organigrama întreprinderii, locurile de
muncă care vor fi create, echipamentele, utilajele, dotările necesare pentru funcționarea
întreprinderii sociale, descrierea fluxului de producție, identificarea și descrierea
principalilor furnizori și clienți, descrierea activităților derulate pentru implementarea
proiectului.
Cap. IV. Prioritățile orizontale și temele secundare
În cadrul acestuia se vor descrie detaliat modul în care entitatea de economie
socială va contribui la temele secundare legate de inovarea socială, nediscriminarea și
sprijinirea tranziției către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon și utilizarea
eficientă a resurselor.
Capitolul 7.
GESTIONAREA AFACERII SOCIALE
7.1 Managementul resurselor umane aferente afacerii sociale

Recrutarea si selectia resurselor umane
Să avem acum în vedere o altă activitate de resurse umane specifică începuturilor
unei organizaţii şi nu numai.
RECRUTAREA resurselor umane se referă la confirmarea necesităţii de a angaja
personal şi la atragerea unor candidaţi competitivi, capabili să îndeplinească cât mai
eficient cerinţele posturilor.
Identificarea surselor de recrutare este o etapă importantă în cadrul desfăşurării
procesului de recrutare.
Sursele interne. Recrutarea internă nu este o angajare, ci o schimbare de post, care
presupune parcurgerea de către candidaţi a aceloraşi etape ca şi pentru cei externi.
Sursele interne:
 Sistemul de anunţare permanentă a posturilor interne;
 Planul de promovare a resurselor umane;
 Planul de rotaţie a posturilor;
 Baza de date a angajaţilor;
 Referinţele angajaţilor;
 Baza de date cu candidaţi respinşi la recrutările anterioare.
Sursele externe
Sursele acestui tip de recrutare sunt:
 Recomandări din partea angajaţilor;
 Agenţii de recrutare şi plasare de personal;
 Oficiile forţelor de muncă;
 Anunţuri mass-media;
 Târguri de job-uri;
 Universităţi şi alte instituţii de învăţământ;
 Cereri directe;
 Head-hunting;
 Baza de date;
 Angajaţii în sistem de leasing;
Anunţurile reprezintă cea mai des folosită sursă de recrutare.
Un anunţ bun: explică cel mai bine atribuţiile şi cerinţele postului vacant, astfel încât
numai candidaţii potriviţi vor răspunde anunţului. Acesta va trebui să conţină:
 Informaţii despre candidat: experienţă, caracteristicile candidatului de succes, preferinţe

ce nu sunt cerinţe impuse;
 Informaţii despre post şi procesul de recrutare: denumirea postului şi responsabilităţile,
studiile, calificările, experienţa;
 Poziţionarea postului;
 Nivelul minim de salarizare;
 Data la care se încheie procesul de recrutare;
 Date de contact;
 Informaţii despre organizaţie etc.
În fiecare etapă a procesului de recrutare şi selecţie trebuie contabilizată eficienţa.

Astfel ne vom putea organiza mai bine la reluări ale acestui proces şi economisi timp şi
bani. În faza “anunţului de recrutare” va trebui să va propuneţi să experimentaţi diferite
tipuri, dimensiuni, formulări, poziţii pe pagină, zile de apariţii. Pentru a testa rezultatele
obţinute trebuie ţinută o evidenţă riguroasă.
Strategia de selecţie este foarte importantă şi va trebui să avem în vedere
următoarele aspecte:
 criteriile folosite la selecţia candidaţilor;
 tehnicile sau metodele de culegere a informaţiilor necesare;
 folosirea informaţiilor obţinute în cadrul procesului de selecţie;
 evaluarea eficienţei procesului de selecţie.
Procesul de selecţie cuprinde mai multe etape:
1. Evaluarea CV-ului;
2. Un prim interviu telefonic;
3. Interviuri de selecţie;
4. Teste;
5. Interviuri suplimentare – întrebări ce ţin de sfera profesională
6. Verificarea referinţelor;
7. Oferta de angajare;
8. Angajarea.
Greşeli pe care le puteţi face în calitate de examinatori:

 Comportament formal, autoritar;
 Vorbiţi mult;
 Nu acordaţi candidatului timp de gândire;

 Chemaţi la interviu candidaţi care nu corespund postului
 Luaţi notiţe fără a da senzaţia că ascultaţi;
 Puneţi întrebări prea personale;
 Puneţi întrebări confuze;
 Dezaprobaţi unele răspunsuri ale candidatului;
 Interviul este întrerupt de telefon sau alte persoane.
Motivarea resurselor umane

O dată realizată angajarea personalului (A se avea în vedere Codul Muncii), va trebui
să vă măriţi atenţia în direcţia captării energiei creatoare şi productive a oamenilor care
alcătuiesc organizaţia.
În acest context, problema de bază a unui conducător ar trebui să fie cum să reuşească să
influenţeze performanţele oamenilor. Rezolvarea acestei probleme constă în MOTIVAREA
PERSONALULUI.
Va trebui să aveţi în vedere:
 motivaţia care provine din relaţia directă dintre lucrător şi sarcină, de obicei
autoaplicată: sentimente de realizare, împlinire, provocare şi competenţă provenite din
îndeplinirea atribuţiilor (motivaţia intrinsecă);
 motivaţia care provine din mediul de lucru extern sarcinii, de obicei aplicată de alţii:
retribuţia, diferitele adaosuri şi suplimente, politica organizaţiei, diferite forme de
supraveghere (motivaţie extrinsecă).
 Oamenii vor fi motivaţi să lucreze în acele activităţi pe care le vor găsi atractive şi pe
care au sentimentul că le pot realiza. Atractivitatea diferitelor activităţi depinde de gradul
în care ele conduc la consecinţe personale favorabile.
 Motivaţia îşi are sursa în compararea eforturilor pe care cineva le face într-un anumit
post şi a recompenselor pe care le obţine, cu eforturile şi recompensele altei persoane sau
grup. De aceea, va trebui să aveţi în vedere implicaţia directă a inechitătii: subretribuirea
are o mare varietate de consecinţe motivaţionale pentru organizaţie (productivitate mică,
calitate redusă, furt, fluctuaţie de personal).
 Apreciaţi motivaţia intrinsecă şi fiţi sensibili la nevoile de rang înalt(nevoi de stimă, de
autoîmplinire conform Teoriei lui Maslow) pentru ca în caz contrar, salariaţii vor aştepta
cantităţi din ce în ce mai mari de factori extrinseci în schimbul serviciilor lor. Astfel, va
continua să existe un cerc cuprinzând privarea, regresia şi satisfacerea temporară

antrenând mari costuri pentru organizaţie.
CÂTEVA MODURI DE A CREŞTE MOTIVAŢIA INTRINSECĂ
1. Conceperea postului ca motivator. Veţi avea în vedere:
 Diversitatea aptitudinilor
 Autonomia
 Importanţa sarcinii
 Identitatea sarcinii
 Feedback-ul
2. Îmbogăţirea muncii. Veţi avea în vedere:
 Combinarea sarcinilor
 Stabilirea de relaţii externe directe cu clienţii
 Stabilirea de relaţii cu clienţi interni
 Reducerea supravegherii şi a dependenţei de alţii
 Formarea de echipe de lucru
 Un feedback mai direct
3. Stabilirea obiectivelor ca motivator. Veţi avea în vedere:
 Specificitatea obiectivelor
 Caracterul stimulativ al obiectivului
 Acceptarea obiectivelor
 Feedback cu privire la obiectiv
Construirea echipei
Ce este un grup ?
Grupurile umane au o dublă calitate:
- Sunt componentele de bază ale structurilor organizatorice;
- Sunt cadrul de referinţă şi micromediul de formare şi manifestare a personalităţilor şi
de potenţare a valenţelor creative ale acestora.
Vom da în cele ce urmează două definiţii:
1. “un număr de persoane care comunică una cu alta, adesea doar pentru o anumită
perioadă de timp, număr suficient de mic pentru ca fiecare persoană să fie capabilă
să comunice cu celelalte “faţă-în-faţă
2. “un număr de indivizi care interacţionează, direct sau indirect, ca rezultat al unui
interes comun pentru a atinge un obiectiv comun”.
Clasificarea grupurilor
După tipul de relaţii existente între indivizi:
 Grupuri primare – orientate spre un sistem închis de relaţii interpersonale,
predominant personale, afective (de exemplu: familia);
 Grupuri secundare – cu un sistem mai deschis de relaţii interpersonale în care
relaţiile afective nu mai joacă nici pe departe acelaşi rol (de exemplu:
grupurile de muncă).
După tipul de normativitate pe care-l presupune organizaţia lor:
 Formale – grupuri instituţionalizate care, implicit, funcţionează în
conformitate cu reguli şi norme prevăzute in regulamente, normative şi chiar
legi; sunt, de regulă, grupurile (compartimente, colective etc.) din care este
compusă o organizaţie;
 Nonformale – se constituie pentru realizarea unei sarcini sau sunt centrate pe
îndeplinirea unor obiective imediate după care, de regulă, se dizolvă; sunt mai
flexibile şi puţin încadrate în norme fixate anticipat (de exemplu, comisiile,
comitetele etc.);
 Informale – se constituie fie ca subgrupuri ale celor formale, fie în afara lor. În
primul caz, reflectă nevoile unei exprimări mai libere a unei părţi din grupul
de lucru, de exemplu, mai ales când normele sunt impuse în mod imperativ şi
nerecompensator pentru cei care le respecta.
După mărime:
 Grupuri mari – poporul, naţiunea, masele populare, clasele sociale;
 Grupuri mici – sunt cele care, de fapt, fac obiectul studiului nostru,
realizându-se prin intermediul lor, scopurile iniţial stabilite ale organizaţiei,
pe baza unor norme şi a activării unor modele de comportament proprii
grupului.
După modul de interacţiune între membri:
 Permanente – care nu necesită comentarii;
 Temporare – care, de regulă, au fost create pentru îndeplinirea unor obiective
nepermanente.
După motivul primar al creării grupului:
De comandă, cu următoarele caracteristici:
 au în componenţă un superior şi toţi subordonaţii săi direcţi;
 relaţiile dintre membrii sunt definite prin structura organizatorică;
 sunt responsabile de îndeplinirea unei anumite sarcini sau activităţi;

 răsplata formală, respectiv sancţiunea, se folosesc pentru a evidenţia
contribuţia fiecărui individ la realizarea obiectivelor organizaţiei.
De sarcină, care are drept caracteristici:
 sunt, de obicei, mai mici decât precedentele. Sunt alcătuite din indivizi care
trebuie, pentru a putea să realizeze o sarcină dată, să interacţioneze;
 relaţiile dintre membri sunt, de obicei, definite de organizaţie: acestea pot
cuprinde roluri superioare sau subordonate, precum şi diferite grade de
responsabilitate şi autoritate în organizaţie;
 de obicei, cuprind indivizi care lucrează într-o strânsă proximitate;
 durata de existenţă a grupului poate depinde de natura şi complexitatea
sarcinii de îndeplinit. În acest sens ele pot fi permanente (linia de asamblare)
sau temporare (grup de analiză, marketing etc.).
De prietenie, cu caracteristicile:
 se formează pe baza unor criterii sociale comune (vârstă, etnie, idei, statut
marital, sex);
 integrarea în grup este consecinţa satisfacţiilor derivate din interacţiunea de
grup;
 apartenenţa la grup este informală şi nu este definită prin structura
organizatorică;
 grupurile pot avea obiective de cele ale organizaţiei;
 structura grupului poate să nu semene cu cea a unei ierarhii formale
organizaţionale.
De interese, ale căror caracteristici sunt:
 se bazează pe percepţia că un interes sau o dorinţă comună pot fi mai bine şi
uşor îndeplinite printr-o acţiune de grup; se sprijină pe “forţa celor mulţi”;
 obiectivul grupului este de a obţine o anumită stare sau condiţie în
organizaţie (salarii, condiţii de muncă etc.);
 pot fi formale (uniuni profesionale) sau informale (sindicatele).
Etapele dezvoltării grupurilor
Multe grupuri se dezvoltă trecând în timp printr-o serie de stadii. Fiecare stadiu
prezintă membrilor o serie de provocări pe care aceştia trebuie să le rezolve pentru a
putea trece în stadiul următor. Acestea sunt:
1. Formarea. În acest stadiu, membrii grupului încearcă să se orienteze prin tatonare.

Încearcă să răspundă la întrebări prin care să se lămurească care este scopul
prezenţei lor în grup, ce le place celorlalţi etc. Situaţia este ambiguă şi membrii sunt
conştienţi de dependenţa lor, unii de alţii.
2. Răbufnirea. În acest stadiu poate să apară conflictul. Confruntarea şi critica apar pe
măsură ce membrii se hotărăsc dacă să continue pe calea pe care se dezvoltă grupul.
Problema acestui moment este organizarea pe baza de roluri şi responsabilităţi.
3. Normarea. În acest stadiu, membrii rezolvă problemele care au provocat răbufnirea
şi dezvoltă consensul social. Compromisul este adesea necesar. Se recunoaşte
interdependenţa, se ajunge la un acord asupra normelor şi grupul devine mai coeziv.
Informaţiile şi opiniile circulă liber între membrii grupului.
4. Funcţionarea. Cu structura socială definitivată, grupul îşi dedică energia îndeplinirii
sarcinii. Împlinirea, creativitatea şi asistenţa mutuală sunt temele proeminente în
acest stadiu.
5. Destrămarea. Anumite grupuri cum ar fi echipele speciale şi echipele de proiect au o
durată de viaţă definită şi se destramă după ce şi-au atins scopurile. De asemenea,
anumite grupuri se destramă atunci când apar concedieri sau restructurări în cadrul
întreprinderii. În această fază de destrămare, sunt obişnuite riturile şi ritualurile care
afirmă succesul anterior al grupului (cum ar fi ceremoniile şi petrecerile). Membrii
exprimă adeseori sprijin emoţional unul faţă de altul.
ANGAJAŢII
Principalele aspecte ale managementului resurselor umane vizează:
a) recrutare, selecţie:
- stabilirea criteriilor de recrutare şi selecţie;
- elaborarea şi aplicarea testelor pentru selecţie;
- asigurarea integrării noilor angajaţi;
- crearea unor condiţii normale de muncă;
- controlul respectării disciplinei muncii;
b) angajare:
- întocmirea dosarelor de personal;
- negocierea și încheierea contractelor individuale;
- desfacerea contractului de muncă;
- încheierea convențiilor civile de prestări servicii;
- realizarea inregistrarii contractelor de munca în ReviSal și a înregistrărilor

legale ulterioare in acesta
- evidenţa personalului: pontaj, evidența concediilor de odihnă, a concediilor
medicale și a concediilor fără plată;
- întocmirea documentele necesare pensionării;
c) motivare, salarizare:
- stabilirea criteriilor şi metodelor de evaluare;
- evaluarea performanţelor fiecărui angajat;
- studierea, experimentarea şi aplicarea unor forme adecvate de salarizare;
- conceperea de stimulente nefinanciare;
- asigurarea unor corelaţii între creşterea producţiei, a productivităţii muncii, a
fondului de salarii şi a salariului individual.
d) calificare şi perfecţionare profesională:
- stabilirea nevoilor de pregătire şi de perfecţionare a pregătirii profesionale;
- elaborarea programelor de pregătire şi de perfecţionare, precum şi urmărirea
aplicării lor;
- organizarea cursurilor de pregătire şi perfecţionare;
- asigurarea condiţiilor pentru participarea salariaţilor;
- evaluarea acţiunilor de pregătire şi perfecţionare.
e) promovarea personalului:
- elaborarea criteriilor de promovare;
- folosirea unor metode evoluate de promovare;
- elaborarea unui plan de promovare;
- organizarea concursurilor de promovare.
f) stabilirea necesarului de personal:
- elaborarea criteriilor de stabilire a necesarului de personal;
- normarea muncii;
- dimensionarea formaţiilor de lucru;
- analiza şi descrierea posturilor, elaborarea fişelor posturilor;
- proiectarea structurii organizatorice şi repartizarea posturilor în cadrul ei;
- elaborarea ROF şi ROI;
- elaborarea planului de muncă şi salarii;
g) strategia şi politica de personal:
- crearea unei bănci de date în domeniu;
- elaborarea strategiei şi politicii de personale;

- întocmirea programului de asigurare pe termen lung a personalului pe
categorii si profesii, cu precizarea surselor de recrutare şi stimulare;
- elaborarea programului de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.
h) asigurarea unor condiţii bune de muncă:
- elaborarea contractului colectiv de muncă;
- negocierea şi urmărirea realizării prevederilor acestuia;
- identificarea posibilităţilor de îmbunătăţire a protecţiei şi igienei muncii;
- organizarea şi prestarea unor servicii social – culturale.
Contractul individual de muncă

Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică,
denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator,
persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu. Clauzele
contractului individual de muncă nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub
nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă. (Legea
53/2003, Codul muncii).
Capacitatea juridică a salariatului
 Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.
 Persoana fizică poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat şi la
împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali,
pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale,
dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională.
 Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă.
 Încadrarea în muncă a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească este
interzisă.
 Încadrarea în muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se
poate face după împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri de muncă se stabilesc
prin hotărâre a Guvernului.
Forma contractului individual de muncă
 Contractul individual de munca se incheie in baza consimtamantului partilor, in

forma scrisa, in limba romana. Obligatia de incheiere a contractului individual de
munca in forma scrisa revine angajatorului. Forma scrisa este obligatorie pentru
incheierea valabila a contractului.
 Anterior inceperii activitatii, contractul individual de munca se inregistreaza in
registrul general de evidenta a salariatilor, care se transmite inspectoratului
teritorial de munca.
 Angajatorul este obligat ca, anterior inceperii activitatii, sa inmaneze salariatului
un exemplar din contractul individual de munca.
 Munca prestata in temeiul unui contract individual de munca constituie vechime
in munca.
 Absentele nemotivate si concediile fara plata se scad din vechimea în muncă, cu
excepția concediilor pentru formare profesională fără plată.
Elemente obligatorii de informare ale angajatului (acestea trebuie să se regăsească și
în contractul individual de muncă):
 identitatea partilor;
 locul de munca sau, in lipsa unui loc de munca fix, posibilitatea ca salariatul sa
munceasca in diverse locuri;
 sediul sau, dupa caz, domiciliul angajatorului;
 functia/ocupatia conform specificatiei Clasificarii ocupatiilor din Romania sau
altor acte normative, precum si fisa postului, cu specificarea atributiilor postului;
 criteriile de evaluare a activitatii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul
angajatorului;
 riscurile specifice postului;
 data de la care contractul urmeaza sa isi produca efectele;
 in cazul unui contract de munca pe durata determinata sau al unui contract de
munca temporara, durata acestora;
 durata concediului de odihna la care salariatul are dreptul;
 conditiile de acordare a preavizului de catre partile contractante si durata
acestuia;
 salariul de baza, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum si

periodicitatea platii salariului la care salariatul are dreptul;
 durata normala a muncii, exprimata in ore/zi si ore/saptamana;
 indicarea contractului colectiv de munca ce reglementeaza conditiile de munca
ale salariatului;
 durata perioadei de proba.
Elemente obligatorii de informare ale angajatului ce urmează să își desfășoare

activitatea în străinătate:
 durata perioadei de munca ce urmeaza sa fie prestata in strainatate;
 moneda in care vor fi platite drepturile salariale, precum si modalitatile de plata;
 prestatiile in bani si/sau in natura aferente desfasurarii activitatii in strainatate;
 conditiile de clima;
 reglementarile principale din legislatia muncii din acea tara;
 obiceiurile locului a caror nerespectare i-ar pune in pericol viata, libertatea sau
siguranta personala;
 conditiile de repatriere a lucratorului, dacă este cazul.
ATENȚIE În situatia in care angajatorul nu isi executa obligatia de informare
prevazuta, persoana selectata in vederea angajarii ori salariatul, are dreptul sa sesizeze, in
termen de 30 de zile de la data neindeplinirii acestei obligatii, instanta judecatoreasca
competenta si sa solicite despagubiri corespunzatoare prejudiciului pe care l-a suferit ca
urmare a neexecutarii de catre angajator a obligatiei de informare.
ATENȚIE Alte opţiuni de contracte: contract de internship (Legea 176/2018 privind
internshipul), contract de ucenicie (Legea 279/2005, republicată)
Perioada de probă
Contractul individual de munca se incheie dupa verificarea prealabila a aptitudinilor
profesionale si personale ale persoanei care solicita angajarea.
Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la incheierea contractului individual de
munca se poate stabili o perioada de proba de cel mult 90 de zile calendaristice pentru
functiile de executie si de cel mult 120 de zile calendaristice pentru functiile de conducere.
Verificarea aptitudinilor profesionale la incadrarea persoanelor cu handicap se realizeaza

exclusiv prin modalitatea perioadei de proba de maximum 30 de zile calendaristice. Pe
durata executarii unui contract individual de munca nu poate fi stabilita decat o singura
perioada de proba. Pe durata sau la sfarsitul perioadei de proba, contractul individual de
munca poate inceta exclusiv printr-o notificare scrisa, fara preaviz, la initiativa oricareia
dintre parti, fara a fi necesara motivarea acesteia.
Perioada in care se pot face angajari succesive de proba ale mai multor persoane
pentru acelasi post este de maximum 12 luni.
Contractul individual de munca poate fi modificat numai prin acordul partilor.
Modificarea contractului individual de munca se refera la oricare dintre urmatoarele
elemente:
 durata contractului;
 locul muncii;
 felul muncii;
 conditiile de munca;
 salariul;
 timpul de munca si timpul de odihna.
Prin exceptie, modificarea unilaterala a contractului individual de munca este
posibila numai în cazul schimbării locului muncii (prin delegarea sau detasarea salariatului
intr-un alt loc de munca decat cel prevazut in contractul individual de munca), toate
celelalte drepturi rămânând neschimbate.
Suspendarea contractului individual de munca poate interveni de drept, prin acordul
partilor sau prin actul unilateral al uneia dintre parti și are ca efect suspendarea prestarii
muncii de catre salariat si a platii drepturilor de natura salariala de catre angajator.
Contractul individual de munca poate inceta astfel:
a) de drept;
b) ca urmare a acordului partilor, la data convenita de acestea;
c) ca urmare a vointei unilaterale a uneia dintre parți.
Între aceleasi parti se pot incheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de munca
pe durata determinate. Un CIM pe perioadă determinată nu poate fi incheiat pe o perioada
mai mare de 36 de luni. Contractul individual de munca poate fi incheiat pentru o durata
determinata numai in urmatoarele cazuri:
 inlocuirea unui salariat in cazul suspendarii contractului sau de munca, cu

exceptia situațiilor de grevă; în acest caz, durata CIM pe perioadă determinată va
expira la momentul incetarii motivelor ce au determinat suspendarea CIM al
salariatului titular.
 modificarea temporara a structurii activitatii angajatorului;
 derularea unor activitati cu caracter sezonier;
 în condițiilor unor reglementări ce favorizează temporar anumite categorii de
persoane fara loc de munca;
 angajarea unei persoane care, in termen de 5 ani de la data angajarii, indeplineste
conditiile de pensionare pentru limita de varsta;
 ocuparea unei functii eligibile in cadrul organizatiilor sindicale, patronale sau al
organizatiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului;
 angajarea pensionarilor care pot cumula pensia cu salariul etc.
Perioadele de probă diferă în cazul CIM pe perioadă determinată comparative cu
CIM pe perioadă nedeterminată. Astfel, pot fi prevăzute:
 5 zile lucrătoare pentru o durată a CIM mai mică de 3 luni;
 15 zile lucrătoare pentru o durată a CIM cuprinsă între 3 şi 6 luni;
 30 de zile lucrătoare pentru o durată a CIM mai mare de 6 luni;
 45 de zile lucrătoare în cazul salariaţilor încadraţi în funcţii de conducere, pentru o
durată a CIM mai mare de 6 luni.
CIM cu timp parțial

Salariatul cu fractiune de norma este salariatul al carui numar de ore normale de
lucru, calculate saptamanal sau ca medie lunara, este inferior numarului de ore normale de
lucru al unui salariat cu norma intreaga comparabil. În această situație, angajatorul a
încheiat un CIM cu timp parțial.
Contractul individual de munca cu timp partial cuprinde, in afara elementelor
prevazute la art. 17 alin. (3) din Codul Muncii, urmatoarele:
a) durata muncii si repartizarea programului de lucru;
b) conditiile in care se poate modifica programul de lucru;
c) interdictia de a efectua ore suplimentare, cu exceptia cazurilor de forta majora sau

pentru alte lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii
consecintelor acestora.
Drepturile salariale se acorda proportional cu timpul efectiv lucrat, raportat la
drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.
Munca la domiciliu
Sunt considerati salariati cu munca la domiciliu acei salariati care indeplinesc, la
domiciliul lor, atributiile specifice functiei pe care o detin.
Contractul individual de munca la domiciliu contine, in afara elementelor prevazute
la art. 7 alin. (3), urmatoarele:
a) precizarea expresa ca salariatul lucreaza la domiciliu;
b) programul in cadrul caruia angajatorul este in drept sa controleze activitatea
salariatului sau si modalitatea concreta de realizare a controlului;
c) obligatia angajatorului de a asigura transportul la si de la domiciliul salariatului,
dupa caz, al materiilor prime si materialelor pe care le utilizeaza in activitate, precum si al
produselor finite pe care le realizeaza.
Salariatii cu munca la domiciliu isi stabilesc singuri programul de lucru.
Timpul de muncă
Pentru salariatii angajati cu norma intreaga durata normala a timpului de munca
este de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamana.
In cazul tinerilor in varsta de pana la 18 ani durata timpului de munca este de 6 ore
pe zi si de 30 de ore pe saptamana.
Repartizarea timpului de munca in cadrul saptamanii este, de regula, uniforma, de 8
ore pe zi timp de 5 zile, cu doua zile de repaus. In functie de specificul unitatii sau al muncii
prestate, se poate opta si pentru o repartizare inegala a timpului de munca, cu respectarea
duratei normale a timpului de munca de 40 de ore pe saptamana.
Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe
saptamana, inclusiv orele suplimentare.
EXCEPȚIE: durata timpului de munca, ce include si orele suplimentare, poate fi

prelungita peste 48 de ore pe saptamana, cu conditia ca media orelor de munca, calculata
pe o perioada de referinta de 4 luni calendaristice, sa nu depaseasca 48 de ore pe
saptamana. Prin contractul colectiv de munca aplicabil, se pot negocia, perioade de
referinta mai mari de 4 luni, dar care sa nu depaseasca 6 luni. Contractele colective de
munca pot prevedea derogari de la durata perioadei de referinta stabilite, dar pentru
perioade de referinta care in niciun caz sa nu depaseasca 12 luni. Nu se iau în calcul
perioadele aferente concediului de odihnă și suspendare a CIM.
EXCEPȚIE: se poate stabili prin negocieri o durata zilnica a timpului de munca mai
mica sau mai mare de 8 ore = PROGRAM DE LUCRU INEGAL. Durata zilnica a timpului de
munca de 12 ore va fi urmata de o perioada de repaus de 24 de ore.
Angajatorul poate stabili programe individualizate de munca, cu acordul sau la
solicitarea salariatului in cauza. Programele individualizate de munca presupun un mod de
organizare flexibil a timpului de munca. Durata zilnica a timpului de munca este impartita
in doua perioade: o perioada fixa in care personalul se afla simultan la locul de munca si o
perioada variabila, mobila, in care salariatul isi alege orele de sosire si de plecare, cu
respectarea timpului de munca zilnic.
Munca suplimentară
Munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, este
considerata munca suplimentara. Munca suplimentara nu poate fi efectuata fara acordul
salariatului, cu exceptia cazului de forta majora sau pentru lucrari urgente destinate
prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident.
Munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 60 de zile
calendaristice dupa efectuarea acesteia. In cazul in care compensarea prin ore libere platite
nu este posibila, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la
salariu, ce nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza.
In perioadele de reducere a activitatii angajatorul are posibilitatea de a acorda zile
libere platite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate in
urmatoarele 12 luni.
Munca de noapte
Munca prestata intre orele 22,00-6,00 este considerata munca de noapte.
Salariatul de noapte reprezinta, dupa caz:
a) salariatul care efectueaza munca de noapte cel putin 3 ore din timpul sau zilnic de
lucru;
b) salariatul care efectueaza munca de noapte in proportie de cel putin 30% din
timpul sau lunar de lucru.
Angajatorul care, in mod frecvent, utilizeaza munca de noapte este obligat sa
informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de munca.
Salariatii de noapte beneficiaza:
a) fie de program de lucru redus cu o ora fata de durata normala a zilei de munca,
pentru zilele in care efectueaza cel putin 3 ore de munca de noapte, fara ca aceasta sa duca
la scaderea salariului de baza;
b) fie de un spor pentru munca prestata in timpul noptii de 25% din salariul de baza,
daca timpul astfel lucrat reprezinta cel putin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.
Tinerii care nu au implinit varsta de 18 ani nu pot presta munca de noapte. Femeile
gravide, lauzele si cele care alapteaza nu pot fi obligate sa presteze munca de noapte.
Pauza de masă, repausul zilnic și repausul săptămânal
Salariații au dreptul la pauză de masă dacă durata zilnică a timpului de muncă este
mai mare de 6 ore.
ATENȚIE: pauzele nu se includ in durata zilnica normala a timpului de munca.
Repausul între două zile de muncă nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive. În
cazul muncii in schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore intre schimburi.
Repausul saptamanal, este de 48 de ore consecutive, de regula sambata si duminica.
În situația în care repausul in zilele de sambata si duminica ar prejudicia interesul public
sau desfasurarea normala a activitatii, repausul saptamanal poate fi acordat si in alte zile
stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern, salariații
beneficiind de un spor la salariu (spor de weekend).
Dacaă acordarea zilelor libere legale nu este posibilă, salariaților li se asigura
compensarea cu timp liber corespunzator in urmatoarele 30 de zile. Dacă nu este posibilă
acordare zilelor libere, salariații beneficiază de un spor la salariul de baza ce nu poate fi mai
mic de 100% din salariul de baza corespunzator muncii prestate in programul normal de
lucru.
Concediile
A. Concediul de odihnă
Durata minima a concediului de odihna anual este de 20 de zile lucratoare iar durata
efectivă se stabilește ptin CIM. Salariatii care lucreaza in conditii grele, periculoase sau
vatamatoare, nevazatorii, alte persoane cu handicap si tinerii in varsta de pana la 18 ani
beneficiaza de un concediu de odihna suplimentar de cel putin 3 zile lucratoare. Concediul
de odihnă se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic. În
În cazul CIM cu timp parțial, durata concediului de odihnă nu se fracționează.
ATENȚIE: Efectuarea concediului de odihnă se realizează pe baza unei
programări realizate până la sfârșitul anului pentru anul următor.
Programarea de concediu poate fi:
- colectivă – pe categorii de personal sau locuri de muncă, prin care se pot stabili
perioade de concediu care nu pot fi mai mici de 3 luni
- individual, prin care se poate stabili data efectuarii concediului sau, dupa caz,
perioada in care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioada care nu poate fi mai
mare de 3 luni.
ATENȚIE: un angajat trebuie sa efectueze intr-un an calendaristic cel putin 10 zile
lucratoare de concediu neintrerupt.
Indemnizația de concediu de odihnă: reprezinta media zilnica a drepturilor salariale

din ultimele 3 luni anterioare celei in care este efectuat concediul, multiplicata cu numarul
de zile de concediu. Indemnizatia de concediu de odihna se plateste de catre angajator cu
cel putin 5 zile lucratoare inainte de plecarea in concediu.
B. Concediul pentru formare profesională
Se pot acorda cu sau fără plată. Concediile fara plata pentru formare profesionala se
acorda la solicitarea salariatului, pe baza unei cereri depuse cu cel puțin o lună înainte de
efectuarea acestuia, având ca durată perioada formarii profesionale pe care salariatul o
urmeaza din initiativa sa.
In cazul in care angajatorul nu si-a respectat obligatia de a asigura pe cheltuiala sa
participarea unui salariat la formare profesionala, salariatul are dreptul la un concediu
pentru formare profesionala, platit de angajator, de pana la 10 zile lucratoare sau de pana
la 80 de ore.
Salarizarea
Salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului
individual de munca și se plătește inaintea oricaror alte obligatii banesti ale angajatorilor.
Salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzator programului
normal de munca, se stabileste prin hotarare a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si
a patronatelor.
Plata salariului poate fi efectuată în numerar sau prin virament bancar, doar direct
titularului sau persoanei imputernicite de acesta. Plata salariului se dovedeste prin
semnarea statelor de plata, precum si prin orice alte documente justificative care
demonstreaza efectuarea platii catre salariat.
Retinerile din salariu cumulate nu pot depasi in fiecare luna jumatate din salariul net.
Dreptul la actiune cu privire la drepturile salariale, precum si cu privire la daunele
rezultate din neexecutarea in totalitate sau in parte a obligatiilor privind plata salariilor se
prescrie in termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Rețineri și contribuții salariale
Contribuţia de asigurări sociale se datorează pentru câștigul brut realizat din salarii
și venituri asimilate salariilor, în țară și în alte state. Cotele de contribuții de asigurări
sociale sunt următoarele:
a) 25% datorată de către persoanele fizice care au calitatea de angajați sau pentru
care există obligația plății contribuției de asigurări sociale;
b) 4% datorată în cazul condițiilor deosebite de muncă, astfel cum sunt prevăzute în
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările
ulterioare, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora;
c) 8% datorată în cazul condițiilor speciale de muncă, astfel cum sunt prevăzute în
Legea nr. 263/2010, de către persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau
sunt asimilate acestora.
Contribuţia de asigurări sociale de sănătate este de 10% calculată la venitul brut al

salariatului, cu excepţia situaţiilor reglementate, fiind în sarcina angajatului.
Contribuția asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din salarii și

asimilate salariilor fiind în cotă de 2,25%, fiind în sarcina angajatorului.
Impozit pe veniturile salariale şi de natură salarială, cota de impozitare fiind de 10%
la venitul bază de calcul (venitul impozabil). În vederea impozitării, din venitul net lunar din
salarii se poate deduce o sumă ce poartă denumirea de deducere personală şi care se
poate acorda doar la locul unde salariatul are funcţia de bază. Deducerea personală este o
facilitate fiscala care se acorda salariatilor angajati pe teritoriul Romaniei cu contract
individual de munca, indiferent de natura acestuia (norma intreaga/timp partial, durata
determinata/nedeterminata) exclusiv la acel angajator unde salariatul isi declara functia de
baza, pentru venituri mai mici de 3.000 lei.
Atenţie: Deducerea personala nu se fractioneaza in functie de numarul de ore in

cazul veniturilor realizate in baza unui contract de munca cu timp partial, la functia de
baza. Sumele reprezentând deducerile personale pentru venitul brut lunar din salarii
cuprins între 1.501 şi 3.000 lei sunt calculate prin rotunjire la 10 lei, în sensul că fracţiunile
sub 10 lei se majorează la 10 lei.
Formarea profesională
Angajatorii au obligatia de a asigura participarea la programe de formare
profesionala pentru toti salariatii, cu suportarea cheltuielilor aferente, astfel:
a) cel putin o data la 2 ani, daca au cel putin 21 de salariati;
b) cel putin o data la 3 ani, daca au sub 21 de salariati.
Formarea profesionala a salariatilor se poate realiza prin urmatoarele forme:

a) participarea la cursuri organizate de catre angajator sau de catre furnizorii de
servicii de formare profesionala din tara ori din strainatate;
b) stagii de adaptare profesionala la cerintele postului si ale locului de munca;
c) stagii de practica si specializare in tara si in strainatate;
d) ucenicie organizata la locul de munca;
e) formare individualizata;
f) alte forme de pregatire convenite intre angajator si salariat.
Atenţie: Angajatorul care are mai mult de 20 de salariati elaboreaza anual si aplica
planuri de formare profesionala, cu consultarea sindicatului sau, dupa caz, a
reprezentantilor salariatilor. Acesta devine anexa la CCM.
Formarea profesională se poate realiza la iniţiativa angajatorului sau a angajatului.
Angajatorul are obligaţia de a înfiinţa un Registru general de evidenţă a salariaţilor
(în prezent, doar în format electronic).
Dosarul de personal
Orice angajator are obligatia:

– de a intocmi un dosar personal pentru fiecare dintre salariati (la angajare);
– de a pastra dosarele de personal in bune conditii la sediul social;
– de a prezenta dosarele de personal inspectorilor de munca, la solicitarea acestora.
Dosarul personal al salariatului cuprinde cel putin urmatoarele documente:
 Copii dupa actele de identitate ale angajatului: buletin/carte de identitate,

certificat de nastere, certificat de casatorie;
 Copii dupa actele de studii/calificari/formare profesionala;
 Formularul de candidatura (inclusiv CV si, eventual, scrisori de referinta);
 Cererea de angajare;
 Informarea prealabila la angajare;
 Certificatul medical apt de angajare de la medicul de medicina a muncii / medicul
de familie;
 Fisa de instruire la angajare privind sanatatea si securitatea in munca;
 Carnetul de munca sau declaratia pe proprie raspundere ca angajatul nu are
carnet de munca;
 Certificatul de cazier judiciar sau declaratia pe proprie raspundere ca angajatul nu
a suferit condamnari;
 Permisul de munca daca angajatul este cetatean strain;
 Fisa postului;
 Contractul individual de munca;
 Actele aditionale si celelalte acte referitoare la executarea, modificarea,
suspendarea si incetarea contractului individual de munca (de exemplu: act
aditional pentru clauza cu privire la formarea profesionala, clauza de

neconcurenta, clauza de mobilitate, clauza de confidentialitate, act aditional
pentru modificari ale salariului sau ale functiei);
 Copii dupa actele de identitate ale persoanelor aflate in intretinere (certificat de
nastere, certificat de casatorie, carte/buletin de identitate etc.);
 Copie dupa livretul militar daca este cazul;
 Copie dupa permisul de conducere daca este cazul;
 Fisele de evaluare a performantelor profesionale;
 Documente privind cercetarea si aplicarea sanctiunilor disciplinare;
Angajatorii pot obţine beneficii4 în situaţii precum:
 Deducearea personală;
 Scutirea de impozit pentru programatori;
 Scutirea de impozit pentru persoanele cu handicap;
 Indemnizaţia de inserţie;
 Încadrarea absolvenţilor: angajatorii care incadreaza in munca, pe durata
nedeterminata, absolventi ai unor institutii de invatamant primesc lunar de la
bugetul de stat, pe o perioada de 12 luni, pentru fiecare absolvent incadrat, o
suma in cuantum de 2.250 lei. (art. 80, Legea nr. 76/2002);
 Încadrarea șomerilor: angajatorii care incadreaza in munca, pe perioada
nedeterminata, someri in varsta de peste 45 de ani, someri care sunt parinti unici
sustinatori ai familiilor monoparentale, someri de lunga durata sau tineri NEET
primesc lunar de la bugetul de stat, pe o perioada de 12 luni, pentru fiecare
persoana angajata din aceste categorii, o suma in cuantum de 2.250 lei, cu
obligatia mentinerii raporturilor de munca sau de serviciu cel putin 18 luni. (art.
85, Legea 76/2002). In alta ordine de idei, angajatorii care incadreaza in
munca someri care, in termen de 5 ani de la data angajarii, indeplinesc conditiile
pentru a solicita pensia anticipata partiala sau de acordare a pensiei pentru
limita de varsta, beneficiaza lunar, pe perioada angajarii, pana la data indeplinirii
conditiilor respective, de o suma in cuantum de 2.250 lei.
 Încadrarea elevilor si studentilor pe perioada vacantelor 5 (conf. Legii nr.
72/2007): Angajatorul care încadrează în muncă elevi și studenți pe perioada
4
Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, M. Of. Nr. 103/2002, cu
modificările și completările ulterioare
vacanțelor beneficiază, pentru fiecare elev și student, de un stimulent financiar

lunar egal cu 50% din valoarea indicatorului social de referință al asigurărilor
pentru șomaj și stimulării ocupării forței de muncă în vigoare.
ATENŢIE: Mai multe informaţii puteţi obţine accesând pagina web a ANOFM:
https://www.anofm.ro/index.html?agentie=&categ=4&subcateg=2
VOLUNTARIATUL
Voluntariatul este activitatea de interes public desfăşurată din proprie iniţiativă de
orice persoană fizică, în folosul altora, fără a primi o contraprestaţie materială.
Contractul de voluntariat este o convenţie cu titlu gratuit, încheiată între o persoană
fizică, denumită voluntar, şi o persoană juridică, denumită organizaţie gazdă, în temeiul
căreia prima persoană se obligă faţă de a doua să presteze o activitate de interes public
fără a obţine o contraprestaţie materială.
Beneficiarul voluntariatului este persoana fizică sau juridică în folosul căreia se
desfăşoară activitatea de voluntariat. Organizaţia gazdă poate fi identică sau diferită de
beneficiarul voluntariatului.
Pregătirea organizaţiei pentru voluntariat se referă la parcurgerea unor paşi
importanţi pentru a ne asigura că ei se simt bineveniţi şi că răspundem motivaţiilor lor
astfel încât activitatea să se desfăşoare sub semnul eficienţei. Paşii în pregătirea
organizaţiei sunt următorii:
1. declararea voluntariatului ca o valoare a organizaţiei;
2. analiza nevoilor organizaţiei în ceea ce priveşte implicarea de voluntari;
3. elaborarea unui set de politici/proceduri;
4. numirea / angajarea unui coordonator de voluntari;
5. redactarea documentelor necesare;
6. alocarea unui buget pentru implicarea voluntarilor.
Recrutarea voluntarilor este procesul prin care organizaţia atrage şi invită oamenii să
se implice în activităţi de voluntariat. Provocarea principală a acestui proces este aceea de
a atrage nu doar suficienţi voluntari, ci şi cei mai potriviţi pentru activităţile desfăşurate.
5
Legea 72/2007 privind stimularea încadrării în muncă a elevilor și studenților, M. Of. Nr. 217/2007, cu modificările și
completările ulterioare
Pregătirea recrutării
Pasul 1 Pasul 2 Pasul 3

Evaluarea nevoii de Analiza posturilor şi Studierea mişcării de
voluntari în elaborarea fişelor de voluntariat şi a
organizaţie post tendinţelor existente
Planificarea recrutării
Pasul 4 Pasul 5 Pasul 6

Focalizarea recrutării Momentul mobillizării Elaborarea procesului
(alegerea grupurilor (calendarul de recrutare
ţintă) activităţilor de
recrutare)
Mesajul Tehnicile de Resursele Persoanele

transmis recrutare necesare implicate
Recrutarea efectivă a voluntarilor
Etapele recrutării voluntarilor
Cele mai răspândite tehnici de recrutare a voluntarilor sunt:

 promovarea prin intermediul mass media;
 folosirea materialelor tipărite (pliante, fluturaţi, afişe);
 recrutarea unu-la-unu (voluntarii existenţi implică un prieten în activităţile
organizaţiei);
 orientare înaintea înscrierii - orientare destinată tuturor celor interesaţi urmată
de completarea formularelor de înscriere;
 prezentări publice;
 recrutarea la evenimente speciale;
 recrutarea prin scrisori personalizate;
 înregistrarea la agenţii specializate pe baza unei oferte a organizaţiei.
Opţiunea pentru una sau mai multe tehnici de recrutare trebuie făcută în funcţie de
nevoia de voluntari identificată în cadrul organizaţiei, descrierile posturilor şi profilurile
candidaţilor, caracteristicile comunităţii şi/sau grupului ţintă către care este orientată
recrutarea şi resursele disponibile.
Selecţia voluntarilor se deosebeşte esenţial de selectarea personalului pentru poziţii

retribuite prin simplul fapt că nu este indicat să spunem „nu” unei persoane care este
dispusă să-şi ofere timpul, abilităţile şi dăruirea de bună voie şi fără a solicita recompense
financiare pentru folosul semenilor săi şi pentru soluţionarea unor probleme comune.
Astfel, cuvântul cheie în ceea ce numim selecţia voluntarilor nu este de fapt „a
selecta” ci „a potrivi”, adică a găsi voluntarul potrivit pentru activităţile organizaţiei şi a
găsi/crea activităţile potrivite pentru voluntarii care vin în organizaţie şi nu se potrivesc nici
unei poziţii deja existente.
Selecţia voluntarilor se poate face prin metode diferite în funcţie de posibilităţile şi
specificul organizaţiei. Între cele mai răspândite instrumente folosite în selectarea
voluntarilor se regăsesc:
• formularele de aplicaţie;
• recomandările;
• interviul.
Orientarea este o oportunitate pentru voluntar - nu numai pentru a se familiariza cu

organizaţia şi activităţile concrete ale acesteia, dar şi pentru a cunoaşte posibilităţile de
instruire existente.
Sesiunea de orientare, sau sesiunea de bun venit, reprezintă procesul prin care noii
voluntari reuşesc să acumuleze cât mai multe informaţii legate de organizaţia în care
doresc să fie voluntari înainte de a începe activitatea. Sesiunea de orientare nu face decât
să răspundă la câteva întrebări simple pe care oricine şi le pune în momentul în care
doreşte să intre într-o organizaţie: De ce să mă implic? Cum să mă implic? Cu cine voi
lucra?
Informaţiile pe care voluntarii trebuie să le primească în cadrul sesiunii de orientare

pot fi transmise prin metode diverse. Câteva posibilităţi:
 cu ajutorul imaginilor: album foto; flip chart; casetă video; retro sau video
proiector - aceste prezentări sunt potrivite pentru grupuri de voluntari care
depăşesc 12 perosane;
 cu ajutorul materialelor tipărite: raportul anual - oferă noului venit informaţii
legate de istoricul şi activităţile organizaţiei; ghid de buzunar adresat voluntarilor
- care să cuprindă toate informaţiile legate de specificul activităţilor organizaţiei,
drepturi şi responsabilităţi şi fişe informative;
 prin comunicare verbală directă: într-o întâlnire formală - sub forma unei sesiuni
de orientare; într-o întâlnire informală - aici coordonatorul de voluntari şi
voluntarul au posibilitatea să se cunoască mai bine.
Voluntarii trebuie instruiţi pentru a învăţa sau a-şi dezvolta abilităţi specifice
necesare în activităţile pe care le vor desfăşura. Toate cursurile trebuie să fie în strânsă
legătură cu poziţia ocupată şi trebuie să vizeze abilităţile specifice necesare şi nu abilităţi
generale.
Etapele organizării unei sesiuni de instruire de succes sunt următoarele:
a) întocmirea planului (identificarea nevoilor şi stabilirea obiectivelor);
b) motivarea voluntarilor (prezentaţi avantajele instruirii);
c) alegerea persoanei care va susţine instruirea;
d) alegerea locaţiei sesiunii de instruire;
e) durata sesiunii de instruire;
f) stabilirea numărului de participanţi;
g) resurse necesare.
Motivarea voluntarilor6 este foarte importantă. Posibili factori de motivare sunt:

 Dorinţa de a se implica în rezolvarea problemelor comunităţii;
 Dobândirea / menţinerea anumitor abilităţi;
 Dorinţa de a petrece timp cu alţi membrii ai familiei implicaţi în activităţi de
voluntariat;
 Dorinţa de a ieşi din casă;
 Dorinţa de a-şi face noi prieteni;
 Dorinţa de a se distra;
 Pentru a fi provocat;
 Pentru a lucra cu un anumit grup de beneficiari;
 Ppentru a fi responsabil cu/de ceva;
 Pentru a fi parte a unui grup sau echipe;
 Pentru a dobândi experienţă de lucru;
 Pentru a întâlni membrii importanţi ai comunităţii;
 Pentru a obţine recunoaştere din partea comunităţii;
 Pentru a se remarca la locul de muncă;
Solicitaţi voluntarului să ordoneze aceşti factori în ordinea importanţei pentru sine,
acordând fiecăruia o ‘notă’ de la 1 la 5. Modul în care voluntarul răspunde va fi relevant
pentru identificarea motivelor implicării sale în activităţi de voluntariat şi va reprezenta un
ghid a ceea ce trebuie realizat în sensul ‘motivării’ sale. Spre exemplu dacă voluntarul
doreşte ca prin voluntariat să se remarce la locul de muncă, o idee care poate fi uşor pusă
în practică este aceea de a trimite o scrisoare de informare adresată firmei unde lucreză
voluntarul.
7.2 Noțiuni de contabilitate și management financiar
ASPECTE CONTABILE
În funcţie de criteriile de mărime, definite prin OMFP 1802/2014, societăţile raportoare

(nu se aplică ONG-urilor) se grupează în trei categorii, astfel: microentităţi; entităţi mici; entităţi
mijlocii şi mari.
6
*** - Motivarea voluntarilor, pp. 1-17, Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis, www.voluntariat.ro, accesat 12
octombrie 2009
Microentităţile sunt entităţile care, la data bilanţului, nu depăşesc limitele a cel puţin
două dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 350.000 EUR;
b) cifra de afaceri netă: 700.000 EUR;
c) numărul mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 10.
Entităţile mici sunt entităţile care, la data bilanţului, nu se încadrează în categoria

microentităţilor şi care nu depăşesc limitele a cel puţin două dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4.000.000 euro;
b) cifra de afaceri netă: 8.000.000 euro;
Entităţile mijlocii şi mari sunt entităţile care, la data bilanţului, depăşesc limitele a cel
puţin două dintre următoarele trei criterii:
a) totalul activelor: 4.000.000 euro;
b) cifra de afaceri netă: 8.000.000 euro;
Din perspectivă fiscală, se face distincție între microîntreprinderi – plătitoare de impozit

pe venit – și celelalte categorii de entități – plătitoare de impozit pe profit. Astfel, conform
Legii 227/20157 microîntreprinderea este definită ca fiind „o persoană juridică română care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:
a) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Cursul de
schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea
exerciţiului financiar în care s-au înregistrat veniturile;
b) capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi unităţile
administrativ-teritoriale;
c) nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau la
instanţele judecătoreşti.”
Conform categoriei în care se încadrează, afacerea socială va trebui să aplice anumite

norme şi reglementări legislative în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea contabilităţii, un
7 Legea nr. 227/08.09.2015 privind Codul Fiscal, M. Of. nr. 688/10.09.2015, cu modificările și completările ulterioare
accent deosebit fiind pus pe întocmirea situaţiilor financiar, conform dimensiunii fiecărei
entități.
Contabilitatea se ţine în limba română şi în monedă naţională. Răspunderea pentru
organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului sau altei persoane care are
obligația gestionării entității. Contabilitatea se organizează şi se conduce, de regulă, în
compartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabilul-şef sau altă
persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii
economice superioare. Contabilitatea poate fi organizată şi pe bază de contracte de prestări-
servicii în domeniu, încheiate cu persoane fizice sau juridice, autorizate, membre C.E.C.C.A.R.
Contabilitatea este o activitate ”specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea,

gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor
obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice ce trebuie să asigure înregistrarea
cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia
financiară, performanţa financiară și alte informații referitoare la activitatea desfășurată, atât
pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali,
creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori”8.
Societăţile au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea financiară, potrivit
Legii contabilității și contabilitatea de gestiune, potrivit reglementărilor elaborate în acest sens.
Contabilitatea financiară = colectarea și tratarea informațiilor prin intermediul conturilor
contabile.
Contabilitatea de gestiune = colectarea şi repartizarea cheltuielilor pe destinaţii, calculul
costului.
Principiile privind organizarea şi conducerea contabilităţii financiare, aplicabile în ţara
noastră, sunt enumerate şi definite prin OMFP 1802/2014:
a. Principiul continuităţii activităţii. “entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea,
fără a intra în stare de lichidare sau reducerea semnificativă a activităţii. O entitate nu va
întocmi situaţiile financiare anuale pe baza principiului continuităţii activităţii dacă organele
de conducere stabilesc după data bilanţului fie că intenţionează să lichideze entitatea sau să
înceteze activitatea acesteia, fie că nu există nicio altă variantă realistă în afara acestora.”
b. Principiul permanenţei metodelor presupune faptul că metodele de evaluare trebuie
aplicate în mod consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.
8 Legea contabilităţii nr. 82/24.12.1991, republicată, M. Of. nr. 454/18.06.2008, cu modificările și completările ulterioare
c. Principiul prudenţei prevede neadmiterea supraevaluării deliberate a elementelor de

activ şi a veniturilor, pe de o parte, şi a subevaluării deliberate a elementelor de datorii şi a
cheltuielilor, pe de altă parte.
d. Principiul contabilităţii de angajamente presupune că efectele tranzacţiilor şi ale altor
evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc şi nu pe măsură
ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit, fiind înregistrate în contabilitate şi
raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente.
e. Principiul intangibilităţii prevede corespondenţa bilanţului de închidere al exerciţiului
financiar precedent cu bilanţul de deschidere al exerciţiului financiar următor. Un exerciţiu
financiar cuprinde o perioadă de 12 luni, respectiv din data de 1 ianuarie anul curent până în
data de 31 decembrie a aceluiaşi an, cu excepția primului an de funcționare a societății când
exercițiului financiar începe la data obținerii codului unic de înregistrare. Anumite entităţi au
însă posibilitatea de a alege un exerciţiu financiar diferit de anul calendaristic.
f. Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii prevede ca, fiecare
componentă elementelor de activ sau de datorii să fie evaluată separat.
g. Principiul necompensării. În virtutea aplicării acestui principiu, este interzisă
compensarea valorilor elementelor ce reprezintă active cu valorile elementelor de datorii,
respectiv a veniturilor cu cheltuielile.
h. Principiul contabilizării şi prezentării elementelor din bilanţ şi din contul de profit şi
pierdere ţinând seama de fondul economic al tranzacţiei sau al angajamentului în cauză. prin
acest principiu se impune ca documentele justificative care stau la baza înregistrările contabile
să reflecte cu exactitate modul în care operațiunile economico-financiare se produc, respectiv să
fie în concordanţă cu realitatea.
i. Principiul evaluării la cost de achiziţie sau cost de producţie prevede că elementele
cuprinse în situațiile financiare să fie, de regulă, evaluate pe baza principiului costului de
achiziţie sau al costului de producţie, cu excepția situațiilor reglementate.
j. Principiul pragului de semnificaţie, prevede că entitatea se poate abate de la cerinţele
referitoare la prezentările de informaţii şi publicare prevăzute prin OMFP 1802/2014 atunci când
efectele respectării lor sunt nesemnificative. ”Informaţiile sunt semnificative dacă omiterea sau
prezentarea lor eronată ar putea influenţa deciziile pe care utilizatorii le iau pe baza
informaţiilor financiare privind o anumită entitate raportoare.” 9 Pragul de semnificaţie se
calculează, de o mare parte a entităților, folosind următorii indicatori: profit brut (0,5%-1%);
9 Fundația IFRS, QC11, www.iasb.org, online http://www.mf.gov.md/ro/actnorm/contabil/standartraport, accesat 23.07.2015
cifră de afaceri (0,5%-1%); total active (1%-2%); activul net (2%-5%); profit după impozitare
(5%-10%)10.
Categoriile de utilizatori ai informației contabile sunt:
 utilizatorii interni (manageri, administratori)
 utilizatorii externi (investitori, acţionari, furnizori, salariaţi, parteneri comerciali,
creditori, administraţia statului, analiştii financiari, publicul etc.).
Cum trebuie să fie informația contabilă pentru a fi utilă?

 Relevantă: sunt informaţiile care au capacitatea de a genera o diferenţă în deciziile luate
de utilizatori.
 Reprezentare exactă: informaţia trebuie să fie completă, neutră şi fără erori.
 Comparabilă: permite utilizatorilor să identifice şi să înţeleagă asemănările şi diferenţele
dintre elemente.
 Verificabilă: asigură utilizatorii că informaţiile pot fi folosite cu încredere, că ele
reprezintă exact fenomenele economice pe care îşi propune să le reprezinte.
 Inteligibilă: se referă la clasificarea, caracterizarea şi prezentarea informaţiilor în mod clar
şi concis.
Manualul de politici contabile este obligatoriu, fiind răspunderea administratorului. O
structură informativă a manualului de politici contabile poate fi prezentată astfel: informații
generale (cadrul general de raportare, principii contabile, reguli generale de evaluare,
evenimente ulterioare datei bilanțului, corectarea erorilor contabile etc.), politici contabile
specifice (privind activele imobilizate, activele circulante, datoriile pe termen scurt și lung,
privind capitalul, provizioanele, subvențiile, cheltuielile, veniturile și rezultatul, documentația
utilizată în contabilitate), proceduri contabile, prin care se operaționalizează politicile:
generalități contabile, întocmirea documentelor justificative, gestionarea imobilizărilor,
numerar, calculul și înregistrarea salariilor, gestionarea achizițiilor, gestionarea datoriilor către
furnizori, întocmirea situațiilor financiare, inventarierea, modificarea politicilor contabile,
prevenirea fraudelor, raportarea informației contabile etc.
Documentele de evidenţă reprezintă înscrisuri în care se consemnează operaţiunile

economico-financiare desfăşurate de entitate în momentul efectuării lor. Ele stau la baza
10Colectivul Ministerului Finanţelor Publice, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, partea I, Ed.
Economică, Bucureşti, 2001, pp. 317-318
înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Consemnarea în astfel de documente se face letric şi/sau cifric în etalon natural şi/sau valoric.
Importanţa documentelor constă în următoarele:
a. fac dovada efectuării operaţiilor consemnate;
b. stau la baza efectuării controlului economic şi financiar;
c. au caracter probatoriu în justiţie în caz de litigii.
Indiferent de natura elementelor consemnate, documentele cuprind, de regulă,

următoarele elemente principale ce conferă caracterul de documente justificative pentru
înregistrarea în contabilitate11:
 denumirea documentului;
 denumirea / numele şi prenumele şi, după caz, sediul persoanei juridice / adresa
persoanei fizice care întocmeşte documentul;
 numărul documentului şi data întocmirii acestuia;
 menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiunii economico-financiare
(când este cazul);
 conţinutul operaţiunii economico-financiare şi, atunci când este necesar, temeiul
legal al efectuării acesteia;
 datele cantitative şi valorice aferente operaţiunii economico-financiare efectuate,
după caz;
 numele şi prenumele, precum şi semnăturile12 persoanelor care răspund de
efectuarea operaţiunii economico-financiare;
 forma juridică, codul de identificare fiscală şi capitalul social, după caz, ale
participanților la operațiunile economico-financiare
Entitățile au posibilitatea de a adapta modelele documentelor financiar-contabile în

funcție de necesitățile proprii, cu condiția menținerii elementelor principale de mai sus și a
normelor de întocmire și utilizare a acestora. De asemenea, se pot utiliza fie formulare
pretipărite, fie formulare editate în cadrul entității iar numărul de exemplare se stabileşte prin
proceduri proprii.
11OMFP nr. 2634/05.11.2015 privind documentele financiar-contabile, M. Of. nr. 910 bis/09.12.2015
12În situația în care documentele justificative și contabile sunt întocmite şi preluate în contabilitate prin utilizarea sistemelor informatice
de prelucrare automată a datelor, semnătura nu constituie element obligatoriu. Entitatea este însă obligată să stabilească, prin proceduri
proprii, modalităţi de identificare a persoanelor care au iniţiat, dispus şi aprobat, după caz, efectuarea operaţiunilor respective.
Documentele justificative angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat

şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate.
Documentele justificative sunt prelucrate, centralizate și înregistrate în contabilitate. În
urma acestor operațiuni sunt generate documentele contabile (registre, jurnale, fişe, note etc.)
ce pot fi întocmite manual sau prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a
datelor. Elementele obligatorii ale documentelor contabile sunt următoarele13:
 denumirea entităţii;
 data întocmirii documentului contabil;
 felul, numărul şi data documentului justificativ;
 sumele corespunzătoare operaţiunilor efectuate;
 conturile sintetice şi analitice debitoare şi creditoare;
 semnătura persoanei responsabile cu întocmirea documentelor contabile.
Înscrierea datelor în documentele justificative se poate face manual (cerneală, pix cu

pastă) sau prin utilizarea sistemelor informatice de prelucrare automată a datelor, astfel încât
acestea să fie lizibile, nefiind admise ştersături, modificări sau alte asemenea procedee, precum
şi lăsarea de spaţii libere între operaţiile înscrise în acestea sau file lipsă.
Dacă se greşeşte la întocmirea unui document se face apel la aşa numitul “şters
contabil”, adică textul sau suma greşită se barează cu o linie, astfel încât să se poată citi ce a
fost scris iar alături se completează corect textul sau suma sub semnătura celui care a efectuat
corectura şi cu indicarea datei efectuării corecturii. Corectarea se face în toate exemplarele
documentului.
Nu sunt admise corecturi pe documente privind încasări şi plăţi în numerar (chitanţe,
state de plată a salariilor, liste de avans chenzinal etc.), pe documente bancare (ordine de plată,
foi de vărsământ, cecuri, cambii, bilete la ordin etc.) și alte documente pentru care sunt
prevăzute în reglementări asemenea restricții. În cazul completării greşite a unor astfel de
documente, ele se anulează și se păstrează sau rămân în carnetul respectiv, în locul lor
întocmindu-se un alt document corect. Daca documentele sunt completate informatic,
corecturile sunt admise numai înainte de prelucrarea acestora.14
Documentele justificative, registrele de contabilitate și alte documente financiar-
contabile sunt păstrate de entitate, pe suport de hârtie sau electronic, la domiciliul fiscal sau
sediile secundare. OMFP 2634/2015 prevede următoarele termene de păstrare:
13 OMFP nr. 2634/05.11.2015 privind documentele financiar-contabile, M. Of. nr. 910 bis/09.12.2015
 timp de 50 ani cu începere de la data încheierii exerciţiului în cursul căruia au fost

întocmite, pentru statele de salarii;
 timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului în cursul căruia au fost
întocmite, pentru registrele şi documentele justificative şi contabile, cu excepţia celor
menționate în Anexa 4 a OMFP 2634/2015;
 timp de 5 ani pentru documentele menționate în Anexa 4 a OMFP 2634/2015
(exemple: notă de recepție și constatare de diferențe, bond de consum, fișă de
magazie, listă de inventariere, chitanță, ordin de deplasare etc.), dacă necesităţile
proprii ale entităţii nu impun păstrarea acestora o perioadă mai mare de timp.
 pe perioada corespunzătoare duratei de viaţă utilă a bunurilor pentru documentele
ce atestă provenienţa acestora iar durata lor de viaţă este mai mare de 5 ani.
Arhivarea documentelor justificative şi contabile se face în conformitate cu unele reguli

generale, astfel15:
 documentele se grupează în dosare numerotate și şnuruite;
 gruparea documentelor în dosare se face cronologic şi sistematic, în cadrul fiecărui
exerciţiu financiar la care se referă;
 dosarele conţinând documente contabile se păstrează în spaţii special amenajate,
asigurate împotriva degradării, distrugerii sau sustragerii, dotate cu mijloace de
prevenire a incendiilor;
 evidenţa documentelor la arhivă se ţine cu ajutorul Registrului de evidenţă conform
Legii 16/199616, fiind evidenţiate dosarele şi documentele contabile intrate în arhivă,
precum şi mişcarea acestora în decursul timpului.
În contabilitatea financiară sunt evidențiate următoarele structuri:
 active;
 datorii;
 capitaluri proprii;
 structuri privind valorile rectificative şi valorile de regularizare;
 cheltuieli;
 venituri;
 rezultat.
16 Legea nr. 16/02.04.1996 – Legea Arhivelor Naționale, republicată, M. Of. nr. 293/22.04.2014
Contabilitatea veniturilor persoanei juridice fără scop patrimonial se ţine distinct pe

feluri de activităţi, respectiv:
 activităţi fără scop patrimonial;
 activităţi cu destinaţie specială potrivit legii;
 activităţi economice, iar în cadrul acestora pe feluri de venituri, după natura lor.
Veniturile din activităţile fără scop patrimonial cuprind:

 venituri din cotizaţiile şi contribuţiile băneşti sau în natură ale membrilor şi
simpatizanţilor;
 venituri din taxele de înregistrare stabilite potrivit legislaţiei în vigoare;
 venituri din donaţii şi sume sau bunuri primite prin sponsorizare;
 venituri din dobânzile şi dividendele obţinute din plasarea disponibilităţilor
rezultate din activităţile fără scop patrimonial;
 venituri pentru care se datorează impozit pe spectacole;
 resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale şi subvenţii
pentru venituri;
 venituri din acţiuni ocazionale, utilizate în scop social sau profesional, potrivit
statutului de organizare şi funcţionare;
 venituri rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea
persoanelor juridice fără scop patrimonial, altele decât cele care sunt sau au fost
folosite în activitatea economică;
 alte venituri din activităţile fără scop patrimonial, care cuprind:
 venituri din cote-părţi primite potrivit statutului;
 ajutoare şi împrumuturi nerambursabile din ţară şi din străinătate şi subvenţii
pentru venituri;
 venituri din despăgubiri de asigurare - pagube şi din subvenţii pentru evenimente
extraordinare şi altele similare;
 venituri din diferenţe de curs valutar rezultate din activităţile fără scop
patrimonial;
 venituri din provizioane şi ajustări pentru depreciere privind activitatea de
exploatare;
 venituri financiare din ajustări pentru pierdere de valoare;
 venituri obţinute din vize, taxe şi penalităţi sportive sau din participarea la
competiţii şi demonstraţii sportive;
 veniturile obţinute din reclamă şi publicitate, potrivit legislaţiei în vigoare;

 alte venituri din activităţile fără scop patrimonial.
Veniturile cu destinaţie specială, cuprind venituri reglementate de legi speciale şi

cuprind:
 venituri cu destinaţie specială din aplicarea timbrului literar, cinematografic,
teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment;
 alte venituri cu destinaţie specială, potrivit legii.
Veniturile din activităţi economice cuprind:

a. venituri din exploatare:
 venituri din vânzarea de produse şi mărfuri, executări de lucrări şi prestări de
servicii;
 venituri din variaţia stocurilor, reprezentând variaţia în plus (creştere) sau în
minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de
produse şi producţie în curs de la sfârşitul perioadei şi valoarea stocurilor
iniţiale ale produselor şi producţiei în curs, neluând în calcul ajustările pentru
depreciere reflectate;
 venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şi
cheltuielilor efectuate de entitate pentru ea însăşi, care se înregistrează ca
active imobilizate corporale şi necorporale;
 venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru
acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte
subvenţii de care beneficiază entitatea;
 alte venituri din exploatarea curentă, cuprinzând veniturile din creanţe
recuperate şi alte venituri din exploatare.
b. venituri financiare:
 venituri din imobilizări financiare;
 venituri din investiţii pe termen scurt;
 venituri din creanţe imobilizate;
 venituri din investiţii financiare cedate;
 venituri din diferenţe de curs valutar;
 venituri din dobânzi;
 venituri din sconturi primite în urma unor reduceri financiare;

 alte venituri financiare.
În cadrul categoriilor de cheltuieli după natura lor, conturile de cheltuieli se dezvoltă

obligatoriu în analitice distincte pe feluri de activităţi, respectiv activităţi fără scop
patrimonial, activităţi cu destinaţie specială potrivit legii, şi activităţi economice, iar în
continuare se pot dezvolta în analitic în funcţie de necesităţile impuse de anumite
reglementări sau potrivit necesităţilor proprii ale persoanei juridice fără scop patrimonial;
Excedentul/profitul sau deficitul/pierderea se stabileşte cumulat de la începutul
exerciţiului financiar.
Inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii17

reprezintă ansamblul operaţiunilor prin care se constată existenţa tuturor acestor elemente,
cantitativ-valoric sau numai valoric, după caz, în gestiunea entităţii, la data la care aceasta se
efectuează.
Momentele obligatorii ale inventarierii: la începutul activităţii, cel puţin o dată pe an pe
parcursul funcţionării sale, în cazul fuzionării, divizării sau încetării activităţii”, precum şi în
următoarele situaţii18:
 în cazul modificării preţurilor;
 la cererea organelor de control;
 ori de câte ori există indicii unor lipsuri sau plusuri în gestiune;
 cu ocazia predării-primirii gestiunii;
 cu prilejul reorganizării gestiunilor;
 ca urmare a calamităţilor naturale, forţă majoră sau alte cazuri prevăzute de lege.
Răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine

administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării
elementelor de activ şi de pasiv şi care elaborează şi transmit comisiilor de inventariere
proceduri scrise adaptate la specificul activităţii.
Inventarierea se efectuează de către comisii de inventariere formate din cel puţin două
persoane, numite prin decizie scrisă emisă de persoanele autorizate, care au şi obligaţia de a
17 OMFP nr. 2861/09.10.2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii, M. Of. nr. 704/20.10.2009
18 Idem
lua măsuri pentru crearea condiţiilor corespunzătoare de lucru pentru comisiile de inventariere.
În decizia de inventariere este obligatoriu să se menţioneze componenţa comisiei, numele
responsabilului comisiei, modul de efectuare a inventarierii, gestiunile supuse inventarierii,
data de începere şi terminare a operaţiunilor. Din comisiile de inventariere nu pot face parte
gestionarii depozitelor supuse inventarierii, contabilii care ţin evidenţa gestiunii respective,
auditorii interni sau statutari. În condiţiile în care entităţile nu au niciun salariat care să poată
efectua operaţiunea de inventariere, aceasta se efectuează de către administratori.
Inventarierea şi evaluarea elementelor de activ, datorii şi capitaluri proprii se pot efectua
atât cu salariaţii proprii, cât şi pe bază de contracte de prestări de servicii încheiate cu persoane
juridice sau fizice cu pregătire corespunzătoare.
Membrii comisiilor de inventariere nu pot fi înlocuiţi decât în cazuri bine justificate şi
numai prin decizie scrisă, emisă de către cei care i-au numit.
Pentru desfăşurarea corespunzătoare a inventarierii este indicat, dacă este posibil, să se
sisteze operaţiunile de intrare-ieşire a bunurilor supuse inventarierii. Dacă nu, se prevede
crearea unei zone tampon iar operaţiunile se vor efectua numai în prezenţa comisiei de
inventariere, care va menţiona pe documentele respective „primit în timpul inventarierii” sau
”eliberat în timpul inventarierii”.
Toate elementele supuse inventarierii, grupate pe locuri de depozitare, gestiuni şi

categorii de bunuri, sunt înscrise în “Listele de inventariere” (cod 14-3-12), ce vor fi semnate de
către persoanele împuternicite să efectueze inventarierea.
Rezultatele inventarierii se stabilesc prin compararea datelor constatate faptic şi înscrise
în listele de inventariere cu cele din evidenţa tehnic-operativă şi contabilitate fiind sintetizate
în “Procesul verbal de inventariere” întocmit şi semnat de comisia de inventariere la sfârşitul
acestei operaţiuni care cuprinde unele aspecte ce s-au desprins în urma inventarierii. La
procesul verbal se anexează:
 decizia de numire a comisiei de inventariere;
 declaraţia de inventar luată de către comisie de la gestionar înaintea începerii
inventarierii;
 listele de inventariere, semnate pe fiecare filă de către membrii comisiei de
inventariere şi de către gestionar, în care sunt înscrise cu cerneală sau pix, fără
ştersături şi spaţii libere, bunurile sau valorile inventariate. Ele servesc ca document
pentru stabilirea lipsurilor sau plusurilor de valori materiale constatate cu ocazia
inventarierii;
 extrasele transmise spre confirmare debitorilor şi creditorilor;

 alte documente apreciate ca fiind necesare de către comisia de inventariere.19
Procesul verbal de inventariere, împreună cu anexele sale este predat comisiei centrale
de inventariere sau conducătorului entității.
Setul complet al situaţiilor financiare are următoarele componente:

a. Bilanţ;
b. Cont de profit şi pierdere;
c. Situaţia modificărilor capitalului propriu;
d. Situaţia fluxurilor de trezorerie;
e. Note explicative la situaţiile financiare anuale.
Setul complet se întocmeşte de către entitățile mijlocii și mari (depășesc la data

bilanțului limitele a cel puțin două din următoarele trei criterii: totalul activelor 4.000.000 euro,
cifra de afaceri netă 8.000.000 euro, număr mediu de salariați 50).
Entitățile mici (care nu pot fi încadrate ca microentități iar la data bilanțului nu depășesc
limitele a cel puțin două din criteriile menționate anterior) întocmesc situații financiare anuale
care cuprind:
a. bilanț prescurtat,
b. cont de profit şi pierdere,
c. notele explicative la situațiile financiare anuale.
Microentitățile (nu depășesc la data bilanțului limitele a cel puțin două din următoarele
trei criterii: totalul activelor 350.000 euro, cifra de afaceri netă 700.000 euro, număr mediu de
salariați 10) întocmesc bilanț prescurtat și cont prescurtat de profit şi pierdere, neavând
obligativitatea întocmirii notelor explicative.
MANAGEMENT FINANCIAR
Bugetarea, activitate esenţială în managementul financiar al afacerii sociale, se

referă la întocmirea unor bugete anuale, în care se cuantifică şi se alocă resursele necesare,
19OMFP nr. 2861/09.10.2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor,
datoriilor şi capitalurilor proprii, M. Of. nr. 704/20.10.2009
stabilindu-se responsabilităţile pentru realizarea misiunii şi obiectivelor organizaţiei. Astfel,

managementul prin bugete este sistemul ce asigură previziunea, controlul şi evaluarea
activităţilor şi ale principalelor sale componente, procesuale şi structurale, cu ajutorul
bugetelor20.
Noţiunea de “buget” este întâlnită adesea în literatură, în limbajul de specialitate,
dar şi în limbajul curent. În accepţiune curentă, bugetul este definit ca fiind “un plan
financiar, prin intermediul căruia se prevăd, în expresie financiară, cotele părţi din
ansamblul resurselor aferente realizării unui obiectiv de către o anumită subdiviziune
organizatorică”21. O altă definiţiei este dată de Nicolescu Ovidiu şi Verboncu Ion, astfel:
“bugetul – ca important instrument managerial – asigură, în expresie financiară,
dimensionarea obiectivelor, cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor la nivelul centrelor de
gestiune şi, în final, evaluarea eficienţei economice prin compararea rezultatelor cu nivelul
bugetat al acestora”.
Mulţi manageri conduc afacerea fără a avea o viziune unitară asupra ei. În încercarea
lor de a supravieţui de la săptămână la săptămână, sau de la lună la lună, ei omit un
instrument foarte important – bugetul. Aţi plecat vreodată într-o călătorie fără să vă
gândiţi ce veţi avea nevoie pe drum, cum veţi transporta totul, etc.? Cu siguranţă că nu. Ei
bine, la fel se întâmplă, sau ar trebui să se întâmple, şi în afaceri. Bugetul este transpunerea
în cifre a planului de afaceri al afacerii sociale. În forma lui cea mai simplă, el este o
previziune a veniturilor şi cheltuielilor. Încă de la început, bugetul va ajuta managerii să
justifice fiecare activitate planificată pentru o anumită perioadă. Dacă vor cunoaşte
costurile posibile pentru fiecare dintre activităţile lor, vor putea preveni orice problemă
financiară.
Structura de bază a bugetului este dată de : obiectul/aria afacerii la care se referă
(exemplu: bugetul de venituri şi cheltuieli, bugetul activităţii generale, bugetul activităţii de
investiţii, bugetul activităţilor sociale etc.), activităţile pentru care se detaliază şi se
construieşte bugetul (spre exemplu, bugetul se detaliază pe următoarele activităţi: pentru
producţia produsului X, pentru activitatea de prestări servicii, pentru activitatea de
20
Nicolescu Ovidiu. Verboncu Ion – Management, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 356
21
Dima Ioan Constantin (coord) – Economia şi gestiunea firmei, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 419
transport etc.), structura organizatorică pentru care se construieşte bugetul (spre exemplu,
bugetul se construieşte de către sucursala X de producţie ambalaje, departamentul
comercial etc.), lista de indicatori care compun bugetul. Se observă că bugetul este
dependent de două dimensiuni: activităţi şi structura organizatorică; se manifestă prin
intermediul unei liste de indicatori şi în două forme: prevăzut şi realizat.
Punctul de plecare în estimarea necesităţilor viitoare de fonduri este previziunea
vânzărilor22, pentru o anumită perioadă viitoare. Previziune corectă a vânzărilor este vitală
pentru succesul afacerii sociale pe termen lung. Astfel, că bugetul vânzărilor, de care
depind celelalte bugete, poate fi considerat buget director.
Bugetul de bază face parte din bugetul anual şi permite acoperirea costurilor de
bază ale organizaţiei. În acest capitol bugetar pot fi incluse costuri de comunicaţie (
telefon, fax, Internet, corespondenţă), costuri de personal, costuri administrative (chirie
sediu, cheltuielile legate de utilităţi), cheltuieli legate de întreţinerea mijloacelor de
transport din dotare.
Bugetul de programe este cel căruia trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie, el
este cel care susţine întreaga activitate a organizaţiei.
Bugetul de investiţii aici sunt trecute sumele alocate realizări unor achiziţii majore
de lungă durată ale organizaţie.
Bugetul pentru echipament include sumele necesare achiziţionării de echipament
necesar organizaţiei cum ar calculatore, copiator, imprimanta, etc.
INDICATORI DE ANALIZĂ FINANCIARĂ
Indicatori calculați pe baza bilanțului
A. Ratele privind structura activului
Aceste rate stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ bilanţier în
totalul activului, oferind posibilitatea exprimării bilanţului în procente.
22
Halpern, Paul; Weston, J. Fred; Brigham, F. Eugene – Finanţe manageriale, traducere, Ed. Economică, Bucureşti, 1998,
p. 145
Cele mai frecvent utilizate, dar şi recomandate de literatura de specialitate, se consideră

a fi următoarele:
a. Rata activelor imobilizate (RI), determinată ca raport procentual între activul
imobilizat net şi activul total, măsoară gradul de investire a capitalului în cadrul
firmei.
b. Rata activelor curente (RC), evidenţiază pondere deţinută de activele curente în
totalul activelor.
B. Ratele privind structura datoriilor şi a capitalurilor proprii
a) Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă ponderea deţinută de capitalul permanent

(format din datoriile pe termen lung şi capitalurile proprii) în totalul resurselor.
Preponderenţa capitalului permanent în resursele financiare reflectă caracterul
permanent al finanţării activităţii, conferind grad ridicat de siguranţă prin stabilitate
în finanţare. Valoarea minimă care conferă o stabilitate acceptabilă este de minim
50%;
b) Rata autonomiei financiare globale (RAFG), determinată ca raport procentual dintre
capitalurile proprii şi totalul resurselor, arată cât din utilizările întreprinderii sunt
finanţate din resurse proprii. Valoarea minim admisibilă este de 33%, deşi se
consideră că sursele proprii ar trebui să contribuie la finanţare într-o proporţie de
cel puţin 50%. Sub valoarea minim admisibilă întreprinderea se află într-o situaţie
nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate;
c) Rata de îndatorare globală (RIG) măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durata
şi originea lor, în totalul resurselor. Această rată prin natura ei este subunitară şi pe
măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv
autonomia financiară creşte.
C. Ratele de îndatorare
Ratele de îndatorare pun în evidenţă componenţa fondurilor împrumutate dar şi

repartiţia capitalurilor permanente între fondurile proprii şi cele împrumutate pe termen lung.
Se pot stabili:
a) Gradul de îndatorare (GÎ) arată partea din activele întreprinderii finanţată de
creditori în comparaţie cu partea finanţată din resurse proprii. Se determină ca
raport procentual între datoriile totale şi capitalurile proprii. Cu cât nivelul acestui
indicator este mai mare (valoarea maximă acceptată se consideră a fi 30%), cu atât
obligaţiile firmei sunt mai stricte iar situaţia sa mai riscantă;
b) Rata datoriilor financiare (RDF) exprimă gradul de îndatorare pe termen lung şi se
determină ca raport procentual între capitalurile împrumutate pe termen lung şi
capitalurile permanente. Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite
bancare pe termen lung dacă rata datoriilor financiare este mai mică de 50%;
c) Rata independenţei financiare (RIF) oglindeşte măsura în care întreprinderea îşi
utilizează fondurile proprii şi exprimă gradul de independenţă faţă de creditorii
permanenţi. Se calculează prin raportarea capitalurilor proprii la capitalurile
permanente. În mod tradiţional, bancherii pretind ca acest indicator să fie mai mare
de 50%;
d) Gradul de acoperire a dobânzilor (GAD), determinat ca raport între profitul înaintea
impozitării şi deducerii cheltuielilor privind dobânzile şi cheltuielile privind
dobânzile. Valoarea acestui indicator trebuie să fie cât mai ridicată (obligatoriu
supraunitară);
D. Ratele de lichiditate şi solvabilitate
Lichiditatea caracterizează capacitatea întreprinderii de a-şi achita obligaţiile la scadenţă

şi de a face faţă unor nevoi neprevăzute de disponibilităţi băneşti. Solvabilitatea arată
capacitatea întreprinderii de a-şi achita obligaţiile totale din resursele totale. Pe baza
solvabilităţii se poate evalua riscul incapacităţii totale de plată pe termen lung. Pentru a analiza
lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii, cel mai adesea se utilizează:
a) Rata lichidităţii curente (RLC) care arată măsura în care datoriile curente pot fi
acoperite pe seama activelor curente (raportul dintre activele curente şi datoriile
curente). Valoarea minimă acceptabilă este de 1,00, sub acest nivel firma aflându-se
în pericol de incapacitate de plată. Valoarea maximă acceptată este de 2,00, peste
acest nivel considerându-se că nu se utilizează corespunzător activele curente;
b) Rata lichidităţii rapide (RLR) exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi achita
obligaţiile curente din creanţe şi disponibilităţi băneşti. Se determină ca raport între
activele curente, mai puţin stocurile, şi obligaţiile curente. Valoarea minim
acceptabilă este de 0,65, sub acest nivel firma aflându-se în pericolul incapacităţii de
plată. Valoarea maxim acceptabilă este de 1,00, peste acest nivel considerându-se că
nu se utilizează corespunzător activele curente;
c) Rata lichidităţii imediate (la vedere) (RLI) caracterizează capacitatea de rambursare
instantanee a obligaţiilor curente pe seama lichidităţilor deja existente. Se stabileşte
ca raport între disponibilităţi şi obligaţii curente;
d) Rata solvabilităţii generale (RSG), ca raport între totalul activelor şi totalul datoriilor,
arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama activelor întreprinderii.
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, ceea ce semnifică că firma are capacitatea de
a-şi achita obligaţiile băneşti, imediate şi îndepărtate, faţă de terţi;
E. Ratele de gestiune a activităţii generale a întreprinderii
Pentru a determina modul în care se derulează activitatea, se utilizează o multitudine de

rate de gestiune. Toate aceste rate presupun, în principiu, comparaţii între cifra de afaceri şi
diferite elemente ale activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii. Există două modalităţi de
exprimare a acestor rate, astfel:
 ca număr de rotaţii (Nr. rot.) prin cifra de afaceri, exprimându-se de câte ori un
element de activ sau de pasiv se transformă în lichidităţi. Pentru ca activitatea să fie
considerată performantă, aceşti indicatori trebuie să se situeze la niveluri cât mai
ridicate, adică elementul de bilanţ să participe la cât mai multe cicluri de producţie. Se
determină conform următoarei relaţii:
CA 23
Nr.rot. 
post de bilanţ
 durata în zile a unei rotaţii (Dz) arată durata medie în care elementul analizat parcurge
întregul ciclu economic şi se reîntoarce în întreprindere sub forma iniţială bănească. În
cazul în care ratele de rotaţie se exprimă în această formă, pentru ca firma să fie
performantă, indicatorii trebuie să se situeze la niveluri cât mai scăzute ceea ce
înseamnă o recuperare mai rapidă a elementului analizat sub formă bănească. Modelul
general de calcul este:
23
În calculul cifrei de afaceri nu se iau în considerare taxele (TVA)
post de bilanţ
Dz   365
CA
Indicatori calculați pe baza contului de profit și pierdere
Rentabilitatea comercială
În general, rata de rentabilitate comercială arată rezultatul brut din exploatare aferent
cifrei de afaceri. Indicatorul exprimă eficienţa valorificării produselor şi caracterizează eficienţa
politicii comerciale şi a politicii de preţuri adoptate de întreprindere. Relaţia de calcul este:
RE
Rrc 
CA
unde:
Rrc = rata rentabilităţii comerciale;
RE = rezultatul exploatării;
CA = cifra de afaceri
Rentabilitatea economică
Rentabilitate economică vizează eficienţa capitalului economic alocat activităţii
productive a întreprinderii. În expresie generală, rata de rentabilitate economică (Rre) se
determină ca raport între profitul brut şi capitalul total (total active).
PC PE
Rre   100 Rre   100
AT AE
profit net  dobânzi

Rre  100
capitaluri proprii  datorii financiare
unde:
PC = profit curent;
AT = total active;
PE = profit din exploatare;
AE = active de exploatare;
CP = capital permanent.
Rentabilitatea financiară
Rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii pe care acţionarii l-au
făcut prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii. Rentabilitatea financiară remunerează
proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende către aceştia şi prin majorarea
rezervelor care, în fapt, reprezintă o creştere a averii proprietarilor. Poate fi determinată pe
baza relaţiei:
profit net
Rrf 
capitaluri proprii
Este de dorit ca rata rentabilităţii financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii
pentru a face acţiunile întreprinderii mai atractive şi pentru a creşte cursul lor bursier. Pentru
firmele care cotează la bursă se poate calcula un randament bursier al acţiunilor, determinat de
câştigul de capital prin creşterea cursului acţiunilor şi de dividendele ce revin pe acţiune.
7.3 Marketingul afacerii sociale
Unul dintre cel mai cunoscut concept modern de marketing antreprenorial este cel
dezvoltat de Levinson (1998). El a introdus termenul de „guerrilla marketing” care
reprezintă o abordare a marketingul care se bazează pe utilizarea creativă a resurselor
disponibile şi pe utilizarea unui mix de tehnici comunicaţionale inovative. Abordarea lui
Levinson este limitată de faptul că este mai mult o abordare tactică decât strategică şi se
concentrează mai mult pe instrumentele promoţionale în detrimentul celorlalte variabile
de marketing. Acest tip de marketing este recomandat pentru cei care iniţiază şi conduc o
afacere mică. Un alt concept dezvoltat în ultima vreme este cel de „buzz marketing” sau
„marketing viral”. Acesta are la bază principiile de difuzare inovative şi conceptul de
dezvoltare pe orizontală decât pe verticală. Aceste două concepte au fost utilizate cu
succes de către Hotmail.com, Ebay.com, etc.
 publicitatea produselor se face pe tavanul unui magazin detailist

 un nou restaurant oferă coafezelor din oraş sau de pe o anumită arie o masă
gratuită imediat după deschidere pentru a valorifica publicitatea din gură în

gură (word of mouth)
 identicarea „campionilor” (clienţii cheie) şi investirea în aceştia
 crearea de ştiri pentru ziarul local: un magazin care vinde computere realizează
un training pentru copii dezavantajaţi, sau proprietarul poate face ceva ieşit din
comun
 întreprinzătorul se implică activ în grupurile comunitare
 publicitate reciprocă: două afaceri se menţionează reciproc în materialele lor
publicitare
 articole scrise pentru ziare
 oferirea de cupoane sau carduri pentru reduceri de preţ
 utilizarea creativă a linkurilor de website
Exemple de tactici de guerrila marketing:
Indiferent de diferitele abordări ale marketingului, ceea ce trebuie să reţineţi este

următorul lucru:
MARKETING ≠ VÂNZARE
Marketingul nu trebuie confundat cu activitatea de vânzare.Vânzarea se
concentrează pe nevoile vânzătorului, pe când marketingul se concentrează pe nevoile
cumpărătorului.
Dacă vedem marketingul ca pe o simplă activitate de vânzare, obţinem profit doar
pe termen scurt. În această viziune, clientul nu face parte din afacarea noastră, ci este doar
un accesoriu.
MARKETING = SATISFACEREA CLIENŢILOR +PROFIT
Această ecuaţie fundamentală a marketingului s-ar putea traduce astfel: marketingul
ajută firma să-şi concentreze eforturile pentru satisfacerea clienţilor în aşa fel încât să
obţină un profit satisfăcător.
Din această ecuaţie se observă că în centrul atenţiei sunt puşi clienţii. Ceea ce
trebuie să ştiţi despre aceştia sunt următoarele: fac parte din afacerea noastră; nu depind
de noi, însă noi depindem de ei; nu-i onorăm servindu-i, ci ei ne onorează pe noi dându-ne
şansa să o facem.
Un cunoscut manager spunea că există două reguli de marketing de care orice ce
afacere trebuie să ţină cont: Clientul are întotdeauna dreptate iar atunci când acesta nu
are dreptate se aplică regula numărul 1. Pe scurt putem spune CLIENTUL ESTE REGELE.
Mediul de marketing
În activitatea oricărei firme, mediul său ambiant joacă un rol esenţial în definirea
strategiilor sale, în sesizarea şi folosirea oportunităţilor de dezvoltare, constituind practic
suportul realizării obiectivelor de creştere economică, de profitabilitate sau doar de
supravieţuire.
Asigurarea resurselor umane, materiale, financiare şi informaţionale, de care firma
are nevoie pentru funcţionarea şi dezvoltarea sa nu este posibilă, cantitativ şi calitativ fără
luarea în considerare a factorilor de mediu.
Ce înţelegem prin mediul firmei?
Mediul ambiant include toate elementele exogene firmei, de natură economică,
tehnică, politică, demografică, culturală, ştiinţifică, organizatorică, juridică, educaţională şi
ecologică ce marchează stabilirea obiectivelor acesteia, obţinerea resurselor necesare,

adoptarea şi aplicarea deciziilor de realizare a lor.
Componentele mediului firmei pot fi structurate în 2 mari componente:
 Macromediul
 Micromediul
Componentele macro şi micromediul firmei se pot prezenta schematic astfel:
Sursa: Drumea Cristina, teza de doctorat: Analiza mediului concurenţial în

diagnosticul strategic al firmei, Bucureşti, 2003
Prima şi cea mai importantă categorie de factori ai mediului ambiant, cu
impact semnificativ asupra firmei, o reprezintă factorii economici, dintre care cei mai
importanti sunt :
 Piaţa internă
 Piaţa externă
 Pârghiile economico-financiare
 Sistemul bancar
 Bursa de valori
 Regimul investiţiilor
Din categoria factorilor de management fac parte :
 Strategia naţională economică
 Sistemul de organizare a economiei naţionale
 Modalităţi de coordonare
 Mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte firma respectivă
 Mecanismele motivaţionale
 Metodele şi tehnicile manageriale
Factorii tehnici şi tehnologici sunt reprezentaţi de:
 Nivelul tehnic al utilajelor disponibile pentru cumpărare
 Calitatea tehnologiilor ce pot fi achiziţionate
Principalii factori demografici sunt:
 Populaţia
 Structura socio-profesională
 Ponderea populaţiei ocupate
 Durata medie de viaţă etc
Factorii socio-culturali:
 Structura socială a populaţiei
 Ocrotirea sănătăţii
 Învăţământul
 Cultura
 Ştiinţa
 Mentalitatea
Factorii politici acţionează şi ei direct sau indirect asupra firmelor. Printre ei se
regăsesc:
 Politica economică
 Politica socială
 Politica externă
 Politica altor state şi politica organismelor politice internaţionale
Factorii naturali sunt reprezentaţi de:
 Resursele naturale
 Apa
 Solul
 Clima
 Vegetaţia
 Fauna
Factorii juridici sunt constituiţi din ansamblul reglementărilor juridice. Cei mai
semnificativi factori juridici sunt:
 Legile
 Decretele
 Hotărârile guvernamentale
 Ordinele miniştrilor
 Deciziile prefecturilor şi primăriilor
Toate aceste categorii de factori influenţează direct sau indirect activitatea firmei si
de aceea trebuie sa-i avem in permanenta sub observatie.
Analiza mediului economic
Prezentăm în continuare o serie de elemente punctuale care influenţează mediul
economic şi implicit firmele care îl compun şi pe care acestea trebuie să le urmărească
pentru a lua decizii corecte la timpul potrivit:
 ratele dobânzilor la credite bancare pot avea un dublu impact: asupra disponibilităţii
consumatorilor de a face achiziţii de produse non-primordiale şi asupra
posibilităţilor firmei de a se finanţa în vederea unor investiţii. Din punctul de vedere
al consumatorului, o rată mare a dobânzii nu numai că îi limitează cheltuielile
curente, dar îl împiedică să facă (alte) împrumuturi, ceea ce înseamnă o reducere pe
o spirală din ce în ce mai strânsă a cheltuielilor totale pentru bunuri non-vitale. În
acelaşi timp în anumite sectoare de activitate, creşterea dobânzilor pune firmelor
serioase probleme, deoarece cererea pentru produsele lor poate creşte atunci când
rata dobânzilor este scăzută şi apoi să scadă dramatic când dobânzile sunt mari. O
dată cu creşterea dobânzilor, strategia firmei trebuie regândită în sensul concentrării
pe sublimarea concurenţei, pentru a-şi apropia clientela redusă de pe piaţă.
 distribuţia veniturilor în societate. Cu cât este mai bine consolidată şi bine
reprezentată în structura societăţii o categorie de consumatori cu venituri medii-
mari, cu atât nivelul consumului este ridicat, rotaţia bunurilor şi serviciilor, precum şi
a masei monetare este accelerată; acestea constituie atributele unei pieţe bogate
pentru toate tipurile de produse, o piaţă care conţine în dezvoltarea actuală sursele
dezvoltării viitoare.
 inflaţia. Atâta timp cât inflaţia (de altfel moderată) însoţeşte aproape ineluctabil
creşterea firmei, aceasta o tolerează sau chiar o încurajează, pe fondul unei cereri
crescătoare ce poate ridica preţurile de vânzare fără să-i fie afectată cifra de afaceri.
În această situaţie, respectivul “derapaj al preţurilor” poate fi considerat un veritabil
motor de dezvoltare, cel puţin pe termen scurt. Problemele încep pe termen mediu
şi lung când firmele se văd confruntate cu cereri salariale din partea angajaţilor care
îşi văd veniturile erodate, ceea ce determină creşterea costurilor de producţie,

ducând la creşteri şi mai mari de preţuri datorate tendinţei firmelor de a-şi conserva
marjele de profit, iar spirala inflaţionistă este deja amplificată. Consecinţa firească
este scăderea cererii pe pieţele interne, dar şi periclitarea vânzărilor pe pieţele
externe unde nu există presiuni inflaţioniste, consumatorii de acolo orientându-se
către produsele locale.
 nivelul fiscalităţii este un alt important factor economic, care influenţează viaţa
firmei. Guvernele care impun o fiscalitate ridicată iau efectiv din puterea de
cumpărare a consumatorilor, transferând banii din sectorul privat în cel public şi
cheltuindu-i centralizat în numele comunităţii ale cărei interese le reprezintă. O
fiscalitate excesivă împinge agenţii economici în zona gri sau neagră a economiei
unde aceştia se refugiază în încercarea de a supravieţui.
 cursul de schimb al monedei naţionale este o altă variabilă economică ce afectează
macromediul în care firma îşi desfăşoară activitatea. Dacă moneda naţională se
apreciază în raport cu celelalte monede, produsele naţionale devin mai scumpe pe
pieţele respective, deci exportul este afectat; în caz de relaţie inversă activitatea de
export este stimulată.
Analiza industriei
Caracteristicile industriei
Performanţa firmei depinde foarte mult de sectorul industrial în care firma îşi
desfăşoară activitatea, de caracteristicile acesteia:
 cererea pentru produsele industriei din care faceţi parte
 Competiţia
 Piaţa muncii din sectorul de activitate
 Mediul legal
Cererea pentru produsele industriei
Cererea pentru produsele industriei poate fi influenţată de mai mulţi factori, pe care
trebuie să-i aibă în vedere întreprinzătorul, deoarece aceştia în final va influenţa
performanţa firmei:
 Preţul produsului
 Veniturile consumatorilor
 Preţul produselor conexe în consum
 Schimbările previzionate ale preţurilor în viitor
 Gusturile consumatorilor sau moda
 Numărul consumatorilor potenţiali

 Vremea
 Tendinţa demografică, etc
Preţul produsului
Legea cererii reprezintă relaţia conform căreia cantitatea cerută dintr-o anumită
marfă este invers proporţională cu preţul mărfii respective.
Veniturile consumatorilor
O creştere a veniturilor pe care consumatorii le pot cheltui contribuie la
sporirea posibilităţii lor de a cumpăra, dacă ceilalţi factori rămân constanţi.
Preţul produselor conexe
Dorinţa de a cumpăra un anumit produs depinde şi de preţurile produselor
conexe. Produsele conexe în consum sunt de două feluri:
 Produse substituibile – sunt acele produse care satisfac cerinţe similare
 Produse complementare- sunt acele produse care trebuiesc utilizate împreună
pentru a oferi satisfacţie consumatorilor
Dacă preţul substitutului unui produs creşte (scade), cererea pentru produsul
respectiv scade (creşte). O parte dintre consumatori îşi vor modifica deci consumul,
cumpărând produsul mai ieftin.
Dacă preţul unui produs complementar creşte (scade), cererea pentru
produsul analizat creşte (scade).
Preţul previzionat
Cererea pentru un bun depinde de aşteptările pe care cumpărătorii le au cu
privire la evenimente ulterioare. Mai precis, dacă cumpărătorii se aşteaptă ca în săptămâna
următoare să crească (scadă).
Numărul cumpărătorilor potenţiali
Creşterea (scăderea) numărului de cumpărători determină de obicei, o
creştere (scădere) a cererii de bunuri.
Competiţia
Rivalitatea între firme se poate manifesta în principal la nivelul preţului, publicităţii,
calităţii, lansării de produse noi, ameliorării serviciilor acordate clienţilor.
Intensitatea rivalităţii între firme rezultă din interacţiunea următorilor factori
structurali:
 Gradul de concentrare al concurenţei
Dacă pe piaţă există mulţi concurenţi sau aceştia sunt echilibraţi ca forţă,
dimensiune şi resurse, rivalitatea poate fi catalogată drept intensă. Când însă sectorul este
foarte concentrat sau dominat de câteva firme puternice, acestea vor impune o disciplină a
concurenţei, jucând rol de coordonatori ai sectorului.
 Ritmul de creştere al sectorului
Dacă sectorul cunoaşte o creştere lentă, concurenţa se transformă într-un joc de
împărţire şi reîmpărţire continuă a pieţei pentru firmele dornice de expansiune. Un ritm de
creştere garantează însă acestor firme ameliorarea pe parcurs a rezultatelor, atât timp cât
reuşesc să menţină şi la nivelul lor ritmul mediu al pieţei.
 Gradul de diferenţiere al produselor pe piaţă
Lipsa de diferenţiere a produselor favorizează o concurenţă intensă, bazată pe
strategii de preţ şi calitate, adică pe forme concurenţiale explozive. Pe de altă parte,
diferenţierea produselor creează anumite straturi protectoare contra războiului
concurenţial, deoarece consumatorii vor alege ce produse să cumpere, bazându-se în
principal pe preferinţa pentru anumiţi distribuitori cărora le sunt fideli.
 Dimensiunea costurilor de stocare şi a costurilor fix
Dacă un produs este dificil sau costisitor de stocat, firma producătoare va fi tentată
să-i reducă preţurile pentru a asigura vânzarea rapidă. Acest lucru determină o presiune la
nivelul preţurilor pe piaţă, ceea ce va menţine profiturile la un nivel redus.
 Modificările de capacitate
Creşterea bruscă şi semnificativă a capacităţii unuia dintre concurenţi poate
determina ruperi periodice ale echilibrului între cerere şi ofertă în sector, acestea generând
în consecinţă perioade recurente de suprasaturare a capacităţilor şi scăderi ale preţurilor.
 Diversitatea concurenţilor
Piaţa pe care evoluează concurenţi ale căror strategii, origini şi personalităţi sunt
diferite, care au obiective diferite şi maniere diferite de a le îndeplini, este o piaţă încărcată,
marcată de disensiuni şi neînţelegeri, căci concurenţii se vor pune mai greu de acord
asupra regulilor jocului concurenţial, deciziile corecte din punct de vedere strategic pentru
unii, fiind eronate pentru alţii.
 Barierele de ieşire
În condiţiile în care obstacolele la ieşirea de pe o piaţă (evidenţiate anterior) sunt
importante, chiar firmele care au pierdut bătălia concurenţială nu părăsesc sectorul, nu
abandonează, preferând să se mulţumească un timp cu randamente minime sau negative,

decât să suporte costurile evadării.
Mediul legal
 Reglementările privind piaţa muncii în sectorul de activitate. Se are în vedere politica
privind ocuparea forţei de muncă, reglementarea muncii, costul forţei de muncă din
acea industrie
 Reglementări privind protecţia mediului înconjurător
 Restricţii privind operarea în anumite locuri
 Legi privind competiţia etc
Scopul acestei analize este ca întreprinzătorul să identifice oportunităţile şi
ameninţările din mediu, cât şi potenţialii concurenţi.
Mixul de marketing
Concept esenţial al teoriei moderne a marketingului, mixul de marketing reprezintă
"ansamblul de instrumente tactice de marketing controlabile pe care firma le combină cu
scopul de a produce pe piaţa ţintă reacţia dorită”
Prin conceptul de marketing mix se poate înţelege, „orientarea activităţii de
marketing a întreprinderii – în funcţie de resursele interne şi de condiţiile pieţei – prin
combinarea într-un tot unitar, coerent, sub forma unor programe, a elementelor politicii de
produs, preţ, distribuţie şi promovare”.
În literatura anglo-saxonă mixul de marketing este cunoscut sub denumirea
de cei „4P” (Product, Price, Place, Promotion).
Cei “4P” constituie variabilele cheie prin care organizaţia poate acţiona în
vederea obţinerii impactului maxim asupra pieţii şi consumatorului şi reflectă modul în
care sunt antrenate diferite componente ale resurselor de care dispune organizaţia pentru
obţinerea efectelor scontate.
Mixul de marketing
Mixul de marketing nu poate fi un amestec stabil deoarece componentele sale ca şi
proporţiile în care se combină se află în continuă schimbare. În fapt mixul de marketing se
constituie în orice moment ca rezultantă a acţiunii unor factori de o complexitate şi
eterogenitate extremă, atât de natură endogenă cât şi de natură exogenă.
De asemenea, trebuie ţinut seamă, de faptul că cei “4P” “reflectă concepţia
ofertanţilor referitoare la instrumentele de marketing disponibile în vederea influenţării
cumpărătorului şi de aceea dacă întreprinderea priveşte cu ochiul consumatorului, atunci

când concepe cei “4P”, trebuie să conceapă şi cei “4C” ai cumpărătorului, apreciază Robert
T. Lauterborn
Cei “4P” Cei “4C”
Produs Cumpărătorul cu cerinţele şi dorinţele sale
Preţ Cost suportat de cumpărător
Plasament (distribuţie) Comoditatea achiziţionării
Promovare Comunicare
Numai firmele care vor ţine seama de această corelaţie directă între cei “4P” şi cei
“4C” vor reuşi să manipuleze în aşa fel ingredientele mixului de marketing, încât să obţină
avantajul competitiv pe piaţă şi în final, un profit mare.
În cadrul firmelor de servicii pe lângă aceste 4 politic se mai regăsesc şi următoarele
politici:
 Evidenţa fizică a mediului ambiant
 Participarea şi oamenii
 Politica procesuală
Politica de produs
Un produs poate fi un bun, serviciu sau o idee care constă într-un amalgam de
atribute tangibile şi intangibile care aduc satisfacţie consumatorilor şi poate fi achiziţionat
în schimbul unei anumite sume de bani.
Produsul se impune pe piaţă nu atât prin ceea ce reprezintă în sine, ci prin utilitatea
pe care o promite beneficiarului său.
Când cumpărătorii achiziţionează un produs, ei cumpără de fapt avantajele şi
satisfacţia pe care cred că produsul le va furniza, iar serviciile sunt achiziţionate pentru
satisfacerea promisiunilor.
Încearcă să prezinţi beneficiile produsului sau serviciului oferit de tine din
perspectiva consumatorului.
Descrie :
 Ceea ce vinzi
 Ce beneficii aduce consumatorului
 Ce produse/servicii sunt cerute şi dacă ele vor garanta vânzări constante
 Ce aduce diferit produsul sau servicul oferit de tine
Produsul trebuie să comunice « ceva » consumatorului.

Un produs se poate identifica prin :
o Caracteristicile sale tehnice
o serviciile pe care le aduce atunci cand este utilizat
o conţinutul său simbolic
Clasificarea produselor
Pentru clasificarea produselor vom utiliza clasificarea făcută de Asociaţia
Americană de Marketing. Conform acesteia produsele se împart în două mari categorii:
 produse de larg consum
 produse industriale
Produsele de larg consum –sunt produsele cumpărate de consumator pentru uzul
personal sau al gospodăriei sale. Acestea la rândul lor se împart în trei subcategorii, în
conformitate cu felul în care sunt achiziţionate.
 Produse de uz curent – consumatorul le achiziţionează, de regulă, frecvent, pe loc şi
cu un efort minim
 Produse de cumpărat – sunt produsele pe care consumatorul simte nevoie să le
compare cu altele înainte de a face alegerea finală
 Produse de lux – consumatorii trebuie să facă un efort special pentru a le achiziţiona
Produsele industriale – sunt produsele care permit unei firme să funcţioneze, în
schimb, ele permit firmelor să producă şi să ofere produse consumatorilor. Şi în cadrul
acestora distingem trei subcategorii:
 Produse de proces – acestea devin parte a produsului final realizat de către o firmă
 Utilaje şi echipamente de producţie – acestea sunt achiziţionate de o firmă pentru a-
şi putea produce propriile produse finite
 Furniturile şi serviciile –acestea sunt consumate în timpul administrării firmei
Crearea unei game de produse
O firmă oferă un singur produs doar în faza de început a existenţei sale, dar
pentru a rezista pe piaţă ea trebuie să-şi extindă gama de produse pe care le vinde.
 Complex de produse (product mix) – se referă la totalul articolelor vândute de către
o firmă
 Linia de produse (product line) – reprezintă un grup de produse apropiate
 Lungimea gamei dată de numărul de linii de produse ce o compun;
 Profunzimea gamei dată de numărul de produse distincte pe care le conţine o linie
de produs;
 Lungimea gamei reprezintă însumarea efectivelor tuturor liniilor de produse.

Această dimensiune semnifică “suprafaţa” pe care o “acoperă” o gamă de produse în
satisfacerea unei anumite trebuinţe.
Dimensiunile gamei sortimentale servesc drept puncte de reper pentru formularea
strategiilor de produs.
Elemente de identificare a produselor
 numele produsului
 marca
 eticheta
 ambalajul
 caracteristici
 documente insoţitoare
 serviciile care insoţesc produsele
Numele produsului
Experienţa practică ne arată, că atât numele produsului/serviciului cât si al
firmei cât şi marca lor are un rol deosebit de important în politica firmei.
Numele, in calitate de element acorporal al produsului / serviciului constituie
suportul public al imaginii firmei producătoare ce atrage clienţii, dacă este bine ales din
punct de vedere al percepţiei vizuale, original, uşor de citit, pronunţat si reţinut.
Numele produsului este un element esenţial de identificare.
Marca
Marca diferenţiază produsul / serviciul de cel al concurenţei „îndeplineşte
criterii de bază, adaugă valoare produsului satisfăcând nevoile psihologice ale
consumatorilor”, determinând încrederea acestora cu privire la nivelul calitativ al
produsului.
Are rolul de a identifica un bun material sau un serviciu propus
cumpărătorilor de către producător sau distribuitor, pe această baza ea mărind valoarea
ofertei.
Prin marca, se înţelege un nume, un termen, un semn, un simbol, un desen sau
toate combinaţiile de astfel de elemente care servesc la identificarea bunurilor materiale si
serviciilor unui vanzător sau grup de vânzători şi la diferenţierea lor de cele ale concurenţei.
Ea se defineşte prin cele patru componente :
1. atributele produsului pe care i le reaminteşte consumatorului;
2. avantajele funcţionale si psihologice ale produsului pentru care se

cumpără acestea;
3. valorile cumpărătorilor care oferă un preţ pentru performanţe, siguranta si
prestigiul produsului;
4. personalitatea pe care o conturează şi care atrage anumiţi clienţi ce-şi pun
în valoare
Marca se exprimă din punct de vedere tehnic prin:
a. numele de marca – elementul verbal format din cuvinte sau cifre, ce
indeplineşte rolul de stimul auditiv.
b. emblema (logo, sigla) – elementul vizual, format dintr-o imagine, desen,
reprezentare grafica plană sau in relief, ce constituie stimulul vizual.
Marca are mai multe funcţii :
 asigură individualizarea ofertei
 asigura protecţia ofertei
 valoare perceputa mai mare pentru produsele aparţinând mărcilor cunoscute
Eticheta
Eticheta este simbolul grafic ce se aplică pentru unele produse în mod
obligatoriu, iar pentru altele optional. Poate fi o simpla precizare ataşată produsului sau o
creaţie grafică complexă încorporata în produs sau ambalaj. Ea indeplineşte cateva funcţii
importante, cum ar fi:
 identificarea produsului:
 descrierea produsului: nume, model, calitate, marime, conţinut, mod de utilizare,
cantitate, preţ, destinaţie.
 promovarea produsului prin elemente de design si grafică atrăgătoare.
 aprobare legală: medicamente, avertismente.
Eticheta işi îndeplineşte cu succes aceste funcţii dacă este simplă, adecvată
produsului, modernă si evidenţiază principalele avantaje ale produsului.
În activitatea de marketing etichetele sunt folosite în investigarea cererii de
consum, fiind o metodă simplă si eficientă.
Pentru bunurile de larg consum, mai ales, nu trebuie ignorate preferinţele
pentru culori si combinaţii ale acestora, care pot avea valori simbolice si emoţionale şi care
se schimba, pentru a fi în ton cu moda.
Ambalajul
Este în primul rând o componentă corporală, dar este, în acelaşi timp un

intermediar între produsul propriu-zis si consumator, un purtător de informaţie care poate
vorbi atât despre alte componente corporale, cât şi despre cele acorporale. Totodată, de
importanţă mai mică sau mai mare care se acordă ambalajului, depinde imaginea de
ansamblu despre produs.
Ambalajul poate atrage sau poate respinge. Poate individualiza produsul
diferenţiindu-l de concurenţă, poate face asocieri de marcă. Merită să insistaţi asupra
acestui fapt, întrucât, multe din produsele firmelor noi înfiinţate care au o calitate ridicată,
au un grad scăzut de atractivitate din cauza ambalajului necorespunzător.
Caracteristici
Identificarea unui produs, în special de către specialişti, se face prin
intermediul caracteristicilor acestuia.
Marketingul împarte caracteristicile definitorii ale produsului în două
categorii : funcţionale şi ale imaginii.
Caracteristicile funcţionale ale unui produs sunt cele care ţin de aspectul lui
fizic şi chimic, sau de serviciile care-l insoţesc şi care sunt oferite de producător, vânzător,
servicii care se leagă de posesia lui şi sunt asigurate gratuit sau cu plată.
Caracteristici ale imaginii sunt cele care-i conferă produsului rolul de vector
de comunicare cu mediul firmei şi care ţin de design, de marca, de calităţile şi defectele pe
care deja le-a dovedit în consum etc.
Documente însoţitoare
Produsele se vând insoţite de unele documente tehnice, comerciale, multe din
ele necesare utilizatorului pentru a informa în legatură cu produsul, modul de utilizare,
exploatare şi întreţinere sau ca elemente probatorii privind locul, data cumpărării, plata
sumei negociate.
Se utilizează astfel de documente precum indicaţii de utilizare, certificat de
garanţie, certificat de calitate, carte tehnica, instrucţiuni de intreţinere şi exploatare etc.
Serviciile
Asigurarea unor servicii tehnice de specialitate pentru unele produse poate fi
hotărâtoare în alegerea facută de cumpărător atunci când are de ales dintre mai multe
oferte similare. Serviciile pot merge de la simple consultanţe acordate în magazin, la
asigurarea transportului, reparare şi întreţinerea produsului, instruirea personalului, montaj
şi probe tehnologice.
Cumpărătorii vor prefera produsele însoţite de un set complet de servicii care

să fie înglobate în preţ, dar care să nu ducă la o creştere excesivă a acestuia.
Dinamica portofoliului de produse
Matricea BCG (Boston Consulting Grup) se foloseşte pe scară largă în management,
la analiza portofoliului de produse, în funcţie de doi factori foarte importanţi : cota relativă
de piaţă si rata relativă de creştere a pieţei.
Cota relativă de piaţă reprezintă raportul dintre cota de piaţă a firmei în discuţie şi
cota de piaţă a celui mai puternic concurent al firmei.
Cota relativă de piaţă exprimă nivelul de dominare a pieţei de către firmă sau
gradul de penetrare în raport cu firmele concurente. Cota de piaţă indică, de asemenea,
capacitatea de a produce venit, fluxul de numerar, fiind factorul cel mai important: cu cât
nivelul de dominare a pieţei este mai mare, cu atât creşte capacitatea firmei de a genera
lichidităţi.
Rata de creştere a pieţei este un indicator important din două motive. Pe de o parte,
pe o piaţă aflată în creştere rapidă, vânzările unui produs/serviciu pot creşte într-un ritm
mai alert; pe de altă parte, această creştere a vânzărilor atrage o cantitate mare de
lichidităţi ce poate fi utilizată la dezvoltarea firmei.
Din punct de vedere al managementului firmelor, o rată de creştere mare a pieţei
(între 10-20 %) înseamnă o scădere importantă de costuri, ceea ce permite crearea unor
avantaje concurenţiale durabile, lichiditate, precum şi o rentabilitate foarte bună.
Strategii de produs
Dacă avem în vedere cuplul produs – piaţă, matricea de tip Ansoff conduce la
identificarea a patru categorii de strategii de produs.
Matricea „piaţă –produs”
Existente Noi
Produse
Pieţe
Existente 1. Penetrarea pe piaţa 3.Inovarea produsului
Noi 2. Extinderea pieţei 4. Diversificarea
1. Strategia de penetrare pe piaţă presupune concentrarea eforturilor de marketing

asupra ţintelor şi produselor actuale în vederea creşterii cotei de piaţă a
întreprinderii de profil. Această strategie are în vedere creşterea intensităţii medii de
consum (de exemplu, sporirea perioadei de sejur sau multiplicarea plecărilor în

vacanţă), atragerea unor clienţi ai competitorilor, transformarea unor
nonconsumatori relativi în consumatori.
2. Strategia de extindere a pieţei vizează câştigarea de noi segmente de piaţă pentru
produsele existente.
3. Strategia de înnoire a produsului poate consta în efectuarea unor modificări
importante în structura produsului fără a schimba însă natura acestuia.
4. Strategia de diversificare presupune dezvoltarea simultană a produselor noi sau
îmbunătăţite şi a pieţelor noi.
Există două categorii de diversificare:
 Diversificarea pe orizontală constă în multiplicarea de linii de produse în cadrul
mixului
 Diversificarea pe verticală poate avea loc:
- în aval
- în amonte
- prin integrare
- diversificarea laterală
O firma nou înfiinţată trebuie să ţină cont de toate aceste aspecte înainte de
lansarea propriu –zisă a produsului/serviciului pe piaţă, deoarece de ele depind în mare
măsură succesul afacerii.
Politica de preţ
Cheia pentru determinarea preţului produsului se află în înţelegerea valorii pe
care consumatorul o atribuie produsului, iar această valoare rezultă din percepţia
consumatorului asupra satisfacţiei totale furnizate de produs.
Din sondajele de opinie care s-au făcut în rîndul consumatorilor s-a ajuns la
concluzia că influenţa preţului variază dacă luam în discuţie bunurile de larg consum şi cele
industriale: pentru bunurile de larg consum părerile consumatorului sunt diferite, fapt ce
explică şi existenţa preţurilor pentru „bunuri de lux”-cel mai puţin sensibile la preţ. Pe piaţa
componentelor industriale vitale, consumatorii poziţionează preţul în fruntea listei de
materii prime şi materiale care influenţează raţional decizia de cumpărare deoarece
„cumpărările industriale” sunt în cea mai mare parte raţionale.
Există trei tipuri de obiective legate de preţ. În funcţie de aceste obiective,
firma va lua decizia de stabilire a preţurilor.
 venit - Câţi bani vom câştiga?

 volum – Câte unităţi vom vinde?
 concurenţa - Care este cota de piaţă pe care o dorim?
În ceea ce priveşte coordonatele juridice, ele trebuie să ţină seama de
urmatoarele:
 să asigure o concurenţă reală;
 să poţi acţiona asupra conjuncturii prin flexibilitatea preţurilor într-o anumită marjă;
 să evite abuzurile concurenţei în materie de preţ;
 să se asigure transparenţa informaţiei;
 să pună vânzătorii într-o anumită „situaţie de egalitate”;
Strategii de preţuri:
a. Orientare dupã costuri (cost-plus pricing) pare cea mai raţionalã. Se pleacã de la
premiza cã preţul trebuie sã acopere integral costurile şi sã permitã obţinerea unui
beneficiu net. Adaosul la costuri - din care, dupã recuperarea cheltuielilor de distribuţii, se
obţine acest beneficiu - poate fi unic sau variabil, în funcţie de cantitatea de produse
vândutã, pe piaţa pe care se face tranzacţia.
Aşezarea costurilor (costuri fixe sau variabile) la temelia preţurilor, presupune
însã garantarea unui anumit nivel minim al vânzãrilor, sub care preţul ar fi neacoperitor;
dupã cum un volum de desfaceri mai mare decât cel luat în calculul iniţial ar putea reduce
nivelul final al preţului, şi prin aceasta, stimularea vânzãrilor.
Aplicatã în forma sa simplã, metoda orientãrii dupã costuri se pote dovedi
periculoasã tocmai datoritã schimbãrii relative a componentelor preţului pe o unitate de
produs. De aici necesitatea calculãrii costurilor marginale, a pragului de rentabilitate şi a
anticipãrii volumului vânzãrilor. Diferenţa acestor operaţiuni, alãturi de o serie de restricţii
impuse de piaţã, limiteazã însã posibilitãţile aplicãrii practice a acestei strategii.
b. Orientarea dupã concurenţã (competitive pricing) - este o strategie care are cea
mai mare frecvenţã în practica firmelor care acţioneazã în economiile de piaţã. Într-o piaţã
dominatã de concurenţã nici nu este practic posibilã ignorarea preţurilor care rezultã din
confruntarea competitorilor. Dar modul particular de raportare la concurenţã, de implicare
a ei în precizarea strategiei de preţ va fi determinatã de poziţia firmei pe piaţã, de
obiectivele şi perspectivele cotei sale de piaţã.
Pentru o firmã puternicã, strategia sa de preţ va urmãri sã fructifice în
avantajul sãu capacitatea de rãspuns la propriile sale acţiuni, ale celorlalţi competitori. În
cazul firmelor care sunt nevoite sã ţinã seama de concurenţii mai puternici, strategia de
preţuri va fi pur imitativã, dupã mişcãrile concurenţilor principali.
Superioarã în esenţã, aceastã strategie este mult mai dificil de urmat în
practicã, în comparaţie cu strategia descrisã anterior.
c. Orientarea dupã cerere (value oriented) intervine în cazurile mai rare, în care
raporturile la piaţã dintre ofertã şi cerere prevaleazã asupra celor dintre ofertanţi. Criteriul
aplicat de aceastã datã este acela al forţãrii nivelului preţului "atât cât suportã piaţa". Firma
aplicã acele combinaţii cantitãţi-preţuri care îi asigurã maximizarea profitului. Adaptându-
se o astfel de strategie se mizeazã pe elasticitãţile diferite ale cererii, în funcţie de preţuri,
pe substituibilitatea în consum a produselor.
Elasticitatea ridicatã poate favoriza sporirea activitãţii de piaţã, creşterea
ofertei, atunci când existã potenţial de producţie incomplet folosit sau capacitãţile de
producţie se pot lãrgi în condiţiile majorãrii preţurilor, chiar şi elasticitatea cererii faţã de
preţuri va fi mai beneficã. Totodatã se are în vedere şi posibilitatea unor presiuni ale cererii
asupra preţurilor, iar în continuare, prin intermediul acestora, şi asupra producţiei.
Este vorba în aceastã strategie de o rãsturnare a raporturilor de cauzalitate
dintre cerere şi preţ.
Factorii care influenţează stabilirea preţurilor sunt :
 costurile (costuri fixe şi variabile, marja de profit, amortizarea investiţiei, costurile
marginale)
 mediul concurenţial
 cultura firmei
Cei mai importanţi factori interni ce influenţează preţul sunt alături de obiectivele de
marketing şi strategia de marketing:
1. Costul de producţie – ce reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le
efectuează întreprindere pentru realizarea unui produs. Ele sunt costuri directe, numite
cheltuieli variabile pentru că marimea lor se modifica în acceaşi direcţie cu cea a cantităţii
de produse (materii prime, materiale, combustibil şi energie pentru producţie, salarii, etc.)
şi costuri indirecte numite cheltuieli fixe, întrucât, într-un interval de modificare a cantităţii
de produse rămân neschimbate (amortizarea capitalului fix, energia pentru iluminat,
combustibilul pentru încălzit, chiria etc.).
Suma tuturor cheltuielilor făcute pentru realizarea produsului formează
costul total unitar, sau costul pe produs, care se va recupera, prin vânzarea produsului la
preţul de piată.
De nivelul cheltuielilor de producţie depinde mărimea profitului, care este

diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie.
Obiectivul oricărui producător trebuie să fie minimizarea costului de
producţie, aceasta fiind calea de sporire a rentabilităţii, care depinde de el.
Desigur, în determinarea mărimii preţului se porneşte de la costuri, dar ele
sunt doar un factor intern, factorii externi adeseori sunt cei determinanţi în fixarea preţului
pe piaţă.
2. Etapa ciclului de viaţă a produsului este un factor ce trebuie avut în
vedere, deoarece, de regulă, în faza de introducere, se practică un preţ relativ ridicat, în
faza de creştere unul moderat, în cea de maturitate începe să scadă, iar în faza de declin în
funcţie şi de alţi factori poate să scadă sau să crească.
3. Strategia de distribuţie – influentează preţul prin câştigarea accesului la
canalele de distribuţie.
4. Strategia de promovare – se corelează preţul care devine instrument
promoţional.
5. Organizarea internă – desemnează responsabilităţile în domeniul stabilirii
şi controlului preţurilor, în funcţie de structura organizatorică a firmei. Tipic, în procesul
stabilirii preţurilor sunt implicate departamentele (compartimentele) de marketing, vânzări
şi contabilitate, fiecare având o viziune proprie care trebuie însă coroborate, pentru a
elimina pe cât posibil riscurile în acest domeniu.
În funcţie de obiectivele pe care le avem în vedere privind preţurile putem aplica
următoarele tactici de preţ:
 Tactici care se concentrează pe încasări
- preţuri momeală
- preţuri speciale
- preţuri diferenţiale
 tactici care se concentrează pe volum
- discountul
- pachetul de preţuri şi preţul pachetelor
- preţul de lichidare
- preţuri promoţionale
 tactici care se concentrează pe concurenţă
- preţuri la paritate
- subminarea
- controlarea preţurilor
- hărţuiala
- strategia preţurilor de supravieţuire
 tactici orientate spre considerente societale
- discounturi diferenţiale
- preţuri non-financiare
- barterul
Politica de distribuţie
Funcţiile distribuţiei
Se întelege prin circuit de distribuţie drumul urmat de către un produs sau serviciu
prin care acestea ajung de la producător la consumator. Acest itinerar este alcătuit dintr-un
ansamblu de intermediari care indeplinesc diferite funcţii ale distribuţiei din momentul în
care produsul părăseşte uzina până în momentul în care ajunge la consumator.
Fie că operaţiile de distribuţie se află în mâna intermediarilor, fie că sunt asigurate
de către producător trebuie îndeplinite următoarele cinci funcţii principale ale distribuţiei
şi anume:
 funcţia de transport, inclusiv operaţiile de manipulare;
 funcţia de stocare, conform căreia produsele trebuie să ajungă la momentul potrivit
şi în cantităţi suficiente pentru a satisface nevoile consumatorilor.
 funcţia de asortare, conform căreia este necesar a transforma « loturile de
produse » ale diferiţilor producători în « loturi de vânzare » ale distribuitorului, în
funcţie de cerinţele specifice ale clienţilor pe care îi deserveşte.
Aceste trei funcţii se numesc adesea « distribuţia fizică », dar operaţia de distribuţie
nu se limitează aici: trebuie adaugată prestarea de servicii, necesară vânzării şi satisfacerii
consumatorului după vânzare.
 funcţia de « servicii » sau « asigurarea serviciilor », conform căreia unele servicii sunt
direct şi obligatoriu legate de vânzare, cum ar fi prezentarea şi promovarea
produselor, sfaturi date cumpărătorului şi negocierea propriu-zisă cu clienţii cu
scopul determinării acestora să cumpere anumite produse în detrimentul altora. Însă
rolul distribuitorului nu se opreşte odată cu vânzarea: trebuie oferite şi alte servicii
ca livrarea şi instalarea la domiciliu, reparaţiile şi întreţinerea în garanţie şi post –
garanţie.
 funcţia de finanţare, caracterizată prin faptul că intermediarii achită marfa

producătorilor, luând asupra lor riscurile comercializării, adică se achită marfa fără ca
producătorii să fie obligaţi să aştepte ca şi consumatorii finali să le cumpere.
Prin anumite politici, strategii şi tactici, producătorii trebuie să se asigure de
loialitatea distribuitorilor, întrucât o reţea de distribuţie se formează greu şi necesită
înainte de toate timp, nu numai bani.
Deoarece există o mulţime de modalităţi prin care produsul poate să ajungă la
potenţialii cumpărători, apare problema alegerii variantei optime, costuri şi riscuri minime
cu satisfacţia maximă a clientului. De asemenea, distribuţia implică decizii privind mărimea
stocurilor, modul de transport al produselor şi amplasarea depozitelor.
Trebuie făcută distincţia între managementul canalelor de distribuţie - lanţul de
intermediari care uneşte producătorul de consumatorul final şi distribuţia fizică -
deplăsările efective de produse. Cele două elemente, logistica si distribuţia, trebuie privite
integral ca elemente ale satisfacţiei consumatorului, care nu pot fi separate. Astfel,
imaginea de ansamblu a produsului/serviciului, imagine ca reprezentare a publicului
consumator, este puternic legată de distribuţie.
Strategii de distribuţie
Dezvoltarea strategiilor de distribuţie implică atât decizii strategice, cât şi tactice.
Prima decizie consta în: se va ocupa firma de propria distribuţie sau se vor folosi
intermediari? În acest sens trebuie să avem în vedere o serie de factori, cum ar fi:
 Costurile foarte mari ale distribuţiei şi orizontul de timp necesar;
 Natura produselor şi gradul lor de complexitate;
 Restricţii de ordin economic, legislativ, financiar, social, mediu etc.;
 Avantajele utilizării intermediarilor, de exemplu prin oferirea unor servicii reale cum
ar fi: furnizarea de informaţii necesare cercetărilor de marketing, stabilirea
preţurilor, promovarea produselor, asortarea, transportul, depozitarea, finanţarea,
orientarea riscului - atunci când devin proprietarii produselor, servicii de
management etc.;
 Imaginea sistemică a distribuitorului şi producatorului, întrucât se bazează pe
existenţa unor bune relaţii bazate în timp pe încredere, dat fiind posibilitatea
apariţiei unor interese opuse ale celor două parţi, pe termen mediu si lung, sau la
apariţia primei crize în vânzări.
În situaţia în care se recurge la intermediari, deciziile strategice cele mai importante
se referă la alegerea canalului de distribuţie şi a intermediarilor care vor completa sistemul
de aducere a produsului pe piaţă. Astfel, se pregateşte terenul pentru deciziile tactice, de

exemplu, nominalizarea firmelor ce vor servi ca intermediari şi stabilirea modului de lucru.
Criteriile strategice vor ţine cont de alternativele posibile dintr-o gamă largă de
canale de distribuţie. În cazul firmelor care apar pe o piaţă cu produse noi din aceeaşi
gamă de produse, existând deja produse similare şi canalele de distribuţie fiind formate,
este suficientă manifestarea cererii efective, pentru ca produsul să işi gaseasca locul lânga
cele concurenţiale. Alte produse sunt atât de novatoare, încât nu există canale deja stabilite
pentru distribuţie. În asemenea cazuri, deciziile legate de canalele de distribuţie trebuie să
se bazeze pe estimarea obiectivelor, resursele organizaţiei şi pe cunoaşterea pieţei, analiza
SWOT fiind obligatorie.
Criteriile generale ce definesc tipurile de strategii de distributie sunt: acoperirea
pieţei, controlul canalelor de distribuţie şi costurile aferente. După ce deciziile de strategie
au fost luate, cei responsabili cu distribuţia trebuie să determine numărul de intermediari
de pe canal. În acest sens există trei alternative de distribuţie: intensivă, selectivă şi
exclusivă.
Distribuţia intensivă are ca obiect acoperirea unei zone geografice importante,
oferind produselor cea mai mare expunere. Acest tip de distribuţie prezintă dezavantajul
competiţiei care apare în etapele finale cu vânzătorii cu amănuntul. Este cazul următoarelor
produse: băuturi, confecţii, detergenţi, produse alimentare etc.
Distribuţia selectivă implică utilizarea unui număr limitat de puncte de desfacere
într-un teritoriu dat, în special pentru produse generale şi pentru produse de specialitate
care au o caracteristică comună: o mare loialitate faţă de marcă. În această situaţie,
producătorii câştigă prin cooperarea şi loialitatea care se manifestă în interiorul canalului.
Vânzătorii cu amănuntul ştiu că vor avea vânzări garantate până la un anumit punct, au de
făcut faţă unei concurenţe mai mici decât în cazul unei distribuţii intensive, astfel încât sunt
mai motivaţi să promoveze agresiv produsele, iar producătorul să furnizeze în plus servicii
şi să asigure în permanenţă stocuri.
Distribuţia exclusivă limitează numarul intermediarilor la câte unul pentru fiecare
teritoriu delimitat geografic. În această situaţie, producătorii deţin un control foarte strict
pe piaţa dată.
Canale de distribuţie
Selectarea membrilor reţelei de distribuţie este un proces cu un anumit risc,
deoarece nu toţi distribuitorii disponibili pot şi vor să ducă sarcina până la capăt, adică
produsul la consumator în condiţii de satisfacţie şi respect faţă de clienţi.
Criteriile specifice de alegere a unui intermediar rezultă din raspusurile la

următoarele întrebări:
 distribuitorul este amplasat aproape de piaţa dorita?
 este capabil să presteze serviciile necesare clientului?
 are talent şi abilitate pentru a face publicitate şi a prezenta produsul într-un mod
favorabil şi pe plan local?
 Produsele sau mai bine zis gama de produse vândute de intermediar sunt sau nu
compatibile cu celelalte produse comercializate de intermediar?
 Ce linii de produse concurente sunt vândute de intermediar?
 Dispune de suficiente resurse financiare?
 Care este vechimea în afacere a intermediarului?
 Manifestă un spirit de cooperare?
 Care este reputaţia şi imaginea intermediarului pe piaţa pe care o deserveste?
 Are talent managerial pentru a vinde produsele?
In funcţie de raspunsurile la întrebările de mai sus, pentru fiecare potential
intermediar se poate completa o matrice de decizie. Aceasta are pe linii intrebările de mai
sus, iar pe coloane potenţialii intermediari, numărul acestora depinzând în primul rând, de
natură şi complexitatea produselor. De exemplu, produsele de larg consum se vor plimba
prin canale mai lungi de distribuţie (deci mai mulţi distribuitori), iar produsele industriale,
mai ales cele cu un grad ridicat de tehnicitate prin canale mai scurte (chiar şi un singur
intermediar), existând şi posibilitatea ca ele să ajungă direct de la producător la
consumator.
Canalul de distribuţie are 3 dimensiuni, respectiv:
lungimea canalului;
lătimea;
adâncimea.
Fiecare dintre acestea reprezintă o particularitate a continutului “canalului”.
A. lungimea canalului este numarul de verigi prin care circulă marfa de la
producator la consumator ( numarul de verigi, de etape şi nu de distanţa dintre producător
şi beneficiar pe care o parcurge produsul ).
B. laţimea canalului se referă la numarul unităţilor prin care se asigură
distribuţia unui produs. Laţimea este mai mică pentru mijloacele de producţie şi mai mare
pentru bunurile de consum ( mărfurile ).
C. adâncimea canalului arată cât de aproape este distribuitorul de

consumator. Întalnim 2 situaţii: unele produse sunt duse la domiciliul consumatorului (prin
corespondenţă, prin casele de comenzi ), alte produse sunt bunuri pentru producţie care se
află la distanţe apreciabile faţă de locul de consum.
Canale de distribuţie
Canal direct – în care relaţia producător – consumator este nemijlocită, deci nu apare
intermediarul (ex.- serviciul de reparat incăltăminte, cumpărarea pâinii direct de la cuptor
şi în mod frecvent la bunurile de investiţii, de producţie);
Canale indirecte scurte: producător- detailist- cumpărător sunt canalele

preferate în cazul unor produse şi servicii pentru avantajele pe care le prezintă atât pentru
producător cât şi pentru consumator (sunt specifice pentru produsele agroalimentare
perisabile, produse de mare valoare, de noutate, de modă)
Avantajele oferite de aceste canale sunt:

 Un control ridicat al producătorilor asupra canalului de distribuţie
 O încărcare relativ redusă a preţului cu adaosul comercial al angrosistului şi
detailistului
 Producătorii şi intermediarii ajung să se cunoasca bine, în timp între aceştia
instalându-se un climat de încredere care contribuie la armonizarea intereselor.
Canale indirecte lungi: producător-angrosist- detailist-consumator.
Cu cât numărul angrosiştilor creşte cu atât cresc şi dezavantajele acestor canale.
Canalele lungi se utilizează în cazul bunurilor de consum, în cazul produselor cu
cerere sezonieră, în cazul produselor care necesită suprafeţe mari de depozitare.
Politica de promovare
Promovarea este o parte a procesului de marketing care comunică beneficiile oferite
de produs. Nu contează că produsele tale sunt de calitate, dacă lumea nu le cunoaşte este
puţin probabil să vinzi ceva.
În mediul actual, firma trebuie să se afle într-o permanentă şi complexă comunicare

cu mediul extern, cu piaţa, care presupune o informare atentă a consumatorilor potenţiali
şi a intermediarilor, acţiuni specifice de influenţare a comportamentului de cumpărare şi de
consum, de sprijinire a procesului de vânzare. Toate aceste activităţi, alcătuiesc politica de
promovare – componentă importantă a politicii de marketing.
Firma urmăreşte o difuzare cât mai amplă a unor informaţii despre activitatea,
produsele sale, dar şi recepţionarea modului cum acestea sunt primite şi apreciate de
destinatari. Firma reprezintă o sursă de mesaje ale căror obiectiv principal vizează întărirea
imaginii şi a prestigiului produselor sale pe piaţa pe care acţionează. De aceea, firma
trebuie să fie foarte atentă cu mesajele pe care le transmite.
Sursele de comunicaţii folosite trebuie să fie:
 Puternică –pentru a determina o relaţie de autoritate faţă de publicul vizat
 Atrăgătoare –să poată fi identificată din mulţimea surselor de comunicaţie
 Credibilă – pentru a fi acceptate, mesajele puse în circulaţie să corespundă
sistemului de valori ale destinatarului
Structura activităţii de promovare
Activitatea de promovare se poate structura astfel:
 Publicitatea –este o variabilă calitativă, de natură psihologică, cu acţiune pe termen
lung şi care în general, este greu de măsurat cantitativ în privinţa efectelor
economice pe care le generează
 Promovarea vânzărilor – este o variabilă de ordin cantitativ şi cu acţiune pe termen
scurt
 Relaţiile publice – grupează o serie de tehnici cu acţiune şi efecte pe plan psihologic
şi pe termen lung, greu de măsurat în termeni economici
 Utilizarea mărcilor – urmăreşte fidelizarea clienţilor şi obţinerea distinctivităţii în
raport cu concurenţa (pentru promovarea bunurilor se subliniază marca produsului,
pentru promovarea serviciilor se insistă pe marca firmei)
 Manifestări promoţionale – este o variabilă atât cantitativă cât şi calitativă, cu efecte
economice imediate cât şi pe termen lung
 Forţele de vânzare –grupează o serie de tehnici, în general eterogene – prospectare,
demonstraţie, argumentare, negociere, încheierea de contracte – vizând ob.
cantitative, exprimate în cifre de afaceri, uşor de cuantificat
Publicitatea reprezintă unul din mijloacele cele mai utilizate în activităţile de piaţă.
Prin promovarea vânzărilor se înţelege folosirea mijloacelor şi tehnicilor de

stimulare, impulsionare şi creştere a vânzărilor de bunuri şi servicii ce formează oferta
întreprinderilor.
Cele mai frecvente tehnici de promovare folosite sunt:
 Reducerea preţurilor
 Vânzările grupate
 Concursurile promoţionale
 Cadourile promoţionale
 Cupoane
 Gratuităţi
 Sampling (eşantioane gratuite)
Relaţiile publice
Relaţiile publice au cunoscut o dezvoltare considerabilă în ultimii ani. Relaţiile
publice se pot definii ca fiind:ansamblul eforturilor conştiente, planificate şi urmate care
vizează stabilirea, menţinerea şi dezvoltarea unei înţelegeri şi unei încrederi mutuale între
întreprinderi şi publicul acesteia.
Mijloacele utilizate în activitatea de relaţii publice sunt foarte variate: editarea
de broşuri, organizarea de manifestări, participarea la diverse acţiuni sociale şi de interes
public, organizarea unor conferinţe de presă, întâlniri cu reprezentanţi ai mass media.
Alegerea unor tehnici concrete este determinată în principal de categoria de
public căreia se adresează:
o Publicul intern
o Publicul extern
Marca
Mărcile sunt foarte importante, firma putând prin utilizarea acestora să-şi
individualizeze produsele faţă de cele ale concurenţei.
Pentru a satisface atât obiectivele întreprinderii cât şi a consumatorilor o marcă
trebuie să fie înzestrată cu o serie de calităţi care să-i conferă fortă promoţională:
 Perceptabilitate ridicată
 Omogenitate
 Distincţie
 Putere de evocare
 Personalitate
 Capacitate de memorizare
 Notorietate
 Asociativitate
Manifestările promoţionale sunt reprezentate de:
 Participări la manifestări cu caracter expoziţional
 Sponsorizare
Forţele de vânzare cuprind un grup de reprezentanţi ai întreprinderii, investiţi cu
multiple competenţe. Forţele de vânzare au un dublu rol: de creştere a cifrei de afaceri, de
prospectare şi de întreţinere a dialogului în cadrul pieţei.
Forţele de vânzare nu se limitează numai la acte de vânzare, ci desfăşoară, concomitent, o
gamă largă de activităţi: identificarea pieţelor potenţiale, definirea profilului clienţilor şi
localizarea lor geografică, prospectarea pieţei, negocierea ofertei şi încheierea de
contracte, culegerea de informaţii provenind de la clienţii contactaţi despre concurenţă,
etc.
Publiciatea cu costuri minime
Orice firmă trebuie să desfaşoare activităţi de publicitate deoarece trebuie să se
menţină în atenţia clienţilor potenţiali. Numai astfel are sanse să reuşească să îşi creeze
imaginea unei organizaţii stabile, serioase şi de încredere. Firmele mici trebuie să facă în
aşa fel încât să fie tot timpul în preajma clienţilor potenţiali. O modalitate de tip publicitar
simplă şi ieftină de realizare a acestui deziderat este utilizarea fluturaşilor şi afişelor.
Forma, locul şi modul de distribuţie al acestora trebuie însă atent proiectate astfel încât
materialele publicitare să nu fie ignorate de publicul ţintă şi să aibă efectele scontate.
Deoarece firmele mici şi mijlocii nu dispun de resursele marilor firme şi nu au o
poziţie bine definită trebuie să îmbine în mod creativ diferite tehnici promoţionale.
Pentru firmele nou înfiinţate le recomandăm să utilizeze următoarele medii de
publicitate :
reviste
ziare
materiale colaterale (crearea de carţi de vizită, pliante, prospecte)
cataloage de specialitate (în funcţie de produsul / serviciul oferit)
cataloage de interes general (Pagini Aurii)
publicitate pe vehicule
Internetul reprezintă un mediu de comunicare care poate fi utilizat, în mod
independent sau integrat în vederea realizării comunicaţiei de marketing a organizaţiei.
Instrumentele de marketing on-line
Acţiunile de marketing on-line ale firmei pot fi implementate folosind unul din
următoarele instrumente: publicitatea on-line, poşta electronică, grupurile de discuţii, site-
urile web, comerţul electronic
 Publicitatea on-line poate fi utilizată atât pentru o audienţă generala
(dacă se vizează creşterea notorietăţii sau îmbunătăţirea atitudinii publicului) cât şi
pentru o audienţă specificată (dacă se vizează determinarea publicului să cumpere
produsul)
 Poşta electronică poate fi utilizată în mai multe "valuri" de comunicaţie;
mai întâi, ea poate servi ca purtător al mesajelor organizaţiei către o audienţă
generală; ulterior, pe măsură ce audienţa este "calificată" (din punct de vedere al
interesului faţă de organizaţie şi oferta sa ca şi al caracteristicilor sale), utilizarea poştei
electronice va avea în vedere numai audienţe specificate
 Grupurile de discuţii pot fi utilizate, numai în anumite condiţii restrictive
legate de caracterul necomercial al comunicaţiei interne, doar în cazul unor audienţe
specificate
 Site-urile web pot fi utilizate pentru a comunica atât cu audienţe generale
cât şi cu audienţe specificate; acestea sunt folosite ca platforme de comunicare cu
cei care, în mod independent sau în urma unor acţiuni de creare de trafic desfaşurate, au
vizitat site-ul repetând apoi vizita.
Comerţul electronic se adresează unei audienţe specificate, calificate, decisă să
achiziţioneze produsele şi serviciile organizaţiei
Aşa cum am specificat şi la inceput, publicitatea poate fi întregită şi de alte
elemente. O bună modalitate de a te face cunoscut pe piaţă o reprezintă şi participarea la
târguri şi expoziţii de profil.
Marketingul cauzelor sociale

Marketingul pentru sectorul nonprofit se mai numeşte şi marketing social.
Marketingul social reprezintă o tehnică de gestiune a schimbării sociale ce conţine design,
implementare şi control al programelor, vizând creşterea accesibilităţii unei idei sau a unei
acţiuni sociale faţă de anumite grupuri ţintă (Philip Kotler). Într-o altă abordare,
marketingul social reprezintă legătura directă a unui produs sau serviciu al companiei cu
un tip de filantropie specifică. De fiecare dată când un consumator utilizează serviciul sau
cumpără produsul, o donaţie este făcută cauzei filantropice de către companie.
În lumea afacerilor este evident faptul că organizaţiile se află în concurenţă pentru

câştigarea şi fidelizarea clienţilor. Acest lucru apare mai puţin evident în lumea nonprofit.
Dar şi aici există o luptă pentru granturi, recunoaştere socială etc. În concluzie demersul de
marketing social apare ca necesare şi pentru organizaţiile nonprofit.
Cele mai cunoscute greşeli de marketing al cauzelor sociale pe care le întâlnim în
abordarea companiilor de către organizaţiile nonprofit sunt redate astfel:
 absenţa unui proiect autentic (seducţia proiectelor de mari proporţii)
 absenţa unei strategii coerente
 lipsa de respect faţă de o instituţie vizată în strategia de marketing
 campania mediatică sufocă strategia de marketing
 strategia de marketing sufocă proiectul
Ca şi ONG, este important să ne gândim nu numai la oportunităţile pe termen scurt
care apar dintr-un proiect de parteneriat între organizaţii nonprofit şi organizaţii de
business, ci şi la cele pe termen lung. ONG-urile care doresc să implice în proiectele lor şi
contribuţia unor companii trebuie să dezvolte o strategie realistă şi creativă, care să
conducă la o formulă partenerială de succes.
Resursele companiilor disponibile pentru implicarea lor în proiecte comunitare sunt
limitate. Ele vor merge acolo unde interesul companiei este suscitat prin natura
(atractivitatea) proiectului, prin fezabilitatea lui. Trebuie să ne gândim la aceste resurse în
sens larg, nu numai la resursele financiare.
Este indicat ca organizaţiile nonprofit să dezvolte un limbaj apropiat de cel din
sectorul de afaceri, să încerce să înţeleagă logica şi motivaţia acţiunilor sociale specifice
companiilor. Pentru a se face atractive în dezvoltarea unei relaţii cu sectorul de afaceri,
organizaţiile nonprofit trebuie să lămurească pentru început “cauza socială” sau “ideea
socială” pe care o au de “vândut” şi care poate să fie atractivă pentru companie. Astfel de
cauze sau idei pot să fie: protecţia mediului, recuperarea grupurilor marginale din
comunitate, ideea de toleranţă, de civism etc. Înainte de a trece la abordarea unei companii
vizate pentru dezvoltarea unui parteneriat, organizaţia nonprofit trebuie să stabilească
foarte clar nu numai cauza sau ideea socială pe care vor să o propună pentru susţinere
comună, ci şi modul prin care doresc ca partenerul să se implice în susţinerea acesteia.
Ideal este să se “câştige” nu numai simpatia pentru cauză a companiei vizate, ci şi
implicarea ei concretă în diverse tipuri de activităţi.
7.4 Managementul riscurilor
Yvan Allaire24, vicepreşedintele executiv al întreprinderii Bombardier Inc. declara:

„Ceea ce vreau să subliniez, în mod cu totul special, este spiritul antreprenorial care există
la Bombardier Inc. şi pe care puţine companii de această talie l-au păstrat. Aceasta nu
înseamnă că ne asumăm riscuri nesăbuite sau cu uşurinţă. Evaluăm riscul cu atenţie, îl
gestionăm, îl reducem cât se poate de mult, la un moment dat, dar şi acţionăm. Aceasta
este marea deosebire dintre un întreprinzător şi un tehnocrat: cel din urmă va lucra la
nesfârşit pentru a aduce riscul la zero, în vreme ce primul ştie că acest lucru nu este posibil
şi că la un moment dat trebuie să-ţi asumi acel risc, să înveţi să trăieşti cu el”.
Într-o accepţiune sintetică, riscul semnifică variabilitatea rezultatelor sub presiunea
factorilor din mediul în care firma îşi desfăşoară activitatea. Riscul poate fi privit prin
prisma unor evenimente incerte care ar putea influenţa atingerea obiectivelor strategice,
operaţionale şi financiare ale afacerii. Riscul este inerent în orice afacere.
Literatura de specialitate identifică, în principal, următoarele categorii de riscuri25:
 riscul intern este acea categorie de risc la care este expusă o afacere socială ce îşi
are cauzele în interior;
 riscul extern, categorie de risc la care este expusă orice afacere socială, prin
acţiunea unor factori din mediul extern;
 riscul de neexecutare, este o formă a riscului comercial care decurge din situaţia în
care cumpărătorul numai doreşte (sau nu mai poate) să ridice o partidă de mărfuri
deja contractată;
 riscul de insolvabilitate este riscul care apare atunci când clientul, după primirea
mărfii, nu procedează la achitarea ei;
 risc de preţ, apare datorită neconcordanţei în timp între momentul încasării şi plăţii;
 risc ce decurge din variaţia costurilor de producţie, adică riscul care apare atunci
când, după fixarea preţului în contract, se înregistrează creşteri mari în costurile de
producţie şi care, în mod normal, nu pot fi transferate asupra clientului;
24
citat de Porumb, Elena-Marilena – Managementul strategic al resurselor materiale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.
176
25
Jucan, N. Cornel – Managementul riscului în economia de piaţă, Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu, 2000, p. 9-12
 risc al cursului de schimb, rezultă ca urmare a oscilaţiilor cursurilor valutare;

 risc de transfer, este acea formă a riscului datorată unor condiţii cu caracter
economic, financiar, valutar sau politic care pot limita posibilităţile de transfer ale
capitalurilor dintr-o ţară în alta;
 risc natural, ce provine din fenomene naturale;
 risc asigurabil, categorie pentru care societăţile de asigurare îşi iau răspunderea
garanţiei;
 risc social, cum ar fi demotivarea personalului, creşteri salariale insuportabile,
cultură organizaţională antieconomică etc.;
 risc juridic, precum pierderea sau distrugerea mărfii, neîncasarea creanţelor,
pierderea proprietăţii, blocarea afacerii etc.;
 riscul de firmă26 este cauzat de acţiuni în justiţie, greve. Succesul sau insuccesul
programelor de marketing, plasamente inoportune, contractarea de credite
dezavantajoase, pierderea unor contracte majore şi alte evenimente care au loc în
cadrul întreprinderii;
 riscul de piaţă se referă la război, inflaţie, recesiuni şi variaţii ale ratei dobânzii.
În condiţiile economiei de piaţă, bazată pe competitivitate, activitatea oricărei afaceri
sociale este expusă riscurilor, fiind foarte important ca aceasta să cunoască limitele în care
îşi desfăşoară activitatea sub ameninţarea riscurilor, deoarece cunoaşterea impactului lor
are un rol deosebit în asigurarea echilibrului financiar. În acest sens, diagnosticul financiar
complet nu se poate realiza decât în cuplul celor două axe de analiză: rentabilitate-risc. În
concordanţă cu formele pe care le implică riscul în această perspectivă, managementul
financiar se va preocupa de riscul economic (de exploatare), riscul financiar, riscul de
faliment şi riscul de portofoliu. Prezentăm în continuare câteva aspecte esenţiale în ceea ce
priveşte aceste categorii fundamentale de riscuri.
Riscul economic evaluează capacitatea afacerii sociale de a se adapta la timp şi cu
cel mai mic cost posibil la variaţiile mediului în care activează, respectiv exprimă
26
Halpern, Paul; Weston, J. Fred; Brigham, F. Eugene – Finanţa manageriale, traducere, Ed. Economică, Bucureşti, 1998,
p. 493
flexibilitatea rezultatului de exploatare. Rezultatul obţinut este condiţionat de trei factori:

costul producţiei, cantităţile vândute şi preţul de vânzare.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub influenţa
structurii financiare a afacerii sociale, respectiv a gradului de îndatorare. Întrebarea care se
pune constă în a şti dacă afacerea propusă oferă un risc bun şi dacă beneficiile posibile
justifică volumul capitalurile ce trebuie angajate.
Predicţia riscului de faliment constituie piatra de încercare a oricărui analist
financiar. Organismele financiare internaţionale s-au preocupat de elaborarea unei metode
de predicţie a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor. Idea centrală ce a stat la
baza construcţiei acestui model a fost separarea firmelor solvabile de cele insolvabile,
falimentare, pornind de la valorile înregistrate de diferiţi indicatori financiari calculaţi
pentru acestea.
Continua schimbare a mediilor de afaceri, dereglementarea şi competiţia generează
riscuri diverse în toate domeniile de activitate. Orice decizie în ceea ce priveşte realizarea
unui obiectiv nou, dezvoltări sau restructurări, antrenează un risc în obţinerea rezultatelor
estimate iniţial datorită influenţei schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediu
economic, financiar, social-politic, tehnic, intern şi extern. Pur şi simplu nu se poate şti
exact ce va aduce viitorul. Ceea ce se poate însă face este o analiză a situaţiilor riscante şi a
posibilelor efecte asupra afacerii sociale.
Prin managementul riscului se urmăreşte o cât mai bună atingere a obiectivelor de
afaceri şi implementarea cu succes a strategiilor. Managementul riscului oferă elementele
necesare pentru răspunsul la complexitatea monitorizării riscului. Conceptul de
management al riscului constă atât în prevenirea şi minimizarea producerii unor
evenimente cât şi în procesul de identificare, evaluare şi cuantificare al acestora. Totodată,
managementul riscului parcurge etape de dezvoltare în perioada actuală fiind de mare
utilitate în adoptarea unor măsuri de limitare a pierderilor care ar putea să apară.
Identificarea riscului este o etapă crucială în procesul de management al riscului, el
putând fi generat şi influenţat de următorii factori: presiunea concurenţei, evoluţia ştiinţei,
schimbările politice, globalizarea, presiunea legislativă, deschiderea financiară.
Prin acceptarea faptului că riscul este un eveniment imprevizibil care influenţează

realizarea unui obiectiv, putem spune că identificarea riscului ar trebui să înceapă prin
analizarea obiectivelor strategice ale afacerii sociale. Fiecare risc ar trebui cercetat pentru a
identifica modul în care el poate să afecteze afacerea. Este important ca managerii să se
asigure că riscul bine definit şi explicat pentru a facilita analizele ulterioare. O definire
exactă a riscului presupune realizarea unui profil de risc, acesta fiind de maximă
importanţă pentru succesul managementului riscului.
Odată ce riscul a fost identificat, managerii vor efectua o evaluare a unui posibil impact şi a
probabilităţii de apariţie prin utilizarea unor parametrii corespunzători care vor facilita
elaborarea unei hărţi a riscului.
Impactul asupra afacerii Probabilitatea de apariţie Abordarea fundamentală managerială

sociale a riscului privind tipul de risc
MARE MARE A se încerca evitarea acestor tipuri de risc
MIC MARE Implementarea unor proceduri şi politici
pentru diminuarea probabilităţii de
apariţie
MARE MICĂ Utilizarea unor măsuri de asigurare
suplimentare
MIC MICĂ Acceptarea acestor tipuri de riscuri
Managementul riscului trebuie să fie parte integrantă a managementului general,

promovând eficienţa operaţională şi nu birocraţia, analizând în permanenţă
costul/beneficiul generat de reacţia la riscuri.
7.5 Surse de finanțare ale afacerilor sociale
De unde se pot obţine resursele financiare necesare? Cele mai evidente surse par a fi
intrările de lichidităţi provenind din vânzări, chirii, dobânzi eferente investiţiilor pe termen
scurt etc. De asemenea, se pot obţine resurse financiare de la instituţiile bancare,
companiile de asigurări sau alte instituţii financiare. Capitalul astfel obţinut este utilizat
pentru a acoperi costurile activităţii şi/sau pentru a achiziţiona noi active. Astfel, decizia de
finanţare trebuie adoptată în funcţie de necesităţile afacerii sociale, dar şi de condiţiile
economice existente.
În esenţă, decizia de finanţare reprezintă opţiunea afacerii sociale de a-şi acoperi
nevoile de finanţare a proiectele avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin
împrumuturi, fie prin participaţie. Adoptarea unei decizii de finanţare presupune a opta
între capitalurile proprii şi cele împrumutate în vederea finanţării unui anumit proiect sau
adoptarea unei ponderi a capitalurilor proprii faţă de cele împrumutate. Actul de decizie
asupra finanţării aparţine întreprinderii întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu
eficienţă a capitalurilor şi obţinerea performanţelor. O particularitate în opţiunea de
finanţare este cea specifică organizaţiilor nonprofit, fiind avute în vedere veniturile atrase
din cotizaţii, donaţii, taxe (prezentate în subcapitolul 4.2)
Vom prezenta modalităţile de procurare a capitalurilor luând în considerare sursele
sale, respectiv sursele interne şi cele externe.
Sursele interne de formare a capitalurilor

În practica financiară, gama resurselor interne de formare a capitalurilor este mult
mai redusă comparativ cu cea a resurselor externe. Contribuţiile interne se formează din
activitatea proprie desfăşurată de afacerea socială, asistând astfel la un proces de
autofinanţare. Acest proces presupune că întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe
proprii, folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut şi fondul de amortizare,
acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi creşterea activului
economic.
Autofinanţarea este privită ca ansamblu de mijloace de finanţare care dau
posibilitatea întreprinderii să acţioneze prin ea însăşi fără să recurgă la terţi.
Cu toate că posibilitatea autofinanţării totale tinde în prezent să fie atinsă de fiecare
manager, considerăm că acest obiectiv nu ar trebui să devină un ideal. Oricât ar părea de
absurd, autofinanţarea totală ar putea conduce la ruperea afacerii sociale de realitatea

economică. Aceasta nu ar mai fi interesată să efectueze o analiză comparativă între costul
autofinanţării şi cel al resurselor externe, creându-se impresia că sursa internă este
gratuită.
Surse externe de formare a capitalurilor

Constituirea capitalului social / patrimoniului reprezintă prima fază de finanţare a
activităţii. Prin componenta capital social / patrimoniu se înţelege sursele iniţiale de
finanţare ale afacerii sociale, la data constituirii fiind format, de regulă, din sume de bani,
acţiuni, alte titluri de valoare, imobilizări corporale etc. În etapa în care apare intenţia de
constituire a întreprinderii sau majorare a capitalului deja existent, prin întocmirea unor
documente legale, acţionarii sau asociaţii îşi iau angajamentul de a subscrie capitalul şi de
a-l pune la dispoziţia întreprinderii. Apare, astfel, noţiunea de capital subscris nevărsat.
Ulterior, în măsura în care capitalul subscris este depus de către cei implicaţi, el devine
capital subscris vărsat. Valoarea iniţială a capitalului social este egală cu valoarea nominală
a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu valoarea aportului în natură sau în numerar a
acţionarilor sau asociaţilor.
Deciziile de finanţare pe termen scurt fixează cadrul general al dezvoltării unei
afaceri sociale. Ele sunt temeinic fundamentate şi cel mai adesea ireversibile. În general,
finanţarea pe termen scurt vizează activitatea curentă a afacerilor sociale şi intervine
datorită decalajelor de timp între ciclul de fabricaţie şi ciclul vânzărilor, între plăţile
efectuate pentru achiziţionarea stocurilor necesare activităţii de producţie şi intrările de
numerar din încasarea clienţilor.
Împrumuturile pe termen scurt sunt de obicei mai flexibile comparativ cu cele pe
termen lung. Spre exemplu, un credit bancar pe termen scurt poate fi contractat mult mai
rapid decât un împrumut pe termen lung. Cu toate că împrumuturile pe termen scurt sunt
considerate a fi mai flexibile şi adesea mai puţin costisitoare, din punctul de vedere al
afacerii sociale acestea sunt privite ca fiind mai riscante. Această optică este consecinţa a
două cauze principale. Prima este legată de dobânda aferentă împrumutului care, deşi este
mai mică, tinde să fluctueze mai mult de-a lungul perioadei. Cea de a doua se referă la
faptul că o datorie pe termen scurt expune într-o mai mare măsură afacerea socială riscului
de incapacitate de plată, datorită posibilităţii apariţiei unor probleme de ordin economic
care conduc la lipsa fluxurilor pozitive de numerar.
Formarea capitalului prin surse atrase se consideră a fi inerentă datorită

mecanismului şi relaţiilor ce se manifestă atât în sfera circuitelor economice, cât şi în cea a
circuitelor financiare. Capitalurile atrase sau pasivele stabile generează obligaţia afacerii
sociale faţă de terţi de a deconta la termen sumele datorate. Astfel, ele reprezintă fonduri
minime permanente ce aparţin altor persoane fizice sau juridice, aflate la dispoziţia afacerii
sociale şi pe care acesta le utilizează ca şi când ar fi propriile sale fonduri. Raportat la
sursele de constituire, capitalul atras se poate concretiza în următoarele27:
 datorii faţă de furnizori de active circulante sau imobilizate, provenind din diverse
aprovizionări;
 datorii faţă de clienţii creditori ce decurg din avansuri încasate de la clienţi în
perspectiva livrării mărfurilor, prestării serviciilor contractate;
 datorii faţă de personal, concretizate în salarii, ajutoare de boală, stimulente, sume
neridicate în termenul legal, reţineri şi popriri din salarii precum şi alte datorii;
 datorii faţă de asigurările sociale;
 datorii faţă de bugetul statului, bugetele locale şi fondurile speciale, cum ar fi:
impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată, accize etc;
 datorii faţă de asociaţi, care pot cuprinde: sumele datorate de asociaţilor sau
acţionarilor, dividendele de plată etc.;
 datorii faţă de diverşi creditori, respectiv sumele datorate terţilor pe bază de titluri
executorii sau provenind din alte operaţii;
Într-un anumit moment al existenţei, orice afacere socială poate fi pusă în situaţia de a
se dezvolta sau de a achiziţiona noi active pentru o mai bună desfăşurare a activităţii. De
obicei, pentru a finanţa activele pe termen lung, afacerile sociale trebuie să recurgă la
capital pe termen lung. Dintre toate metodele utilizate pentru atragerea de capital pe
termen lung, împrumuturile pe termen lung sunt cel mai des utilizate. Există trei motive
majore28 care pot determina afacaerile să apeleze la această sursă de formare a
capitalurilor. În primul rând, comparativ cu capitalurile proprii, este mai puţin costisitor
datorită caracterului deductibil a cheltuielilor cu dobânda. În al doilea rând, împrumuturile
pe termen lung generează un levier financiar care permite o majorare a profiturilor (sau a
pierderilor). În cel de al treilea rând, comparativ cu împrumuturile pe termen scurt, cele pe
termen lung oferă o flexibilitate mai mare datorită perioadei mai largi în care se permite
27
Balteş, Nicolae; Eşanu, Nicolae – Bazele contabilităţii, Ed. Continent, Sibiu, 2001, p. 30-32
28
Rao, K. S. Ramesh – Financial Management: Concepts and Applications, South-Western College Publishing, 1994, p.
419
rambursarea. În funcţie de influenţa acestor factori se pot face aprecieri cu privire la

oportunitatea apelării la credite. De aceea, înaintea angajării oricărui contract de împrumut
se impune o inventariere atentă de către managerul financiar a necesarului de resurse şi a
posibilităţilor de utilizare eficientă a acestora.
Leasingul nu constituie o noutate. Într-o formă simplă, leasingul poate fi definit ca
fiind un aranjament de închiriere care, în mod tipic, implică o serie de plăţi fixe ce acoperă
mai multe perioade.
Leasingul reprezintă operaţiunea prin care o parte denumită locator (finanţator)
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun altei părţi
denumită locatar (utilizator), la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul se obligă să respecte dreptul
de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a
înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte
de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate
obligaţiile asumate prin contract.
Formele principale ale contractului leasing sunt următoarele:
A. Leasing financiar, orice contract de leasing care îndeplinește cel puțin una dintre
următoarele condiții:
a) riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce
efecte;
b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
c) utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar
valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferența dintre
durata normală de funcționare maximă și durata contractului de leasing, raportată la
durata normală de funcționare maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depășește 80% din durata normală de funcționare maximă a
bunului care face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada de leasing
include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este mai mare
sau egală cu valoarea de intrare a bunului;
B. Leasing operațional - orice contract de leasing încheiat între locator și locatar, care
transferă locatarului riscurile și beneficiile dreptului de proprietate, mai puțin riscul de
valorificare a bunului la valoarea reziduală, și care nu îndeplinește niciuna dintre condițiile

prevăzute la lit. b) - e); riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci
când opțiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când
contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului.
Este numit uneori şi leasing de mentenanţă, oferă atât finanţarea, cât şi serviciile de
mentenanţă. În general, obiectul leasingului operaţional îl constituie computerele,
copiatoarele de birou, automobilele şi camioanele, fiind similar unei închirieri.
În cazul leasingului financiar utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca
proprietar, în timp ce, în cazul leasingului operațional, locatorul are această calitate.
Amortizarea bunului care face obiectul unui contract de leasing se face de către utilizator,
în cazul leasingului financiar, și de către locator, în cazul leasingului operațional, cheltuielile
fiind deductibile. În cazul leasingului financiar utilizatorul deduce dobânda, iar în cazul
leasingului operațional locatarul deduce chiria (rata de leasing).
Ajută organizaţia în atingerea misiunii sale fiind o componentă puternic legată de

activitatea de strângere de fonduri. Este important să ne gândim la aspecte precum
respectarea reglementărilor legale, planificarea şi controlul resurselor financiare. Un
management financiar eficient ajută la estimarea cu uşurinţă a costurilor pentru diferitele
activităţi.
În ceea ce priveşte organizaţiile nonprofit, stabilirea surselor de finanţare este
necesară pentru strategia de atragere a fondurilor deoarece permite segmentarea pieţei.
Este foarte important să fim la curent cu domeniile în care se acordă finanţări pentru a
vedea dacă organizaţia noastră se încadrează în cerinţele lor, ce tipuri de activităţi
finanţează.
Tipul finanţatorilor
 Fundaţii individuale sau familiale,
 Fundaţiile unor corporaţii,
 Fundaţiile comunitare,
 Fundaţii mixte care îşi obţin fondurile atât din fonduri de la buget cât şi de la
persoane fizice,
 Agenţiile guvernamentale,
 Programe internaţionale,
 Programe guvernamentale,
 Asociaţii religioase,
 Instituţii,
 Organizaţii neguvernamentale,
 Firme,
 Persoane particulare.
Metodele de atragere a fondurilor sunt variate iar dintre acestea cel mai des folosite
în România sunt următoarele:
 Cererea de finanţare,
 Solicitarea directă,
 Sponsorizările,
 Activităţi comerciale,
 Cotizaţiile membrilor,
 Campania de 3,5%.
Cererea de finanţare este un documentul prin care se cere o sumă de bani care
urmează să fie folosiţi pentru soluţionarea unei probleme identificate de organizaţie,
urmăreşte realizarea unor obiective prestabilite pentru o perioadă de timp limitată şi care
implică anumite costuri. Poate avea mai multe componente, o scrisoare de intenţie care să
însoţească cererea, prezentarea organizaţiei, rezumatul proiectului, scopul şi obiectivele
stabilite, metodele de evaluare, bugetul proiectului, sustenabilitatea proiectului, şi anexele
necesare.
Cererea de finanţare este instrumentul financiar cel mai des folosit în momentul de
faţă în România. Principalii paşi parcurşi în elaborarea unei cereri de finanţare sunt
următorii:
1. identificarea subiectului pentru care se cere finanţarea,
2. planificarea activităţilor şi a bugetului,
3. identificarea surselor de finanţare,
4. redactarea propriu zisă a cereri de finanţare.
Solicitarea directă este scrisoarea adresată unui posibil finanţator, care poate să fie
persoană fizică sau juridică. În cadrul scrisorii trebuie clar explicat motivul pentru care se
solicită sprijinul financiar şi în ce constă această sumă. Trebuie identificat un grup ţintă
căruia să îi fie trimise scrisorile, al cărui profil să se potrivească cu scopul proiectului pe
care vrem să îl desfăşurăm. Acestea pot fi personalizate şi trebuie trimise în număr mare
deoarece există posibilitatea ca nu toată lumea să le citească.
Sponsorizările – atunci când se cere o donaţie de la o firmă trebuie să se ţină cont de
mai multe elemente, în primul rând trebuie să explicăm de ce solicităm banii şi să
menţionăm ce va avea firma de câştigat dacă ne oferă bani. Scrisorile nu trebuie să fie mai
lungi de trei pagini. Pot fi solicitate donaţii atât în bani sau în produse.
Activităţile comerciale pot să se desfăşoare în două modalităţi. Prima o reprezintă
activităţile comerciale desfăşurate de ONG-uri. În baza legislaţiei în vigoare activitatea este
disponibilă numai asociaţiilor nu şi fundaţiilor. A doua modalitate se referă la desfăşurarea
de activităţi prin intermediul unui agent economic, deoarece conform legii, organizaţiile
neguvernamentale, fie ele asociaţii sau fundaţii au dreptul sa înfiinţeze societăţi
comerciale. Scopul acestor societăţi comerciale îl reprezintă realizarea unui profit care
poate fi direcţionat către necesităţile organizaţiei.
Cotizaţiile de membru, reprezintă suma pe care fiecare membru o plăteşte anual
pentru a sprijini organizaţia.
Campania de 3,5%, este pusă la dispoziţia organizaţiilor româneşti şi oferă
posibilitatea contribuabililor, persoane fizice să-şi direcţioneze o parte din impozitul pe
venit către o organizaţie neguvernamentală înfiinţată conform ordonanţei 26/2000. Astfel
pentru sponsorizarea unei organizaţii neguvernamentale, contribuabilii depun la
administraţia financiară de domiciliu, formularul 230.
ATENŢIE: pentru ca un ONG să poată obţine finanţări prin donaţii, sponsorizări, este
necesar ca acesta să fie înscris în Registrul entităţilor/unităţilor de cult înfiinţat de către
Agenţia Naţională de Administrare fiscală.
“Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primeşte pomană! Fii profesionist, ce
dracu’!” spunea Dinică intr-un rol memorabil din Filantropica. Şi avea dreptate. Cauza nu e
de ajuns. Trebuie să ai o poveste bine gândită, bine construita şi, cel mai important,
personalizată. Povestea nu trebuie doar să-l emoţioneze pe eventualul binevoitor şi să-l
facă să empatizeze. Trebuie să îi arăţi ca şi el va avea de câştigat de pe urma actului de
caritate. E valabil şi în cerşetorie (trebuie să-l convingi ca aşa îşi va satisface nevoia de
milostenie) şi în sponsorship (să-l asiguri ca acţiunea lui va avea vizibilitate exact acolo
unde sponsorul ar vrea să aibă). Deşi la prima vedere, cerşetoria şi sponsorshipul par
asemănătoare, pentru că ambele implică o acţiune de donare de pe urma căreia donatorul
nu obţine, în aparenţă nimic, în esenţă, ele sunt diferite. O primă diferenţă fundamentală
între cele două constă în aceea că atunci când dai bani unui cerşetor nu simţi neapărat
nevoie să ai vizibilitate, dar în cazul companiilor care oferă sponsorizări, vizibilitatea este
esenţială. O altă diferenţă este aceea că ong-iştii se luptă să strângă bani pentru o cauza
nobilă, pe când cerşetorul în scop personal. Aşa că, oricât de impresionantă şi de
revoluţionară ar fi cauza pentru care luptă un cerşetor sau un ONG, ambii trebuie să fie
foarte atenţi la modul în care îşi construiesc povestea.
De reţinut. După ce ONG-ul a identificat o problemă la nivelul unei comunităţi,
trebuie să găsească cele mai eficiente soluţii, să redacteze proiectul, apoi să identifice o
companie care să fie interesată de domeniul respectiv, să se asigure că respectă criteriile
impuse de aceasta şi să întocmească un dosar în concordanţă cu cerinţele viitorului
finanţator.
Capitolul 8.
TEME SECUNDARE AFACERII SOCIALE
8.1 Egalitatea de șanse și nediscriminarea
Egalitatea de șanse şi de tratament între femei și bărbați reprezintă un principiu

fundamental al drepturilor omului cu o largă aplicare în diferite domenii.
În România, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi este un
principiu fundamental al drepturilor omului, transpus atât la nivel legislativ, cât şi la nivelul
politicilor publice. Acest principiu este consacrat în Legea nr. 202/2002, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, care reglementează măsurile pentru promovarea
egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi în toate sferele vieţii publice din
România şi defineşte termeni ca: egalitate de şanse între femei şi bărbaţi, discriminare pe
criteriu de sex, discriminare directă, indirectă, hărţuire şi hărţuire sexuală, plată egală
pentru muncă de valoare egală, acţiuni pozitive, discriminare multiplă. De asemenea, legea
cuprinde capitole specifice în care sunt prezentate măsurile privind respectarea egalităţii
de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi pe piaţa muncii, participarea la decizie, la
educaţie, eliminarea rolurilor şi stereotipurilor de gen.
Prin adoptarea Legii nr. 23/2015, ziua de 8 mai a fost declarată Ziua egalităţii de
şanse între femei şi bărbaţi.
Obiectivele Strategiei naţionale 2017-2020 pentru domeniul egalitate de șanse între
femei și bărbați:
1.Promovarea unor măsuri pentru educarea tinerei generații, asigurarea accesului
universal al fetelor și femeilor la sănătatea sexuală și reproductivă și drepturile
reproductive și creșterea numărului femeilor pe piața muncii și sprijinirea natalității prin
introducerea noțiunilor privind conceptul de egalitate de șanse între femei și bărbați în
curriculum-ul școlar.
2. Promovarea unor măsuri pentru concilierea vieții profesionale cu viața de familie
și cea privată.
3. Promovarea unor măsuri de încurajare a participării femeilor la procesul de
decizie.
Arii de intervenţie şi obiectivele specifice ale Strategiei
 Creşterea gradului de conştientizare a copiilor și tinerilor
cu privire la prevederile legale din domeniul egalităţii de
Educaţia
şanse între femei şi bărbaţi;
 Combaterea stereotipurilor de gen în rândul tinerilor
Sănătate  Sănătatea sexuală și reproductivă a femeilor și bărbaților
 Încurajarea antreprenorialului în rândul femeilor și tinerilor
Piaţa muncii
proveniți din medii defavorizate
 Îmbunătățirea situației femeilor pe piața muncii

 Concilierea vieții profesionale cu viața de familie și cea
privată
Participarea echilibrată la  Creșterea nivelului de participare a femeilor la procesul de
decizie decizie
Abordarea integratoare  Introducerea perspectivei de gen în politicile naţionale
de gen
Instituţii implicate în promovarea egalităţii de şanse şi nediscriminării
 Agentia Naţională pentru Egalitatea de Sanse (A.N.E.S): http://www.anes.ro/
 Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (C.N.C.D.):
http://www.cncd.org.ro/
 Comisia pentru egalitate de sanse pentru femei si barbati a Camerei Deputaţlor
http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.co?idc=20
 Comitetul pentru Drepturile Femeilor si Egalitate de Gen (Committee on Women’s
Rights and Gender Equality) – FEMM:
https://www.europarl.europa.eu/committees/en/femm/home/highlights
 Institutul European pentru Egalitate de Gen (European Institute for Gender Equality)
http://www.eige.europa.eu/
 Reteaua Comitetelor Parlamentare pentru Egalitatea de Sanse intre Femei si Barbati
din Uniunea Europeana (Network of Parliamentary Committees for Equal
Opportunities for Women and Men in the European Union) – NCEO:
http://www.europarl.eu.int/comparl/femm/ccec/presentation/default_en.htm/
 Comitetul consultativ pentru egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
Ghidul privind integrarea temelor orizontale în cadrul proiectelor finanţate din

Fondurile Europene Structurale şi de Investiţii 2014-2020 privind egalitatea de şanse şi de
tratament îl puteţi accesa la: https://www.fonduri-ue.ro/images/files/documente-
relevante/orientari_beneficiari/Ghid.egalitate.sanse.1.pdf
Alte surse informaţionale utile:

http://www.osce.org/what/human-rights
http://www.osce.org/what/minority-rights
http://www.osce.org/what/gender
http://www.osce.org/what/elections
http://www.osce.org/what/roma
http://www.osce.org/what/trafficking
http://www.osce.org/what/media-freedom
http://www.osce.org/what/tolerance
http://www.osce.org/what/education
http://www.osce.org/what/rule-of-law
8.2 Dezvoltarea durabilă și utilizarea eficientă a resurselor
Definiţia dezvoltarii durabile (conform Raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu

şi Dezvoltare, 1987), este: „capacitatea omenirii de a asigura satisfacerea cerinţelor
generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi.” Comunitatea internaţională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la
Conferinţa de la Stockholm privind Mediul Uman (Stockholm Conference on Human
Environment) pentru a dezbate problema mediului global şi a necesităţilor de dezvoltare.
Conceptul de dezvoltare durabilă a luat naștere acum 30 de ani, ca răspuns la
apariția problemelor de mediu și a crizei resurselor naturale, în special a celor legate de
energie. Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut abia
dupa Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de
Janeiro în vara lui 1992, cunoscută sub numele de “Summit-ul Pamantului”. Ea a avut ca
rezultat elaborarea mai multor convenții referitoare la schimbările de climă (reducerea
emisiilor de metan și dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și
stoparea defrișărilor masive. Tot atunci a fost elaborată și Agenda 21 – planul de susținere
a dezvoltării durabile. Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv și al Uniunii Europeane,
începând cu 1997, când a fost inclus în Tratatul de la Maastricht, iar în 2001, la summit-ul
de la Goetheborg a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabila a UE, careia i-a fost
adaugata o dimensiune externă la Barcelona, în 2002.
Pentru că dezvoltarea durabilă este un concept atât de vast, uneori prea multe
probleme diferite sunt puse sub umbrela Strategiei de Dezvoltare Durabilă a UE,
îndepărtând atenția de la adevaratele direcții de dezvoltare non-durabilă (lipsite de
sustenabilitate). Scopul declarat al Strategiei reînnoite este acela de acționa pentru o
îmbunătățire continuă a calității vieții atât pentru generațiile prezente, cât și pentru cele
viitoare. Dar acest lucru nu se poate obține decât în cadrul unor comunități capabile să
utilizeze resursele în mod rațional și eficient și să descopere potențialul ecologic al
economiei, asigurând prosperitate, protecția mediului și coeziune socială.
Strategia de Dezvoltare Durabilă reînnoită privește întreaga Europă și de aceea
propune mijloace de îmbunătățire a cooperării cu nivelul guvernamental și ceilalți factori
de decizie, cu ONG-uri și cu cetățenii, entități care trebuie să își unească eforturile pentru
dezvoltare durabilă. Cooperarea pentru o dezvoltare durabilă trebuie să fie o preocupare
atât pentru UE, cât și pentru statele membre. Politica comunitară de dezvoltare durabilă
trebuie să fie complementară politicilor derulate de statele membre.
România s-a alăturat liderilor celor 193 state membre ale ONU la Summit-ul privind
dezvoltarea din septembrie 2015 adoptând Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, un
program de acţiune globală în domeniul dezvoltării cu un caracter universal şi care
promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social
şi de mediu. Pentru prima oară, acţiunile vizează în egală măsură statele dezvoltate şi cele
aflate în curs de dezvoltare.
Guvernul României a aprobat Strategia națională pentru dezvoltarea durabilă a
României 2030 https://sgg.gov.ro/new/wp-content/uploads/2018/11/ANEXA-SNDDR-
2030.pdf. Documentul a fost realizat sub coordonarea Departamentului pentru Dezvoltare
Durabilă, iar în spatele formei finale a Strategiei se află o consultare publică extinsă.
Strategia națională pentru dezvoltarea durabilă a României 2030 oferă principalele direcții
de acțiune pentru implementarea Agendei 2030, asumată de 193 de state la Adunarea
Generală ONU din 2015.
Prin această Strategie, România își stabilește cadrul național pentru susținerea
Agendei 2030, asumată de 193 de state la Adunarea Generală ONU din 2015, și
implementarea setului de 17 ODD (obiective de dezvoltare durabilă). Strategia susține
dezvoltarea României pe trei direcții principale, respectiv economică, socială și de mediu,
orientată către cetățean, care să se centreze pe inovație, optimism, reziliență și încredere că
statul servește nevoile fiecărui cetățean, într-un mod echitabil, eficient și într-un mediu
curat, în mod echilibrat și integrat.
Ca orientare generală, Strategia vizează realizarea unor acțiuni suport cu orizont de
timp anul 2020 și ținte naționale 2030, specifice fiecăruia din cele 17 ODD. Strategia
cuprinde liniile de dezvoltare trasate pentru strategiile sectoriale, regionale și locale
viitoare. România va raporta periodic către UE progresele înregistrate în direcția punerii în
aplicare a Agendei 2030, a participării active la noul consens european și mondial privind
dezvoltarea durabilă, în conformitate cu cu interesele naționale și obligațiile asumate în
calitate de stat membru al UE.
Strategia cuprinde 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), fiecare dintre acestea
încluzând o serie de ținte pentru orizontul anului 2020 și pentru 2030. Prezentăm, în cele
ce urmează, cele 17 ODD-uri și principalele ținte corespunzătoare lor29.
29
http://www.ceccarbusinessmagazine.ro/a-fost-aprobata-strategia-nationala-pentru-dezvoltarea-durabila-a-romaniei-2030-
a4121/
♦ Obiectivul 1: Fără sărăcie

Eradicarea sărăciei în toate formele sale și în orice context
Strategia își propune reducerea numărului cetățenilor care trăiesc în sărăcie severă și
relativă în toate dimensiunile acesteia, potrivit definițiilor naționale. Documentul are în
vedere diminuarea numărului de persoane care trăiesc sub pragul de sărăcie, stimularea
participării pe piața muncii a persoanelor apte de muncă, dezvoltarea sistemului de
protecție și asistență socială.
Potrivit documentului, România înregistrează o pondere ridicată a persoanelor care
suferă de deprivare materială severă, raportată la media UE. Conform datelor INS din 2016,
procentajul de persoane încadrate în această categorie era de 23,8%. Rata sărăciei relative
în perioada 2007-2016 (stabilită la nivelul de 60% din mediana veniturilor disponibile pe
adult-echivalent) a fost evaluată de INS la 24,6%-25,3%, față de nivelul mediu din UE de
16,6%-17,3%. Conform Eurostat, în 2016, 49,2% dintre copiii din România, cu vârste
cuprinse între de 0 și 17 ani, prezentau risc de excluziune socială, comparativ cu media UE
de 26,4%, țara noastră înregistrând cel mai mare număr de astfel de cazuri. Coeficientul
GINI, care măsoară gradul inegalității în societate, a fost, de asemenea, în creștere în
România.
Orizont 2020: ▪ Stabilirea unor standarde durabile de calitate și de cost pentru toate
serviciile sociale, vizând în mod special pe cele destinate grupurilor vulnerabile; ▪
Dezvoltarea unui sistem național de indicatori de incluziune socială prin integrarea tuturor
bazelor de date din sfera asistenței sociale în regim digitalizat care să țină cont de
mobilitatea socială; monitorizarea anuală efectivă a rezultatelor pe baza acestor indicatori;
▪ Stimularea participării pe piața muncii a persoanelor apte de muncă aflate în risc de
excluziune prin dezvoltarea măsurilor active de consiliere și asistență socială.
Ținte 2030: ▪ Eradicarea sărăciei extreme pentru toți cetățenii; ▪ Reducerea cu cel
puțin jumătate a numărului de cetățeni care trăiesc în sărăcie relativă; ▪ Consolidarea
sistemului național unitar al serviciilor de intervenție de urgență, reabilitare ulterioară și
compensare a pierderilor în caz de calamități naturale, accidente industriale sau
evenimente climatice extreme.
♦ Obiectivul 2: Foamete zero

Eradicarea foamei, asigurarea securității alimentare, îmbunătățirea nutriției și
promovarea unei agriculturi sustenabile. Strategia vizează dezvoltarea unui sector
agroalimentar durabil și competitiv pentru îmbunătățirea calității vieții și asigurării unor

condiții de viață în mediul rural apropiate de cele din mediul urban, promovarea producției
autohtone și ecologice și valorificarea produselor tradiționale și montane cu valoare
adăugată.
Orizont 2020: ▪ Susținerea producției și diversificarea speciilor autohtone cu valoare
genetică ridicată, dar deficitare pe piața internă, în domenii precum legumicultura,
creșterea efectivelor la rasele valoroase de suine, taurine și bivoli, sectorul avicol,
colectarea și comercializarea lânii, apicultură, pescuit și acvacultură, inclusiv prin stimularea
cercetării-dezvoltării în domeniul agro-alimentar; ▪ Creșterea numărului de produse
recunoscute la nivel european / atestate tradițional /atestate ca rețete consacrate.
Ținte 2030: ▪ Finalizarea cadastrului agricol; ▪ Dublarea ponderii agriculturii în PIB-ul
României, față de anul 2018; ▪ Menținerea și rentabilizarea unor ocupații și metode
tradiționale de valorificare a plantelor medicinale și fructelor de pădure în zona montană.
Menținerea tradițiilor locale prin creșterea numărului de produse cu caracteristici specifice
în ceea ce privește originea geografică.
♦ Obiectivul 3: Sănătate și bunăstare

Asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării tuturor, la orice vârstă.
Strategia are în vedere reducerea ratei mortalității materne și infantile, diminuarea
incidenței îmbolnăvirilor de boli infecțioase și cronice, respectiv prevenirea și tratarea
abuzului de substanțe nocive și a bolilor mintale.
♦ Obiectivul 4: Educație de calitate

Garantarea unei educații de calitate și promovarea oportunităților de învățare de-a
lungul vieții pentru toți. Strategia se adresează, în principal, următoarelor domenii: accesul
tuturor copiilor la educație timpurie, învățământ primar și secundar echitabil și calitativ,
care să conducă la rezultate relevante și eficiente, creșterea substanțială a numărului de
tineri și adulți care dețin competențe profesionale relevante, care să faciliteze angajarea la
locuri de muncă decente și antreprenoriatul. Asigură faptul că toți elevii dobândesc
cunoștințele și competențele necesare pentru promovarea dezvoltării durabile.
Orizont 2020: ▪ Promovarea culturii antreprenoriale și a deprinderilor necesare în tot
sistemul de educație prin reînființarea și/sau modernizarea atelierelor școlare în
învățământul profesional și tehnologic; organizarea de concursuri antreprenoriale bazate
pe proiecte cu aplicare practică în și între unitățile de învățământ; încurajarea activităților
de mentorat voluntar și a parteneriatelor cu mediul de afaceri pe plan local; extinderea

societăților antreprenoriale studențești și încurajarea conlucrării acestora cu agenții
economici pe bază de contract prin dezvoltarea de parteneriate între universități și
reprezentanții mediului antreprenorial.
Ținte 2030: ▪ Reducerea ratei de părăsire timpurie a sistemului educațional; ▪
Învățământ axat pe competențe și centrat pe nevoile elevului, căruia să îi fie oferită o mai
mare libertate în definirea priorităților de studiu, prin măsuri precum creșterea ponderii de
materii opționale; ▪ Organizarea învățământului profesional și tehnic în campusuri special
amenajate și dotate; pregătirea personalului didactic bine calificat; ▪ Creșterea nivelului de
educație financiară a cetățenilor.
♦ Obiectivul 5: Egalitate de gen

Realizarea egalității de gen și întărirea rolului femeilor și al fetelor în societate.
Strategia își propune prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și fetelor, în
sfera publică și cea privată, asigurarea participării echilibrate și efective a femeilor și a
egalității de șanse la ocuparea posturilor de conducere la toate nivelurile de luare a
deciziilor în viața politică, economică și publică.
♦ Obiectivul 6: Apă curată și sanitație

Asigurarea disponibilității și gestionării durabile a apei și sanitație pentru toți.
Strategia vizează creșterea calității vieții prin dezvoltarea infrastructurii de apă și canalizare
și a serviciilor publice, alinierea României la cerințele și standardele UE privind gestionarea
apei potabile, apelor uzate, deșeurilor și creșterea eficienței de utilizare a apei în toate
sectoarele.
Orizont 2020: ▪ Folosirea mai activă a apelor geotermale atât în scopuri energetice,
cât și pentru turismul de sănătate (spa); ▪ Monitorizarea strictă a calității apei potabile
destinate consumului populației pentru menținerea în parametrii bio-chimici acceptați.
Ținte 2030: ▪ Creșterea substanțială a eficienței folosirii apei în activitățile industriale,
comerciale și agricole; extinderea reutilizării raționale a apelor tratate și reciclate în
perspectiva atingerii obiectivelor economiei circulare; ▪ Conectarea gospodăriilor
populației din orașe, comune și sate compacte la rețeaua de apă potabilă și canalizare în
proporție de cel puțin 90%.
♦ Obiectivul 7: Energie curată și la prețuri accesibile

Asigurarea accesului tuturor la energie la prețuri accesibile, într-un mod sigur,
durabil și modern. Pentru a susține pe termen lung așteptările consumatorilor, sectorul
energetic românesc trebuie să devină mai robust din punct de vedere economic, mai
avansat și mai flexibil din punct de vedere tehnologic și mai puțin poluant.
Orizont 2020: ▪ Consolidarea politicii de eficiență energetică și protecția
consumatorilor; ▪ Reducerea cu 19% a consumului intern de energie primară.
Ținte 2030: ▪ Asigurarea securității cibernetice a platformelor de monitorizare a
rețelelor de producție, transport și distribuție a energiei electrice și gazelor naturale; ▪
Decuplarea creșterii economice de procesul de epuizare a resurselor și de degradare a
mediului prin sporirea considerabilă a eficienței energetice (cu minimum 27% comparativ
cu scenariul de status-quo) și folosirea extinsă a schemei EU ETS în condiții de piață
previzibile și stabile; ▪ Creșterea ponderii surselor de energie regenerabilă și a
combustibililor cu conținut scăzut de carbon în sectorul transporturilor (autovehicule
electrice), inclusiv combustibili alternativi.
♦ Obiectivul 8: Muncă decentă și creștere economică

Promovarea unei creșteri economice susținute, deschisă tuturor și durabilă, a
ocupării depline și productive a forței de muncă și asigurarea de locuri de muncă decente
pentru toți. Strategia urmărește susținerea creșterii economice pe locuitor și promovarea
sectoarelor productive și diverificarea produselor cu valoare adăugată, crearea locurilor de
muncă decente, antreprenoriatul, creșterea întreprinderilor micro, mici și mijlocii,
modernizarea tehnologică și inovarea, asigurarea muncii decente pentru toți cetățenii,
inclusiv pentru tineri și persoanele cu dizabilități, renumerarea egală pentru munca de
valoare egală, accesul la finanțare. Se susține un turism durabil care creează locuri de
muncă și promovează diversitatea culturală, produsele locale și respectul pentru tradiții și
mediul în care trăim.
Orizont 2020: ▪ Sprijinirea activității întreprinderilor mici și mijlocii, a
antreprenoriatului în rândul tinerilor prin încurajarea și susținerea financiară a start-up-
urilor; ▪ Inițierea unor programe de formare profesională de bază cu finanțare UE în
corelare cu cerințele pieței muncii, cu accent pe segmentele tinere sau social vulnerabile
ale populației; ▪ Încurajarea încheierii de contracte de muncă cu orar flexibil și / sau tele-
muncă / teleworking (munca de la distanță); asigurarea de facilități și servicii de sprijin

pentru îngrijirea copiilor și a membrilor de familie aflați în întreținere.
Ținte 2030: ▪ Păstrarea în continuare a unui ritm al creșterii PIB superior față de
media UE pentru a susține efortul de reducere a decalajelor în comparație cu țările
europene avansate, paralel cu aplicarea principiilor dezvoltării durabile și îmbunătățirea
constantă a nivelului de trai al populației; ▪ Promovarea unor politici orientate spre
dezvoltare care susțin activitățile productive, crearea locurilor de muncă decente,
antreprenorialul prin start-up, creativitatea și inovația, și care încurajează formalizarea și
creșterea întreprinderilor micro, mici și mijlocii, inclusiv prin acces la servicii financiare.
♦ Obiectivul 9: Industrie, inovație și infrastructură

Construirea unor infrastructuri reziliente, promovarea industrializării durabile și
încurajarea inovației. Strategia propune dezvoltarea infrastructurii calitative, fiabile, sigure
și durabile, pentru a sprijini dezvoltarea economică și bunăstarea pentru toți, integrarea
întreprinderilor mici și mijlocii în lanțuri valorice și pe piețe externe, modernizarea
infrastructurii și reabilitarea durabilă a industriilor pentru utilizarea eficientă a resurselor,
prin adoptarea tehnologiilor și proceselor industriale curate și ecologice, întărirea cercetării
științifice și colaborarea cu mediul privat, modernizarea capacităților tehnologice ale
sectoarelor industriale, încurajarea inovațiilor și creșterea semnificativă a numărului de
angajați în cercetare și dezvoltare.
Orizont 2020: ▪ Îmbunătățirea conectivității între localități și regiuni prin sporirea
ponderii drumurilor județene și comunale modernizate la 61% în 2020 (în comparație cu
39,4% în 2016); ▪ Creșterea bugetului alocat cercetării cu aproximativ 30% anual, cu
asigurarea unei distribuții bugetare echilibrate, destinate susținerii atât a cercetării
aplicative și inovării, a cercetării fundamentale și de frontieră, cu accent pe domeniile de
specializare inteligentă / cu potențial de creștere.
Ținte 2030: ▪ Reabilitarea industriilor pentru a deveni durabile, cu eficiență sporită în
utilizarea resurselor și adoptare sporită a tehnologiilor și proceselor industriale curate și
ecologice, toate țările luând măsuri în conformitate cu capacitățile respective ale acestora; ▪
Stimularea cu precădere a economiei digitale și investițiilor industriale care se situează în
zona mai profitabilă a lanțului valoric, care fructifică și rezultatele eforturilor naționale de
cercetare-dezvoltare-inovare și care se adresează unor piețe stabile și în creștere.
♦ Obiectivul 10: Inegalități reduse

Reducerea inegalităților în interiorul țărilor și între țări. Strategia propune reducerea
decalajelor, eliminarea discriminărilor de orice fel și politici de realizare progresivă a unei
egalități sporite, în special fiscale, salariale, educaționale și de protecție socială.
Coeficientul GINI este indicatorul care măsoară gradul de inegalitate a veniturilor
disponibile ale unei populații – când este 0% reprezintă egalitate deplină și când este 100%
reprezintă inegalitate absolută. Conform Eurostat, în anul 2008, acest coeficient a fost de
35,9% pentru România, comparativ cu 31,0% media UE, iar în 2016 a fost de 34,7%,
comparativ cu 30,8%.
În ceea ce privește inegalitățile între rural și urban, conform INS, 46,2% din cetățenii
României trăiau în mediu rural în 2015. Potrivit Eurostat, media UE era de 28%. Pentru
decalajul socio-economic dintre mediul urban și rural, indicatorul reprezentativ este „riscul
sărăciei sau a excluziunii sociale”. Eurostat subliniază faptul că, în 2016, în România, în
mediul urban, rata riscului de sărăcie era de 24,3%, în timp ce în mediul rural era la 51,7%.
Media UE era de 23,6% în mediul urban și 25,5% în mediul rural.
♦ Obiectivul 11: Orașe și comunități durabile

Dezvoltarea orașelor și a așezărilor umane pentru ca ele să fie deschise tuturor,
sigure, reziliente și durabile. Strategia vizează asigurarea condițiilor pentru o viață demnă a
cetățenilor din comunitățile urbane și rurale prin accesul la locuințe și servicii de bază
adecvate, sigure și la prețuri accesibile; accesul la transport public eficient, la prețuri
echitabile și accesibile pentru toți; promovarea conceptului de smart-city; consolidarea
eforturilor de protecție și salvgardare a patrimoniului cultural; reducerea impactului
negativ asupra mediului în orașe, inclusiv prin acordarea unei atenții deosebite calității
aerului și mediului în general.
Orizont 2020: ▪ Creșterea procentajului de proprietăți cadastrate și înregistrate în
toate localitățile la 80% pentru construcții și finalizarea înregistrării terenurilor agricole ce
fac obiectul subvențiilor acordate de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, ca
element de bază al planificării spațiale și amenajării teritoriului; ▪ Implementarea
programelor existente și adoptarea de măsuri suplimentare pentru avertizarea timpurie,
intervențiile de urgență și acțiunile ulterioare de reabilitare prin precizarea responsabilității
tuturor factorilor cu atribuții în domeniu în caz de calamități naturale (seisme, inundații,
alunecări de teren) sau accidente (deversări sau emisii nocive, incendii extinse etc.).
Ținte 2030: ▪ Reducerea semnificativă a pierderilor economice provocate de inundații

și alunecările de teren, îmbunătățirea răspunsului colectiv și întărirea capacității de
adaptare și revenire la nivel funcțional în cel mai scurt timp după producerea
evenimentului, reducerea impactului inundațiilor sau a poluărilor generate de inundații și
ale alunecărilor de teren asupra ecosistemelor, inclusiv prin îmbunătățirea constantă a
cadrului legislativ; ▪ Elaborarea și punerea în aplicare a unui program general de planificare
spațială și amenajare a teritoriului în corelare cu strategiile sectoriale la nivel național prin
aplicarea conceptului de dezvoltare spațială policentrică și echilibrată, care să susțină
coeziunea teritorială; ▪ Educarea și responsabilizarea populației pentru situații de risc
seismic.
♦ Obiectivul 12: Consum și producție responsabile

Asigurarea unor modele de consum și producție durabile. Strategia propune trecerea
etapizată la un nou model de dezvoltare prin introducerea unor elemente ale economiei
circulare, creșterea productivități resurselor, reducerea risipei de alimente și a deșeurilor,
prin: diminuarea generării, de consumuri la toate nivelurile sale; reciclare și reutilizare;
încurajarea companiilor să adopte practici durabile și să integreze informațiile privind
durabilitatea activităților lor în ciclul de raportare; promovarea practicilor durabile de
achiziții publice; conștientizarea cetățenilor asupra a ce înseamnă un stil de viață în
armonie cu natura.
Orizont 2020: ▪ Tranziția de la modelul economic actual bazat pe producție și
consum la economia circulară prin schimbarea mentalității prin educație, schimbarea
comportamentului consumatorilor și prin dezvoltarea de mecanisme financiare pentru
susținerea perioadei de tranziție; ▪ Finalizarea cadrului legislativ privind promovarea
achizițiilor publice verzi; ▪ Introducerea unui cod al sustenabilității care permite o raportare
complexă a atitudinii companiilor privind aplicarea principiilor dezvoltării durabile.
Ținte 2030: ▪ Înjumătățirea pe cap de locuitor a risipei de alimente la nivel de vânzare
cu amănuntul și de consum și reducerea pierderilor de alimente de-a lungul lanțurilor de
producție și de aprovizionare, inclusiv a pierderilor post-recoltare; ▪ Reciclarea în proporție
de 55% a deșeurilor municipale până în 2025 și 60% până în 2030; ▪ Reciclarea în proporție
de 65% a deșeurilor de ambalaje până în 2025 (materiale plastice 50%; lemn 25%; metale
feroase 70%, aluminiu 50%, sticlă 70%, hârtie și carton 75%) și 70% până în 2030 (materiale
plastice 55%; lemn 30%; metale feroase 80%, aluminiu 60%, sticlă 75%, hârtie și carton
85%); ▪ Colectarea separată a deșeurilor menajere periculoase până în 2022, a deșeurilor

biologice până în 2023 și materialele textile până în 2025.
♦ Obiectivul 13: Acțiune în domeniul schimbărilor climatice

Luarea unor măsuri urgente de combatere a schimbărilor climatice și a impactului
lor. Strategia vizează consolidarea capacității de adaptare și reziliență a României pentru a
combate pericolele legate de schimbările climatice și dezastrele naturale prin integrarea
măsurilor de diminuare și de adaptare la acestea atât în strategiile, cât și în politicile
naționale și în planificarea și creșterea nivelului de educație și conștientizare.
♦ Obiectivul 14: Viață acvatică

Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și a resurselor marine pentru
o dezvoltare durabilă. Strategia își propune prevenirea și reducerea poluării marine,
gestionarea și protecția durabilă a ecosistemelor marine, conservarea zonelor costiere și
asigurarea unui pescuit durabil.
♦ Obiectivul 15: Viața terestră

Protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre,
gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării, stoparea și repararea
degradării solului și stoparea pierderilor de biodiversitate. Strategia are în vedere
conservarea și utilizarea durabilă a ecosistemelor terestre, managementul durabil al
pădurilor, combaterea deșertificării, restaurarea terenurilor și solurilor degradate, inclusiv a
terenurilor afectate de deșertificare, secetă și inundații, dezvoltarea infrastructurii verzi,
conservarea și protejarea zonelor umede, asigurarea conservării ecosistemelor montane,
susținerea cercetării în domeniu, gestionarea durabilă a pădurilor, eliminarea defrișărilor
abuzive și a tăierilor rase, tranziția către o economie circulară.
♦ Obiectivul 16: Pace, justiție și instituții eficiente

Promovarea unor societăți pașnice și incluzive pentru o dezvoltare durabilă, a
accesului la justiție pentru toți și crearea unor instituții eficiente, responsabile și incluzive la
toate nivelurile. Strategia are în vedere dezvoltarea capitalui social, promovarea toleranței,
eradicarea violenței asupra copiilor și reducerea semnificativă a tuturor formelor de
violență, diminuarea corupției, dezvoltarea instituțiilor eficiente și transparente la toate
nivelurile, asigurarea procesului decizional receptiv, inclusiv participarea și reprezentarea
cetățenilor la toate nivelurile și asigurarea accesului public la informații și protejarea

libertăților fundamentale.
♦ Obiectivul 17: Parteneriate pentru realizarea obiectivelor

Consolidarea mijloacelor de implementare și revitalizarea parteneriatului global
pentru dezvoltare durabilă. În vederea sprijinirii acestui obiectiv, prin strategie, România
înțelege să-și susțină angajamentele internaționale, aderarea la Zona Euro, la spațiul
Schengen și la Organizația pentru Dezvoltare și Cooperare Economică și să joace un rol
proactiv pe plan european și internațional.
Ghidul privind integrarea temelor orizontale în cadrul proiectelor finanţate din

Fondurile Europene Structurale şi de Investiţii 2014-2020 privind Dezvoltarea durabilă îl
puteţi accesa la:https://www.fonduri-ue.ro/images/files/documente-
relevante/orientari_beneficiari/Ghid.egalitate.sanse.2.pdf
8.3 Inovarea socială
Inovarea socială presupune dezvoltarea de idei, servicii și modele prin care pot fi
mai bine abordate provocările sociale, cu participarea actorilor publici și privați, inclusiv a
societății civile.
În sens mai larg, inovarea socială este procesul de a dezvolta și a aplica soluții la
probleme ocazionale sau sistemice, sociale și de mediu, în sensul progresului social.
Solutiile necesită adesea colaborarea activă a actorilor guvernamentali, economici și non-
profit.
Inovarea socială se referă la idei noi care funcționează în îndeplinirea obiectivelor
sociale. Geoff Mulgan considera că inovarea socială include: "Activități și servicii inovatoare
care sunt motivate de scopul de a satisface o nevoie socială și care sunt predominant
dezvoltate și difuzate prin organizații ale căror scopuri principale sunt sociale." Aceasta
diferențiază inovația socială de inovațiile de afaceri, care sunt în general motivate de
maximizarea profitului.
Exemple de teme de inovare socială:
✓ metode inovatoare de implicarea activă a membrilor comunității în operațiunile

sprijinite, inclusiv pentru depășirea barierelor de ordin moral sau care țin de
cutumele din societate/entice;
✓ metode inovatoare de combatere a discriminării;
✓ valorificarea oportunităților locale în identificarea soluțiilor propuse;
✓ activități și inițiative care vizează promovarea egalității de șanse, nediscriminarea
etc.
✓ crearea și consolidarea de parteneriate, rețele și platforme de colaborare între
centrele de sprijinire a afacerilor și incubatoarelor/ clusterelor/ hub-urilor existente la nivel
național/ regional/ local pentru susținerea grupului țintă POCU și a oricaror persoane
interesate, cu resurse privind înființarea și dezvoltarea afacerilor;
✓ aplicarea de mecanisme de preluare de către agenții economici a unor servicii
publice, prin intermediul unor activitati comerciale vizând servicii sociale, culturale, de
mediu etc. (de ex., alpinism utilitar, peisagistică, îngrijire bătrâni, livrarea la domiciliu de
alimente sau alte consumabile etc.);
✓ dezvoltarea de cooperative pentru livrarea unor servicii necesare în comunitate.

Suport Curs Antreprenor in Economia Sociala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Antreprenor in Economia Sociala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Program: FONDUL SOCIAL EUROPEAN. Programul Operațional Capital Uman 2014-2020 – "Investim în dezvoltare durabilă".

Axa prioritară 4: Incluziunea socială și combaterea sărăciei.

CAP I. ANTREPRENOR TRADIȚIONAL VS ANTREPRENOR SOCIAL

1.1. Caracterisiticile și comportamentul antreprenorului tradițional ......................

CAP II. ECONOMIA SOCIALĂ. CONCEPT, ELEMENTE SPECIFICE, ASPECTE

2.1. Conceptul de economie socială ............................................................................................

CAP III. STRUCTURI ALE ECONOMIEI SOCIALE. PREZENTARE ȘI

3.1. Tipuri de structuri de economie socială .................................................................................

CAP IV. ÎNFIINȚAREA ȘI FUNCȚIONAREA UNEI AFACERI SOCIALE. ASPECTE

4.1. Pașii necesari pentru înființarea unei afaceri sociale .............................................................

CAP V. REALIZAREA STUDIULUI DE FEZABILITATE/STUDIU DE PIAȚĂ

5.1. Identificarea nevoilor și a oportunităților de piață ..................................................................

CAP VI. ELABORAREA PLANULUI DE AFACERI ALE UNEI ÎNTREPRINDERI

6.1. Rolul și importanța planului de afaceri ...................................................................................

CAP VII. GESTIONAREA AFACERII SOCIALE

7.1. Managementul resurselor umane aferente afacerii sociale ....................................................

CAP VIII. TEME SECUNDARE ALE AFACERII SOCIALE

8.1. Egalitatea de șanse și nediscriminarea ...........................................................................................

”Am hotărât că voi da totul. Nici numărul de ore,

” Antreprenorul este un om care are o

1.1. Caracteristicile și comportamentul antreprenorului tradițional

Noțiunea de antreprenor este de proveniență franceză din cuvântul ”entrepreneur” –

1.2. Caracteristicile și comportamentul antreprenorului social

Comportamentul celor 2 categorii de antreprenori sunt asemănătoare. Atât

Responsabilitatea - Orice antreprenor trebuie să cunoască că odată ce-și

Creativitatea și inovația - Ar fi bine ca fiecare întreprinzător să vină pe piață cu

Ambiția - Este o calitate absolut necesară tinerilor care hotărăsc să se lanseze în

Insistența - Pentru a deveni un antreprenor de succes, fiecare va trebui să fie în

Optimismul și încrederea în sine - Chiar dacă dezvoltarea unei afaceri presupune

Orientarea spre eficiență și calitate - Fără calitate, nu este posibil de construit o

Abilități de convingere - Acestea sunt absolut indispensabile unui antreprenor care

Neîncrederea în oameni: Este foarte greu să reușești în afaceri fără ajutor. De

Lăcomia: Lăcomia antreprenorului poate avea diferite forme: refuzul de a plăti

Incorectitudinea: Afacerea merge bine cât timp întreprinzătorul este corect în

Lipsa de răbdare: Uneori este nevoie de un timp mai îndelungat pentru

1.3. Antreprenoriatul – un stil de viață

Mituri despre antreprenori

Mitul 1 – Antreprenorii se nasc, nu se fac.

Mitul 2 – Oricine poate începe o afacere.

Mitul 3 – Antreprenorii sunt jucători de noroc.

Mitul 4 – Antreprenorii vor tot spectacolul pentru ei

Mitul 5 – Antreprenorii sunt proprii lor şefi şi sunt complet independenţi

Mitul 7 – Antreprenorii au de a face cu un stres imens şi plătesc un preţ mare

Mitul 8 – Începerea unei afaceri este riscantă şi deseori se termină cu eşec

Mitul 10 – Antreprenorii ar trebui să fie tineri şi energici.

Mitul 11 – Antreprenorii sunt motivaţi doar de căutarea succesului financiar.

Mitul 12 – Antreprenorii vor să aibă control şi putere asupra celorlalţi.

Mitul 13 – Dacă un antreprenor este talentat, succesul va apărea într-un an

Mitul 14 – Orice antreprenor cu o idée bună poate să strângă capital pentru o

Mitul 15 – Dacă un antreprenor are destul capital de început, el sau ea nu

CONCEPT, ELEMENTE SPECIFICE, ASPECTE

”Cea mai periculoasă otravă este sentimentul reușitei.

2.1 Conceptul de economie socială

Economia socială reprezintă 10% din ansamblul întreprinderilor europene (respectiv

de voluntari, asociatii, fundatii si intreprinderi sociale implicate in activitate productiva cu

2.2 Economia socială în România

Economia sociala în România s-a remarcat începând cu anul 2011 ca un sector

Totuşi, antreprenoriatul social şi economia socială încearcă să prindă contur şi în

f) personalitate juridică distinctă, autonomie de gestiune şi independenţă faţă de

Obiectivele economiei sociale sunt:

- întreprinderea socială de inserție.

Obligațiile întreprinderilor sociale:

b. de a comunica agenţiei de ocupare rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale;

Întreprinderea socială de inserţie este întreprinderea socială care îndeplineşte cumulativ