ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU
Facultatea de Litere
Str. SpiruHaret, nr. 8, Bacău, 600114
Tel./ fax ++40-234-588884
www.ub.ro; e-mail: litere@ub.ro

ACTELE DE LIMBAJ
I.L.Caragiale, „O scrisoare pierdută”

adriana_romedea@yahoo.fr

Coordonator ştiinţific,
Prof. univ. dr. Adriana-Gertruda ROMEDEA
Masterand,
Alina-Gabriela Titire

Bacău
2022
 CUPRINS

INTRODUCERE 3

I. DEIXIS
I.1. Deixis personal 4
I.2. Deixis spațial 4
I.3. Deixis temporal 4

II. MAXIME CONVERSAȚIONALE

II.1 Maxima cantității 5
II.2 Maxima calității 5
II.3 Maxima relației 5
II.4. Maxima modalității 6

III. PRINCIPII

III.1 Principiul cooperării 7

III.2. Principiul pertinenței 7
III.2. Principiul sincerității 7

IV. LEGILE DISCURSULUI

IV.1. Legea informativității 7
IV.2. Legea exhaustivității 8
IV.3. Legea modalității 8

V. ACTELE DE LIMBAJ
V.1. Actele locuționare (fonetic, fatic, retic) 9
V.2. Actele ilocuționare (verbe performative) 9
V.3. Acte perlocuționare (efecte perlocuționare) 9

VI. ACTELE ILOCUȚIONARE

VI.1. Verdictive 10
VI.2. Exercitive 10
VI.3. Promisive 10
VI.4. Expozitive 10
VI.5. Comportative 11

VII. POLIFONIA ȘI PLURIVOCITATEA TEXTULUI 11

12
CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE 12

ANEXĂ
 INTRODUCERE

”Actul de limbaj este un act de producere de semne și de articulare în cod și depind de

conștiintele comune, pe care se presupune că le au protagoniștii situațiilor de comunicare.”
Tzvetan Todorov, în ”Problèmes de l’énonciation”, distinge patru tipuri de categorii
ce vizează aspectul indicial al limbii: interlocutorii, timpul şi locul alocuţiunii, respectiv
modalităţile, ca relaţii între interlocutori şi enunț.
În lucrarea de față ne-am propus să identificăm actele de limbaj dintr-un fragment al
comediei O scrisoare pierdută scrisă de I.L.Caragiale.
Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale este a treia
dintre cele patru scrise de autor, o capodoperă a genului dramatic. Aici este evidențiată
complexitatea personajului prin surprinderea lui în transformare și individualizarea lui prin fapte.
Scriitorul depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza personajele,
prin comportament, particularități de limbaj, nume, dar și prin combinarea elementelor de statut
social și psihologic. Pentru a analiza această operă și din altă perspectivă, nu doar din cea
literară, ci prin prisma actelor de limbaj, am ales următorul fragment citat. (vezi ANEXA)

3
 I. DEIXIS

Deixis-ul 1definește coordonatele spațio-temporale implicate în actul exprimării și al

enunțării: EU, TU, AICI, ACUM. Conform lui Dominique Maingueneau există mai multe
tipuri de deictice: deixis personal - eu, mine, mă, tu, tine, te, precum și deictici spațiali (aici,
acolo) și temporali (astăzi, mâine, în viitor) care determină schimbarea sensului de la o
enunțare la alta.
Lingvistul american George Yule, în lucrarea Pragmatics 13 2, este de părere că
interpretarea expresiilor deictice depinde de circumstanţe, de context şi de intenţia
vorbitorului, ele exprimînd distanţa relativă faţă de persoanele şi de obiectele vizate prin
actul comunicării.
De asemenea, expresiile deictice exprimă, adesea, mai mult decât ceea ce spun. La un
nivel superior, deixis-ul discursiv îndeplineşte funcţia unui univers de sens ce construieşte,
prin enunţare, o formaţiune discursivă.
Astfel, în fragmentul citat se regăsesc mai multe deictice precum:
I.1. Deixisul personal :”ți-a plăcut vulnerabilul?”, ”Nu-i dăm”, ”parcă-l văz pe vulnerabilul”,
”ți-l toarnăz pe d.Cațavencu care ne-a jurat și ne-a batjocorit”, ”Te joci cu puterea!”, ”Trebuie
să ai curaj, ca mine!”,
I.2 Deicticele spaţiale presupun luarea în considerare a poziţiei corpului enunţiatorului şi a
gesturilor sale: ,,la București”, ,,la comitetul central” și
I.3.Deicticele temporale determină schimbarea sensului de la o enunţare la alta și au la
origine momentul în care enunţiatorul vorbeşte, moment care corespunde cu prezentul
lingvistic: ,,un minut”, ,,Deseară”, ,,și mâine și poimâine”.

1
Deixis este un termen tehnic utilizat pentru a evidenţia actul fundamental al exprimării. Etimologic, deixis
înseamnă a arăta, a indica, prin intermediul limbajului.
2
George Yule, Pragmatics, Oxford University Press, 1996, p. 16

4
 II. MAXIMELE CONVERSAȚIONALE ALE LUI HERBERT PAUL GRICE

Conform lui Herbert Paul Grice, maximele conversaționale, numite și legi ale
discursului reprezintă niște norme ce trebuie respectate în cadrul interacțiunii verbale.
Pornind de la principiul cooperării3, atunci când analizăm un discurs observăm că
emiţătorul intenţionează: să fie sincer (maxima calităţii), să fie concis (maxima cantităţii), să fie
relevant (maxima relaţiei) şi să fie clar (maxima modalităţii).
În fragmentul lui Caragiale, maxima cantității nu este respectată deoarece contribuția
informativă este mai mare, personajul Farfuridi transmițând mai mult decât este necesar. De
asemenea, discursul lui Caragiale este adesea bogat și variat lexical, atribuindu-le
personajelor sale replici savuroase pline de jargoane, arhaisme sau neologisme: ,,Farfuridi:
Ei! …ți-a plăcut venerabilul.” Așadar, maxima calității este greu de respectat în operele sale.
Celelalte două maxime, cea a modalității și cea a relației sunt evidente în textul citat,
contribuția limbajului axându-se pe subiect, iar discursul fiind clar și precis: ,,Farfuridi: Ce
să fac?... Batem o depeșă la București, la comitetul central, la minister, la gazete, scurt și
cuprinzător (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui,
sacadat, tot textul proiect al depeșii:) ,,Trădare! Prefectul și oamenii lui trădează partidul
pentru nifilistul Cațavencu, pe care vor săl aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei
ori trădare!”

III. PRINCIPII

Normele pe care le respectă interlocutorii pentru reuşita comunicării depind, după Grice, de
principiul cooperării. Conform acestui principiu, când interpretăm un discurs, pornim de la
ipoteza că emiţătorul intenţionează: să fie sincer (maxima calităţii), să fie concis (maxima
cantităţii), să fie relevant (maxima relaţiei) şi să fie clar (maxima modalităţii).
La fel de important ca principiul cooperării este şi principiul pertinenței, care se referă la
calitatea discursului de a fi adecvat, bine fundamentat. Evaluarea pertinenţei unui enunţ depinde
de destinatari. Acest principiu este încălcat în O scrisoare pierdută deoarece Caragiale are aici
un discurs confuz, echivoc care creează comicul.

3
Herbert Paul Grice, Logique et conversation, 1980, p. 61

5
 Un alt principiu care condiţionează comunicarea este principiul sincerității. Conform acestuia,
se presupune că „locutorii aderă la cuvintele lor. Dar nu este aici decît un fel de regulă a jocului,
nu o teză asupra sincerităţii efective a subiecţilor“ 4
. De asemenea, nici acest principiu nu este
respectat în fragmentul citat deoarece denotă ironie, nu sinceritate: ,,Brânzovenescu: E tare...
tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului.”

IV. LEGILE DISCURSULUI

Orice interpretare a discursului trebuie să respecte legile discursului care sunt niște
norme impuse producerii enunţurilor.
Dominique Maingueneau susţine că enunţarea operei se bazează pe legile discursului,
dar fără să se lase îngrădită de acestea. În cartea Pragmatique pour le discours littéraire,
acesta formulează trei legi ale discursului: o primă lege este cea a informativității, cea de a
doua a exhaustivității, iar a treia este legea modalității.

IV.1 Legea informativității

Legea informativității exclude faptul că ar fi posibil să se vorbească fără a se spune nimic.

Noțiunea de informativitate variază în funcție de destinatari și de context. Deși Farfuridi îl
îndeamnă pe Brânzovenescu să meargă la București, la comitelul central pentru a vorbi despre
trădarea lui Cațavencu, acesta refuză temător să iscălească: ,,Farfuridi: Ce să fac?... Batem o
depeșă la București, la comitetul central, la minister, la gazete, scurt și cuprinzător (bătând cu
pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat, tot textul proiect al
depeșii:) ,,Trădare! Prefectul și oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Cațavencu, pe
care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei ori trădare!”
Brânzovenescu (scurt) : E tare! prea tare! n-o iscălesc.”

IV.2. Legea exhaustivității

4
Dominique Maingueneau, Pragmatique pour le discours littéraire, 1990, p. 105

6
 Legea exhaustivității prescrie că un enunț furnizează informația pertinentă „maximă”1.
Dintre toate informațiile de care dispune, enunțiatorul va oferi destinatarului pe acelea care sunt
cele mai importante: ” Farfuridi: Ei! …ți-a plăcut venerabilul? Brânzovenescu: E tare... tare de
tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai așteptăm.”

IV.3. Legea modalității

Legea modalității nu se referă la ceea ce este de spus, ci se referă mai degrabă la cum
trebuie spus ceea ce se transmite. Această lege a discursului are scopul de a evita multiplele
tipuri de obscuritate în exprimare. Folosirea jargonului reprezintă un procedeu sigur de
obţinere a comicului. Un exemplu de încalcare a acestei legi este următorul:” Farfuridi: Ei!
…ți-a plăcut venerabilul? Brânzovenescu: E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de
rostul secretului. Trebuie să mai așteptăm.” Însă, textele lui Caragiale sunt pline de astfel de
replici, așadar, această lege a modalității este rar respectată în operele sale.

V. ACTE DE LIMBAJ

În viziunea filosofului englez, John Langshaw Austin, locutorul efectuează trei acte
simultane3:
V.1 Actul locuționar

Căutând să determine ce se întâmplă o dată cu realizarea unui act de discurs,

fenomenologul oxfordian al limbajului, John Austin, a constatat că orice locutor care se
adresează unui alocutor sub o anumită intenţie de comunicare săvârşeşte un act
locuţionar, alcătuit din trei subacte: un act fonetic, un act fatic si un act retic.

Un act retic, ce reprezintă utilizarea cuvintelor cu sens, cu semnificație. Acesta este actul de a
spune ceva, de a avea o semnificație: ,, Farfuridi (cu tărie, impunător) : Trebuie să ai curaj,
ca mine! Trebuie s-o iscălești; o dăm anonimă! ”.

V.2. Actul ilocuționar

7
 Actul ilocuționar este un act ce se săvârşeşte în spunerea a ceva, influenţând asupra
raporturilor dintre interlocutori. Conform lui Austin actul ilocuționar este ceea ce facem,
spunând ceea ce spunem. 5
Una dintre problemele care au îndemnat la investigarea actelor ilocuționare a fost
pusă de John Austin și se referă la distingerea enunțurilor constatative (sau declarative) de
cele performative, în funcție de posibilitatea de a utiliza în evaluarea lor criteriul
veridicității: ,,Farfuridi (cu tărie, impunător) : Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o
iscălești; o dăm anonimă! Brânzovenescu: Așa da, o iscălesc!.”

V.3. Actul perlocuționar

În interpretarea lui John Langslaw Austin, cel care, de alminteri, are întâietate în
determinarea și numirea lor, actele perlocuționare revin la realizarea anumitor efecte asupra
emoțiilor, sentimentelor, atitudinilor, cunoștințelor, convingerilor sau comportamentelor
alocutorilor: ” Farfuridi: Să mai așteptăm? Până când să mai așteptăm? ... Deseară, la
sfârșitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală și trage clopoțelul: ,,Stimabililor,
aveți puțintică răbdare: candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Cațavencu…”.

VI. ACTELE ILOCUȚIONARE

Voi realiza o analiză a fragmentului lui Caragiale din O scrisoare pierdută după
tipologia actelor ilocuționare după John Langshaw Austin. Astfel, se identifică cinci clase:

VI.1. Verdictive
Verdictivele constau în pronunțarea unui verdict bazat pe evidență și motive bine
întemeiate:
-„Brânzovenescu: E tare... tare de tot... Solid bărbat!”

5
Austin John Langshaw apud Romedea, Adriana-Gertruda, Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura
„Ștefan Lupașcu”, Iași, 1999.

8
 -„Brânzovenescu: Te joci cu puterea!”,
-,,Brânzovenescu: Așa da, o iscălesc!”
-,,,,Trădare! Prefectul și oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Cațavencu, pe care vor
să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de trei ori trădare.

VI.2. Exercitive
Exercitivele constau în formularea unei decizii în favoarea sau împotriva unei
consecințe rezultate dintr-o acțiune:
-„Farfuridi:Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscălești; o dăm anonimă!”
-”Farfuridi:Batem o depeșă la București, la comitetul central, la minister, la gazete, scurt și
cuprinzător (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe aparatul lui, sacadat,
tot textul proiect al depeșii:) ,,Trădare”.

VI.3. Promisive
Promisivele obligă locutorul să adopte o anumită conduită: -„Farfuridi: O iscălim: ,,Mai
mulți membri ai partidului...”.

VI.4. Expozitive
Expozitivele constau în explicarea unor cuvinte care duc la expunerea mai clară a
motivelor și argumentelor:
-,,Farfuridi:Ei! …ți-a plăcut venerabilul?”
-,,Farfuridi: Ce să fac?...”
-”Farfuridi:…Deseară, la sfârșitul întrunirii, parcă-l văz pe venerabilul că se scoală și
trage clopoțelul: ,,Stimabililor, aveți puțintică răbdare: candidatul Comitetului nostru este
onor. d. Nae Cațavencu”
-,,Farfuridi:Și bravo-n sus, și bravo-n jos, și mâine și poimâine, nenea Ghiță polițaiul
aleargă până-i iese limba de un cot și ți-l toarnă pe d. Cațavencu, care ne-a jurat și ne-a
batjocorit de atâta vreme pe toate tonurile, deputat de colegiul II...”
-,,Farfuridi:Și noi.... să stăm cu mâinile în sân?.... peste poate!...”

VI.5. Comportative

9
 Comportativele sunt verbele prin intermediul cărora se exprimă reacții cu privire la
conduita anterioară a cuiva:
-”Brânzovenescu: Moftologul!”:
- ” Farfuridi: Nifilistul!”;

VII. POLIFONIA ȘI PLURIVOCITATEA TEXTULUI

După cum afirmă Dominique Maingueneau, în Eléments de linguistique pour le texte

littéraire, de cele mai multe ori, cel care rosteşte, sau exprimă un enunţ îşi asumă,
concomitent, trei status-uri: (1) cel de producător fizic al enunţului; (2) cel de subiect al
enunţării; (3) cel de persoană responsabilă pentru enunţ.
Polifonia este un termen preluat de la Mikhail Bakhtin și se referă la faptul că în orice
text, se pot recunoaşte mai multe voci, vorbind simultan, doar una dintre aceste voci fiind
dominantă şi apreciindu-le pe celelalte.
Jaap Lintvelt, în Essai de typologie narrative, afirmă că textul narativ literar se
caracterizează printr-o interacţiune dinamică între instanţe diferite, situate pe patru planuri:
(1) AUTOR CONCRET − CITITOR CONCRET; (2) AUTOR ABSTRACT − CITITOR
ABSTRACT; (3) NARATOR FICTIV − CITITOR FICTIV; (4) ACTOR − ACTOR 6.
Autorul concret şi cititorul concret sunt persoane reale, ce aparţin unei lumi reale. Autorul
concret este o personalitate anume, ce poate fi fixată într-o perioadă exactă a creaţiei sale
literare. Cititorii concreți în calitate de receptori, „variază de-a lungul istoriei, ceea ce poate
antrena receptări foarte diferite şi chiar divergente, ale aceleiaşi opere literare“.7

În textul suport am identificat următoarele voci: vocea naratorului:,,Stau un minut

privind unul la altul”, vocea personajului Farfuridi: ,,Farfuridi: Ei! …ți-a plăcut
venerabilul?” și vocea personajului Brânzovenescu:,,Brânzovenescu: E tare... tare de tot...
Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să mai așteptăm.”

6
Jaap Lintvelt, Éssai de typologie narrative. Le Point de vue, Librairie José Corti, Paris, 1981, p. 15 apud Romedea,
Adriana-Gertruda,
7
Ibidem, p. 16 apud Romedea, Adriana-Gertruda

10
 Constatăm că un text poate fi abordat în diferite moduri, iar diferitele sale teme nu se află
la acelaşi nivel. De aceea, textelor le este asociată o anumită plurivocitate.

CONCLUZII

În urma analizei pe care am făcut-o, concluzionez că actele de limbaj depind de

interlocutori, de timpul şi locul alocuţiunii, discursurile respectând anumite principii și
maxime conversaționale. De asemenea, Dominique Maingueneau susţine că enunţarea operei
se bazează pe legile discursului, dar fără să se lase îngrădită de acestea.
Plecând de la acestea, am analizat un fragment din opera lui I.L.Caragiale, O
scrisoare pierdută, în care am identificat trei tipuri de deictice: personale, temporale și
spațiale, principii și maxime conversaționale, unele fiind respectate, iar altele nu, din cauza
comicului creat de limbajul unic al marelui scriitor și de ironiile pe care le folosește atât de
des în textele sale. De asemenea, am detaliat și actele limbajului: locuționare, ilocuționare și
perlocuționare, în fragmentul menționat anterior regăsindu-se cel mai mult expozitive. La
final am exemplificat polifonia și plurivocitatea textului, identificat cele trei voci ale textului
citat.

11
 BIBLIOGRAFIE
Austin, John Langhsaw, Quand dire, c`est faire, Seuil, Paris, 1970.
Austin, John Langhsaw, ”The act of uttering certain noises", How to Do Things with Words,
Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, 1975, p. 95.
Grice, Herbert Paul, „Logique et conversation”, in Communications, nr. 30, 1979. Ionescu,
Emil, Manual de lingvistică generală, Editura ALL, București, 1992, pp.234-235.
Maingueneau, Dominique, Pragmatique pour le discours littéraire, Bordas, Paris,1990.
Marcus, Solomon, Semne despre Semne, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1979.
Peirce, Charles Sanders, Semnificație și acțiune, Editura Humanitas, București,1990.
Romedea, Adriana-Gertruda, Actele de discurs: o perspectivă semiotică, Editura
„Ștefan Lupașcu”, Iași, 1999.
Todorov, Tzvetan, „Problèmes de l’énonciation”, in Langages, nr. 17, Paris, 1970.
Yule, George,Pragmatics, Oxford University Press, 1996, p. 16

12
 ANEXĂ

I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută

,,Scena II
FARFURIDI, BRÂNZOVENESCU
Stau un minut privind unul la altul

Farfuridi: Ei! …ți-a plăcut venerabilul?

Brânzovenescu: E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului. Trebuie să
mai așteptăm.
Farfuridi: Să mai așteptăm? Până când să mai așteptăm? ... Deseară, la sfârșitul întrunirii,
parcă-l văz pe venerabilul că se scoală și trage clopoțelul: ,,Stimabililor, aveți puțintică
răbdare: candidatul Comitetului nostru este onor. d. Nae Cațavencu...”
Brânzovenescu: Moftologul!
Farfuridi: Nifilistul! Și bravo-n sus, și bravo-n jos, și mâine și poimâine, nenea Ghiță polițaiul
aleargă până-i iese limba de un cot și ți-l toarnă pe d. Cațavencu, carene-a jurat și ne-a batjocorit
de atâta vreme pe toate tonurile, deputat de colegiul II... Și noi.... să stăm cu mâinile în sân?....
peste poate!...
Brânzovenescu: Ce-o să faci? Te joci cu puterea!
Farfuridi: Ce să fac?... Batem o depeșă la București, la comitetul central, la minister, la
gazete, scurt și cuprinzător (bătând cu pumnul drept în palma stângă, ca un telegrafist pe
aparatul lui, sacadat, tot textul proiect al depeșii:) ,,Trădare! Prefectul și oamenii lui trădează
partidul pentru nifilistul Cațavencu, pe care vor să- l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! de
trei ori trădare!”
Brânzovenescu (scurt) : E tare! prea tare! n-o iscălesc.
Farfuridi (cu tărie, impunător) : Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscălești; o dăm
anonimă!
Brânzovenescu: Așa da, o iscălesc!
Farfuridi: O iscălim: ,,Mai mulți membri ai partidului.”

13