UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ, FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

SEMANTICĂ POLITICO-DIPLOMATICĂ

SUPORT DE CURS

Virgiliu Leon Țârău

CLUJ, 2020

1
2
 FIŞA DISCIPLINEI

1. Date despre program

1.1. Instituţia de învăţământ Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca

superior
1.2. Facultatea Istorie şi Filosofie

1.3. Departamentul
1.4. Domeniul de studii Istorie
1.5. Ciclul de studii Licență
Istorie
1.6. Programul de studii /
Calificarea

2. Date despre disciplină

2.1. Denumirea Semantică politico-diplomatică Codul HLR 1408
disciplinei disciplinei
2.2. Titularul activităţilor de curs – Prof.univ.dr. Virgiliu Țârău
Coordonatorul de disciplină
2.3. Titularul activităţilor de seminar / Prof.dr. Virgiliu Țârău
laborator / proiect – tutorele
2.4. Anul 2.5. 2.6. Tipul 2.7. Conţinut Felul
de studiu Semestrul de evaluare Regimul disci
disciplinei pline
i
II 4 C DF
Obligativi Oblig
tate atori
e/
opțio

3
 nală
DA

Competenţe specifice acumulate

 Asimilarea și utilizarea conceptelor specifice domeniului
 Utilizarea instrumentelor de cercetare socială
profesionale
Competenţe

 Capacitatea de a proiecta și implementa un proiect de cercetare

 Capacitatea de a colecta date
 Capacitatea de a analiza și interpreta datele
 Dezvoltarea gândirii critice
 Analiza și sinteza
transversale
Competenţe

 Vorbitul in public si abilitați de prezentare

 Munca în echipă
 Competențe digitale

7. Obiectivele disciplinei (reieşind din grila competenţelor specifice acumulate)

7.1. Obiectivul general al  Disciplina îşi propune să familiarizeze studenţii cu
disciplinei abordările specifice analizei de discurs, în care vor fi
focalizate spaţiile referenţiale ale politicii şi diplomaţiei.
 Multiplicarea surselor istorice în perioada
contemporană a impus şi dezvoltarea unor abordări
epistemologice care să facă posibilă înţelegerea
semnificaţiilor textelro comunicate într-un context
hermeneutic specific.
7.2. Obiectivele specifice  Acumularea de cunoștințe în context interdisciplinar:
filosofia contemporană (Habermas, Althuser,
Wittgentein), sociologia (Foucault), ştiinţele politice (H.
Lasswell, George Orwell) lingvistica (de la F. de
Saussure, J. Searle, la Ruth Wodack şi Teun van Dijk) au
creionat noua dimensiune epistemologică a analizei de

4
 discurs, iar prin prezentarea şi analizarea acestora,
studenţii vor căpăta abilităţile specifice pentru
înţelegerea pragmatică şi semantică a textelor propuse
spre analiză
 Prezentarea teoretică a principalelor şcoli de analiză a
discursului în ştiinţele socio-umane va fi urmată de
aplicaţii practice prin care studenţii să deprindă
conceptele şi instrumentele de lucru necesare analizei
critice de discurs.
 Disciplina îşi propune să dezvolte abilităţi pentru
înţelegerea şi analiza semantică a discursurilor politice
şi diplomatice în contextul teoriilor retoricii, ale
limbajului, sau comunicării publice instituţionale şi
informale. Fiecare subiect teoretic prezentat va fi
ilustrat cu texte, discursuri, dialoguri prelevate din
diverse contexte istorice.
 Dobândirea de competențe legate de înțelegerea
regulilor de protocol, organizare și funcționare a
diplomației cu scopul înțelegerii conținuturilor formale
și informale traansmise pe canale sau în contexte
diplomatice

8. Conţinuturi
8.1. MODULE Metode de
Observaţii
predare
I. Introducere în semantica politico- Prelegerea - Cuvinte cheie: text şi discurs;
diplomatică. participativă, acte de vorbire; retorică,
expunerea, comunicare, limbaje în

5
 exemplificarea politică şi diplomaţie
II. Retorica şi comunicarea publică. Prelegerea - Cuvinte cheie:. Ce este
participativă, comunicarea publică: tipologii și
expunerea, forme de adresarepublică;
exemplificarea oratoria/retorica în Grecia şi
Roma Antică
III. Analiza discursului politic. Prelegerea - Cuvinte cheie: turnura
participativă, lingvistică; analiza critică de
expunerea, discurs; istoria conceptuală;
exemplificarea teoria argumentării; hegemonie
discursivă;manipulare și control;
postadevăr;
IV . Analiza de discurs. Forme, tipuri, Prelegerea - Cuvinte cheie: gramatică,
şi dimensiuni dezvoltate în lingvistică participativă, sintactică, pragmatică, semantică
şi ştiinţele sociale. expunerea, în lingvistică; analiza de discurs,
exemplificarea esențialism și non-esențialism;
interpretare, intensitate,
extensivitate, sens.
V. Textul, discursul şi comunicarea Prelegerea - Cuvinte cheie: forme de discurs;
politică. Simboluri referenţiale şi de participativă, acte de vorbire, locuționar,
condensare. Metonimii şi metafore. expunerea, ilocuționar, perlocuționar; forme
Forme de analiză exemplificarea și stiluri de comunicare;limbaje și
texte: hortativ, administrativ,
juridic; între hermeneutică și
semantică, între text și context.
VI. Analiza discursului politic. De la Prelegerea - Cuvinte cheie: funcțiile
politicieni la creatori de discurs. participativă, strategice ale discursului politic;
expunerea, schematizarea discursivă;
exemplificarea coerența; cognitivitate,
pragmatism, ideologie;

6
 caracteristicile discursului
politic: ambiguitatea;
flexibilitatea; imperativitatea,
polemica.
VII. Ideologia și discursul politic Prelegerea Ideologie și distopie;
participativă, totalitrismele și monopolul
expunerea, ideologic; militarizarea
exemplificarea discursului public; dimensiunea
istorică a discursului ideologic.
VIII. Diplomația: instituție, organizare, Prelegerea - Cuvinte cheie: diplomația și
caracteristici….din epoca clasică în participativă, funcțiile sale; tipuri de
lumea contemporană expunerea, reprezentare diplomatică, de la
exemplificarea emisari la instituționalizare;
codificarea regulilor de
comportament și protocol
diplomatic; diplomație închisă vs
diplomație publică
IX. Diplomaţie şi limbaj diplomatic. Prelegerea - Cuvinte cheie: limbaj
Studiul discursului în relaţiile participativă, diplomatic; forme de interacțiune
internaţionale expunerea, în diplomație; structuri formale și
exemplificarea cadre infromale; forme de
comunicare scrisă.
X. Comunicarea scrisă în Prelegerea - Cuvinte cheie: nivele
diplomație….lingua franca și participativă, instituționale de comunicare;
specificități naționale expunerea, comunicarea politică bi și
exemplificarea multilaterală interstatală;
comunicarea în organizațiile
internaționale;
XI. Între corespondența diplomatică și Prelegerea - Cuvinte cheie: arhive și texte
limbajul juridic în spațiul participativă, diplomatice; istoria diplomatică;

7
internațional expunerea, tratate și codificare
exemplificarea internațională; negocieri și
tratative bi și multilaterale
XII. Diplomația în spațiile Prelegerea - Cuvinte cheie: securitate
organizațiilor internaționale participativă, colectivă; diplomație
guvernamentale . Studii de caz: Liga expunerea, parlamentară multilaterală;
Națiunilor și Organizația Națiunilor exemplificarea organizații internaționale
Unite guvernamentale:
XIII. Tipuri de intervenții în Prelegerea - Cuvinte cheie: mijloace de
diplomație: ancheta, bune oficii, participativă, prezervare, prevenire și
conciliere, arbitraj, mediere etc. expunerea, soluționare a conflictelor
exemplificarea diplomatice
XIV. De la dezinformare la FAKENEWS Prelegerea Tehnicile de manipulare;
participativă, controlul și tehnologiile
expunerea, influențării opiniei publice:
exemplificarea
Bibliografie:
1. Delia Marga, Introducere în analiza discursului. Cu referire la istorie şi sfera
publică, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003, 475p.
2. Teun van Dijk, Handbook of Discourse Analysis, (vol.1: Discipline of Discourse şi
vol. 4 Discourse Analysis in Society), Academic Press, New York, London, 1985.
3. Jaques Gerstle, La communication politique, Armand Colin, Paris, 2004, 267p.
4. Edmond Pascual, La communication écrite en diplomatie, Presses Universitaires
de Perpignan, 2004,176p.
5. R.G. Feltham, Diplomatic Handbook. Longman Publishing Group, New York, 1998
(varianta în limba română apărută în 2005 sub titlul Ghid de diplomaţie, Institutul
European, Iaşi)
6. Jovan Kurbalija and Hanna Slavick eds., Language and Diplomacy, 2001,
Mediterranean Academy of Diplomatic Studies, Malta, 335p.
7. Journal of Diplomatic Language, 2004-2007.

8
9
Structura suportului de curs

10
 Modul I
INTRODUCERE ÎN ANALIZA SEMANTICĂ DE DISCURS
Diversificarea formelor de studiere şi percepere a realităţilor sociale
reprezintă una dintre caracteristicile lumii contemporane. În ultimele decade tot
mai mulţi specialişti în ştiinţe sociale s-au aplecat asupra naturii, formei şi
conţinuturilor studiului realităţii sociale, propunând o percepere a acesteia din
perspectiva construcţiei sale culturale și sociale. Pornind de la distincţia că între
ştiinţele sociale şi cele naturale există o diferenţă majoră în privinţa subiectului de
studiu, au fost dezvoltate teorii cu privire la felul în care trebuie studiată
(dimensiunea epistemologică) respectiva realitate. În cazul ştiinţelor naturale sau a
ştiinţelor exacte cercetătorul studiază o lume determinată fizic, material, în forme
care permit cunoaşterea acesteia pe calea experimentului, a reproductibilităţii
procesului pe baza legităţilor derivate din fizică sau biologie. Lumea socială și cea
culturală sunt complet diferite. Ele nu poate fi reproduse şi nici experimentate în
laborator, pentru că în compoziţia lor regăsim nu legităţi, ci identități, modalităţi
variate de interacţiune a oamenilor, sisteme politice, norme şi valori sociale, care
toate caracterizează dimensiunea complexă a umanităţii. Toate aceste lucruri sunt
construite de oameni, de comportamentele şi acţiunile acestora, de interacţiunea
dintre umanitate şi lumea fizică, geografic şi material determinată. O astfel de
înţelegere a lumii, derivată din teoriile constructiviste, are în vedere identificarea
normelor şi valorilor sociale, a criteriilor culturale pe baza căreia societatea
funţionează şi se dezvoltă. Altfel spus, societăţile tind să reproducă realitatea socială
și culturală în care au fost născute şi educate, iar felul în care noi studiem procesul
lor de transformare depinde de înţelegerea dimensiunii constructiviste a acestora.
O funcţie fundamentală, în acest context, o joacă discursul, el încorporând
conţinuturile şi formele prin care realitatea este transmisă, mediată şi cunoscută.
Prezentul şi trecutul, în aceeaşi măsură, devin posibil de înţeles nu doar prin
intermediul materiei, a artefactelor, obiectelor şi structurilor materiale, ci şi prin
intermediul felului în care, în acord cu normele sociale şi valorile culturale,
realitatea acestora este construită pe cale discursivă. Discursul are la rândul său o

11
formă materială, un limbaj, exprimat prin fraze, propoziţii şi cuvinte. Aparent,
acestea au o relevanţă doar la nivelul analizei lingvistice, a pragmaticii, morfologiei,
sintaxei, semanticii şi lexicologiei. Dacă însă ţinem seama de natura constructivistă a
lumii atunci cuvintele, propoziţiile, frazele, textul sau discursul sunt martorii unei
realităţi social-cultural construite, care trebuie analizae într-o perspectivă mai
amplă decât cea lingvistică.
Analiza surselor istorice, cu precădere a celor produse şi diseminate în lumea
contemporană (80% din tot ceea ce s-a produs în domeniul cunoaşterii ştiinţifice s-a
produs în ultima jumătate de secol; actualmente, anual apar peste 7 milioane de
studii şi cercetări ştiinţfice) pune în discuţie atât aspectele formale conţinute în
„izvor” (diplomatica internă şi externă), cât şi pe cele informale, ce ţin de
particularităţile intrinseci ale textului ce reflectă o anumită realitate, pe care
istoricul îşi propune să o studieze. Altfel spus, înțelegerea limbajului depinde în mod
direct și de actele de limbaj prin care se realizează comunicarea, de scopul și actorii
comunicării și de contextul istoric în care aceasta are loc.
Dimensiunea fundamentală a înţelegerii realităţii sociale, a sensului
cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor ce se constituie într-un text, este dată de
semantică. Definită fie ca un ansamblu de sensuri proprii unităţilor unei limbi, fie ca
ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul sensurilor unităţilor de limbă,
semantica reprezintă şi o componentă esenţială în studiul realităţilor sociale,
politice sau diplomatice. Accepţia, semnificaţia, înţelesul pe care îl dăm unei situaţii
sau unei realităţi depinde în mare măsură de felul în care discursiv, prin cuvinte,
prin forma şi locul acestora într-un discurs, aceasta este construită. În modalitatea
pe care o vom utiliza aici, vom depăși tratarea semnificației/înțelesului ca
întrebuințare a limbajului (pragamatica), respectiv pe aceea de natură lingvistică
construită și prin sensului literar al expresiilor, asociind două domenii de
cunoaștere care sunt la rândul lor dependente de contextele sociale și culturale:
politica și diplomația.
Dezvoltată în domeniul studiilor filologice, mai întâi în forma de semasiologie
(studiul principiilor care guvernează dezvoltarea înţelesurilor, alături de sintaxă şi
etimologie în cazul latinei, cf. Karl Christian Reisig, Semasiologie, 1825) şi ajungând

12
spre sfârşitul secolului al XIX-lea la statutul de disciplină distinctă de studiu (cuvânt
este de origine franceză, şi pare a fi fost folosit pentru întâia dată în acest sens de
Michel Bréal, în 1883) semantica a devenit indispensabilă pentru investigaţiile din
semiotică, filosofie, antropologie, psihologie şi, nu în ultimul rând, în istorie.
Pornind de la cuvintele lui Rene Descartes, care a definit omul ca fiind un
animal lingvistic, dar şi de la cele ale lui Aristotel care la considerat un „animal
politic”, putem și trebuie să acceptăm existenţa unei relaţii între lingvistică şi
politică, în sensul că ultima nu poate exista în afara discuţiilor şi limbajului politic.
Construirea grupurilor sociale, a identităților este realizată lingvistic și conduce la
politică.
Clasa reprezintă o realitate socială asumată lingvistic. Studiul limbajului din
punct de vedere academic nu are o vechime foarte mare deşi dacă ţinem seama că în
Grecia şi Roma antică, studiul retoricii era considerat a fi indispensabil pentru orice
posibil politician, dar şi pentru construcţia unei abilităţi de a face observaţii cu
privire la comportamentul politic din punct de vedere verbal.
La începutul sec. XXI acceptăm că există foarte multe mesaje expuse public şi
care au mare încărcătură politică. De aici creşte posibilitatea ca noi să receptăm, să
interpretăm şi să criticăm textele politice.
Modul prin care studiul limbajului trebuie să conducă spre o înţelegere mai
adecvată a politicii. Înţelegerea etică a limbajului vizează faptul că prin limbaj se
produce o manipulare care nu este identificat public. Platon, Cicero au observat şi au
argumentat faptul că discursul politic are menirea de a impresiona şi convinge un
auditoriu. Suprema formă de convingere este cea pe care George Orwell a dat-o ca
exemplu de comunicare în sens politic.
Modalităţile în care a fost abordat textul sau discursul politic
Filosofii politici au zăbovit asupra valorii discursive a politicii, încercând să
identifice adevăratul sens al cuvântului. Democraţia avea sensuri diferite la
Tocqueville şi Lenin spre exemplu. Şcoala de la Frankfurt acordă o importanţă
deosebită eliberării cuvântului de ambiguitate şi confuzie. Din punct de vedere
filosofic trebuie să avem o abordare mai flexibilă, trebuie să vedem în limbaj o formă
de acţiune (G. Sartorri), deoarece conceptul de politică este contestabil, încărcat de

13
valori sociale. Dintr-o perspectivă filosofică, postmodernă şi structuralistă, având în
M. Foucault şi Jacques Derrida doi exponenţi majori, nu doar cuvintele sunt
importante ci şi dezbaterea care le însoţeşte şi procesele politice care le
caracterizează. Foucault a contribuit la clarificarea conceptului de discurs şi a vorbit
despre aceasta în sens pragmatic. La J. Derrida, părintele deconstructivismului,
textul e o noţiune fundamentală, demonstrând relativismul indus de discurs. Pentru
el totul este limbaj şi text, lumea este construită prin discurs şi trebuie înţeleasă prin
deconstrucţia acestuia. În abordările socio-psihologice au fost dezvoltate şi aplicate
metode cantitative şi calitative asupra textului sau discuţiilor, prin aceasta
încercându-se demonstrarea aspectele raţionale şi explicite ale unui comportament
politic. Limbajul este locul în care se naşte cunoaşterea politică şi este mijlocul prin
care se realizează comunicarea între guvernaţi şi guvernanţi. El trebuie văzut strict
relaţionat de comportament politicienilor.
Harold Laswell, după ce în anii 30 a teoretizat cunoașterea și prin întrebări
specifice comunicării (cine spune? Ce spune? Cui spune? Cu ce mijloace? Cu ce
efecte?), a discutat la începutul anilor ’50, și conceptul de putere politică în termenii
a două funcţii comunicaționale, pe care aceasta le îndeplineşte: cea imaginii, a
reprezentării despre putere, respectiv cea prin care puterea comunică. El distinge la
nivelul discursului trei criterii prin care putem evalua puterea: sintactic (ordinea
într-o frază), stilistic (a formelor, ornamentelor care înfruusețează limbajul) şi
semantic (în termenii simbolurilor şi sloganurilor politice).
În anii ’60-’70 metodele psihosociale s-au extins în zona comunicaţiilor şi în
cea a ideologiilor. Abordările behavioriste au analizat cantitativ comportamentul
politic verbal. Descriptivismul a impus o anumită precizie care lipseşte în abordările
filosofice.
Lingvistica şi disciplinele socio-umane care în anii ’70 au împrumutat
perspectiva politică dezvoltată în sociologie, acceptă că realitatea politică e
construită în şi prin discursul politic. Există trei şcoli preocupate de studiul lingvistic
al discursului politic. Şcoala franceză care include două tendinţe. Prima dintre
acestea e guvernată de metode cantitative, de lexicometria politică, de factură
statistică computerizată prin care se dorea stabilirea unui lexicon politic, respectiv a

14
tuturor accepțiunilor asociate unui termen. Pe această cale se încerca evaluarea
schimbărilor ideologice, a tacticii partidelor politice prin frecvenţa, repetiția și
expunerea diferenţelor termenilor. Aceasta oferă o bază factologică pentru analiza
politică.
A doua tendinţă are în vedere o dublă abordare şi îşi are originile la
începutul anilor 1970, în cadrele mai largi ale analizei politice marxiste a societăţii,
focalizând discursul ca fiind exponenţial şi creat de aparatul de stat.
Michel Foucault a focalizat formarea discursului, zonele cele mai frecvente ale
analizei sale au fost cele ale campaniei electorale, urmărindu-se cu precădere
enunţurile centrale ale unui discurs. Specifică e abordarea calitativă fiind urmărit
ceea ce întăreşte şi demonstrează.
Şcoala germană a avut o dublă motivaţie de a studia acest domeniu,
încercarea de a rezolva o dublă dilemă, cea a fascismului (deconstruirea acestuia) şi
identificarea diferenţelor faţă de Germania de Est.
Lingviştii au fost atenţi la organizarea discursurilor politice germane la care
se adaugă preocuparea pentru cuvinte, fiind urmărite funcţiile diferitor cuvinte. A
ieşit la iveală faptul că discursul de tip naţional-socialist îşi păstrează elementele
decelabile mai ales în spaţiul austriac, vizibil mai ales în modelul argumentativ.
Şcoala anglo-saxonă porneşte de la modelul dezvoltat de George Orwell.
Acesta argumentează necesitatea perceperii transgresiunilor din spaţiul social
înspre cel economic. Pe acest fond au fost dezvoltate modele de investigaţie: analiza
conversaţiei, lingvistica cognitivă. Se ţine seama de felul în care se poate fabrica un
consens în discuţii. În acest context, utilizarea metodelor cantitative în analiza de
discurs, prin numărarea cuvintelor, repetiţiilor de cuvinte sau a numărul textelor pe
o anumită temă, fiind considerate ilustrative pentru evaluarea pragmatică a textului
politic.
În concluzie, din multele abordări consacrate în literatura de specialitate să le
reținem pe două, ca fiind cele mai utile la nivel analitic din perspectivă istorică.
Prima este așa numita analiză critică de discurs. Este o abordare a analizei textului
(scris sau vorbit) care are întemeiere în lingvistică, dar are și influențe din teoria
hegemoniei (Antonio Gramsci), a ideologiei ca practica socială (L. Althusser), a

15
tehnologiilor sociale ale puterii in societatea moderna (Foucault), al culturii ca
domeniu distinct al vietii sociale (Sc. Frankfurt).
O a doua direcție este cea a analizei discursului politic la granița dintre
putere și comunicare. Iar ea va fi explorată în cel de al treilea modul al acestui
suport de curs. Următorul fiind dedicat artei străvechi dar și contemporane a
comunicării publice, retorica.
Bibliografie:
Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2000.
Delia Marga, Introducere în analiza discursului. Cu referire la istorie şi
sfera publică, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003.
Teun van Dijk, Handbook of Discourse Analysis, vol.1: Discipline of
Discourse şi vol. 4 Discourse Analysis in Society), Academic Press, New York,
London, 1985.
Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile,trad. din limba franceză de Bogdan
Ghiu și Mircea Vasilescu, RAO, București, 2008.

16
 Modul 2.

RETORICA ȘI COMUNICAREA PUBLICĂ

Retorica

Una dintre dimensiunile specifice studierii discursului politic este aceea legată de o
veche tradiție a umanității, cea legată de studiul, formarea și materializarea retorică
a discursului. Retorica, din păcate, astăzi nu se mai regăsește în foarte multe
structuri curriculare din învățământul zilelor noastre. Cu toate acestea ea este
fundamentală, atât în termenii înțelegerii culturale a trecutului, cât și în cea a felului
în care sunt inventate și prefabricate discursurile din spațiul public. Ca atare, în
acest modul vom încerca să explicăm ce este retorica, cum s-a dezvoltat și care sunt
elementele fundamentale pe care trebuie să le reținem în raport cu ea la nivelul
analizei discursului politic.
Sensul contemporan al acestui concept este unul multiplu și, în aparență, plin de
ambiguităţi. Diversitatea opiniilor exprimate de-a lungul timpului în legătură cu
retorica este una care arată și marea miză pe care aceasta o are în formarea și
substanțializarea spațiului public. Chiar dacă unii dintre marii intelectuali ai
trecutului au considerat că ea nu reprezintă nimic valoros (la Platon, Gorgias, dar şi,
mai apoi, la Locke, ea este tratată doar ca elocinţă şi lipsă de substanţă
comunicațională) timpul, dar mai ales, practicile sociale legate de ea, au consacrat-o
ca o artă, una care transmite, care ornează și una care are o multitudine de funcții
sociale. În secolul 20, marea majoritate a autorilor preocupați de retorică (Wayne
Booth, George Kennedy, McKeon, Lanham), consideră că totul este retorică în
umanioare, în gramatică şi logică, în filosofie şi istorie, dar și în ştiinţele sociale. Este
arhitectonică şi universală, ea dă structură şi organizare disciplinelor diverse. Cu
toate acestea sensurile sale continuă să fie diverse, iar accepțiunile se întind pe o
scală asimetric distribuită la nivelul comunităților umane: de la cea mai
reducționistă prezentă în spațiul public, aceea de ” vorbe goale, doar retorică”, la
cea elaborată, dar și condensată la nivel lexical-semantic și consacrată la nivel de
dicționar. Astfel, conform DEX-ului există trei sensuri principale ale acestui termen:

17
1. “arta de a vorbi frumos”;
2. “arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie
bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales”;
3. “ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte”.
Aceste trei accepțiuni ne indică și elementele funcționale pe care le putem asocia
definițional retoricii: aceea de ştiinţă a elaborării discursului public ( studiul asupra
organizării şi utilizării limbajului pentru a produce efect); de tehnică a ornării și
înfrumusețării discursului; de disciplină,obiect de studiu; respectiv de practică
socială. Aceasta înseamnă că procesului de comunicare actual, în care semnificaţia
discursului se construieşte ca rezultantă a interacţiunii partenerilor
(locutor/interlocutor; autor/lector, orator/auditor), este și trebuie indisolubil
legată de studiul și practica retoricii.
Ea, dar și teoria argumentării, este esenţială pentru înțelegerea diverselor tipuri de
discursuri ce coexistă în spațiul public (politic, mediatic, publicitar, didactic....etc.),
facilitând “lectura” critică a tuturor acestora în baza unor deprinderi care permit
decodarea intențiilor, formelor și substanțelor comunicate. Este o adevărată cortină,
una care ne oferă șansa de a găsi mecanisme de apărare în faţa manipulării pe care
comunicarea din lumea contemporană a consacrat-o. Ca atare, ei îi poate reveni și
sarcina de a forma, de a cultiva și antrena emițătorii din spațiul public pentru
producerea unor discursuri structurate în raport cu situaţiile de comunicare dintr-
un cosmopolis global din perspectivă comunicațională (Timothy Garton Ash, Free
Speech).
Pe de altă parte, într-o celebră definiție elaborată de George Kennedy (retorica este
o energie inerentă în emoţii şi gândire, transmisă printr-un sistem de semne ,
inclusiv prin limă, pentru a influenţa deciziile şi opţiunile celorlalţi)în comunicarea
cu alții transferăm și exprimăm mereu emoţii şi gânduri, ca atare îi și influenţăm.
Într-un atare context retorica este persuasiune, este apel la celălalt prin fluxuri
legate de sentimente cu scopul de a aduce consensul, acordul prin manipulare şi
înşelăciune lingvistică. Aici nu ne referim la formule brutale, în care minciunile sunt
ambalate explicit în forme de adevăr, ci la acelea în care acceptul este construit prin
intermediul unor construcții menite să genereze consens pe baza empatiei şi a

18
nevoilor. Manipularea este și trebuie înțeleasă ca acel fenomen prin care sunt
influențate insidios de către o “putere”, indivizii și grupurile sociale. Construcția
strategică a manipulării – atât în forma propagandei (prin accentuarea mizelor și a
formelor substanțiale comunicate), cât și prin aceea a dezinformării (prin omisiune
sau prin minciună).
Dacă acceptăm că orice semne utilizate în comunicarea umană nu sunt altceva decât
simboluri ce mediază înțelegerea ( orice marcă, semn, sunet, gest comunică sens
(înţelegere) pe baza unui acord (agrement social), atunci trebuie să considerăm și
limba ca fiind un sistem de semne scrise sau vorbite, cuvinte, prin care se crează şi
se transmite sens (înţelegere) cotidian, prin persuadarea interlocutorului. Ca atare,
limba este cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunică între ei
fiind un mediu cultural/natural prin care se realizează cunoașterea și învățarea.
Această dimensiune convențională adoptată de orice comunitate umană ca sistem
de sistem de semne, dar și ca instituţie socială, este fundamental pentru felul în care
oamenii se înțeleg între ei. Există în afară de limbă și alte domenii/sisteme care
generează sens, care au caracteristici sistemice similare: muzica generează sens prin
sistemele de note, armonie, sunete, chei etc; în dans, pe de altă parte, sensul se
desprinde din gesturi, posturi, mişcări repetitive, teatralitate, coregrafie, regie, etc;
după cum, spre exemplu, în arhitectură comunicare sensului se face prin volume,
forme, linii, materialele utilizate.
Comunicarea retorică are în contemporaneitate patru funcții acceptate:
1. Funcţia persuasivă se axează pe diferite maniere de a convinge un auditor:
seducție, demonstrație, argumentație; aici manipularea este înțeleasă la zonă
aflată la intersecţia psihologiei cu sociologia şi lingvistica

2. Funcţia hermeneutică – interpretarea continuă a discursului celuilalt din

perspectivă spațiilor culturale pe care acestea le reflectă în conținuturile
transferate.

3. Funcţia euristică – în acest context retorica ne ajută să descoperim adevărul,

să depășim certitudinile, să învățăm și doar să cunoaștem în urma actului
comunicațional.

19
 4. 4. Funcţia pedagogică, explicativă – aceasta deoarece ea presupune la nivelul
analizei sale două faze/două tipuri de activități: demontarea discursului,
exegeza acestuia din perspectiva hermeneuticii, dar și a structurilor
comunicate la nivel sintactic, respectiv remontarea sa cu scopul ilustrării
modalităților în care acesta a fost imaginat, planificat, organizat și materializat.

Această formă a discursului retoric nu este una foarte îndepărtată de ceea ce

practicienii și filosofii antici ne-au învățat în raport cu retorica. Originile sale istorice
par a fi situate în Sicilia secolelor VI-V î.Chr. Atunci, în contextul unor puternice
convulsii social-economice, a unor schimbări structurale la nivelul surastructurilor
politice, a fost apărut o nouă profesie: ceea a specialiștilor în elaborarea
discursurilor performate public. Nume precum cele ale lui Empedocle din Agrigento,
Corax sau Tisias sunt legate de aceste performanțe petrecute cu precădere în raport
cu susținerea unor cauze juridice și politice. Dar, tradiția i-a consemnat și ca fiind
primii care au încercat să structureze la nivel de manual învățătura retorică. Este
vorba de ghiduri redactate special pentru antrenarea vorbitului în spații publice în
care erau expuse regulile prin care cel mai slab argument putea să devină, prin
măiestrie discursivă cel mai puternic, dar erau oferite și exemplele necesare în
această direcție. Din Sicilia, filiera greacă a retoricii s-a dezvoltat treptat, ajungând în
Ploponez și Attica, dar mai ales la Atena. Aici au performat strălucit în următoarele
decenii filosofi și poeți, artiști și juriști, politicieni și literați ca: Gorgias, Lisias din
vremea războiului peloponesiac, Demostene, Licurg sau Hiperide, în prima
jumătate a secolului al IV-lea, care transformă elocința dintr-o artă juridică și
poetică într-una politică. Lui Aristotel (384-322 î.Chr.) îi datorăm prima
sistematizare a retoricii. Pentru el aeasta era o metodă de compunere/compoziţie a
discursului cadrată de matrici coerente. Tiparele discursive, dar și restul
componentelor retoricii vor fi elaborate și explicitate în Retorica, Stagiritul
situându-le în orizontul dialecticii și politicii, fără a le nega relația fundamentală cu
poetică. Pentru el diiscursul retoric era performat în spațiile sferei publice, fiind
structurat în trei tipuri:
 Juridic – legat de confruntarea părților pentru a fi descoperit adevărul

20
  Deliberativ- legat de autoritate, de politică, de construcția acesteia în spațiul
public, în termeni de natură socială și culturală.
 Epideictic – discursul într-o atare perspectivă este unul demonstrativ, rostit
la ocazii legate de celebrarea comunității, dar și în zona artelor.

În următoarele secole arta retoricii a devenit nu doar ghid de performanță

discursivă publică, ci și o materie obligatorie de însușit de către elevii preparați în
școlile din Grecia și mai apoi din Roma antică. De alminteri, aici vor apărea noi
practicieni, dar și exegeți ai retoricii, care în latină devine oratorie. Prin contribuțiile
lor scrise Cato cel Bătrân (Origens și De agricultura), dar mai ales Marcus Tullius
Cicero (Despre invenţiune, Despre orator), respectiv prin textele în care și-a expus
propriile performanțe discursive în Senatul roman (Catilinarele, Filipicele), au
fundamentat o tradiție ce va fi mai apoi onorată în vremea imperiului de către
Quintilian, Seneca sau Pliniu cel Bătrân, respectiv cel Tânăr.
Din îmbinarea celor două tradiții clasice putem desprinde percepția pe care anticii o
aveau în legătură cu retorica/oratoria. Pentru ei o astfel de performanță discursivă
trebuia să urmărească legile şi tehnicile de compoziţie retorică pentru a reuși să-i
convingă pe cei din auditoriu..Astfel, pentru ca un discurs să fie eficient în spațiul
public, el trebuia să fie circumscris de cinci variabile/caracteristici:
a. Planificarea discursului – imentio (invetio) cf. Cicero - este procesul prin
care se descoperă argumente şi fapte necesare pentru a persuada și
convinge. Dincolo de acestea este relevantă dispositio, aranjarea acestora,
respectiv elocutio, adică procesul de găsire al cuvintelor portivite pentru a
transmite mesajul. În esență, predeterminarea discursivă este unul dintre
factorii cei mai importanți din perspectiva analitică a prezentului. În secolul
XX multe ditre comunicările politice sunt realizate de profesioniști, care
construiesc adevăruri în acord cu o agendă ideologică, în raport de stratificări
sociale sau culturale, de opțiuni religioase sau de gen.
b. Adaptat unei audienţe. Diferenţierea ţine seama de configuraţia și
stratificarea socio-culturală a celor ce audiază discursul, dar și de profesie, de
mediul economic sau social de proveniență – este foarte important pentru

21
 valorile, credinţele, cunoştinţele pe care auditoriul trebuie să le
împărtășească cu cel care vorbeşte. Adică se are în vedere relaţia dintre retor
şi audienţă. Aceasta este crucială, identificarea şi adaptarea dintre părțile
actului comunicațional determină relaţia dintre emiţător şi receptori, dintre
calitatea argumentelor şi efectul acestora.
c. Format în acord cu motivaţiile umane – asta înseamnă că are în vedere
angajamente care se leagă de dorinţele, obiectivele, speranţele care animă
părţile implicate în comunicare. În fapt, aici se poate identifica categora pe
care Aristotel o numește ethos (autoritatea morală a autorului şi a cauzei
sale)
d. Raspunde unei situaţii existente – adică retorica este situaţională şi
dialogică, implică kairos şi răspuns din partea audienţei. Discursul trebuie
mereu să răspundă actualității. Deși o face mereu prin invocarea
precedentelor (istorice, culturale, lingvistice, conceptuale etc.) el este
prezenteist pentru că este solicitat şi invitat de o agendă comună, în care
emițătorul ține seama de interesele celorlalţi, de felul în care aceştia îşi
argumentează poziţiile. Alfel spus, răspunzând agendei, orice discurs este
structurat dialogic, fiind construit în perspectivă negativistă sau
complementară cu cei implicați în actul comunicațional (vrea să schimbe sau
să nuanțeze atitudini, credințe etc).
e. Orientat spre persuadare, nu spre demonstrație (prin logică sau silogism),
inclusiv prin apelul la pathos (sentimentele pe care le stimulează în
auditoriul discursului) – vrea să convingă, să determine comportamente,
atitudini şi acţiuni. Determinante din această perspectivă sunt:
 Argumentele care servesc pentru a induce un tip de a raţiona, de a
ajunge la o concluzie pe baze factuale şi raţionale (logosul
Aristotelian).
 Apelurile, adică strategiile simbolice care au menirea de a emoţiona
sau angaja loialităţile şi comportamentele audienţei: apelul la
autoritate, la patriotism, la religie, siguranță etc.

22
  Aranjamentul sau planificarea organizată a mesajului pentru a obţine
efect maxim, prin claritate, frumuseţe, acribie şi fundamentare
 Estetica sau forma stilistică, forţa şi frumuseţea care conferă expresie
simbolică mesajului şi comunicării, în general )metafore, aluzii,
consonanţă, ritm şi chiar rime)

Din aceste carcteristici îmbinate structural, specialiștii în retorica epocii noastre au

evidențiat și funcţiile sociale ale acesteia, adaptate la societatea contemporană:
 Testează idei în public, verifică popularitatea, credibilitatea, efectivitatea şi
creativitatea acestora.
 Argumentează ideile, le transformă din gânduri private în idei publice – cum
este creată atenţia şi cum este ea alocată. Discursurile politice semnifică
eforturile politicienilor de a îşi apăra ideile, crezurile şi intenţiile. Avocăţeală
superioară, una care reprezintă nu doar apărare, ci şi persuadare, convingere,
argumentare prin dezbatere.
 Distribuirea puterii – relaţia putere-discurs, rolul jucat de puterea limbajului
pentru distribuirea puterii în societate. Orice expresie simbolică, metoforică,
aluzivă, metonimică are o forţă suplimentară atunci când scopul vizează
obţinerea sau organizarea puterii. Aceasta pentru că a vorbi sau a scrie sunt
forme de acţiune, şi pentru că simbolurile influenţează acţiunea, retorica este
studiul despre cum simbolurile sunt utilizate efectiv ca o sursă a puterii. Există
trei nivele de analiză a relaţiei retorică-putere:
o Retorica ca putere personală – prepararea unui subiect pentru a se
exprima, vorbi, scrie, argumenta – educaţie, învăţare, consiliere
o Formă de putere psihologică – influenţarea celorlalţi prin transferul
de simboluri, prin inculcarea unui mod de a raţiona, gândi, de a
percepe lumea înconjurătoare. Vezi reclamele, asocieri de simboluri,
repetitivitate, comportament.
o Sursă a puterii politice – vezi Foucault – influenţa trebuie judecată
după cel care vorbeşte (are dreptul), pe ce subiecte, cu ce cădere. Cum
puterea nu este nici rigidă şi nici ierarhic permanentă, fiind

23
 dependentă de fluxuri şi refluxuri ale opiniei sociale, este important
să observăm strategiile simbolice prin care se concurează pentru
captarea şi influenţarea acesteia. Rolul fundamental revine
ideologiilor, sisteme de credinţe şi în aceeaşi măsură cadre de
interpretare a lumii.
o Resursă pentru descoperirea faptelor – ne ajută să descoperim fapte
și adevăruri necesare în procesul de luare a deciziilor. Retorica ajută
la prepararea cazului, la găsirea evidențelor necesare pentru
argumentarea ideilor. Apoi, este utilă pentru că presupune o analiză
critică asupra evidențelor, fiind un proces complex de inventare a
unor noi modalități de a argumenta, de aînțelege faptele și de a
expune noi relații între acestea. Nu în ultimul rând, poate oferi cu
prilejul dezbaterii faptelor, a târguielii, noi oportunități pentru
rafinarea argumentelor, utilizarea celor relevante și convingătoare.
o Retorica formează cunoașterea – joacă un rol major în determinarea
a ceea ce este real, drept sau probabil. Este, în acest sens, epistemică,
adică knowledge-building. Oamenii testează idei, le argumentează, le
cumpără după ce se conving de acuratețea lor, chiar una de natură
științifică.
o Retorica construiește comunitatea- un anumit tip de comunitate
este determinat de substanța, formă și modalitățile de exprimare
publică. Descoperirea faptelor, rafinarea lor, cunoașterea sensurilor,
are rolul de a multiplica formele în care se structurează caracterul și
sănătatea unei societăți.

24
Modul 3.

Discursul politic și societatea contemporană.

În lumea secolului XX și XXI multe dintre adevărurile din trecut sunt
încapsulate în texte construite atunci, având un pronunțat caracter politic. Ele
negociază un orizont de cunoaștere aflat la granița dintre comunicare și putere,
dintre ierarhie, coerciție și transmitere și partajare de sens. Ca atare, dincolo de
forma scrisă în care se prezintă urmele trecutului (indiferent de suport, dar și de
grafie), multe dintre acestea reflectă un orizont specific de formare în raport cu
agenția care le-a creat, scopul pentru care au fost consemnate și modalitatea în care
au fost stocate. Altfel spus, toate urmele scrise din trecut reflectă asupra unei
realități trecute, dar nu a uneia ce există obiectiv, ci a uneia determinată de contexte
ierarhice, instituțional-organizaționale, ideologico-politice și social-culturale. În
ecuația cunoașterii urmelor trecutului din persspectiva noastră sunt implicați doi
termeni: politica și discursul. Fără să stăruim asupra lor, se cuvine să le abordăm cel
puțin la nivelul asocierii lor în ecuația discursului politic, a unei forme specifice de
exprimare și consacrare a puterii.
Viaţa politică așa cum o descoperim, reconstituim și analizăm noi istoricii,
este structurată preponderent prin vorbe, prin acțiuni sau fapte legate de limbaj
(discursuri politice, programe ideologice, simboluri ale puterii etc.). Actorii vieții
publice performează și sunt consemnați public nu doar la nivelul realizărilor lor, ci și
la cel al exprimării intențiilor, respectiv al explicării acțiunilor respective ulterior
producerii acestora. Toate aceste acte sunt construite prin discurs cu intenția de a
persuada (a convinge emoţional şi raţional) și de a duce la acţiunea/reacția
receptorilor discursului.
Limbajul Politic
Limbajul este puntea, canalul prin care se construiește sfera publică,
dezbaterea derulată pe scena specifică, cu reguli și actori determinați. Ca atare,
istoricii, în încercarea de a surprinde și explica această lume sunt constrânși să
explice urmele trecutului în termenii complexității sistemelor politice (apelează la
instrumentele științei politice) sau în cei ai succesiunii formelor politice și al

25
performării substanței lor în timp (antropologie). Dar, mai ales, în cei ai performării
discursive în contexte ale trecutului specifice. Acest tip de discurs nu este legat doar
de exercitarea puterii, de fundamentarea sa teoretică, de obținerea suportului
public, ci poate fi și polemic, legat de un eveniment sau de o situaţie ce necesită o
formă de răspuns, de comunicare publică.
Cercetările din zona lingvisticii, ale sociologiei și antropologiei politice au
evidențiat faptul că discurs politic este alcătuit, construit din acte de limbaj
planificate, destinate publicului în vederea formării sau metamorfozării opiniilor,
atitudinilor sau pozițiilor care fundamentează deciziile, acțiunile sau actele cu un
caracter politic. Într-o lucrare antropologică fundamentală dedicată relației dintre
politică și simboluri, Murray Edelman ( Politica şi utilizarea simbolurilor, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999) descrie formele distinctive de limbaj utilizate în procesul politic.
El consideră că sensurile derivate din limbajul performat depind mereu de contextul
în care au fost inițiate, de proiecțiile emitentului dar și de nevoile şi interesele
auditoriului. Toate acestea depind de agenda publică, de spațiul în care se derulează,
dar și de simbolurile utilizate pentru ilustrarea lor. Astfel, citind un text originat
politic putem să discutăm atât despre actorii comunicării (emițător/i, receptor/i),
despre mediul de comunicare, dar și despre relațiile și acțiunile sociale implicate,
înțelegând cuvintele în temenii macromiturilor în care acestea se originează.
În concepția lui Edelman în lumea politică modernă întâlnim patru forme de
limbaj :
a. Hortativ (legat de procedee retorice dramatice, ceremoniale și expozitive)
– în care actorii fac apeluri pentru obținerea suportului electoral sau
politic. Cel mai adesea asemenea conținuturi au un înalt grad de
generalitate al cuvintelor cheie (națiune, interes public, dreptate, adevăr,
responsabilitate), ceea generează confuzii semantice la nivelul
receptorilor. Sensul este intenționat confuz fiind derivat din inferențe
specifice, în care premisele și raționamentul sunt urmate de promisiuni și
amenințări formulate în raport de concluziile acestora. Conținuturile
comunicate în acest limbaj hortativ sunt de obicei de găsit în disputele,
polemicile derulate între competitorii politici, în replicile și răspunsurile

26
 documentate la unele interpelări, dar mai ales în programele, platformele,
în publicitatea politică dezvoltată
b. Juridic – predominant la nivelul legislației (primare – constituție, legi
organice- sau subsecvente – norme procedurale, ordonanțe de
implementare sau proceduri operaționale) create în context politic. Aici
specificul limbajului (definiții, proceduri și aplicații) este unul mai dificil
în raport cu marele public, dar întotdeauna politicienii traduc această
substanță juridică prin asocieri și analogii (condensări sau simplificări)
menite să lămurească publicul mai ales în context ideologic. De aici derivă
și flexibilitatea asociată la nivel semantic acestui limbaj. Părțile dezbat, au
viziuni și dau înțelesuri diferite diferitelor sintagme.
c. Administrativ – limbajul specific autorităților ce implementează procesul
politic în raport direct cu popolație. Aici impactul este unul determinant
pentru că traduce ierarhic, reflectând grade de autoritate, ceea ce trebuie
să se înțeleagă (să se facă) într-un context intens birocratizat (în care
membrii grupului înțeleg jargonul specific și îl transmit spre restul în
esențele sale derivate din practica organizațională și instituțională).
d. Negociere – aici politica este o formă de tranzacționare pe care politicienii
o oferă mereu în discursurile generate.În schimbul susținerii ei oferă
programe, recompense, reforme,etc. Devenind astfel actori ai unor afaceri
publice în care negociază interesele diferitelor grupuri ce interacționează
în spațiul public- mai ales negocierile profitabile cu partenerii sociali
sunt derulate în această formulă tranzacțională.
Transformarea politicii
Dincolo de taxonomiile asociate discursului politic, istoricii se cuvine să fie
preocupați la nivel analitic atunci când interacționează cu astfel de urme istorice și
de felul în care politica s-a metamorfozat pe parcursul secolului. Dinamica sistemică,
transformarea actorilor, mutațiile ideologice, extinderea autorității statului, sunt
elemente structurale ale acestor metamorfoze petrecute în ultimul secol. Pe de altă
parte, așa cum semnala într-o recentă lucrare dedicată libertății cuvântului reputatul
istoric Timothy Garthon Ash (Free Speech. Ten Principels for a Connected World,

27
Atlantic Press, 2016, pp. 2-22) semantica cuvântului putere devine în timp una tot
mai complexă, dinamica sa conceptuală fiind legată de tranziția de la hard la soft și
la smart power. Cele trei sensuri derivate de el în raport cu puterea, dar mai ales cu
exprimarea ei prin cuvinte, împrumutate fiind din concepția expusă de Nye și Lukes
(2015) ca o combinație de hard și soft power, sunt:
- acțiunea discursivă prin intermediul căreia celălalt va face ceva ceea ce nu
ar fi făcut dacă lipsea acțiunea inițială. Aici puterea este determinată de
comportament, de acțiunea și inacțiunea generată de ea.
- al doilea sens, este legat de capacitatea sau capabilitatea unuia în raport cu
alții de a seta agenda, de a determina subiectele, numărul și ierarhia acestora. În
acest caz puterea este legată de ordinea formală a celor implicați în actul
conversațional în raport de ranguri, straturi sau ierarhii, implicit de capacitatea lor
de a decide în raport cu ceva sau cineva.
- a treia dimensiune, cea mai sensibilă, dar și mai dificil de explicat, este cea
prin intermediul căruia situația este predeterminată prin faptul că opțiunile sau
deciziile sunt circumscrise și structurate fără o acțiune directă din partea celui ce o
exercită. Altfel spus, spațiul decizional este unul preformatat, fiind aproape fără
opțiune, preferințele unuia fiind influențate de relația exercitată ierarhic de către
altul, fără ca acesta să acționeze explicit sau să se manifeste ca atare. De această dată
este vorba de controlul cunoașterii și al informației, de capacitatea de a o genera și
de a controla fluxurile și diseminarea acestora. Este vorba de o evoluție a
principiului evocat mai întâi de Francis Bacon (cunoașterea este putere), dezvoltat
de Foucault potrivit căruia puterea determină ceea ce este cunoaștere și ce nu, până la
nivelul în care difuzarea deschisă a informației și cunoașterii schimbă scalele de
putere la nivel internațional. Discursul politic din ultimul secol a exhibat aceste două
dimensiuni, manipulând informații cu scopul controlului cunoașterii în forme din ce
în ce mai evoluate/totalitare. Fie că el se construiește prin diabolizarea acțiunilor
reale sau presupuse ale celuilalt – denunțând comploturi, manevre, conspirații – fie
prin exagerarea pericolelor conținute în ideile, atitudinile, susținerile celorlalți
actanți în procesul discursiv, fie, cel mai adesea, de valori general valide în
comuniatate: democraţie, interes naţional etc. În alte cuvinte, obiectivul general al

28
informării și dezinformării este nu cunoașterea, ci dobândirea controlului asupra
reprezentărilor sociale din mentalul colectiv, deoarece aceste credințe sociale
determină pe termen lung atitudinea membrilor unui grup față de tema campaniei
de informare sau dezinformare. Construcția discursivă a autorității prin controlul
informațiilor răspunde întotdeauna nevoilor umane. Dar aceasta este construită și
prin vehicularea unor argumente specifice în raport cu societatea de către cei care o
exprimă prin așa numitul argument al autorității, apelul la perspectiva comună
(după cum se ştie, se ştie că), la opiniile unor personalități în materie sau prin apel
la tezele fundamentale ale filosofiei sau religiei.
În plus, așa cum demonstrează Erich Fromm în Fuga de libertate, atunci când
un regim instituie frica în sufletele oamenilor, exagerând pericolele, el reușește să
facă acest lucru deoarece oamenii văd în el un apărător în fața amenințărilor pe care
chiar acesta le postulează.
Se poate constata că orice relatie de putere reflectă interesele de grup exprimate
discursiv. Că puterea modernă are o natură ideologic structurată – ce materializează
discursiv interese, aspirații, opțiuni, conflicte, asumpții. Ca urmare, discursul politic
nu se află într-un raport firesc cu adevarul, ci într-unul determinat:
– Ideologic – este astfel construit.
– Spiritul epocii – este dependent de accepțiunile din perioada istorică
de referință.
– Acțional – de practicile sociale asociate
Discursul
Dincolo de semnificația pe care puterea o are în termeni discursivi, să ne
oprim și asupra celuilalt termen, cel de discurs. Acesta este, primordial, un mod
specific de expunere, structurare și înţelegere a limbajului; un proces continuat în
care sunt structurate continuu și coerent propoziţii/fraze având un subiect comun și
în care unul dintre actorii comunicării prin enunțul discursiv încearcă să îl
influențeze pe restul. La nivel analitic, în funcție de perspectivă, putem să focalizăm
mai multe tipuri de discurs:

29
 a. cel centrat pe emiţător ( în care cel care spune/vorbește comunică
monologic, deși în conținuturi și forme exprimarea sa capătă și structuri dialogice);
cele mai multe discursuri politice sunt astfel construite și astfel se cuvin analizate.
b. cel care urmărește situația comunicațională. Din această perspectivă ea
poate fi una dependentă, actul comunicațional performat și analizat (conversaţia,
discursul public etc.) în care se realizează interacțiunea dintre părți (emițător,
receptor, mediu/canal de comunicare) este unul care construiește sensul dependent
de mediul în care are loc. O a doua situație este cea a situației comunicaționale
independente (discursul ştiinţific), în care analiza se face în deplină autonomie de
cadrele în care este performată comunicarea prin apelul la instrumentele științifice;
c. cea de a treia perspectivă, este și cea mai reducționistă, tratează discursul
ca pe un simplu eveniment comunicativ, manifestat în cadrul unui comportament
lingvistic între două sau mai multe părți.
Atunci când ne oprim la analiza unui discurs trebuie să avem în vedere
evaluarea relaţiei dintre comportamentul lingvistic şi politic. Există două
perspective de evaluare a acestui comportament: (a) politica depinde de punctul de
vedere al comentatorului, (b) actele multiple prin care comunicăm servesc mai
multor scopuri și nu doar celor expuse de enunțător: politice, ludice etc.
Pentru a distinge intre componenta politica si celelalte (euristica, ludica,
informativa) este necesar sa identificam una dintre urmatoarele functii strategice>
coercitie; rezistenta, opozitie protest; disimulare; legitimare, delegitimare. Altfel
spus trebuie să observăm discursul la nivelul formării sale (Cine spune? Ce spune?
In ce fel?) și la cel al destinatarilor săi (Asupra cui se exercita hegemonia discursiva
si ce strategii de reproducere sau rezistenta sunt puse in acțiune?).
Funcţiile pe baza cărora putem analiza un text politic:
1. coerciţia: ex. în urma unui discurs se aplică sancţiuni sau doar se promit
sancţiuni. Acest tip de mesaj este important când se stabilesc agendele politice, se
stabilesc raporturile dintre participanţii la o dezbatere. Întrebările au în vedere
faptul că se manifestă şi prin controlul limbajului celorlalţi, cenzură, acces controlat.
2. rezistenţa, opoziţia sau protestul; în societate democraţia se manifestă
printr-un canal alternativ de difuzare. În societăţile totalitare situaţia este diferită,

30
realizându-se publicarea unor texte care au nivel restrâns de circulaţie. Puterea
discursului este dată de sloganuri, cântece, grafitti etc.
3. disimularea are in vedere controlul politic ce implică controlul asupra
informaţiilor atât cantitativ cât şi calitativ, care are o formă legală. Secretul de stat
limitează dreptul la informaţie, de exemplu.
4. legitimare, delegitimare; un text politic este argumentat prin valori înalte:
aşa doreşte populaţia, cetăţenii, sau prin principii ideologice, elemente carismatice
specifice unui leader politic. Delegitimarea se petrece în funcţie de alteritate, inamic,
necunoscut, rival. Pentru a lipsi adversarul de credibilitate politică îl blamezi, acuzi,
insulţi.
Cele patru sunt prezente în viaţa politică dar şi socială. Dar folosirea lor în
viaţa de zi cu zi duce la politizarea spaţiului privat. Exemplu: situaţia minorităţilor
sexuale a devenit o problemă politică.
În secolele XIX-XX s-au produs ample mutații în raport cu politica, cu
obținerea și exercitarea puterii. Celel mai multe au fost dependente de nașterea
societății de masa, una amplu socializată și integrată politic. Ca atare, pentru a
deservi eficient campaniile de obținere a puterii, respectiv pe cele de prezervare și
exercitare a acesteia, discursul se extinde problematic si consacră omnisciența
politicianului. Aceasta face ca amplitudinea subiectelor să crească necontrolat, ca
procedurile de structurare și planificare să devină flexibile, negociate (inclusiv la
nivelul manipularii), restricțiile devenind minimale: doctrinare, credibilitate in
raport cu auditoriul, afirmarea intereselor majore. În esență, atunci când ne
raportăm la mesajul pe care textul politic îl poartă trebuie să urmărim construcția
schemei sale discursive, modalitatea în care emițătorul încearcă să obțină
legitimarea în raport de receptorii săi. Această legitimitate se poate obține pe cel
puțin trei căi:
– Cognitivă – de ce si cum trebuie obținută și exercitată puterea
– Ideologică – identificarea cu aspirațiile, nevoile, interesele celor ce
receptează discursul
– Pragmatică – consecintele vor fi favorabile, daca se realizeaza
procesul de obținere si exercitare a puterii

31
 Literatura de specialitate a evidențiat câteva caracteristici ale acestei
noi lumi politice, implicit a discursurilor care coexistă în ea. Acestea sunt:
• A. ambiguitate intenționată – construcția lingvistică se relativizează,
atenuează, flexibilizează la nivel lexical prin asocieri de cuvinte ce schimbă
sensurile consacrate. Mecansimele prin care se produce la nivel discursiv pot
fi numeroase. Între acestea, cele mai întâlnite sunt: suprasaturația de sens
(asocierea de sensuri multiple); argumentarea largă, flexibilă, în care sunt
făcute, exemplificari, sentimentalisme, insinuări menite a atenua sensul
consacrat. Astfel conceptele devin un instrument util pentru persuadare,
asigurând o extindere a câmpului de receptare prin performarea unei retorici
a ambiguității.
• B. caracterul disimulativ la nivelul formarii mesajului – când este construit
discursul pare a avea legătură cu alte subiecte, cu alte referințe decât cele
urmărite. Orice discurs este partizan, adaptat în funcție de natura si structura
auditoriului, dar și pentru că emițătorii știu că cel mai important lucru nu
este neapărat dreptate, ci notorietatea. Acesta este motivul pentru care
politicienii se exprimă pe multe subiecte pe care nu le stăpânesc. Dar, pe care
reușesc să le discute prin apelul la aluzivitate, dar mai ales prin eufemisme,
cuvinte șoc, sloganuri și clisee.
C. are un caracter de imperativitate în raport de receptorii săi – ordonează,
ierarhizează, semnalează ordinea preferințelor în materie politică. La nivelul
descrierilor, evaluărilor și prescripțiilor ce apar în discurs acesta devine
imperativ –înțelegere în spiritul și nu în litera discursului - in raport de
receptor
D. fundamental polemic, dialogic si antinomic – este construit prin raportare
la opoziție, are un caracter contradictoriu, deși poate fi monolog are o
structură dialogică, solicită reacția, acceptul sau respingerea de către public a
celuilalt.
Din următorul discurs, ilustrați aceste caracteristici:
• Nimic nu ar fi putut fi indeplinit fara voi; fara voi care ati sustinut redresarea
prin disciplina si eforturile voastre. Aceste rezultate, dificil obtinute, este

32
 momentul sa le repunem in cauza. Nu ar fi mai bine sa urmarim efortul de a
favoriza o situatie asanata asupra unei economii restabilite, asupra conditiilor
favorabile de piata? Ganditi-va la situatia unei persoane cazute in mare si care
inoata, inoata contra curentului pentru a ajunge la mal. Curentul este puternic
dar, inotand cu toata forta, ea se apropie de tarm. Este aproape, il va atinge,
dar o voce vine si ii spune la ureche: “de ce atata osteneala? Incepi sa fii obosit.
Nu ai decat sa te lasi purtat de curent”. Persoana ezita. E tentant. De ce nu s-a
lasat in voia curentului? Dar cand s-a lasat purtata de apa, s-a inecat! Da!
Trebuie sa desavarsim redresarea economiei….
” Valery Giscard d’Estaing, 27 ianuarie 1978, campanie electorală”

Pe de altă parte să constatăm că orice discurs politic este ideologic

determinat. Ideologia in analiza de discurs este un mod de a prezenta realitatea și de
a construi relații sociale prin: reprezentarea identităților sociale, culturale a
țesăturii care structurează relațiile dintre oameni. În fapt, la acest nivel, discursul
contribuie nu doar la constituirea societății și culturii, ci ajută și la decuparea
grupurilor si identitatilor sociale, producându-se legitimitate pe axa prezent-trecut-
viitor. Aceasta pentru că orice ideologie nu este altceva decât un sistem de idei si
credințe care orientează acțiunea politică; in societate ideologiile structureaza
sistemul de valori si credințe; ele reprezinta o uniune sacră intre idei si putere, ele
sunt create de ganditori politici, care in majoritatea lor nu au fost activi politic, dar
care au incercat sa influenteze prin ideile lor miscări politice.
Pentru a descrie convenabil și inteligibil realitatea înconjurătoare individul este
obligat să o reducă la un număr de termeni. Unul dintre aceşti termeni este cel de
ideologie: setul inter-relaţional de convingeri sau asumpţii ce reduc complexitatea
unei părţi determinate a realităţii la termeni de înţeles şi sugerează căi propice
pentru abordarea acelei părţi determinate. Ideologia are un impact la nivelul
explicării, un efect asupra analizei, implic unul asupra percepției realităţii. Atunci
când analizăm ideologia descoperim relaţii de cauzalitate care construiesc nu doar
realitatea cât mai ales perspectiva asupra viitorului. O ideologie funcţionează și la
nivelul relaţiilor internaţionale şi se bazează pe valorile slab articulate prin care

33
încearcă să explice realităţile internaţionale sau să facă posibilă luarea unor decizii.
Aceasta și pentru că la nivel cognitiv ideologiile adresează dimensiuni specifice în
care gîndirea este: partizană; colectivă; disimulată; ratională; orientată spre putere
și în serviciul acesteia.

Valorile pe care ideologiile le promovează trebuie identificate şi în felul în

care aceste valori se întrupează/materializează la nivel politic, în programe politice,
în stilul și comportamentul liderilor politici. Când analizăm semantic din perspectiva
ideologiei aceste valori trebuie să avem în vedere formulele pe care liderii încearcă
să le împrumute din experiența istorică și să le manipuleze prin condesare
(esențializare) sau extrapolare: misiunea istorică a naţiunii, natura umană, factorii
constituenţi ai puterii, naţionalismul. În analiza liderului trebuie avute în vedere
biografia, interacţiunea mediilor sociale din care provine, mediul în care s-a format,
experiența politică etc.. Conţinuturile ideologice sunt exprimate în termeni cheie,
dar trebuie avute în vedere şi documentele instituţionale pentru că au un conţinut
politic manifest. Pe de altă parte, o atenție trebuie acordată și retoricii performate
de lider, atât la nivelul simbolismului, a metaforelor utilizate, care indică alte funcţii
ale ideologiei exprimate în discursul public formal şi substanţial. Discursul trebuie
perceput în termenii culturii, dar a unei legate de putere sau de contestarea
acesteia: ideologia devine posibil de înţeles într-un cadru mai larg deoarece este
iniţiată de către structuri de înţelegere social prestabilite (M. Foucault) care sunt
interdependente cu mediul cultural în care s-au format și în care sunt performate.
Decodarea lor se face în termenii culturii publice din care provin. Spre exemplu,
neomarxiştii definesc cultura prin termenii cheie de proces şi cauzalitate,
hegemonie şi clase ideologice dominante. Din această perspectivă societatea este
simplu de înțeles fiind una guvernată de suprastructuri politice generate din
realitatea interpretării relațiilor economice ce generează o anumită procesualitate la
nivelul interacțiunilor sociale, iar de aici exprimarea autorității la nivelul
hegemoniei discursive performate de reprezentanții claselor dominante.
Ca atare, orice ideologie implica o constructie sociala a realității / este un
discurs dominant al societății/, care are un grad mare de abstractizare, cu scopul de

34
a legitima viitorul printr-o evaluare subiectiva a prezentului care își gasește
argumente factuale si logice în trecut. O ideologie nu este altceva decât o harta
cognitiva a prezentului, desenată pentru a face posibilă înțelegerea abstracțiunilor
fundamentate pe argumente selectate din trecut, dar legitimate de proiecția unui
viitor utopic.
La nivelul discursului utilitatea ideologiilor este indiscutabilă. Spre exemplu,
pentru Antonio Gramsci, utilitatea era dată de posibilitatea ca pe matricea
ideologică să fie identificate grupurile dominante din societate care reușesc să
constituie și mențină autoritatea asupra celorlalte nuclee sociale fără a apela la
mijloace coercitive. Rezultă că ideologiile trebuie analizate pe de o parte ca viziuni
asupra lumii (ca filosofii ale mulțimilor, opinii populare) și, pe de alta, ca articulări
ideatice menite sa legitimeze lupta impotriva vechiului sistem. Ca atare, ele au 4
funcții din perspectiva schematismului discursiv:
 explica fenomenele politice - explica condensat/ schițat viața politică
 oferă aderenților criterii și standarde pentru a evalua ceea ce e bine si
rău in viața social-politică;
 ofera simtaizanților o identitate și îi doteaza cu o harta conceptuală
pentru a se mișca cultural, social si politic.
 conferă celor interesați un program de acțiune - oferă răspunsuri
logice la intrebarea Ce este de facut?
Ca atare, discursurile ideologice pot fi sunt realizate prin generalizari
inferențiale, în care nu doar concluziile sunt extrase pe o cale logică din premise, ci
la nivel funcțional politic, se produce o migrare a raționării în legatura dintre
domeniul sursă și domeniul tintă al ideologiei: de exemplu, (identificați) acțiunea
înțeleasă ca mișcare (timpul are o pozitie fixa, iar observatorul este in miscare fata
de aceasta pozitie – Romania este o calatorie de-a lungul unei căi) si timpul ca spațiu
din următoarele fraze:

• mersul continuu al României pe calea socialismului și comunismului

35
 • Într-o perioadă scurtă, România a parcurs mai multe etape istorice –de la
orânduirea burghezo-moșierească la orânduirea socialistă
• Sa acționăm pentru a asigura mersul tot mai ferm înainte al poporului nostru .
Exercițiu :
Identificați structurile ideologice asociate discursiv de liderul sovietic în excerptul
discursului de mai jos:
• Acest război ne-a fost impus şi ţara noastră trebuie să lupte până la moarte
împotriva inamicului său cel mai nefast, fascismul german. Alături de Armata
Roşie întregul nostru popor s-a luptat pentru apărarea ţării. Inamicul este crud
şi fără milă….El vrea să restaureze puterea marilor proprietari funciari, să
restabilească ţarismul, să distrugă cultura naţională a populaţiei Uniunii
Sovietice şi să facă din aceştia sclavi ai prinţilor şi baronilor germani. Trebuie
să punem imediat producţia noastră pe picior de război şi totul pentru front.”
(Stalin, 1941)
O altă dimensiune specifică a discursului este constituirea sa în termenii istoriei, a
precedențelor din trecut transmise și filtrate prin intermediul discursului. Ca atare,
în orice discurs este de identificat o dimensiune istorică a producerii acestuia pe
axa: temporalitate si intertextualitate.Aici, perspectiva discurs-context, in care
contextul este unul dependent, determină abordări:
– Sincronice, care focalizează realitatea trecută în baza unui set de reguli
si convenții funcționale dintr-o cultura la un moment dat. Spre
exemplu, ce înseamnă cuvântul democrație în diverse comunități
politice într-un moment dat. Este ea la fel? Este performată și
percepută asemănător? De ce Feedom House și unitatea de analiză de
la Economist au liste diferite cu democrații? Pe de altă parte, atunci
când ne raportăm la perioada recentă a trecutului, ne confruntăm și
cu o altă problemă cea a polisemiei conceptuale. Astfel este relativ
dificil să ne descurcăm în noianul de traiectorii care marchează
translația de la concepte la evidențele istorice. Concepte precum clasă,
fascism, naționalism, totalitarism, au accepțiuni dinamice, care
trebuie explicate și ilustrate nu doar contextual, ci și funcțional. De

36
 exemplu, când utilizăm conceptul de clasă, dacă îl privim din
perspectivă socială o să observăm că literatura de specialitate face
distincția – ideoogică – între cei ce muncesc cu brațele lor vs. cei ce
folosesc mâna de lucru a altora. Dacă avansăm, și urmărim accepțiunea
politică a acestui concept, ne aflăm în fața teoriilor dependenței, în
care asignarea în clase este dependentă de raporturi economice care
sunt traslatate în relații sociale care creează suprastructuri politice.
Dacă însă ne raportăm la nivel funcțional la acest concept, atunci
dincolo de polisemia lexicală (clasă de elevi vs clasă socială), atunci să
constatăm că viziunile secolului al XIX-lea sau ale începutul secolului
XX când conceptul a fost intens lucrat ideologic și utilizat în politică
sun astăzi depășite. Proletarii sau muncitorii care dobândeau atunci
conștiința de clasă, ilustrau o segmentare socială derivată dintr-o
ordine a modernității guvernată de al doilea val al industrializării. Din
anii 70 ai secolului trecut în studii a început să fie ilustrată
metamorfoza clasei (muncitoare). Al treilea val al industrializării, cel
al serviciilor a restructurat complet piața muncii, aducând serviciile în
centrul activităților lucrative. Ca urmare și concepția despre clasă a
fost adaptată atât la nivel ideologic, cât și la nivelul dezbaterilor
politice, fiind estompat caracterul proletar al acesteia.
– Diacronic, felul in care discursul se relationeaza cu alte discursuri care
il preced. Exemplele din această zonă sunt nu doar foarte numeroase,
dar au generat la nivelul analizei istorice și o nouă școală, una care a
revoluționat felul în care trecutul este perceput: istoria conceptuală.
Pentru a ilustra dezbaterea din această perspectivă asociat acestui
modul aveți și un studiu publicat în volumul editat de Armin Heinen și
Victor Neuman, (Istoria României prin concepte, Polirom, 2010) pe
care să îl sistematizați în vederea înțelegerii evoluției conceptului de
totalitarism în spațiul românesc.

37
 Au existat de-a lungul timpului mai multe abordări în analiza discursului,
diferiții specialiști focalizând: structura textului, forma sintactică şi lexicul sau
vocabularul. Acestea sunt regăsite la nivelul interacţiunii între cel care produce
discursul şi cel care îl receptează ceea ce duce la diferenţe semantice, de înţelegere.
Există mai multe nivele lingvistice ale acestei interacţiuni:
1. pragmatic, încercăm să evaluam interacţiunea vorbitor-auditor, urmărind
ceea ce se petrece efectiv în momentul în care se comunică.
2. semantic, se încearcă determinarea înţelesurilor şi a structurilor lexicale
prin raportarea la precedențe lingvistice.
- posibil de indexat la nivelul optiunilor lingvistice, ideologice,
identitare.
- identificat ca operând la nivelul interacțiunii, implicit a
reprezentărilor si conceptualizărilor despre lume
- funcționeaza pe asumpții si prezumții – reprezentări și
metareprezentari
3. al sintaxei, a felului în care sunt organizate intern frazele în evaluarea
textului fiind necesară relaţionarea între cele patru funcţii şi cele trei
nivele de analiză.
La nivel pragmatic, privim limbajul ca o acţiune socială. Când evaluăm o
conversaţie trebuie identificate ierarhiile vorbitorilor în conformitate cu statutul
acestora. Se pot identifica părţi de dialog, monologuri prin are în intercțiunea dintre
actorii actului comunicațional sunt exprimate intenții, implicații și acțiuni. Toate
acestea
Avem o clasificare a actelor de vorbire (John Searle) care ține seama de
trăsăturile specifice actelor ilocuționare:
 acte de vorbire reprezentative (ilustrative sau asertive) care clamează
adevărul.
 directive, se dau ordine,
 comisive, se promite ceva,

38
  de preţuire, de valorizare sau blamare, fiid legate de expresia sau
starea psihologică (felicitări, scuze etc)
 declarative, care se realizează conform protocolului în cadre
instituționale

Enunțurile, înțelese la nivelul pragmaticii, nu servesc doar la exprimarea unor

propoziții, ci și la realizare unor acțiuni lingvistice (acte de vorbire) într-un anumit
context social și cultural. Ca urmare, limbajul le oferă utilizatorilor o varietate de
mijloace lingvistice, pe diferite paliere de expunere (directe sau indirecte), pentru a
realiza/indica diferite acțiuni. În funcție de contextul cultural, social, economic,
ideologic, organizațional, instituțional în care este performat, același enunț poate fi
înțeles în mod diferit.
În aceste condiții răspunsul la întrebarea: Cum reușim să descifrăm sensul? se
cuvine reiterat alături de o alta: Care sunt mecanismele care ne ajută să înțelegem
ceea ce emițătorul a vrut să spună și care sunt reacțiile receptorilor?
În opinia noastră, el depinde de formularea răspunsului la chestionarea: Cum se
construiește sensul în interacțiunea dintre emițător și receptor? (iar aici un rol
major la nivel lingvistic îl au presupoziția, implicatura sau cooperarea dintre actanții
discursului). Pe de altă parte, când analizăm textele istorice, dincolo de relevanța
analizei lingvistice la nivel pragmatic, trebuie să facem pași analitic care să ne
permită explorarea nuanțată a sensurilor asociate discursului pe care îl focalizăm.
Identificarea mecanismelor de producere a sensului trebuie să aibă în vedere cum se
realizează schematizarea discursivă, câtă coerență internă are discursul și cum este
el performat. Altfel spus, în etape, vom începe prin a identifica și caracteriza actorii
ce performează discursul. Apoi, vom evalua receptorii acestui discurs, sfera publică
în care este performat, explorând diversitatea și straturile celor ce recepționează
substanța sa: poporul, masele, cetățenii, compatrioți, electoratul. Într-o a treia etapă
- fără a uita că discursul este despre politică, adică despre putere, despre felul în
care ea este obținută, deținută, performată, dar și legată de procese politice specifice
(perestroika), de sisteme, ideologii, relații sociale etc. – vom evalua canalul de

39
comunicare pe care actații discursivi îl împărtășesc. Aceasta înseamnă că în
evaluarea discursului vom ține seama nu doar de regulile analitice derivate din
comunicarea de tip politic (vezi modulul 4). Ci și de forma în care acest discurs a
fost prezervat (text, discurs scris, vorbit, audio sau și video), precum și de
contextul în care a fost performat – eveniment, locație, temporalitate.
Apoi, vom încerca să identificăm formulele cheie prin care se produc
scurtături/condensări în procesul de generare a sensului de către emițător. De
obicei acestea sunt de găsit în forma cuvintelor cheie, dar și a figurilor de stil, a
metaforelor – înțelese în acord cu teoria cognitiva (ele nu mai sunt doar simple
forme de stil, ci devin un mecanisme cognitive fundamentale pentru înțelegerea
lumii în care trăim). Exista metafore primare –nivel inalt de generalizare: secundare
– nivel mai redus de generalizare. În principiu, generalizările metaforice se
realizează prin asocierea de domenii diferite la nivel lexical (polisemie) sau al
raționamentului (inferențe/deducții). Ca urmare, pe cale discursivă se poate
produce transferul realității din domeniul conceptual (domeniu-sursă) spre altul,
subsecvent (domeniu-țintă), astfel încat domeniul ținta să fie înteles în termenii
domeniului sursă.
Pe de altă parte, cuvintele cheie dintr-un discurs se cuvin explorate deoarece în
raport cu acestea este captat interesul/atenția receptorilor. Prin analiza de conținut
a textului pot fi urmărite aceste cuvinte, la nivelul frecvenței (repetarea lor,
întărirea, explicarea sau ilustrarea, ne ajută să le identificăm din această
perspectivă), dar și raport cu felul în care ele materializează ideile politice din
discurs (analiza calitativă). De obicei cheile discursive sunt de găsit în substantivele
și verbele care definesc subiectul și acțiunea în care acesta este implicat la nivel
discursiv. De foarte multe ori asocierile de astfel de termeni (verbe substantivizate:
asigurarea, cooperarea, integrarea, dezvoltarea, promovarea, stimularea etc),
substantivele articulate (cetățeanul, economia, libertatea, politica etc.), pronumele
demonstrative sau posesive (acesta, aceștia, acelea, același, unul, unui, unor etc.),
adverbele (de timp) precum și verbele la viitor sunt principalele forme în care
regăsim la nivel analitic aceste chei prin care putem să analizăm și, eventual,
determinăm sensul. În esență, formulele cheie sunt legate de argumentele pe care

40
politicienii le utilizează atunci când încearcă să pesuadeze. Aceste argumente sunt
de două tipuri:
– Bazate pe fapte – manipulate, selectate, pentru a îi convinge pe
receptori. Ele au menirea de a îi seduce pe membrii auditoriului, de a
le circumscrie cunoașterea, fiind coroborate între ele, relevante
pentru interesele de grup și asumate ca fiind autentice.
– Bazate pe argumentul autorității - este folosit mai ales în situaţiile în
care se vorbeşte de experienţa personală (credeţi-mă, am trăit asta…,
v-o spun din experienţă), sau când se recurge la o mărturie directă
(aveţi încredere în el, cunoaşte bine acest gen de probleme) sau la
strategii politicoase (nu am experienţa dvs, dar credeţi-mă că…).
Această trecere în revistă preliminară a strategiilor de analiză asupra discursului
politică va trebui completată cu analiza comunicării pe care o facem în cel de al 4-lea
modul al acestui curs.
Bibliografie:
Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999
Daniela ROVENŢA-FRUMUŞANI, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Ed.
Tritonic, Bucureşti, 2004
Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Jean-Marie DOMENACH, Propaganda politică, trad. de Dan Lungu şi Dana
Lungu, Institutul European, Iaşi, 2004
John, AUSTIN, Cum să faci lucruri cu vorbe, Pitești, 2003

41
 Modulul 5

Studiul diplomației și comunicarea dipomatică. Diplomația publică, negociere,

sens, ambiguitate și compromis în activitatea diplomatică.

Literatura de specialitate dedicată analizei instituționale și procedurale

diplomatice ține, în general, de excursurile dezvoltate în domeniu de către
practicienii profesiei și de istoricii diplomației.
Exponenții primei categorii, au fost preocupați în a-și promova profesiunea,
modelul de activitate socială, având în bagajul ideatic și în argumentele empirice
dezvoltate analitic intenții de natură prescriptivă, de conduită și comportament, de
eficacitate și instrumentalitate profesională. O altă componentă discursivă a acestui
tip de abordare din literatură este cea legată de natura anecdotică a relatărilor, de
narațiunea consacrată ilustrativului, prin intermediul căreia diplomații de carieră
urmăresc să umanizeze tehnicalitățile profesiunii lor. Altfel spus, practicienii sunt
dedicați unei analize exemplare, prin intermediul căreia să poată formula
răspunsuri adecvate la întrebări precum: Ce este un diplomat? Care sunt îndatoririle
sale? Cum își poate duce el la bun sfârșit misiunea? Cum se conduce diplomația? Or,
a răspunde la astfel de întrebări înseamnă și să descrii activități cotidiane
desfășurate în diplomație, acțiuni de protocol, raporturi specifice cu propria
cancelarie, cu statul acreditar sau cu alți diplomați. Dincolo de legitimitatea
epistemologică a unei astfel de abordări, se cuvine să constatăm că ea are și o
tradiție consistentă, care o îngemănează cu evoluția practicilor moderne ale
diplomației. Altfel spus, scrisul istoric care reflectă preocupările diplomatice, a fost
de natură să influențeze dezvoltarea instituțională și procedurală a acesteia.
Încă din epoca medievală apare un prim tratat – în 1436 – semnat de Bernard
de Rosier, provost de Tolouse, intitulat Scurt tratat despre ambasadori, în care este
analizat sistemul diplomatic din perspectiva experiențelor profesate de orașele stat
italiene. Alte lucrări, ulterioare, s-au centrat tot pe legătura dintre instituție și cei
care o onorau, ambasadorii și pe activitățile acestora. Personalizarea instituției s-a

42
petrecut în timp, lucrările memorialistice fiind dublate de reflecții cu privire la
postura și obligațiile generale ale unei asemenea funcții (exemplul cel mai
consistent este dat de lucrarea lui Don Juan Antonio de Vera, El Ambajador, 1620,
tradusă în italiană și franceză, care a fost lecturată de-a lungul secolului de toți
practicienii. Valoarea de manual a lucrării se leagă și de lecturile critice posterioare
acesteia. Una dintre acestea, realizată de un diplomat olandez, Abraham de
Wicquefort, 1681, a fost tradusă în engleză, în 1716, sub titlul Ambasadorul și
funcțiile sale, devenind un best-seller al epocii, alături de o altă scriere apărută în
același an, a unui autor francez, Francois de Callieres, care a publicat lucrarea
dedicată negocierii Maniera de a negocia cu suveranii. În fapt, aceste două lucrări au
devenit foarte repede manuale clasice ale practicii diplomatice în secolul al 18-lea.
Zona educativ-practică consacrată prin acest tip de abordări a devenit clasică, fiind
depășită destul de târziu, după mai bine de un secol. În fapt, de abia la începutul
secolului XX, Callieres a început să fie criticat pentru maniera politică prin care a
încercat să rezolve negocierea, care astfel devenea mai degrabă un tratat de educat
politicieni, de către cel care alături de Harold Nicholson (Diplomacy, 1939 și
Evoluția metodei diplomatice 1954) Ernest Satow, A Guide to Diplomatic Practice,
1917, care asumă o perspectivă enciclopedică. În fapt, la nivelul scriiturii și al
modelului formativ, toate aceste lucrări erau menite a educa diplomați, fiind citite în
școlile formale și informale create în acest sens. Nu este vorba de o teorie a
diplomației, chiar dacă toți autorii au asumat o atare condiție. Această tradiție se
leagă de pasiunea diplomaților de a descrie transformările pe care propria lor
meserie a suferito de-a lungul carierei lor. Cei mai mulți descriu la sfârșitul carierei
o instituție și o profesie diferită de cea pe care au cunoscut-o când și-au început
cariera. În fapt această literatură, apropiată de memorialistică, este folositoare mai
ales atunci când se încearcă o sistematizare din perspectivă teoretică și practică a
diplomației.
A doua direcție de cunoaștere este reprezentată de istoria diplomatică.
Subdomeniu clasic, rămas neutru în raport de achizițiile din Relațiile Internaționale
ca disciplină teoretică, chiar dacă există o relație frățească cu acestea, istoria
diplomatică a evoluat în ultima perioadă, fiind mai deschisă față de achizițiile

43
teoretice (chiar dacă cei mai mulți consideră că teoreticienii IR sunt mai degrabă
iluzioniști decât oameni de știință, pentru că ei încearcă să explice lumea înainte ca
mingea să se rostogolească). Pe de altă parte, teoreticienii sau specialiștii în științe
politice îi acuză pe istorici că doar sapă, fără a reflecta asupra cronicilor pe care le
realizează cu privire la trecut din perspectiva prezentului. Acest conflict, departe de
a fi depășit, poate fi atenuat, așa cum Jack Levy ne indică atunci când spune că ”cel
mai grav abuz al acestor discipline este să se ignore reciproc. Istoria este prea
importantă pentru a fi lăsată istoricilor, după cum teoria nu trebuie să aparțină
doar politologilor.” Acest conflict a dus în cele din urmă preocuparea pentru
diplomație în periferia ambelor discipline, atât datorită succesiunii epistemice, cât
mai ales pentru că perspectiva metodologică a schimbat focalizarea de la elite spre
zonele ordinare.
Istoricii diplomației au început să claseze schimburile dintre entitățile
politice de foarte multă vreme. Cele mai vechi consemnări, realizate în cuneiformă,
aparțin spațiului Mesopotamiei, din mileniul al 3-lea. În aceași regiune găsim
informații despre schimburile de scriosri dintre regele din Mari cu alți conducători
din mileniul al doilea. Mai apoi, în urma săpăturilor din 1887 din Egipt au reieșit alte
mărturii care ilustrează un sofisticat schimb de mesaje în Orientul apropiat în sec.
14. Tratatele semnate de Hitiți în secolul 13 sunt relevante pentru gradul de
instituționalizare al cooperării dintre entitățile politice din regiune.
Cronica schimburilor diplomatice continuă în primul mileniu în India, China
și Grecia, unde comunitatea culturală și lingvistică a favorizat schimburile de această
natură, contribuind decisiv la consacrarea practicilor și ceremonialului diplomatic.
Imperiul Roman, pe de altă parte, are o contribuție minimă în domeniu, războaiele
fiind preferate diplomației, iar tratatele diplomatice erau desconsiderate în raport
cu cele militare. Sfârșitul lumii Romane, mai ales în est, a adus cu sine o reevaluare a
acestui accent, Imperiul Bizantin fiind cel care pentru a supraviețui a dezvoltat
strategii de comunicare și negociere politice, dublate de unele legale, mai ales
comerciale (mită, spionaj, dezinformare și ceremonial procedures), care să poată
consacra o putere care nu se susținea militar. Mai mult, tradițiile dezvoltate aici au
fost transferate în vest prin intermediul Veneției, aflată într-un parteneriat

44
privilegiat cu Imperiul Bizantin. De aici, din lumea orașelor-stat italiene s-a născut
diplomația modernă. Introducerea ambasadelor permanente, a ambasadorilor
rezidenți, mai apoi consacrarea ceremonialului moștenit pe filieră bizantină, dar și
creștină, a fost de natură să consacre diplomația ca o componentă esențială a
politicii de stat la orizontul secolului al 16-lea.
În secolele 17-18 Franța a consacrat diplomația clasică a modernității,
perfecționând ceremonialul, utilizând intensiv spionajul și profesionalizând
reprezentarea diplomatică. De fapt, secretomania a fost o constantă a activității
diplomatice, francezii nefăcând decât să o instituționalizeze și astfel să ofere o aură
tipică inițitivelor politice de tip strategic. Până la sfârșitul primului război mondial,
această epocă clasică a diplomației și-a aflat modelul, sursa de perfecționare în
spațiul politico-cultural al Franței. Mai apoi, contestarea secretomaniei a dus la o
reelaborare a funcțiilor și formei de comunicare și reprezentare diplomatică.
Noua diplomație dezvoltată după primul război mondial, deschisă și
politizată, a fost de multe ori caracterizată ca fiind post-modernă în formă și clasică
în esență. În fapt, renunțarea formală la caracterul secret al negocierilor nu a
însemnat și abdicarea de la funcțiunile clasice ale profesiei diplomatice. Schimbarea
scenei pe care are loc schimbul, pertractarea și negocierea diplomatică a presupus,
după 1914, o transformare a instituției și procedurilor, a comportamentului
diplomaților și a felului în care aceștia comunică. Partea obscură, invizibilă a
diplomației devine dintr-o dată subiect intens de dezbatere și, în consecință, treptat
cortina interesului național nu mai este suficientă pentru performarea funcțiilor
diplomatice într-o atmosferă misterioasă. Ca urmare, scena pe care se dezvoltă în
perioada interbelică activitatea diplomatică devine una deschisă, în care umbrele
misterioase sunt transparentizate prin aprinderea totală a luminilor, care sunt
poziționate de așa natură încât actorii să devină vizibili publicului, iar performanța
acestora beneficiază de o nouă scenografie, precum și de o regie de scenă adecvată
pentru ca performanțele actoricești să transmită sens atât unui public devenit
interesat de afacerile publice internaționale, cât și să protejeze, reprezinte și
negocieze interesele statului reprezentat pe o scenă internațională tot mai largă și
tot mai diversă.

45
 Într-un atare context se produce și o nouă instituționalizare a diplomației
una care reflectă nu doar un set de referințe și simboluri comune (necesare
comunicării între diplomați) ci și un alt set de reguli, proceduri, așteptări comune și
organizații formale care să permită îndeplinirea tuturor funcțiilor specifice acestei
activități. Este vorba în esență de apariția și dezvoltarea diplomației publice.Aceasta
se diferenţiază de diplomaţia clasică, asumând conținuturile și formele dezvoltate
anterior, deoarece propune activități nu doar în raport de politica unei ţări, a unui
guvern (acesta fiind obligaţia misiunilor diplomatice), ci și în legătură cu societatea
în care interaționează, cu tți cetăţenii unui stat stăin. Diplomaţia publică foloseşte
căile mass mediei, ale culturii, ale diferitelor evenimente pentru a transmite mesaje,
pentru a face cunoscute puncte de vedere, pentru a explica poziții politice nu doar în
raport cu interesele statului ci și în rasport de așteptările societății.
Unii definesc diplomaţia publică, fiind „un program sponzorizat de guvern cu
intenţia de a informa sau influenţa opinia publică în alte ţări” (Departamentul de
Stat al SUA). Expresia de diplomaţie publică pare să fi fost definită pentru întâia dată
în acești termeni, în 1965, de către Edmund Gullion, diplomat şi decanul al Fletcher
School of Law and Diplomacy de la Universitataea Tufts, în contextul deschiderii
Centrului de Diplomaţie Publică Edward R. Murrow. În broşura de prezentare a
centrului se specificau următoarele: „diplomaţia publică...se ocupă cu atitudinea
publicului la formarea şi executarea politicii externe. Ea cuprinde dimensiuni ale
relaţiilor internaţionale dincolo de diplomaţia tradiţională...(incluzând) cultivarea
de către guverne a opiniei publice din alte ţări; interacţiunea grupurilor private şi de
interese dintr-o țară cu acelea dintr-o altă ţară...(şi) curgerea transnaţională a
informaţiei şi a ideilor.”1
O definiţie complexă a diplomaţiei publice o conferă Michael McClellan într-o
prezentare, intitulată Public Diplomacy in the Context of Traditional Diplomacy. Din
punctul lui de vedere, diplomaţia publică într-uneşte folosirea culturii, a informaţiei
şi a educaţiei, toate bine plănuite şi puse în practică: „Public Diplomacy: the strategic
planning and execution of informational, cultural and educational programming by

1
Charles Wolf, Jr., Brian Rosen, Public Diplomacy. How to think About and Improve It, RAND
Corporation, 2004, p.3.

46
an advocate country to create a public opinion environment in a target country or
countries that will enable target country political leaders to make decisions that are
supportive of advocate country's foreign policy objectives.”2
Guvernele încearcă din răsputeri să dovedească faptul că diplomaţia publică
nu este identică, cu propaganda: prima se ocupă cu fapte bine cunoscute şi definite,
pe când propaganda se bazează pe o combinaţie de falsuri şi neadevăruri combinate
cu fapte. Părerile sunt împărţite. Berridge în Dicţionarul de Diplomaţie susţine de
exemplu că diplomaţia publică este un termen specific care designează activități
specifice de propagandă, condusă de diplomaţi, iar propaganda este folosirea
comunicaţiei în masă pentru a întări sau a schimba opinia publică, internă sau
externă. O altă definiţie a propagandei susţine că acesta „este propagarea
sistematică a unei doctrine sau cauze sau a informaţiei reflectând puncte de vederi
şi interesele acelora care pledează o astfel de doctrină sau cauză.”3
În contrast cu diplomaţia clasică, cea publică este transparentă, ea este
transmisă de guverne unei populaţii mai largi, sau bine definite, unor organizaţii sau
grupuri neoficiale, şi temele cu care se confruntă ating probleme de atitudine şi
comportament a publicului. În fapt, odată cu deschiderea scenei diplomatice către
opinia publică a devenit necesară și schimbarea formei de comunicare dintre state și
diplomații, având în vedere tot mai accentuata transparentizare a activităților de
poltiică externă. Iar într-un atare context cea mai importantă dimensiune de analiză
și înțelegere a diplomației o reprezintă cea dedicată comunicării dezvoltate în
interacțiunile din mediul internațional.
În cele ce urmează vom încerca să ilustrăm principalele elemente care
trebuie avute în atenție atunci când ne propunem să analizăm un mesaj, discurs,
document produs într-un context diplomatic. Ca atare, vom discuta conținuturile și
formele comunicării diplomatice, caracteristicle și funcțiile acesteia, pentru ca
finalmente să ilustrăm seturile de reguli care guvernează activitatea diplomatică.

2
Michael McClellan, Public Diplomacy in the Context of Traditional Diplomacy,
http://www.publicdiplomacy.org/45.htm, accesat pe 05.02.2010.
3
Ibidem

47
 Să începem prin a cita una dintre cele mai eclatante descrieri a relației dintre
diplomație și comunicare: Comunicarea este pentru diplomație ca sângele pentru
corpul uman. Atunci când comunicarea încetează, corpul politicii internaționale,
procesul diplomatic, este mort, iar rezultatul este conflictul violent și atrofia relațiilor
internaționale (Tran, Communication and Diplomacy in a Changing World).

Ca urmare, diplomația este definită întotdeauna în termeni de comunicare, ca un

proces regulat de interacțiune comunicativă, prin care o entitate politică transmite
și primește mesaje din partea partenerilor sau adversarilor internaționali.
Etimologic, cuvântul diplomația provine din greacă, dintr-o dublă sursă
lexicală. Pe de o parte, ea se leagă de verbul diploun, care înseamnă a dubla, și, pe
de alta, de substantivul diploma, care se referă la un document oficial scris pe o
frunză dublă și împachetat ca atare. Ca urmare, avem de a face cu o dublă conotație,
aceea a existenței unui mesaj secret, dar și a unei hârtii oficiale care conferă drepturi
celui care o poartă. Este, de altfel, simptomatic faptul că purtătorul de mesaj angelic
(angelos este înger, dar și mesager în greacă), respectiv al mesajelor divine în
antichitatea greacă, Hermes, este zeul limbii dar și al diplomației. Treptat, dincolo de
etimologie, s-a structurat sensul activităților diplomatice, , „care designa acţiunea de
a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca
scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor, iar celălalt se păstra în
arhivă. Purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat; activitatea
desfăşurată de el- diplomaţie.”4 Acest termen, în înţelesul lui de astăzi, începe să fie
folosit în secolul XVII-XVIII, dar şi atunci, mai ales pentru a desemna documente.5
G.R. Berridge şi Alan James, în dicţionarul lor, „A Dictionary of Diplomacy”,
dau acestui cuvânt patru explicaţii: „(1) The conduct of relations between sovereign
states through the medium of officials based at home or abroad, the latter being
either members of their state’s diplomatic service or temporary diplomats. Thus
diplomacy includes the stationing of representatives at international organizations.

4
Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 34.
5
Vezi: Leibniz, Codex juris gentium diplomaticus, sau Jean Dumont, Corps universel diplomatique du
droit des gens.

48
But the backbone of diplomacy has, for five centuries, been the dispatch of
diplomatic missions to foreign states, and it is still very much the norm. (…)
Diplomacy is therefore the principal means by which states communicate with each
other, enabling them to have regular and complex relations.
(2) The use of tact in dealing with people. Diplomacy in this sense is a skill which is
hugely important in the conduct of diplomacy. (…) (3) Any attempt to promote
international negotiations, whether concerning inter- or intra-state conflicts. (…)
(4) Foreign policy. The use of the word ‘diplomacy’ as a synonym for foreign policy,
which is especially common in the United States, can obscure the important
distinction between policy and the (non-violent) means by which it is executed.”6
Oxford English Dictionary defineşte diplomaţia ca „managementul relaţiilor
internţionale prin negociere; metoda prin care aceste relaţii sunt ajustate şi
gestionate de către ambasadori şi trimişi; afacerea sau arta diplomatului.”7
Toate aceste definiții ilustrează relația strânsă, indisolubilă, care se crează și
se structurează în relația de comunicare diplomatică. Iar dacă ne amintim că,
etimologic, cuvântul comunicare provine din latinul communicare, care înseamnă a
împărtăși, a face comun, atunci problema devine una extrem de dificil de analizat.
Asta pentru că diplomația este o activitate orientată spre alteritate, spre spații
externe, spre limbi și culturi diferite. Ca urmare, înțelegerea comună, împărtășirea
de sens, într-un asemenea tip de comunicare devine fundamentală. Cum se poate
realiza însă un astfel de lucru atunci când limba nu este comună celor care participă
la actul comunicațional (actanți, emițător, receptor). Temerara încercare trebuie
privită dintr-o dublă perspectivă: aceea a unei relații pur lingvistice, respectiv, aceea
a unei limbi privite într-un sens mai larg, sociologic. Pe de o parte, neânțelegerile și
dezacordul pot proveni din lipsa de înțelegere a limbii utilizate de partenerul de
comunicare. Tocmai de aceea activitățile diplomatice, din cele mai vechi timpuri, au
avut ca problemă centrală găsirea unei limbi comune pentru cei care îndeplinesc
misiuni diplomatice. Această lingua franca este o garanție a simetriei și egalității în
capacitatea de performare a funcțiilor specifice comunicării. Iar comunicarea între

6
G.R. Berridge, Alan James, A Dictionary of Diplomacy, Palgrave, 2001, p.62-63.
7
Harold Nicolson, Diplomacy, ediţia a III-a, Institute for the Study of Diplomacy, 1963, p.4 -5.

49
diplomați este întotdeuna o stradă cu două sensuri. Așa cum spunea K. Gruber,
”Nimeni nu se poate aștepta să obțină informații decât este dispus și apt să
împărtășească informații.”(Karl Gruber, 1983), ceea ce presupune caracterul
tranzacțional al comunicării. De fapt, puterea comunică prin intermediul
diplomației. Aceasta, la rândul ei, pentru a comunica folosește mai multe sisteme de
referință, între care limba și gestica ies în evidență. Conținuturile transmise de
emițători sunt descifrate, analizate și interpretate de preopinenții lor. Ca atare,
diplomații care comunică conținuturi politice sunt supuși unui efort de decodare de
către partenerii lor de comunicare și implicit analizați din perspective comune.

II. Medierea în afacerile internaţionale

Elementele fundamentale ale diplomaţiei

Diplomaţia este arta de conduce relaţiile internaţionale prin negociere. Este o
metodă specifică a relaţiilor între actori/state, un proces general de influenţare şi
rezolvare a conflictelor între parteneri prin negocieri.
Mediatorul intervine atunci când negocierile se află în impas.
Instituţionalizarea diplomaţiei este un proces care a început în zorii Evului Mediu cu
toate că încă din Antichitate emisarii au jucat un rol important în comunicare şi
construirea unei poziţii comune. Dar până la instituirea unor misiuni permanente au
trecut multe secole.
Congresul de la Viena a încercat pentru prima dată să precizeze standardele
şi procedurile artei diplomaţiei: se instituie reguli referitoare la protocol, imunităţi,
non-interferenţă, conduită în spaţiul intern şi internaţional. A fost precizat statutul
juridic al persoanelor acreditate cu funcţia diplomatică, dar se referă şi la
extrateritorialitate. Comportamentul internaţional depinde de reguli pe care statul
gazdă le stabileşte şi de conduita internaţională. Regulile legate de non-interferenţă
se referă la protecţia spaţiului diplomatic şi a activităţii diplomatice.
Funcţiile diplomatice au evoluat în raport de felul în care statele naţionale au
reuşit să personalizeze serviciul diplomatic. Funcţiile clasice se referă la

50
reprezentare, informare, negociere. În perioada actuală s-a produs o
profesionalizare accentuată a diplomaţiei astfel încât comunicarea pe care un
diplomat trebuie să o perfecţioneze trebuie să urmeze zone specializate din punct
de vedere politic şi social dar să ţină seama de evoluţia internaţională. În perioada
curentă a crescut importanţa serviciilor diplomatice pentru protejarea naţionalilor
sau pentru promovarea intereselor.
Diplomaţia poate fi secretă şi publică. După un alt criteriu poate fi bilaterală şi
multilaterală. După Versailles diplomaţia a intrat în epoca publică În cazul
diplomaţiei bilaterale între doi actori se instituie raporturi de diferite ranguri. În
cazul diplomaţiei multilaterale ne referim la raporturile pe care un stat le poate avea
cu o organizaţie internaţională.
În diplomaţie contează caracterul formal sau informal al acesteia. Papalitatea
a fost un actor care a dezvoltat misiuni permanente pe lângă Imperiul Bizantin; în
sec. XV existau reprezentanţi diplomatici ai statelor italiene dar reprezentanţa
permanentă devine o practică obişnuită doar din sec. XVII. Dezvoltarea diplomaţiei
a depins de unele condiţii:
 Dreptul la legalitate, de a-şi trimite reprezentanţi legali pentru a-şi
apăra interesele în raport cu alte state. În prezent acest drept este o
condiţie a apartenenţei la comunitatea mondială fiind un element
specific al independenţei şi suveranităţii unui sistem.
 Inviolabilitatea sau adoptarea unui cod comportamental strict care să
guverneze relaţiile dintre partenerii diplomatic. Este afectată în
prezent de aşa numitul drept de azil.
 Reglementările setului de proceduri cu privire la rangul diplomatic.
Iniţial existau preocupări pentru stabilirea rangului dar în Imperiul
Creştin s-au instituit norme care au vizat ordinea suveranilor. Din
1504 datează prima astfel de ceremonie când la papa Iuliu al II-lea au
fost primiţi 28 de reprezentanţi ai statelor europene fiind stabilită
pentru prima dată poziţia fiecăruia. Decăderea papalităţii a dus la
apariţia unor mari probleme

51
 În secolele XVII-XVIII în urma acordării de către Papalitate a precedentului
pentru Franţa în faţa Spaniei s-a produs primul conflict diplomatic de etichetă.
Spania a contestat dreptul Franţei de a fi primită înainte iar la nunta regelui
Danemarcei (1643) a existat primul conflict ceremonial.
În 1659 la Haga are loc al doilea loc al doilea conflict între Spania şi Franţa.
Abia la sfârşitul secolului XVIII s-a stabilit procedura în funcţie de ordinea primului
veni. Problema nu a fost însă rezolvată în mod oficial.
Semnarea tratatului de pace se face şi ea după unele reguli precise. Primul
semnează învingătorul. Franţa a refuzat în secolul XVIII această etichetă
considerând că ea trebuie să semneze prima. La începutul sec. XIX, la Congresul de
la Viena au fost stabilite gradele agenţilor diplomatici:
 Ambasadorul: extraordinar sau plenipotenţiar. Nunţiul papal are
acelaşi rang.
 Trimişii extraordinari şi plenipotenţiari; corespondentul din partea
papalităţii e internunţiul,
 Miniştrii rezidenţiali au rolul de observatori,
 Însărcinaţii cu afaceri (ad interim sau permanenţi).
Rolul diplomaţiei informale (formale) decade, fiind înlocuită de persoane
specializate, de mediatori. R. Holbruck foloseşte pentru rezolvarea unei crize arta
conflictului.
Medierea apare când există un impas în relaţiile internaţionale. Procesul de
negociere este dificil, mediatorul este pus în situaţia în care nu ….??? Nici limitele,
nici arta negocierii, fiind obligat să se adapteze la evoluţia guvernate pe parcursul
medierii iniţiate.
Caracterul medierii, extinderea şi continuarea eforturilor de rezolvare a unei
crize începute de către părţile implicate.
Medierea presupune implicarea unui individ, a unui grup care să dorească să
reglementeze disputa între două sau mai mulţi actori. Intervenţia propriu-zisă nu
este nici coercitivă nici violentă şi nu poate să afecteze î mod iremediabil interesele
uneia dintre părţi. O mediere transformă a dispută bilaterală într-una cu trei părţi

52
astfel încât se schimbă contextul, perspectivele şi capacitatea de producere, de
schimbare a standardelor în negociere. Un mediator intră într-un conflict din
dorinţa de a rezolva acel conflict într-un fel sau altul. El aduce de obicei în mod
conştient soluţii, cunoştinţe, resurse menite a face posibilă rezolvarea conflictului.
Niciodată un mediator nu este un personaj neutru într-un conflict, are propria sa
agendă şi principii precum şi valori pe care urmăreşte să le obţină în urma medierii.
Este o parte interesată care devine implicată în conflict odată ce intervine.
Medierea diferă de arbitraj, părţile implicate în conflict îşi păstrează întreaga
capacitate asupra felului de rezolvare a conflictului putând să accepte sau să
respingă propunerea mediatorului.
Intervenţia are loc într-un cadru ad hoc prin metode neformale. Într-un
proces de mediere internaţional rezolvarea conflictului e relaţionată de existenţa
unor eforturi anterioare, depuse de părţile implicate care acceptă sau cer sprijinul
sau medierea din partea unui individ, grup sau organizaţii specializate pentru a
schimba, a afecta percepţia şi comportamentul părţilor implicate în negociere.
Intervenţia nu se poate baza niciodată pe forţa brută sau pe lege.
Mediatorii în afacerile internaţionale sunt de obicei şefii de stat. Un mediator
poate rezolve un conflict doar atunci când reuşeşte să dezvolte strategii menite să
facă posibilă rezolvarea distribuţiei puterii.
Procesul de mediere are parte de două tipuri de strategii de conţinut sau de
proces dar pot fi subsumate la trei domenii distincte:
 Instituţionalizarea comunicării între părţi: pune părţile în legătură, are
rolul de a căpăta încrederea celor două părţi, de a face aranjamente
necesar în vederea întâlnirii între părţi, continuarea interacţiunii într-
un nou spaţiu astfel încât părţile să fie egale., identificarea punctelor
de divergenţă, clarificarea acestor situaţii prin evitarea expunerii de
mediator a preferinţei sale, elaborarea unui acord comun cu părţile
implicate pentru a cărei realizare trebuie să adune toate informaţiile
importante sau care au lipsit la data analizei divergenţei; crearea unui
spaţiu conceptual, teoretic pentru comunicarea unei părţi şi o
înţelegere pozitivă.

53
  Formularea strategiilor vizează găsirea unui loc în care să aibă loc
întrunirea între părţi, asigurarea unui cadru lingvistic în care să aibă
loc întâlnirea. Presupune precizarea regulilor de protocol, a
procedurilor în discuţi, agenda dezbaterilor. Mediatorul trebuie să
susţină în permanenţă interesele comune ale părţilor. Mediatorul
încearcă să reducă tensiunile, să explice de ce au apărut acestea, dacă
au apărut în timpul discuţiilor să oblige respectarea timpului acordat
fiecărei părţi, să rezolve lucrurile simple, să-i ţină la masă în
permanenţă, să ajute părţile să-şi spună punctele de vedere, să
menţină întregul proces focalizat pe probleme stabilite în agendă.
 Manipularea părţii. Un mediator trebuie să schimbe aşteptările
părţilor, să explice în mod diferit divergenţele. El trebuie să-şi asume
responsabilităţile în faţa ambilor parteneri, că va obţine compromisul.
În permanenţă mediatorul trebuie să facă sugestii şi propuneri
capabile să întrunească interesul comun. El are un instrument cu care
poate atenţiona părţile, cu riscul neajungerii la un acord. De asemenea
mediatorul induce informaţii noi pe parcursul dezbaterilor, convinge
părţile că pot face concesii, să-i oblige pe negociatori să respecte
angajamentele făcute anterior, să „premieze” concesiile făcute de părţi,
să promită resurse şi să verifice respectarea termenilor rezultaţi din
negocieri.
Înţelegerea cadrului negocierilor
Există trei elemente fundamentale:
1. contextul, condiţiile preexistente legate de natura disputei sau
divergenţelor, a părţilor implicate şi relaţiile existente între părţi.
2. strategiile şi comportamentul de mediere, contextul anterior se poate
schimba doar dacă talentul necesar şi strategiile aplicate se petrec în
termeni pozitivi.
3. ieşirea din proces, vizează (a) obiectivele, ţin de acordul obţinut şi de
felul în care negociatorul reuşeşte să-l pună în aplicare şi (b)

54
 subiective, ţin de felul în care părţile care au apelat la negociator
înţeleg să respecte acordul.
Pentru a fi un mediator de succes trebuie avute în vedere nevoile,
capacităţile şi interesele părţilor şi depind de felul în care mediatorul reuşeşte să-şi
facă înţelese propriile interese şi capabilităţi. Procesul de mediere trebuie explicat
părţilor fiind singurul prin care poate fi schimbată perspectiva.

55