3.5.1.

Culoarea
Constituie unul din caracterele morfologice cele mai importante care se pun în
evidenţă la examinarea unui sol, fiind determinată de însăşi constituţia solului. Culoarea
reprezintă criteriul principal de separare a orizonturilor pe profil, fiind luată în acelaşi timp şi
drept criteriu de determinare a majorităţii tipurilor genetice de soluri (cernoziomuri,
preluvosoluri roşcate, luvosoluri albice etc.).
Culoarea variază de la un sol la altul, iar pentru acelaşi sol, pe profilul acestuia, în
funcţie de natura şi cantitatea diferiţilor constituenţi minerali şi organici care intră în
alcătuirea solului. Deşi culorile solului sunt foarte variate, ele derivă, în cele mai multe cazuri
de la patru culori de bază: negru, roşu, galben şi alb, în raport de felul constituenţilor
prezenţi în sol. Astfel, substanţele humice imprimă solului culori închise: neagră, ciocolatie,
castanie (la cernoziomuri), brună, cenuşie, brună-cenuşie, brună-gălbuie (la soluri de
pădure) etc. Tot culoare închisă, neagră sau brună, dau oxizii şi hidroxizii de Mn, care apar
însă în mod obişnuit sub formă de pete şi concreţiuni. Oxizii şi hidroxizii ferici dau solului
culori roşcate, ruginii sau gălbui în funcţie de gradul de hidratare. Caolinitul, silicea,
carbonatul de calciu, hidroxidul de aluminiu, gipsul şi sărurile solubile dau culori de la
albicios la cenuşiu deschis. Compuşii feroşi dau culoare vineţie-verzuie (culoare dată de
compuşii fierului feros) - şi care se întâlneşte în solurile cu exces de umiditate fiind
caracteristică pentru orizonturile gleice, stagnogleice, gleizate, stagnogleizate etc.
Fragmentele de rocă dau diverse culori, în funcţie de natura mineralogică şi de
gradul de alterare a rocii respective. Din combinarea în diferite proporţii a acestor substanţe
ale solului rezultă o gamă întreagă de culori derivate. Culorile cele mai întâlnite în soluri
sunt redate în diagrama triunghiulară (fig. 3.2) în care se poate observa şi înrudirea dintre
diferite culori şi nuanţe.

Fig. 3.2 Triunghiul culorilor principale întâlnite în soluri şi sedimente

În determinarea culorii solului, a fiecărui orizont şi suborizont se iau în consideraţie:

- culoarea dominantă (de bază) care poate fi brună, cenuşie etc.;
- nuanţa rezultată din combinarea a două sau mai multe culori, cea dominantă
ocupând primul loc (brun-roşcat, brun-gălbui, brun-cenuşiu, galben-cenuşiu, galben brun
etc.);
- intensitatea culorii dominante sau a nuanţei (brun închis, brun gălbui deschis etc.).
Stabilirea corectă a culorii este o operaţie destul de dificilă, deoarece trebuie
precizată atât culoarea de bază, cât şi nuanţa şi intensitatea, de exemplu cenuşiu-gălbui-
deschis etc.
Culoarea unui orizont poate fi uniformă sau neuniformă. De exemplu, pe fondul brun-
roşcat al orizontului B pot apărea pete sau scurgeri de culoare mai închisă, determinate de
pătrunderea humusului din orizontul superior, care dau orizontului respectiv un aspect pătat.
Uneori un orizont poate prezenta pete ruginii, cenuşii, vineţii albicioase etc., în proporţie
aproximativ egală cu culoarea fondului; în acest caz orizontul respectiv are un aspect
marmorat (ca în cazul orizonturilor supuse alternativ proceselor de oxidare şi reducere).
 Prezenţa concreţiunilor ferimanganice în cantităţi mari sau a eflorescenţelor şi a
petelor de carbonat de calciu dau orizontului în care apar un aspect pestriţ.
Culoarea solului este influenţată în mare măsură de gradul de umiditate al acestuia.
Solul umed apare întotdeauna mai închis la culoare, de aceea aprecierea culorii se face atât
în stare umedă cât şi în stare uscată. De asemenea interesează şi timpul când se face
examinarea profilului în legătură cu aprecierea culorii; dimineaţa şi seara, în lumina
răsăritului şi a apusului de soare mai ales, materialul poate căpăta nuanţe roşietice. Pentru a
înlătura subiectivismul în aprecierea culorii solului s-au făcut numeroase cercetări de
standardizare. În prezent, pe scară mai largă este utilizat sistemul atlaselor (planşelor) de
culori.
Sistemul atlaselor de culori constă în compararea culorilor solului, cu o scară de
culori standard pentru a găsi culoarea cea mai apropiată de cea pe care o are solul. Un
astfel de sistem este Atlasul Munsell de culori pentru soluri, care cuprinde 7 planşe şi una
combinată pentru solurile cu gleizare, cu 196 de culori standardizate.
Pentru definirea fiecărei culori se iau în considerare trei atribute principale ale culorii:
nuanţă (culoarea), valoarea (strălucirea, luminozitate) şi croma (intensitatea), care sunt
notate în această ordine.
Scara nuanţelor cuprinde 10 culori de bază, care se notează cu iniţialele culorii în
limba engleză:
 R (red - roşu);
 YR (yelow-red - portocaliu);
 G (green - verde);
 Y (yelow - galben);
 GY (green-yelow - verde-galben);
 BG (blue-green - albastru-verde);
 B (blue - albastru);
 PB (purple-blue - violet-albastru);
 P (purple - violet);
 RP (red-purple - roşu-violet).

Fiecare nuanţă de bază poare fi la rândul ei divizată în 10 trepte, care se notează cu

cifre arabe de la 1 la 10, aşezate înaintea iniţialelor culorii de bază (de exemplu 5YR; 10YR
etc.). Fiecare planşă are notat simbolul nuanţei în colţul din dreapta sus (de exemplu 10YR).
Vertical este reprezentată scara valorii, care se referă la gradul de strălucire a culorii
şi care se apreciază în raport cu cenuşiul neutral având de asemenea 10 trepte (N1....N10)
de la 0 (negru pur teoretic), până la 10 (alb pur teoretic) culoarea devenind mai deschisă de
la baza fişei în sus pe măsură ce valoarea creşte.
Orizontal la baza fişei este notată croma, care se referă la intensitatea culorii,
compartimentează planşa de la stânga la dreapta; se notează cu cifre de la 0 la 20 şi indică
gradul de depărtare a culorii respective faţă de cenuşiul neutral cu aceiaşi valoare.
Notaţia se face în următoarea ordine: nuanţa, care este scrisă deasupra în dreptul
planşei sus, sub formă de simbol, apoi valoarea şi croma, care se redau sub formă de raport
numeric. De exemplu, 5YR 5/6 (gălbui roşu) sau 10YR 6/4 (brun - gălbui deschis) sau
2,5YR 3/4 (brun - roşcat închis).
Cu cât numărătorul este mai mare, culoarea este mai deschisă, cu cât numitorul este
mai mare, culoarea este mai intensă.
Proba de sol se introduce, pentru comparare, în orificiile corespunzătoare fiecărei
culori, la atlasele americane; la cele japoneze neexistând asemenea orificii alegându-se prin
tatonare culoarea cea mai apropiată.
Pe lângă faptul că atlasul Munsell înlătură subiectivismul şi permite exprimarea
culorii în termeni universal valabili (creând posibilitatea corelării pe plan internaţional a
solurilor), se pot defini parametric unele soluri şi orizonturi.
De exemplu, pentru ca un orizont A să fie molic, trebuie să prezinte valori şi crome
mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă şi mai mici de 5,5 la materialul în stare uscată;
la preluvosolul roşcat, Bt trebuie să aibă în partea inferioară şi cel puţin în pete în proporţie
de peste 50% în partea superioară a lui Bt, la materialul în stare umedă, culori în nuanţe de
7,5YR cu valori şi crome mai mari de 3,5 pe feţele şi în interiorul elementelor structurale etc.

3.5.2. Structura solului

Prin structură se înţelege modul în care particulele primare, minerale şi organice,
sunt grupate în agregate structurale.
Forma, mărimea şi modul de aranjare a agregatelor structurale determină condiţiile
aprovizionării cu apă, aer şi hrana a plantelor.
Sub aspect morfologic, structura solului este definită de forma şi mărimea
agregatelor.
La aprecierea structurii se notează: gradul de dezvoltare, tipul de structură şi
mărimea agregatelor structurale.
Gradul de dezvoltare se poate aprecia cu ajutorul tabelului 3.1.

Gradul de dezvoltare a structurii

Tabelul 3.1
Denumire Criterii
Nu se observă agregate structurale în peretele împrospătat al
Nestructurat profilului; materialul de sol este masiv dacă prezintă coeziune şi
monogranular dacă este necoeziv.
La sfărâmare, mai puţin de 25% din masa solului este
Slab
organizată în agregate structurale întregi; elementele
dezvoltat
structurale sunt greu observate în situ.
Între 25-70% din masa solului este organizată în agregate
Moderat
structurale uşor observabile în solul deranjat, greu observabile
dezvoltat
în solul aflat în aşezare naturală, moderat stabile.
Mai mult de 75% din masa solului este organizată în agregate
Bine
structurale stabile, vizibile în solul nederanjat şi aderente unele
dezvoltat
la altele şi care se separă uşor la solul deranjat.
Structura distrusă Agregatele structurale sunt distruse în cea mai mare parte prin
sau deranjată prin lucrările agricole anuale.
cultivare

După forma agregatelor, se prezintă principalele tipuri de structură (tabelul 3.2).

Structura grăunţoasă sau glomerulară se întâlneşte în orizonturile de bioacumulare
de tip A, bogate în humus şi cu complexul adsorbtiv saturat în cea mai mare parte în calciu.
Structura poliedrică se întâlneşte în orizonturile eluviale ale luvosolurilor.
Structură tipic prismatică prezintă orizontul Bt întâlnit la solurile din clasa luvisoluri.
Structură columnoidă, columnoid-prismatică, se întâlneşte în orizontul Bv al
cernoziomului cambic, în orizontul Bv al eutricambosolurilor etc.
Structura columnară se întâlneşte în orizontul Btna al soloneţurilor.
Structură foioasă prezintă orizontul Ea (eluvial albic) al luvosolurilor albice.

Tipuri de structură
(Metodologia de elaborarea a studiilor pedologice, I.C.P.A., 1987)
Tabelul 3.2
Denumire Criterii
Monogranulară Grăunţi minerali nelegaţi
Masa dintr-un orizont apare ca un monolit în care nu se recunosc
Masivă agregatele structurale ci numai particule elementare cimentate printr-
un liant.
Agregate structurale de formă sferoidal-cuboidă, macroscopic
Glomerulară
poroase.
Agregate structurale de formă sferoidal-cuboidă, macroscopic relativ
Grăunţoasă
neporoase.
Poliedrică Elemente structurale aproximativ egal dezvoltate pe direcţia celor trei
angulară axe rectangulare, feţe netede, muchii ascuţite, feţele elementelor se
 îmbină între ele.
Este un caz particular de structură poliedrică angulară, agregatele
0
Sfenoidală structurale având axul lung înclinat între 10 şi 60 faţă de orizontală;
se întâlneşte la vertosoluri.
Poliedrică
Asemănătoare cu cea angulară, dar cu muchii rotunjite.
subangulară
Axul vertical al agregatelor structurale este de obicei mai dezvoltat
Prismatică decât cel orizontal; feţele agregatelor se îmbină între ele, capetele
sunt plate.
Asemănătoare cu cea prismatică dar capetele agregatelor structurale
Columnară
sunt rotunjite.
Columnoidă Asemănătoare celei prismatice dar muchiile sunt rotunjite.
Axul orizontal al agregatelor structurale mai mult dezvoltat în raport cu
Foioasă cel vertical; feţele elementelor structurale, de obicei plate, se îmbină
între ele.
Compusă Agregate mari care se desfac în agregate mici.

Granulara Prismatica Columnara

Poliedrica subangulara Lamelară Poliedrica angulara

După mărimea agregatelor structurale se foloseşte următoarea clasificare (tabelul

3.3).
Mărimea agregatelor structurale
(Metodologia de elaborarea a studiilor pedologice, I.C.P.A., 1987)
Tabelul 3.3
Dimensiunea în funcţie de tipul de structură/mm
Denumire glomerulară sau poliedrică prismatică, columnară sau
foioasă columnoidă
fină sau foarte fină <1 <5 <10
mică 1-2 5 - 10 10 - 20
medie 3-5 11 -20 21 - 50
mare 6 - 10 21 - 50 51 - 100
foarte mare >10 >50 >101
 Structura solului se poate aprecia în teren în mai multe feluri (la un conţinut
corespunzător de umiditate):
- se ia în mână un bulgăre de sol de la adâncimea care ne interesează şi se lasă să
cadă de la 1 m înălţime, desfăcându-se în fragmente structurale (glomerule, fragmente
prismatice etc.);
- se ia în mână o probă de sol şi se presează până când se individualizează
fragmentele structurale;
- în timpul săpării profilului de sol, se poate aprecia structura solului, urmărind felul în
care se desface solul tăiat cu cazmaua şi aruncat afară.
În cazul structurii grăunţoase este necesar să se determine şi stabilitatea mecanică a
agregatelor. Aceasta poate fi mică, medie sau mare după uşurinţa cu care elementele se
desfac prin presare între degete.

3.5.2. Textura solului

Proporţia în care diferitele fracţiuni granulometrice (argilă, praf, nisip) intră în
alcătuirea solului defineşte textura acestuia. Definirea speciilor texturale se face în laborator
în urma analizei granulometrice (vezi analiza granulometrică).
În teren aprecierea texturii, indirect se face pe baza unor proprietăţi fizice ca:
aderenţă, plasticitate, capacitate de modelare, la care se adaugă examinarea materialului cu
ochiul liber sau cu lupa, determinarea friabilităţii agregatelor în stare uscată sau uşor
reavănă, stabilirea senzaţiei la frecarea materialului umed între degete etc.
Pentru aprecierea texturii prin procedee simple, expeditive, se procedează în felul
următor: se ia o probă de sol (5-10 g) care se umectează adăugând apă picătură cu picătură
şi se frământă între degete până se obţine o pastă omogenă. Pentru a aprecia just textura,
proba trebuie adusă la un conţinut de umiditate corespunzător limitei de aderenţă. Se
consideră că solul este la limita de aderenţă când pasta obţinută, presată pe mână
umezeşte uşor locul respectiv (se încearcă pe dosul palmei). Dacă umectarea este mai
puternică, se continuă frământarea până se ajunge la această situaţie. Se procedează în
continuare la modelarea pastei (în podul palmei) în formă de sferă şi de sul, conform
tabelului 3.4 (luând în considerare şi celelalte observaţii: friabilitatea agregatelor, senzaţia la
frecare etc.).

Specia texturală a tipului de sol cercetat se stabileşte de regulă după textura

orizontului A, care este cel mai important din punct de vedere agricol. În cazul când textura
orizontului A este mult modificată prin procesul pedogenetic (podzolire, soloneţizare), specia
texturală se stabileşte pe baza texturii orizontului A şi a rocii mame.
În determinarea texturii în teren se mai folosesc şi alte procedee (care se aplică mai
ales pentru solurile cu o textură mai fină). Când solul umed, tăiat cu o lamă de cuţit
formează o suprafaţă lucie ca oglinda, este argilos. La aprecierea texturii mai servesc şi alte
observaţii făcute la suprafaţa solului sau în profil. Astfel, prezenţa crăpăturilor care sunt cu
atât mai mari, mai largi şi mai adânci, cu cât solul este mai argilos. Uneori solurile argiloase
formează la suprafaţă o crustă, care crapă în plăci ce au tendinţa de a se îndoi către
margini (solurile se „scorojesc”).
 Criterii de apreciere a texturii solului
(Metodologia de elaborarea a studiilor pedologice, I.C.P.A., 1987)
Tabelul 3.4
La frecare între degete a
Modelarea în stare umedă la Clasa sau
materialului în stare umedă
punctul de aderenţă grupa texturală
senzaţia de:
Foarte aspru, degetele rămân Materialul "curge", nu se pot
Nisip
curate modela sfere
Se pot modele sfere care se sfărâmă
Aspru; degetele se murdăresc
la o presare uşoară dar nu se pot Nisip lutos
cu material mai fin
modela suluri subţiri sau panglici
Se pot modela suluri subţiri de 2-3
Făinos-aspru mm care crapă uşor la curbare şi se Lut nisipos
rup dacă sunt ţinute de un capăt
Se pot modela suluri subţiri care nu
se rup dacă sunt ţinute de un capăt,
Făinos Lut prăfos
dar crapă la curbare; se pot modela
panglici nerezistente la îndoire
Se pot modela suluri subţiri care se
curbează în inel fără a crăpa; modelat
Unsuros-făinos Lut argilos
în panglică materialul crapă la
curbare
Se pot modela filamente lungi sau Argilă
Unsuros-alunecos panglici subţiri care nu crapă la
curbare

3.5.4. Conţinut în schelet

În profilul solului se pot întâlni fragmente de roci cu diametrul mai mare de 2 mm
(pietriş, pietre sau bolovani) care alcătuiesc scheletul solului. Conţinutul de schelet se
apreciază procentual după cantitatea de material scos din profil sau după suprafaţa pe care
o ocupă în pereţii profilului respectiv, notându-se mărimea şi forma fracţiunilor, natura
mineralogică şi gradul de alterare. Scheletul solului se notează în felul următor:
- pietricele cu diametrul 0,2-2 cm;
- pietre cu diametrul 2-20 cm;
- bolovani cu diametrul peste 20 cm.
După conţinutul în schelet solurile se clasifică astfel:
- fără schelet: sub 5%;
- slab scheletic: 6-25%;
- moderat scheletic: 26-50%;
- puternic scheletic: 51-75%;
- excesiv scheletic: 76-90%;
- roci compacte fisurate, pietrişuri (permeabile): peste 91%.
La solurile care conţin schelet, se adaugă la denumirea acestora specificarea în
funcţie de conţinutul în schelet, de exemplu: eutricambosol semischeletic, cu pietriş etc.

3.5.5. Consistenţa
Prin consistenţă se înţelege rezistenţa unui material la deformare sau sfărâmare.
Consistenţa solului se manifestă prin rezistenţa pe care o opune la diferite solicitări
mecanice: la penetrare (la pătrunderea unui corp etalon, de obicei de formă conică), la
compresiune (comprimare), la forfecare (tăiere) etc.
Consistenţa solului se apreciază de obicei, prin forţa pe care o opune un fragment
sau probă de sol la sfărâmarea în mâna, în stare uscată sau în stare umedă - reavăn
(această stare corespunde situaţiei în care solul este astfel umezit încât lasă o senzaţie
clară de umezeală dar nu umezeşte mâna la strângere puternică).
În stare uscată se deosebesc următoarele tipuri de consistenţă:
 necoeziv, mobil;
 slab coeziv, materialul se sfărâmă cu uşurinţă în praf sau granule de nisip
individuale;
 moderat coeziv, materialul opune o rezistenţă slabă la presiune, se sfărâmă uşor
între degetul arătător şi cel mare;
 dur, materialul opune rezistenţă moderată la presiune, poate fi sfărâmat în mână
fără dificultate, dar greu între degete;
 foarte dur, materialul este rezistent la presiune, poate fi sfărâmat în mână cu
dificultate;
 extrem de dur, materialul este extrem de rezistent la presiune, nu poate fi sfărâmat
în mână.
În stare umedă - reavăn consistenţa se apreciază în felul următor:
 necoeziv, mobil;
 foarte friabil, se sfărâmă uşor la presiune slabă;
 friabil, se sfărâmă la presiune uşoară până la moderată între degetul arătător şi
degetul mare;
 tare (ferm), se sfărâmă la presiune moderată între degete, dar se simte o oarecare
rezistenţă;
 foarte tare, se sfărâmă la presiune puternică şi greu între degete;
 extrem de tare, se sfărâmă la presiune foarte puternică, nu poate fi sfărâmat între
degete.

3.5.6. Plasticitatea
Prin plasticitate în general se înţelege proprietatea unor materiale de a se modela
uşor prin apăsare, sau de a forma cu apa o pastă modelabilă, care îşi menţine coezivitatea,
adică formele dobândite. Plasticitatea la soluri (cu excepţia celor cu textură grosieră) se
datorează prezenţei particulelor fine, mai ales de argilă, care îmbrăcate cu pelicule de apă,
alunecă unele peste altele sau joacă rol de lubrefiant. Deci plasticitatea depinde de textură,
crescând de la solurile nisipo-lutoase (care au plasticitate redusă) spre cele argiloase; de
natura argilei, de conţinutul de humus, de natura cationilor de schimb.
Plasticitatea nu se manifestă când solul este prea uscat sau prea umed, ci numai la
anumite grade de umiditate.
Plasticitatea se apreciază după cum urmează:
 neplastic, nu se formează suluri;
 slab plastic, se formează suluri, care se rup la încercarea de modelare, masa
solului se modelează uşor;
 moderat plastic - se formează suluri, care crapă la îndoire, masa solului se
deformează la presiune moderată;
 foarte plastic, se formează suluri şi panglici, care la îndoire nu crapă; este
necesară o presiune relativ mare pentru deformarea solului.

3.5.7. Adezivitatea
Este proprietatea solului, la un anumit grad de umiditate, de a se lipi de obiectele cu
care vine în contact. Manifestarea aderenţei are loc la acel conţinut de umiditate la care,
datorită apei, forţele de atracţie dintre particulele de sol devin mai mici decât cele dintre
particule şi cele cu care vine în contact.
Adezivitatea se notează în felul următor:
 neadeziv; după presare, materialul nu aderă practic la degete;
 slab adeziv; după presare, solul aderă la ambele degete dar se desprinde uşor,
degetele rămânând curate;
 moderat adeziv; după presare, solul aderă la ambele degete şi tinde să se întindă
la îndepărtarea degetelor, se desprinde greu de pe degete care rămân uşor murdărite;
  foarte adeziv; după presare solul aderă la ambele degete şi se întinde evident
când degetele sunt îndepărtate, materialul se desprinde foarte greu după degete, care
rămân murdărite cu pământ.
Adezivitatea prezintă o deosebită importanţă privind lucrarea solului. Executarea, de
exemplu a arăturii, în intervalul de adezivitate maximă, solul lipindu-se de unelte, rezistenţa
opusă va fi mare, ceea ce va duce la o arătură de calitate necorespunzătoare.

3.5.8. Porozitatea
Este dată de totalitatea spaţiilor libere (porilor) din interiorul agregatelor sau dintre
agregatele structurale ale solului. Porozitatea este una dintre cele mai importante proprietăţi
fizice ale solului, determinând regimul său de apă şi aer. Masa solului este străbătută de
pori, fisuri sau crăpături de diferite dimensiuni, care în teren se apreciază vizual
specificându-se mărimea (diametrul) acestora, frecvenţa, forma, precum şi orientarea lor.
După mărime macroporii pot fi:
 mici, sub 2 mm diametru;
 mijlocii, 2-5 mm diametru;
 mari, peste 5 mm diametru.
Privind frecvenţa macroporii pot fi:
2
 rari, 1-5 pori/dm ;
2
 frecvenţi, 51-200 pori/dm ;
2
 foarte frecvenţi, peste 200 pori/dm ;.
Forma porilor:
 veziculară, formă sferică sau ovoidală;
 interstiţială, formă neregulată curbă, legată mai mult de feţele curbe sau angulare
ale grăunţilor minerali sau elementelor structurale;
 tubulară, formă mai mult sau mai puţin cilindrică.
Distribuţia porilor
 internă, majoritatea porilor sunt în interiorul elementelor structurale;
 externă, majoritatea porilor urmăresc feţele dintre elementele structurale.
De obicei, în cartările în care sunt necesare studii de detaliu asupra porilor, la
descrierea profilului de sol, este suficientă notarea numai a mărimii şi distribuţiei acestora.
În afară de pori se notează şi fisurile şi crăpăturile, când acestea sunt prezente
(mărimea, frecvenţa, orientarea fisurilor).
Mărimea fisurilor:
 nu este cazul;
 foarte fine, sub 1 cm deschidere;
 fine, 1-2 cm deschidere;
 mijlocii, 3-10 cm deschidere;
 mari, peste 10 cm deschidere.
Frecvenţa fisurilor:
 absente;
 foarte rare, peste 50 cm distanţă între fisuri;
 rare, 31-50 cm distanţă între fisuri;
 frecvente, 10-30 cm distanţă între fisuri;
 foarte frecvente, sub 10 cm distanţă între fisuri.

3.5.9. Neoformaţiile
Neoformaţiile sunt acumulări şi separaţiuni de diverse materiale, care apar în profilul
solului în cursul procesului de solificare, deosebindu-se prin culoare, formă şi compoziţie de
fondul general al orizontului în care apar.
Neoformaţiile se formează ca rezultat al unor procese chimice (eluvierea sau
iluvierea anumitor substanţe, cristalizarea sărurilor, coagularea coloizilor, oxidarea sau
reducerea anumitor compuşi), sau ca rezultat a acţiunii plantelor şi animalelor. Prima
categorie determină neoformaţii de natură chimică, a doua neoformaţii de natură biologică
(animală sau vegetală).