Geografia fizică a Republicii Moldova

Lecția 7.
Solurile și tipurile de soluri ale Republicii Moldova.
1. Caracterizarea generală a solurilor Republicii Moldova.
2. Clasificarea și caracterizarea tipurilor zonale și azonale de soluri.
3. Regionarea pedogeografică și utilizarea solurilor.
4. Procesele de degradare ale solurilor.
------------------------------------------------------------------------------------
1. Caracterizarea generală a solurilor Republicii Moldova.
Solul s-a format în decurs de milenii la suprafaţa uscatului pe anumite
elemente de relief, din stratul superior al rocilor, sub influenţa condițiilor climatice
locale, activităţii organismelor vegetale şi animale.
În decursul evoluţiei, solul a devenit un corp natural multifuncţional, strict
necesar pentru existenţa ecosistemelor terestre si a biosferei.
Profilul vertical al solului, construcţia lui morfologică, structura naturală,
regimurile specifice termice şi hidrice au creat condiţii favorabile pentru activitatea
unui număr enorm de organisme.
Astfel, a devenit un mediu vital, alături de mediile acvatic şi terestru-aerian.
„Locatarii solului - pedobionţii - s-au adaptat la condiţiile de viaţă specifice oferite
de sol ca habitat.
Pe o suprafaţă de un hectar, in sol virgin, nevalorificat, se adăpostesc
aproximativ 3 t de bacterii, 3 t de ciuperci microscopice, 1,5 t de actinomicete, 100
kg de alge, 100 kg de protozoare, 500 kg de rîme, 50 kg de nematozi, 40 kg de
artropode, 30 kg de moluşte, 20 kg de reptile şi rozătoare. În fiecare cm3 de sol se
găsesc 7-10 mld. de microorganisme.
Actualmente solul este cel mai populat mediu. De exemplu, peste 80% din
totalul speciilor de insecte populează permanent sau periodic solul.
Condiţiile bioclimatice ale Republicii Moldova sînt neomogene, ceea ce a
determinat formarea unui înveliş de sol complex și variat.
Fondul funciar al republicii se deosebeşte prin predominarea în învelişul de
sol a cernoziomurilor (peste 70%) cu potenţial înalt de productivitate, grad extrem
de valorificare (cca 75%) şi relief accidentat (cca 80% de terenuri agricole sînt
situate pe pante). Suprafaţa totală a fondului funciar al republicii constituie 3384,6
mii ha.

1
 2. Clasificarea și caracterizarea tipurilor zonale și azonale de soluri.

In conformitate cu clasificarea internaţională în vigoare, pe teritoriul

Republicii Moldova se evidenţiază 5 clase de sol, divizate în 13 tipuri şi 36 de
subtipuri.
1. Clasa solurilor automorfe (zonale) se formează in condiţii bioclimatice
normale, caracteristice regiunii respective, şi predomină teritorial, geneza lor
nefiind influenţată de condiţii specifice. Această clasă include trei tipuri de soluri :
brune, cenuşii şi cernoziomuri.
Solurile brune ocupă cele mai înalte coline ale Podişului Codrilor şi s-au
format în condiţiile pădurilor de fag şi gorun în intervalul altitudinilor de 280-430
m. Se deosebesc prin culoare brună, iar spre adîncime - gălbuie. La suprafaţă, sub
litieră, se află un orizont brun-cenuşiu, hu- mificat.
Conţinutul de humus (preponderent fulvatic) constituie 4-5% şi scade brusc
spre adîncime. Structura solului este slab pronunţată, reacţia solului - slab-acidă.
Solurile brune sînt reprezentate de două subtipuri: tipice şi luvice. Solurile
brune tipice ocupă culmile predominante ale Podişului Codrilor în intervalul
altitudinilor 370-430 m. Altitudinea răspîndirii lor scade în direcţia sud-est.
Vegetaţia spontană pe aceste culmi înalte este reprezentată de păduri în
principal de gorun şi fag. Profilul solului brun tipic este monoton, brun, spre
adîncime gălbui. În construcţia morfologică nu se evidenţiază caractere de eluviere
şi iluviere, orizonturile se deosebesc după culoare.
Solurile brune luvice s-au format pe culmile Podişului Codrilor şi părţile
superioare ale versanţilor în intervalul altitudinilor 280-380 m, pe roci argilo-
nisipoase, lutoase şi luto-argiloase, sub păduri de gorun şi fag cu alte specii de
foioase.
Solurile brune luvice predomină teritorial pe Podişul Codrilor. Profilul este
foarte slab diferenţiat după culoare şi textură, cu trecere lentă între orizonturi.
În orizontul A se observă caractere slab pronunţate de eluviere, în B, de
iluviere. Conţinutul de humus scade brusc în intervalul 0-25 cm de la 4,5 pînă la
1,2%, suma cationilor schimbători este mică, gradul de saturaţie mare, reacţia
aproape neutră.
Solurile brune luvice sînt preponderent valorificate şi în unele localităţi
predomină în componenţa pedologică a fondului funciar. Valorificarea intensă a
condus la dehumificarea stratului arabil. Astfel, conţinutul de humus în solul cu
textura uşoară s-a redus de la 2,5 la 1,0%. Aceste soluri se supun uşor eroziunii şi
au o pretabilitate redusă pentru culturile de cîmp tradiţionale.
Solurile cenuşii s-au format sub pădurile de stejar, pe alocuri cu gorun,
carpen şi alte specii de foioase, pe Podişul Moldovei de Nord, Podişul Nistrului,
2
Podişul Codrilor, Colinele Tigheciului, precum şi pe alte înălţimi izolate din zona
de silvostepă (Rădoaia, Puhoi, Visoca), în intervalul altitudinilor 140-350 m, pe
roci nisipoase, lutoase şi luto-argiloase.
Pentru solurile cenuşii este caracteristic profilul diferenţiat: orizontul A cu
caracter evident eluvial şi B - iluvial.
Se evidenţiază subtipurile: albice, tipice şi molice, care reprezintă specificul
in-trazonal sau subzonal al tipului. Pe strate de argile fine se formează un subtip de
tranziţie - cenuşiu vertic.
Solurile cenuşii albice reprezintă extrema nordică a tipului, constituind
subtipul cu cel mai înalt grad de diferenţiere a profilului. Orizontul A este albicios,
bogat în Si02, iar orizontul B iluvial, dur, ar- gilos, poliedric.
Acest subtip de sol este bine diferenţiat după culoare şi textură. Se distinge
prin conţinut redus de cationi schimbători, aciditatea hidrolitică poate ajunge la
7m.e./100 g sol, gradul de saturaţie fiind variabil. Este răspîndit fragmentar în
cadrul solurilor cenuşii tipice.
Deseori formarea lui este condiţionată de prezenţa la adîncimea de 1,5-2,0 m
a unui strat impermeabil de argilă, care influenţează regimul hidric, ceea ce
activează procesul de eluviere.
Solurile cenuşii albice valorificate se deosebesc prin culoarea albicioasă a
stratului arabil, în unele cazuri, cînd arătura adîncă afectează orizontul iluvial,
culoarea devine brună-roşcată. Orizontul B, fiind iluvial, argilos, în unele cazuri
condiţionează stagnarea apei în stratul superficial, ceea ce nu permite lucrarea la
timp a solului.
Solurile cenuşii tipice se formează preponderent sub stejărişuri, în zona
Codrilor, şi sub gorunişuri, uneori în amestec cu fagul. Orizontul superior este
humificat, cenuşiu, structurat şi afînat. Grosimea orizontului humificat este diferită
şi are un evident caracter zonal.
În silvostepa de nord, solurile cenuşii tipice sînt mai humificate, orizontul
superior fiind mai gros. Pe Podişul Codrilor orizontul superior este subţire şi
conţinutul de humus scade brusc. Suborizontul eluvial (A2) aici este gălbui, foarte
slab humificat.
Din aceste considerente apare necesitatea divizării solurilor cenuşii tipice în
moderat humifere (silvostepa de nord) şi slab humifere (Podişul Codrilor). Solurile
cenuşii tipice, de regulă, au structură nuciformă - mică în A1 medie în A2 şi mare în
B1.
Orizontul iluvial B2 are structură poliedrică, mare. În orizontul superior
conţinutul de humus ajunge la 7%, însă la adîncimea de 50-60 cm scade brusc sub
1%. Reacţia solului este slab acidă, gradul de saturaţie cu baze constituie 80-90%.
Aciditatea hidrolitică şi gradul de saturaţie cu baze în solurile cenuşii tipice
3
pot fi diferite, fiind condiţionate de specificul rocilor parentale ş.a.
Valorificarea solurilor cenuşii tipice conduce la destructurarea lor, la
reducerea rezervelor de humus, uneori la scăderea acidităţii şi majorarea gradului
de saturaţie cu baze.
Aceste soluri se evidenţiază după culoarea cenuşie-gălbuie a stratului arabil,
potenţialul de a forma crustă, reducerea permeabilităţii. Solurile cenuşii tipice
contactează la limita altitudinală superioară cu solurile brune luvice, la limita
inferioară cu solurile cenuşii molice, iar pe Podişul Codrilor, coborînd pînă la baza
versanţilor, cu solurile delu-viale sau aluviale.
Solurile cenuşii molice (cenuşiu-închise) reprezintă un subtip de tranziţie spre
cernoziomuri. Se formează în principal pe versânţi, la altitudini mai joase decît
solurile cenuşii tipice, pe diferite roci detritice, sub stejărişuri rare cu strat de
ierburi.
Profilul solului cenuşiu molic este evident humificat în partea superioară şi
relativ slab diferenţiat morfologic şi textural. Structura solului este predominant
nuciformă.
În regiunile deluroase ale silvostepei Cîmpiei Moldovei de Nord solurile
cenuşii molice au răspîndire largă, în majoritate fiind valorificate, iar în Podişul
Codrilor conturează solurile cenuşii tipice, contactînd cu cernoziomurile.
În orizontul superficial conţinutul de humus depăşeşte 8% şi scade uşor pînă
la 1% la 50-60 cm adîncime. Suma cationilor variabili este considerabilă, gradul de
saturaţie cu baze peste 90%, reacţia solului aproape neutră.
Valorificarea solurilor cenuşii molice conduce la reducerea substanţială a
rezervelor de humus. Astfel, conţinutul de humus sub pădure constituie 5-8%, iar
alături, pe teren arabil, - 2,3%, ceea ce condiţionează înrăutăţirea proprietăţilor
solului şi reducerea potenţialului productiv.
În solul valorificat structura este distrusă, stratul arabil uşor se tasează, scade
permeabilitatea. Solurile cenuşii molice valorificate se deosebesc prin culoarea
cenuşie a arăturii şi se aseamănă cu cernoziomurile argiloiluviale, cu care
contactează.
Solurile cenuşii vertice reprezintă un subtip specific semilitomorf. Se
formează în cadrul solurilor cenuşii tipice şi molice, pe roci argiloase, sub pădurile
de stejar cu carpen şi diferite amestecuri.
În formarea profilului se evidenţiază influenţa componenţei rocii materne.
Orizontul B iluvial se caracterizează prin unele particularităţi vertice.
Solurile cenuşii sînt răspîndite sub masivele forestiere naturale, care s-au
păstrat în regiunile deluroase. Majoritatea au fost valorificate, fiind incluse în
asolamentele de cîmp. După potenţialul productiv, solurile molice se apropie de
cernoziom, iar cele albice sînt mai puţin productive.
4
 Cernoziomurile ocupă cea mai mare parte din suprafaţa solurilor Republicii
Moldova - peste 70%. Cernoziomul se caracterizează printr-un conţinut relativ
înalt de humus în stratul superior (5-7%). Cu adîncimea conţinutul de humus scade
uşor, ajungînd pînă la 1% (80- 100 cm).
Orizonturile cernoziomului (A şi B) sînt humifere, molice. În decurs de
milenii, în profilul vertical al cernoziomului s-au acumulat rezerve considerabile de
humus (pînă la 500 t/ha). Rocile sedimentare luto-argiloase pe care, de regulă, se
formează cernoziomurile, sînt carbonatice şi conţin mari cantităţi de elemente
bivalente (calciu, magneziu) şi biofile.
Complexul adsorbativ este saturat (pînă la 90%) preponderent cu calciu.
Humusul, contactînd în prezenţa calciului cu particulele fine de argilă, formează
humatul de calciu.
Această substanţă neagră a şi condiţionat culoarea şi denumirea
cernoziomului. O altă caracteristică a cernoziomului este structura lui grăunţoasă,
formată din particulele rocii materne consolidate, închegate de humus şi divizate
de sistemele radiculare.
Structura determină proprietăţile fizice ale cernoziomului, favorabile plantelor
- permeabilitatea, starea afinată etc. Cernoziomurile se consideră cele mai
productive soluri.
Humusul cernoziomului este protejat de descompunerea rapidă microbiană
datorită interacţiunii cu particulele argilice. Formaţiunile organo-minerale rezultate
sînt insolubile, de aceea humusul nu migrează spre adîncime.
Humusul cernoziomului este saturat cu elemente minerale biofile.
Descompunerea lentă a acestuia aprovizionează plantele cu elemente nutritive,
ceea ce, în comun cu proprietăţile fizice favorabile, condiţionează productivitatea
înaltă a cernoziomului.
În cadrul tipului genetic de cernoziom se evidenţiază patru subtipuri cu
caracter subzonal - argiloiluvial, levigat, tipic şi carbonatic, şi un subtip cu
caracter intrazonal - vertic.
Cernoziomurile argiloiluviale reprezintă un subtip de tranziţie care
contactează cu solul cenuşiu molic. Se formează sub păduri cu înveliş închegat de
ierburi. Profilul este humificat pînă la 80-100 cm. Caracterul morfologic diagnostic
este condiţionat de o slabă iluviere în partea inferioară a orizontului B.
În stare uscată, pe elementele structurale ale orizontului superficial se
evidenţiază o slabă pudrare cu Si02. Cernoziomurile argiloiluviale contactează cu
solurile cenuşii şi cu cernoziomurile levigate, ultimele fiind răspîndite spre sud sau
pe altitudini mai joase.
Se formează pe roci parentale cu diferită textură - de la argiloasă pînă la luto-
nisipoasă. Conţinutul de humus ajunge la 7% şi foarte lent scade pînă la 1% la
5
adîncimea de 70 cm. Profilul este lipsit de carbonaţi, în B2 se observă o slabă
iluviere, condiţionată de lesivaj.
Suma cationilor variabili este mare, gradul de saturaţie cu baze peste 90%.
Reacţia solului pe tot profilul este slab acidă. Indicii cantitativi ai componenţei
substanţiale variază în funcţie de textura solului.
Cernoziomurile levigate reprezintă arealul nordic sau superior al spectrului
intrazonal al tipului. Se formează în condiţii de pratostepă, sub vegetaţie
preponderent ierboasă.
În Cîmpia Moldovei de Sud şi la periferia Codrilor cernoziomuri levigate se
întîlnesc şi sub păduri cu densitate mică, cu covor închegat de ierburi, în vecinătate
cu cernoziomul argiloiluvial. Profilul cernoziomului levigat este bine structurat şi
humificat. Trăsătura distinctivă constă în lipsa carbonaţilor pe tot profilul.
În unele cazuri, în partea inferioară se evidenţiază un suborizont BC -
nehumificat şi fără carbonaţi. Conţinutul de humus în orizontul superficial
constituie 5-7% şi scade lent pînă la 1% la adîncimea de 90-100 cm.
Biocenozele naturale care au format cernoziomurile levigate, practic, nu s-au
păstrat. Componenţa mai apropiată de cea iniţială se menţine în cazul înţelenirii
covorului vegetal. Conţinutul de cationi variabili este mare, gradul de saturaţie cu
baze ajunge la 90%, reacţia solului este slab acidă sau neutră.
Cernoziomurile tipice, conform clasificării, se întîlnesc în arealul mijlociu al
tipului, între cernoziomul levigat şi cel carbonatic. Profilul cernoziomului tipic se
formează în regim hidric periodic percolativ, orizontul B fiind preponderent
carbonatic. Acest caracter morfologic deosebeşte subtipul modal. Cernoziomul
tipic a fost divizat în două unităţi care se deosebesc după conţinutul de humus:
tipice moderat humifere şi tipice slab humifere (obişnuite).
Cernoziomurile tipice moderat humifere se formează în condiţii de silvostepă
şi pratostepă sub asociaţii vegetale ierboase cu păiuş şi năgară. În Cîmpia
Moldovei de Sud aceste soluri iau naştere sub păduri de stejar-pubescent (pufos),
cu înveliş ierbos specific.
Cernoziomurile tipice moderat humifere posedă un potenţial înalt de
productivitate, prezentînd o bogăţie naturală considerabilă. Valorificarea acestui tip
de cernoziom necesită implementarea unor tehnologii orientate spre menţinerea
bilanţului humusului şi a proprietăţilor pozitive ale solului.
Cernoziomurile tipice slab humifere reprezintă o variantă mai xerofită a
cernoziomului tipic. Pe lîngă conţinutul redus de humus, au şi o structură mai puţin
stabilă. Se formează în condiţiile stepelor cu păiuş-năgară, predominant pe luturi
loessoide, fiind mai „tinere” decît cernoziomurile moderat humifere.
Cernoziomurile tipice slab humifere opun rezistenţă slabă la eroziune şi alte
procese de degradare, ca urmare a specificului texturii lutoase şi conţinutului redus
6
de humus. Pe pante aceste soluri sînt evident erodate.
Cernoziomurile carbonatice reprezintă extrema sudică, cea mai xerofită a
tipului. Regimul hidric este nepercolativ, carbonaţii sînt prezenţi în tot profilul.
Reacţia este bazică. Conţin puţin humus, se deosebesc prin culoarea cenuşie,
structura slab pronunţată şi puţin stabilă.
Se formează, preponderent, pe luturi loessoide în condiţiile stepelor cu păiuş,
năgară şi pelin, şi sînt cele mai „tinere” în cadrul tipului. Ocupă terasele inferioare
ale rîurilor, părţile inferioare ale versanţilor, precum şi terenurile joase cu aceleaşi
altitudini ca şi terasele.
Valorificarea cernoziomurilor carbonatice activează procesele de degradare,
scade conţinutul de humus, stratul arabil devine déstructurât, se reduce rezistenţa la
eroziune. Aceste soluri sînt supuse şi deflaţiei. Fiind înierbate, rămîn slab humifere
şi destructurate.
Cernoziomurile carbonatice posedă cel mai mic potenţial productiv între
cernoziomuri, au cea mai mică notă de bonitare şi necesită cele mai eficiente
metode de conservare şi protejare.
Cernoziomurile vertice reprezintă subtipul de tranziţie spre vertisol, formarea
lor fiind condiţionată de roca parentală - argila fină. Componenţa mineralogică,
textura acestor roci, potenţialul lor de gonflare modifică evident regimurile zonale
cernoziomice.
Construcţia profilului se deosebeşte prin caracterul molic cernoziomic al
orizontului A şi componenţa vertică a orizontului B care, fiind humificat şi
structurat, este dur şi compact. Textura cernoziomului vertic se deosebeşte prin
predominarea fracţiunilor argiloase şi structură stabilă.
Profilul cernoziomului vertic poate avea diferită grosime. Carbonaţii pot fi
prezenţi pe tot profilul sau pot fi totalmente spălaţi. Conţinutul de humus scade
brusc spre adîncime în orizontul B, pătrunzînd doar prin crăpături.
În componenţa cationilor variabili se evidenţiază conţinutul relativ micșorat al
magneziului, care ajunge pînă la 50 % din sumă. Partea superioară a profilului este
evident cernoziomică - moderat humificată, bine structurată.
Componenţa substanţială se deosebeşte, în primul rînd, prin valorile majore
ale higroescopicităţii, care indică textura argiloasă. Conţinutul de humus scade
pînă la adîncimea de 90-100 cm. Reacția solului este slab bazică.
Cernoziomul vertic contactează cu cernoziomul tipic arjilo-lutos. Caracterul
vertic a determinat folosirea terenului în calitate de păşune.
2. Clasa solurilor litomorfe este reprezentată de redzine şi vertisoluri.
Formarea lor se datorează influenţei predominante a proprietăților rocilor materne -
calcarelor, marnelor şi argilelor grele.
Redzinele. Pe blocurile de calcar, cu timpul se formează un strat de rocă
7
alterată, fărîmiţată, amestecată cu particule minerale de diferite dimensiuni. Acest
strat este populat de fitocenoze specifice, cu participarea preponderent a plantelor
calcifile.
Rendzinele, în comparaţie cu solurile zonale înconjurătoare, conţin mai mult
humus. Grosimea acestor soluri depinde de grosimea stratului alterat și de regulă,
rar depăşeşte 40-50 cm, ajugînd uneori şi pînă la 60-80 cm.
Pentru rendzine este specifică lipsa orizontului de tranziţie (B), construcţia
profilului fiind de tipul AC. Numai în cazul cînd grosimea stratului alterat
depăşeşte 40-50 cm, partea inferioară a profilului obține caracter de tranziţie, la fel
ca şi solul respectiv, care tinde spre tipul zonal.
Un sol specific se formează pe argile marnoase în cadrul solurilor brune, sub
făgete monodominante. Rendzinele se divizează în trei subtipuri - levigate, tipice
(carbonatice) şi marnoase (pseudorendzine).
Rendzinele tipice se deosebesc prin orizontul humifer A bine structurat,
uneori scheletic, care este suportat de roca cilcaroasă. Aceste soluri se formează pe
culmile toltrelor şi pe malurile abrupte ale rîurilor, care străbat blocuri calcaroase.
Grosimea profilului poate fi diferită, însâ nu depăşeşte 40-50 cm. Dacă roca
calcaroasă s-a format pe un strat alterat mai gros, solul obţine construcţie
morfologică cernoziomică. Din aceste considerente, arealele rendzinelor alternează
cu cernoziomuri scheletice.
Rendzinele levigate se formează pe depozitele calcaroase din zona de
silvostepă sub păduri de foioase amestecate (cu predominarea stejarului) sau
vegetaţie ierboasă.
Stratul superficial, care prezintă solul ca atare, este intens humificat, levigat,
cu o structură grăunţoasă bine pronunţată. În orizontul A lipsesc carbonaţii.
Rendzinele marnoase (pseudorendzinele). Pe Podişul Codrilor, pe unii
versanţi abrupţi, deformaţi de alunecări, apar la suprafaţă strate de argilă marnoasă
albicioasă cu componenţă specifică. Aceste argile au condiţionat formarea unor
soluri de tip rendzinic, foarte subţiri.
Orizontul superficial are grosimea de 10-15 cm şi trece brusc în roca
parentală. Carbonaţii sînt prezenţi la adîncimea de 8-12 cm, pe pantele abrupte se
află la suprafaţă.
Conform clasificării în vigoare, noţiunea de rendzină se extinde şi la solurile
formate pe marne. Însă rocile parentale, pe care s-au format aceste soluri, nu
prezintă marne propriu-zise. Conţinutul de carbonaţi este aproximativ de 15% şi
deci ele doar se apropie de argila marnoasă.
Textura acestor roci la fel doar se apropie de argilă (particulele <0,01 mm
constituie 40-64%). Analiza mineralogică a rocii indică conţinutul majorat al
illitului şi montmorillonitului. Grosimea profilului vertical constituie doar 35-45
8
cm, pe versanţi 20-30 cm.
Conţinutul de humus în orizontul superficial variază între 5 şi 10% şi scade
brusc spre adîncime. În rocă se mai observă scurgeri de humus, pete ruginii,
rădăcini. Pe aceste soluri s-au păstrat făgete monodominante.
Rendzinele parţial sînt ocupate de păduri şi tufărişuri, predominînd asociaţiile
ierboase petrofite. Avînd în vedere grosimea redusă şi consistenţa scheletică,
aceste soluri nu pot fi valorificate şi folosite în agricultură, cu excepţia păşu-
natului.
Vertisolurile. Rocile argiloase, cu conţinut ridicat de argilă fină, posedă
anumite proprietăţi specifice, care modifică condiţiile bioclimatice zonale. Aceste
roci se deosebesc prin permeabilitate redusă, modificarea volumului în funcţie de
starea de umiditate: în stare umedă gonflează, iar în stare uscată se consolidează,
devin dure şi crapă.
Argilele grele se opun cedării apei higroscopice. În asemenea roci apa
precipitaţiilor pătrunde anevoios, de obicei prin crăpături, prin care descind şi
părticelele de sol humificat din partea superioară a profilului. La fundul
crăpăturilor se acumulează sol humificat, stagnează apa şi se produce gonflarea.
Deoarece solul humificat gonflează mai intens, roca dintre crăpături poate fi
împinsă spre suprafaţă. Astfel, în profilul vertisolului se produce o rotaţie
(„învîrtire” - de aici provine noţiunea „vertic”), iar pe elementele structurale apar
feţe de alunecare - slickenside.
Vertisolurile se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, sub vegetaţie
ierboasă, pe roci argiloase grele, cu conţinut mare de argilă fină. Solul prezintă un
strat amestecat, de culoare cenuşiu-închis, uneori cu nuanţe verzui, cu o structură
bulgăroasă mare, cu feţe de alunecare. Profilul se diferenţiază slab în orizonturi.
Vertisolurile se divizează în două subtipuri: molice şi ocrice.
Vertisolurile molice se formează pe argile fine în condiţii de stepă, îndeosebi
sub vegetaţie ierboasă specifică. Pedogeneza, sinteza şi acumularea substanţelor
humice decurg în orizontul superior. Caracterele vertice se evidenţiază şi în
orizontul A, care are şi caracter molic - culoare cenuşie-negricioasă, elemente
structurale.
Conţinutul de humus în partea superioară a profilului dovedeşte că vertisolul
molic s-a format sub influenţa unei asociaţii de vegetaţie ierboasă. Textura
argiloasă explică profunzimea redusă a profilului, nivelul carbonaţilor fiind
condiţionat de regimul hidric periodic percolativ.
În cazul cînd caracterul vertic este pronunţat numai în orizontul B, solurile
respective se evidenţiază la nivel de subtip, denumirea tipului fiind determinată de
caracterul orizontului A.
Vertisolurile ocrice, după grosimea profilului (A+B), sînt moderat profunde,
9
cu textură argiloasă. În structura profilului se evidenţiază caractere de eluviere (A)
şi iluviere (B) slab pronunţate, reacţia solului fiind slab acidă.
Solul este slab humifer, cu structură specifică, vertică, cu slicken- side.
Vertisolurile ocrice s-au format în anturajul pădurii, dar sub o vegetaţie ierboasă cu
arbuşti. În pofida texturii argiloase, regimul hidric al solului este percolativ,
profilul fiind „spălat” de carbonaţi.
Vertisolurile ocrice contactează cu solurile cenuşii vertice, formate pe aceeaşi
argilă fină, cu trecere bruscă în solul zonal (brun luvic), format pe lut nisipos.
Vertisolurile se deosebesc prin proprietăţi fizice nefavorabile: în stare umedă
gonflează, iar în stare uscată devin dure, fisurate. Valorificarea acestor soluri,
ocupate în principal de fineţe, este anevoioasă, cu consecinţe negative.
3. Clasa solurilor hidromorfe se formează în condiţiile unui surplus periodic
sau stabil de umiditate, condiţionat preponderent de apele freatice. Stagnarea apei
în profil condiţionează procese anaerobe cu consecinţele respective - reţinerea
descompunerii sau conservarea reziduurilor organice, turbificare, gleizare etc.
În funcţie de regimul hidric care predomină, solurile hidromorfe se divizează
în trei tipuri: cernoziomoide, mocirle şi turboase.
Solurile cernoziomoide reprezintă primul stadiu al hidromorfismului. Se
formează la limita exterioară a mocirlelor, la contact cu solul automorf, zonal. Sînt
răspîndite în condiţii de stepă şi silvostepă, pe terenurile unde periodic sau
permanent persistă un surplus de umezeală.
Orizontul A este de tip molic - bine humificat şi structurat. Orizontul B are
caracter hidric condiţionat de pînza capilară sau de nivelul ridicat al apelor freatice.
Se divizează în două subtipuri - tipice şi levigate.
Solurile cernoziomoide tipice au nivelul apei freatice variabil, care depinde de
regimul precipitaţiilor, anotimp etc. însă în partea inferioară a profilului persistă
caractere condiţionate de prezenţa apei - pete ruginii, carbonaţi etc. Conţinutul de
humus scade treptat spre adîncime. Structura orizontului A este grăunţoasă sau
nuciformă, determinînd caracterul molic.
Suma cationilor variabili este relativ mică, conţinutul de magneziu sporit,
uneori depăşindu-1 pe cel al calciului. În partea superioară a profilului se conţin
carbonaţi, săruri solubile. Reacţia solului este slab bazică.
Solurile cernoziomoide levigate se formează în condiţii asemănătoare cu cele
tipice, deosebindu-se printr-un regim hidric mai stabil şi percolativ.
Solurile cernoziomoide sînt permanent sau periodic umede în partea de jos a
profilului (nivelul apei freatice 100— 200 cm) şi spălate de carbonaţi. Complexul
de cationi variabili se deosebeşte prin predominarea magneziului, ceea ce
reprezintă un caracter specific.
Sînt ocupate, de regulă, de fineţe sau păşuni, parţial au fost valorificate şi
10
incluse în asolamentele de cîmp şi plantaţii pomicole. Productivitatea acestor soluri
deseori depăşeşte productivitatea solurilor zonale cu care contactează (diferite
subtipuri de cernoziom), însă depinde de regimul hidric.
Surplusul de umiditate, condiţionat de ridicarea nivelului apei freatice, deseori
nu permite efectuarea la timp a însămînţării şi a lucrărilor agrotehnice. Unele
masive de soluri cernoziomoide au fost desecate prin sisteme de drenaj tubular
acoperit.
Mocirlele. În cadrul solurilor zonale automorfe pe alocuri se formează mici
areale cu caracter evident hidromorf. În aceste locuri stratele de argile
impermeabile, ce suportă roca parentală, reţin apele, dînd naştere aşa-numitor
„ochiuri” sau pelicule acvifere.
Acestea se pot forma şi în arealele cu exces de umiditate, condiţionat de
nivelul ridicat al apelor freatice. Aici se creează anumite condiţii care modifică
direcţia pedogenezei zonale. Stagnarea apei la diferite adîncimi conduce la
anaerobioză, care condiţionează procesele de reducere, de înmlăştinire, de
turbificare a rămăşiţelor organice.
În aceste condiţii se formează mocirlele. Ele sînt răspîndite în zonele de stepă
şi silvostepă, ocupînd suprafeţe relativ mici în cadrul diferitor subtipuri de
cernoziom. Mocirlele au un orizont acumulativ molie cu caracter hidric, adică
periodic umed, cu conţinut ridicat de humus, structură grăunţoasă mare.
Orizontul de tranziţie este mlăştinos, anaerob cu sau fără caractere gleice sau
turbice. Mocirlele se divizează în trei subtipuri în funcţie de predominarea
proceselor hidromorfe - tipice, gleice, turbice.
Mocirlele tipice se formează pe podişuri (în mici depresiuni) şi pe pante unde
apele freatice se menţin în profilul solului. Nivelul lor variază, însă caracterul
hidromorf se menţine permanent. Vegetaţia spontană este preponderent hidrofilă.
Mocirla se deosebeşte, în special, prin prezenţa apei freatice în profilul solului
şi a unor caractere hidromorfe (pete ruginii, gleice, turbice) pronunţate.
Mocirlele gleice se formează în areale asemănătoare cu cele tipice, prezentînd
un regim anaerob mai avansat. În partea inferioară a profilului se evidenţiază strate
gleizate.
Mocirlele gleice sînt permanente în condiţii anaerobe, partea inferioară a
profilului avînd caractere gleice-oxi- doreducere, marmorizare, gleizare.
Conţinutul de humus este redus, complexul variabil relativ mic, raportul dintre
cationi variabil.
Mocirlele turbice se deosebesc prin prezenţa stratelor cu substanţe organice
semidescompuse, turbificate. Construcţia verticală a acestor soluri este diferită
după grosime, textură, alternarea stratelor.
Mocirlele turbice au constituţie morfologică diferită, spaţial variabilă. De
11
regulă, ocupă partea centrală a arealului mocirlei, aflîndu-se în stare subacvatică.
Reprezintă arii umede cu exces de umiditate, ocupate de asociaţii de plante
hidrofile.
Valorificarea şi folosirea acestor soluri în scopuri agricole este posibilă doar
prin efectuarea lucrărilor de drenaj.
Solurile turboase. În condiţii anaerobe, reziduurile organice practic nu se
supun „prelucrării” (din cauza lipsei pedofaunei) şi cu greu se descompun.
Anaerobioza conduce la conservarea reziduurilor organice în stare
semidescompusă, acestea acumulîndu-se sub formă de turbă.
În Moldova reziduurile organice turboase se dispun sub formă de strate în
unele soluri hidromorfe, de regulă, în condiții subacvatice.
Depresiunile, care în lunci sînt ocupate de stufarii şi alte asociaţii hidrofile
prezintă bariere naturale care rețin deșerurile organice în timpul viiturilor,
condiționînd acumularea şi conservarea lor.
Procesul turbificării este complicat şi durează milenii, concomitent cu
evoluția luncilor. Strate turboase se formează atît în părțile superioare, cît şi în cele
inferioare ale luncilor rîurilor şi afluenţilor lor.
Strate turbificate se întîlnesc în mocirle și soluri aluviale. Alternarea stratelor
turboase cu strate aluviale minerale este condiţionată de dinamica şi variabilitatea
regimurilor aluviale.
Un interes deosebit prezintă straturile turbice depuse în lunca din cursul
inferior al Nistrului. Asemenea acumulări turbice, a căror grosime constituie cîţiva
metri, reprezintă o rarietate ecologică.
Solurile turboase se divizează in două subtipuri: tipice şi gleice.
Solurile turboase tipice au un profil foarte diferit, prezentînd o alternare de
strate turbice, mai mult sau mai puţin descompuse, de culoare neagră, cenuşie sau
brună.
Se deosebesc prin nivel sporit de higroscopicitate (8-10%) şi un conţinut
sporit de substanţă organică (turbificată). Reacţia solului este neutră la suprafață si
acidă spre adîncime. Stratele turbice deseori sînt scoase la suprafaţă prin săparea
canalelor de desecare.
Solurile turboase gleice se deosebesc printr-un profil gleic, preponderent în
partea inferioară, unde predomină stratele minerale.
Solurile turboase sînt ocupate de mlaştini cu vegetaţie hidrofilă (stuf, papură,
rogoz).
4. Clasa solurilor halomorfe sînt condiţionate de pezenţa sărurilor solubile
în rocile parentale. Sărurile se pot acumula în profil la suprafaţa solului sau pot fi
„spălate spre adîncime„.
Se divizează în două tiruri: soloneţuri şi solonceacuri.
12
 Soloneţurile pe teritoriul Republicii se formează în zonele de stepă şi
silvostepă pe roci argiloase, iniţial salinizate. Sînt răspîndite fragmentar, în
formă de areale mici, care contactează cu cernoziomuri soloneţizate, avînd o
suprafaţă specifică.
Procesele pedogenetice, care conduc la formarea soloneţurilor şi soloneţizarea
altor soluri, sînt foarte complicate, îndeosebi mecanismele lor şi reacţiile fizico-
chimice.
În urma pedogenezei, în complexul adsorbativ, paralel cu cationii bivalenţi
(calciu şi magneziu), se include şi sodiul. Acest cation modifică componenţa şi
structura particulelor coloidale.
Humusul, reacţionînd cu sodiul, devine solubil (humatul de sodiu) şi în
comun cu particulele de argilă fină este transportat în orizontul inferior. Aici
particulele coloidale peptizează, formînd un strat iluvial, cu conţinut ridicat de
argilă fină şi sodiu variabil.
În stare umedă acest orizont gonflează, devine compact, uneori plastic. În
stare uscată se divizează în blocuri columnare sau prismatice, în partea superioară
semirotunde, pudrate cu Si02, laturile acoperite cu pelicule de humat de sodiu.
Orizontul superior are caracter eluvial (solodizat), fiind lipsit de o parte de
argila fină, însă cu conţinut majorat de Si02. Deseori acest orizont are o grosime
doar de cîţiva centimetri, este albicios, cu structură slab pronunţată, glomerular-
lamelară.
Grosimea totală a profilului (A+B) rar depăşeşte 50-60 cm. Sub orizontul
iluvial soloneţizat se evidenţiază stratul de acumulare a carbonaţilor, mai jos - a
ghipsului.
Soloneţurile se divizează în două subtipuri - molice şi hidrice. Soloneţurile
molice se formează în condiţii de stepă pe roci argiloase, iniţial salinizate, în cadrul
cernoziomurilor tipice care pot fi soloneţizate la diferit grad.
Din aceste considerente, asemenea soloneţuri au fost numite cernoziomice sau
stepice. Compoziţia soloneţului se caracterizează prin conţinut redus de humus,
coraport specific al cationilor schimbabili, prezenţa sodiului, care constituie 20-
35% din sumă.
În partea inferioară a profilului, reziduul mineral al sărurilor solubile
depăşeşte 1%. Este evidentă diferenţierea texturală a profilului.
Soloneţurile hidrice contactează cu arealele solurilor hidromorfe, fiind şi ele
influenţate de apele freatice. Regimul hidric este foarte variabil, fiind condiţionat
de nivelul şi componenţa apelor freatice.
Pe soloneţurile hidrice se instalează vegetaţie palustră halofită. Apa freatică se
opune levigării carbonaţilor. Conţinutul de sodiu în profilul solului (A+B) poate
depăşi 30% din sumă.
13
 Textura indică o evidentă acumulare a argilei în orizontul B. Soloneţurile
hidrice se deosebesc printr-un grad diferit de salinizare în diverse forme (vinişoare,
pete), preponderent în orizontul de tranziţie. Gradul de salinizare poate depăşi 1%
şi atunci solul poate fi numit soloneţ-solonceac.
Soloneţurile, fiind răspîndite fragmentar printre cernoziomuri, au fost
valorificate în comun. Ele se deosebesc prin structura bulgăroasă, culoare cenuşie-
albicioasă şi productivitatea redusă comparativ cu solul zonal predominant.
Solonceacurile. În cadrul solurilor zonale, solonceacurile se evidenţiază sub
formă de pete albe sau gălbui, preponderent lipsite de vegetaţie sau cu vegetaţie
specifică halofită. Solonceacurile se formează sub influenţa apelor freatice
mineralizate. Evaporarea apei conduce la acumularea la suprafaţă şi în profil a
sărurilor solubile.
După regimul şi nivelul apelor freatice, solonceacurile se divizează în molice
şi hidrice. În limitele acestor subtipuri, solonceacurile se deosebesc după
conţinutul de săruri solubile.
Solonceacurile molice se formează în condiţii de stepă în cadrul
cernoziomurilor tipice. Se deosebesc prin culoarea negricioasă, condiţionată de
humus, şi lipsa apelor freatice în profil. Sărurile solubile formează la suprafaţa
solului o crustă albicioasă-gălbuie, iar în profil se evidenţiază sub formă de
vinişoare albe (sulfaţii).
Solonceacurile molice sînt relativ drenate, nivelul apelor freatice - mai jos de
100 cm. Orizontul A, deşi saturat cu săruri (>1%), are, totodată, caracter molic,
cernoziomic. Conţinutul de humus în stratul superior constituie 2,5-4,0%, suma
cationilor variabili - 25-50 m.e./100g sol, reacţia este neutră.
Solonceacurile hidrice se formează în ansamblu cu solurile hidromorfe, fiind
condiţionate de apele freatice mineralizate. Sînt răspîndite fragmentar în regiunile
de stepă şi în luncile rîurilor. În ultimul caz se formează pe strate aluviale.
Profilul solonceacului este străbătut de vinişoare albe de săruri, în partea
inferioară se evidenţiază zona capilară. Conţinutul humusului şi carbonaţilor în
profil poate fi diferit, reacţia preponderent alcalină.
5. Clasa solurilor dinamomorfe iau naştere în depresiuni sub influenţa
proceselor deluviale şi aluviale, foarte rar coluviale, sau pe pante în urma
transformării tehnogenetice a învelişului de sol iniţial.
În aceste soluri nu se evidenţiază orizonturi genetice, profilul lor fiind supus
în dinamică diferitor procese naturale sau tehnologice. Se deosebesc prin geneza şi
conţinutul materialului, care formează solul dinamomorf, metoda de transportare şi
sedimentare etc.
În urma eroziunii, la bazele versanţilor şi în văi se depun strate de sol
neselectat (deluviu). În luncile rîurilor, apele viiturilor selectează materialul iniţial,
14
care se resedimentează (aluviu).
Intervenţiile tehnologice se pot solda cu crearea unui înveliş de sol specific,
replantat (antropic).
Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul
particulelor de sol neselectate, transportate de torentele de scurgere.
Profilul solurilor deluviale constă din strate de material solificat (humificat,
structurat), mai mult sau mai puţin transformat de procesele pedogenetice actuale
locale. Aceste soluri sînt preponderent profunde, humificate şi structurate.
În funcţie de caracterul materialului iniţial, solurile deluviale pot fi molice sau
ocrice.
Solurile deluviale molice constau din material cernoziomic transportat de pe
pantă la baza versantului, fară a fi selectat textural. Acest material păstrează textura
şi componenţa substanţială iniţială. Deoarece pe versanţi continuă eroziunea,
stratele mai recente sînt tot mai puţin humifere şi mai carbonatice.
Deseori solurile deluviale se aseamănă cu un profil cernoziomic răsturnat.
Acest fenomen demonstrează efectul dublu negativ al eroziunii, în văi şi vîlcele, ca
urmare a unui surplus de umiditate condiţionat de scurgerile superficiale, pe
stratele deluviale se instalează o vegetaţie ierboasă bogată şi variată, care
majorează conţinutul de humus.
Solurile deluviale ocrice se formează în văile şi vîlcelele din Podişul Codrilor
pe contul solurilor brune şi cenuşii erodate de pe versanţi. Sînt diferite după
construcţia morfologică, alternarea stratelor, textură.
Majoritatea solurilor deluviale au fost valorificate fiind folosite în asolamente
şi plantaţii multianuale, cu toate că în urma ploilor torenţiale ele deseori sînt
inundate. Văile prezintă canale naturale de scurgere şi ar fi preferabilă folosirea lor
în această calitate.
Solurile deluviale cu profiluri profunde dispun de rezerve considerabile de sol
fertil şi pot fi folosite pentru ameliorarea solurilor erodate şi replantarea terenurilor
nivelate.
Solurile aluviale sînt cele mai tinere şi se formează în luncile rîurilor pe
depunerile aluviale recente. Ele sînt diferite după construcţia morfologică,
componenţa substanţială, textură, regimuri etc.
După caracterele esenţiale diagnostice, solurile aluviale se divizează în cinci
subtipuri: molice, stratificate, hidrice, vertice şi turbice.
Solurile aluviale molice sînt relativ slab influenţate de regimurile luncii.
Stabilitatea regiunilor şi vegetaţia foarte diversă a luncii au condiţionat formarea
profilurilor molice, humifere, deseori bine structurate.
Solurile aluviale molice se formează, de regulă, pe părţile relativ mai drenate
ale luncilor. Conţinutul de humus în stratul superior poate varia de la 3 pînă la
15
10%, reducîndu-se spre adîncime.
Structura este grăunţoasă sau nuciformă mică şi medie, bine pronunţată. În
partea inferioară a profilului se pot evidenţia caractere hidrice (pete ruginii), mai
rar gleice.
Nivelul apei freatice este mai jos de l m şi foarte rar se ridică în profil. Solul
este preponderent carbonatic, reacţia neutră, conţinutul de săruri solubile pînă la
0,3%.
Regimurile solurilor aluviale molice depind de situarea lor, de gradul lor de
drenare. Regimul hidric al acestor soluri permite substituirea vegetaţiei ierboase şi
instalarea pădurilor de luncă, mai întîi a sălcişurilor, apoi a plopişurilor şi, în sfîrşit,
a stejărişurilor.
Solurile aluviale stratificate reprezintă cea mai tînără formaţiune din luncile
rîurilor. Se formează de-a lungul albiilor unde generează mici grinduri. Profilul lor
prezintă o alternare de strate aluviale diferite după textură, culoare, structură.
Deşi diverse după construcţia morfologică, textură, aceste soluri prezintă
depuneri recente şi se află în dinamică în funcţie de regimul hidric al luncii. în
solurile stratificate, apele freatice se află la diferită adîncime.
Acestea se deosebesc după gradul şi tipul de mineralizare, ceea ce poate
condiţiona salinizarea solurilor. Pe solurile stratificate se instalează diferite
comunităţi vegetale, inclusiv sălcişuri.
Solurile aluviale hidrice se formează în condiţii, preponderent, subacvatice,
ocupînd cele mai joase porţiuni ale luncilor. Vegetaţia naturală este hidrofilă -
papură, stuf, rogoz. Profilul solului este foarte diferit, construcţia morfologică
avînd deseori caractere gleice.
Solurile aluviale vertice se formează în luncile rîurilor pe sedimente argiloase
fine. Au caractere specifice de soluri vertice: în stare umedă gonflează, în stare
uscată crapă.
Profilul are o construcţie vertică, bulgăroasă, dură, cu feţe de alunecare. Pe
aceste soluri creşte o vegetaţie palustră specifică. Solurile se află predominant în
stare subacvatică.
Solurile aluviale turbice. Pe unele sectoare ale luncilor, ca urmare a stagnării
apelor, în solurile aluviale, reziduurile organice în condiţii anaerobe se descompun
doar parţial, acumulîndu-se în stare turbificată.
Solurile aluviale turbice reprezintă rarităţi pedologice şi se formează în
condiţii specifice, cu grad înalt de hidromorfism.
Solurile antropice reprezintă amestecuri de orizonturi de sol sau de sol şi rocă
maternă. Se formează în procesul aplicării tehnologiilor de nivelare şi desfundare a
solurilor puţin profunde, de terasare a pantelor, de replantare a terenurilor etc.
Profilul solurilor antropice nu include orizonturi genetice şi constă din strate
16
de componenţă diferită. Solurile antropice se divizează în două subtipuri: molice şi
ocrice.
Solurile antropice molice se formează în procesul desfundării
cernoziomurilor moderat şi puternic erodate, recultivării sau replantării terenurilor
nivelate etc.
Aceste soluri pot fi diverse în funcţie de provenienţă, tehnologii etc. În
calitate de replant pot fi folosite şi stratele superficiale ale solurilor deluviale
molice.
Caracteristic subtipului este materialul cernoziomic care constituie stratul
superficial. Componenţa substanţială a solurilor antropice molice poate fi
variabilă. Este diferit şi conţinutul de humus, carbonați, cationii variabili, pH etc.
Solurile antropice ocrice se formează pe contul orizonturilor solurilor brune
şi cenușii. Sînt rispindite pe versanţii Podişului Codrilor şi pe alocuri pe Podişul
Nistrului.
Profilul solului prezintă strate de sol cenușiu sau brun, care contactează cu
roci, sau cu diferite amestecuri de sol-rocă. Ordinea stratelor şi alternarea lor pot fi
diferite.
Solurile antropice ocrice prezintă un obiect tehnogenetic transformat, a cărui
construcţie nu este condiţionată de factori pedogenetici naturali. Stratele de sol se
deosebesc de rocă prin culoare, structură, componență.
Conţinutul de humus este redus (1-2%), în stratele amestecate pot fi prezenţi
carbonaţi.

3. Regionarea pedogeografică și utilizarea solurilor.

Regionarea pedogeografică.
În teritoriul Republicii Moldova se evidențiază trei zone pedogeografice: zona
de silvostepă deluroasă a Cîmpiei Moldovei de Nord cu soluri cenuşii şi
cernoziomuri argiloiluviale, levigate şi tipice moderat humifere; zona pădurilor
Podişului Codrilor, cu soluri brune şi cenuşii, şi zona de stepă a Cîmpiei
Moldovei de Sud, cu cernoziomuri tipice slab humifere şi carbonatice.
În cadrul zonelor se evidenţiază 8 districte pedogeografice cu diferite
particularități care condiţionează specificul învelișului de sol. Cele 8 districte se
divizează în 14 raioane, 7 subraioane în cadrul cărora se evidenţiază 80 de
microraioane pedogeografice, care constituie 8 grupe geoecologice.
Zona de silvostepă a Cîmpiei Moldovei de Nord include trei districte:
silvostepa propriu-zisă, care ocupă regiunile deluroase - Podişul Moldovei de
Nord, Poduișul Nistrului şi Cîmpia Prutului de Mijloc: stepa Bălţilor şi stepa
Cîmpiei Nistrului Mijlociu.
17
 Districtul silvostepei deluroase a Cîmpiei Moldovei de Nord (1) înconjoară
Stepa Bălților, fiind limitat de fluviul Nistru şi Prut, la nord de frontiera cu
Ucraina.
Sub păduri s-au format soluri cenuşii albice, tipice şi molice) şi cernoziomuri
argiloiluviale. Vegetaţia ierboasă a pajiştilor şi pratostepelor a contribuit la
formarea cernoziomurilor, preponderent levigate şi tipice moderat humifere.
Pe terasele tinere ale Nistrului şi Prutului, pe teritoriile cu altitudini
asemănătoare teraselor, pe rocile loessoide s-au format cernoziomuri tipice slab
humifere şi carbonatice. Pe lanţul de calcare (toltre), care traversează nord-vestul
districtului, s-au format rendzine scheletice.
În cadrul districtului se evidenţiază patru raioane pedogeografice.
Districtul stepei Cîmpiei Moldovei de Nord (Stepa Bălţilor) (2) este
reprezentat de un singur raion pedogeografic cu trei subraioane. La sud districtul se
mărgineşte cu Podişul Codrilor.
În Stepa Bălţilor predomină cernoziomurile tipice (45%) şi cele levigate
(14%), pe culmile dealurilor Rădoaia şi Ciutuleşti s-au păstrat mici loturi de
stejăriş pe soluri cenuşii tipice şi molice. în cadrul cernoziomurilor tipice şi
levigate sînt răspîndite fragmentar soluri cernoziomoide şi mocirle, iar în prezenţa
apelor freatice mineralizate - solonceacuri.
Pe dealurile Ciulucurilor şi Soloneţului sînt frecvente soloneţurile, pe rocile
calcaroase din văile rîurilor Răut, Camenca, Căinar etc. s-au format rendzine.
Districtul stepei Cîmpiei Nistrului Mijlociu (3) ocupă partea de nord a
Transnistriei, fiind situat, în principal, pe terasele din stînga Nistrului. Aici, din
luturi argiloase loessoide, s-au format cernoziomuri tipice slab humifere şi
carbonatice, care ocupă aproximativ 50% din suprafaţa districtului.
Asemenea soluri se formează în condiţiile stepelor de graminee. Pe malurile
abrupte ale Nistrului şi ale afluenţilor lui, pe blocurile calcaroase dezgolite, s-au
format rendzine scheletice (6,7%).
În partea de vest a districtului pătrund cîteva dealuri, ramificaţii sudice ale
Podişului Podoliei. Pe soluri cenuşii molice (1%) şi cernoziomuri argiloiluviale
(2,3%) se întîlnesc cîteva masive de păduri de stejar.
Cu aceste soluri contactează cernoziomurile levigate (11,2%) şi tipice
moderat humifere (16,5%).
După componenţa învelişului de sol (predomină cernoziomurile car- bonatice
- 29%), acest teritoriu se deosebeşte de silvostepă Podişului Nistrului, de aceea a
fost evidenţiat în calitate de district reprezentat de un singur raion pedogeografic.
Zona pădurilor Podişului Codrilor se divizează în două districte. Unul
include Podişul Codrilor, celălalt - periferia Codrilor (partea de sud şi de vest).
Districtul pădurilor Podişului Codrilor (4) ocupă nucleul zonei centrale,
18
contactînd la nord cu Stepa Bălţilor, la est cu Dealurile Rezinei, la sud-est cu
districtul silvostepei, la sud-vest cu Cîmpia Moldovei de Sud, la vest - iarăşi cu
districtul silvostepei.
Districtul include două raioane pedologice. Aici predomină solurile brune şi
cenuşii, care s-au format sub pădurile de fag şi gorun. în cadrul districtului se
manifestă zonalitatea verticală, care condiţionează prezenţa solurilor brune (tipice
şi luvice) în intervalul altitudinilor 300-430 m.
Solurile cenuşii, reprezentate de patru subtipuri (albice, tipice, molice şi
vertice), sînt răspîndite în intervalul altitudinilor 140-320m. Componente specifice
ale învelişului de sol sînt solurile vertice şi solurile hidromorfe (cernoziomoide şi
mocirlele).
În raionul colinelor Codrilor, cu toate că şi el tinde spre silvostepă, sînt
răspîndite pe larg solurile cenuşii (38%), cernoziomurile ocupînd doar poalele
versanţilor şi terasele rîurilor.
Districtul silvostepei periferiei Codrilor (5) se atribuie la două masive,
teritorial izolate, reprezentate de două raioane pedogeografice. Acestea ar putea fi
unite cu o fîşie îngustă, care de fapt există în realitate, însă este întreruptă de văi.
Pe hărţile pedologice detaliate limitele acestor unităţi sînt foarte complicate,
ca urmare a intercalării arealelor solurilor caracteristice diferitor zone, legităţii
invaziei etc.
Teritoriul districtului înconjoară Podişul Codrilor dinspre sud-est şi vest şi are
caracter general de silvostepă. în învelişul de sol al districtului predomină
cernoziomurile reprezentate de toate subtipurile.
Acestea s-au format pe părţile inferioare ale versanţilor dealurilor şi pe
terasele rîurilor, pe roci luto-argiloase şi loessoide, sub diferite asociaţii floristice
(stejărişuri, stepe, pajişti). Solurile cenuşii ocupă areale mici, preponderent pe
culmile dealurilor, mai rar pe versanţi.
Zona de stepă a Cîmpiei Moldovei de Sud înconjoară ca un semicerc zona
pădurilor Podişului Codrilor. Aripile de nord-vest şi nord-est contactează cu limita
sudică a silvostepei zonei pădurilor Podişului Codrilor şi a Cîmpiei Moldovei de
Nord, ocupînd terasele rîului Prut şi ale fluviului Nistru.
Cîmpia Moldovei de Sud este neomogenă: partea de nord, în care pătrund
dealurile periferiei Podişului Codrilor, reprezintă o silvostepă xerofită cu
fragmente de păduri de gorun, înlocuite spre sud de stejar-pubescent, iar partea de
sud şi de sud-est este o stepă de păiuş-năgară.
Zona de stepă a Cîmpiei Moldovei de Sud se divizează în trei districte.
Districtul silvostepei xerofite a dealurilor Cîmpiei Moldovei de Sud (6) reprezintă
o regiune de trecere a silvostepei în stepa propriu-zisă.
Răspîndirea fragmentară a pădurilor, preponderent din stejar-pubescent, pe
19
culmile dealurilor, la sud, şi pe versanţii nordici condiţionează caracterul
silvostepic. În partea de vest a districtului se evidenţiază Colinele Tigheciului cu
altitudinea maximă de 301 m, iar în partea de nord-est dealurile împădurite Puhoi,
masivul de gîrniţă Hîrbovăţ.
Restul teritoriului este o stepă de graminee. Pe teritoriul districtului
predomină cernoziomurile tipice slab humifere şi carbonatice. Solurile cenuşii se
întîlnesc sub pădurile de gorun cu alte specii de foioase. Apele freatice
condiţionează formarea solurilor cernoziomoide, a mocirlelor. Districtul se împarte
în două raioane şi un subraion.
Districtul stepei Cîmpiei Sud-Basarabene (7) ocupă limitele de sud şi de sud-
est ale ţării, fiind constituit din două fragmente, izolate de o porţiune de teren care
aparţine Ucrainei.
Este cea mai sudică regiune, fiind parte a stepei de păiuş-năgară cu pelin, cu
cernoziomuri preponderent carbonatice şi tipice, slab humifere, care ocupă
aproximativ 70% din teritoriu.
Rar se întîlnesc fragmente de cernoziomuri levigate, tipice moderat humifere
şi vertice. în lunci sînt răspîndite solurile aluviale. Districtul include un raion
pedogeografic cu trei subraioane.
Districtul stepei Cîmpiei Nistrului Inferior (8) la nord contactează cu zona de
silvostepă a Cîmpiei Moldovei de Nord, ocupă partea de sud a Transnistriei şi
reprezintă limita sud-estică a ţării. Include un singur raion pedogeografic.
Învelişul de sol este omogen, fiind reprezentat de cernoziomuri carbonatice şi
tipice slab humifere, care împreună ocupă cca 70% din teritoriu. Pe malurile
abrupte ale Nistrului, pe rocile calcaroase, s-au format rendzine scheletice. Solurile
aluviale stratificate, hidrice, vertice sînt răspîndite în lunca din partea stîngă a
Nistrului.
Regionarea pedogeografică constituie baza pentru efectuarea altor regionări
speciale (pedoameliorative, agroecologice etc.). Hărţile regionării sînt utilizate în
scopuri practice la diferite niveluri de organizare a economiei, în diverse ramuri şi
domenii de activitate, care folosesc solul în calitate de mijloc de producţie sau în
alte scopuri.
Utilizarea solurilor.
Specificul învelişului de sol al Republicii Moldova, predominarea
cernoziomurilor, au condiţionat valorificarea a peste 3/4 din suprafaţa totală a
terenurilor. Variabilitatea solurilor oferă posibilitatea dezvoltării ramurilor
tradiţionale ale agriculturii şi industriei alimentare.
Eficienţa folosirii fondului funciar este condiţionată de diferiţi factori,
inclusiv de aprecierea şi de respectarea în activităţile agricole a pretabilităţii şi a
calităţii solurilor, protejarea potenţialului lor productiv.
20
 Pretabilitatea şi bonitarea solurilor.Solul poate fi folosit pentru cultivarea
diverselor specii de plante agricole. Însă pretabilitatea solurilor diferă de la o
cultură la alta. Soluri universale practic nu există.
De exemplu, în condiţiile Moldovei culturile pomicole necesită, de regulă,
soluri fertile. Yiţa-de-vie, din contra, preferă soluri carbonatice, cu un conţinut
mus. Aşadar, pretabilitatea solurilor este diferenţiată, raportată la o anumită
cultură, soi, portaltoi etc.
Multe proprietăți ale solurilor reprezintă factorii limitativi, care reduc
productivitatea culturilor și trebuie luaţi în considerare la etapa aprecierii calităţii şi
pretabilităţii solurilor, în deosebi pentru plantarea culturilor pomiviticole.
Pentru aprecierea calităţii solurilor se efectuează bonitarea. Calitatea solului
reprezintă o noţiune convenţională, comparativă, care permite aprecierea sumară a
unor proprietăți favorabile, a potenţialului productiv.
Acest potenţial este condiţionat nu numai de conţinutul de humus şi elemente
nutritive, dar şi de procesele care au loc in sol, de proprietăţile fizice atc. În scopul
elaborării unui sistem de indici, care ar permite evaluarea mai mult sau puţin
integrală a potenţialului productiv al diferitor soluri, au fost stabilite dependența
recoltei diferitor culturi de conținutul de humus, de grosimea profilului, de
conţinutul de carbonaţi, textură, eroziune, salinizare etc.
Rezultatele acestor cercetări au permis calcularea unor indici cantitativi care
exprimă integral calitatea solurilor. Acest procedeu este numit bonitarea solurilor.
În calitate de etalon a fost luat cernoziomul tipic moderat humifer, care a fost
apreciat cu 100 de puncte.
Celelalte soluri, în funcţie de caracteristicile şi componența lor, au obţinut
numărul respectiv de puncte. Bonitarea solurilor a fost efectuată in funcţie de
caracteristica lor şi de productivitatea pentru diferite culturi aparte - griu, porumb,
floarea-soarelui, sfecla de zahăr, culturi de cîmp etc.
Nota de bonitare stă la baza cadastrului, a fondului funciar şi la stabilirea
impozitului și a preţului de vînzare-cumpărare a terenurilor agricole.

4. Procesele degradaţionale ale solurilor.

Folosirea în decurs de secole, lucrarea sistematicâ a solurilor au condiţionat

anumimite procese distructive (destructurarea, dehumificarea, tasarea, poluarea și
au activizat alte procese naturale (eroziunea, alunecările de teren), care
influențează negativ proprietăţile solurilor, conduc la diminuarea potenţialului
productiv, la degradarea lor.
Destructurarea. Una din calităţile deosebite ale solului este structura
specifică foarte diferită în orizonturile genetice. Se disting structurile grăunţoasă şi
21
glomerulară ale cernoziomului, în decursul pedogenezei, elementele texturale
iniţiale (fracţiunile granulometrice) se includ în formaţiuni coloidale,
interacţionează cu substanţele organice formînd elemente structurale de diferite
dimensiuni, forme etc.
Fiecare unitate taxonomică de sol, fiecare orizont genetic prezintă caractere
morfologice distincte, inclusiv structurale. Valorificarea solului a contribuit la
farîmiţarea agregatelor, conglomeratelor structurale din stratul superior.
Structura stratului arabil al solului devine prăfoasă, în stare umedă uşor se
tasează, iar în stare uscată formează bolovani, bulgări, la suprafaţă apare crusta.
Destructurarea reduce permeabilitatea, favorizează activizarea proceselor
erozionale, înrăutăţeşte proprietăţile solurilor. Valorificarea solurilor de la prima
brazdă condiţionează descompunerea rapidă a reziduurilor organice şi a humusului.
În continuare, mineralizarea humusului devine mai puţin intensivă, însă în
lipsa administrării îngrăşămintelor organice continuă.
Dehumificarea. În solurile valorificate se reduce diversitatea şi cantitatea
pedofaunei care se hrăneşte cu reziduurile organice, transformîndu-le în substanţe
humice.
În lipsa pedofaunei, reziduurile organice devin sursă de energie pentru
microfloră, care le descompune direct în C02 şi H20. în asemenea condiţii,
descompunerea reziduurilor organice, inclusiv a substanţelor humice, depăşeşte
sinteza humusului, ceea ce creează un bilanţ negativ al acestuia în solurile
valorificate.
În Republica Moldova dehumificarea solurilor s-a produs în decurs de
decenii, căpătînd un caracter sistematic, extrem de dăunător fertilităţii solurilor.
Conform calculelor, rezervele de humus se reduc anual cu aproximativ 0,51/ha.
Bilanţul humusului în solurile fondului arabil este permanent negativ, chiar şi
în cazul administrării îngrăşămintelor organice.
Tasarea. Solurile destructurate uşor se supun tasării care cu timpul afectează
nu numai stratul arabil, dar şi orizonturile subiacente.
Tasarea solurilor se produce în urma efectuării diferitor lucrări şi depinde atît
de masa agregatelor, cît şi de frecvenţa lucrărilor. Stratul arabil tasat se afinează în
timpul aratului, însă în stratul subiacent densitatea solului este permanent în
creştere.
Problema tasării solurilor este foarte actuală în pomicultură şi viticultură,
deoarece lucrările necesare se efectuează aici prin trecerea agregatelor printre
rînduri, practic pe aceleaşi urme, în unele cazuri de cca 10 ori într-un sezon.
Eroziunea solurilor. Precipitaţiile abundente, caracterul torenţial al ploilor în
perioadele calde ale anului condiţionează formarea scurgerilor superficiale. Apa de
ploaie nu reuşeşte să pătrundă în solul déstructurât şi tasat, şi în formă de torente se
22
scurge pe suprafeţele înclinate ale pantelor.
Solul déstructurât, slab consolidat, dispersează şi, împreună cu apa, se scurge
pe pantă - se produce eroziunea de suprafaţă sau în adîncime.
Eroziunea de suprafaţă. În urma eroziunii, solurile de pe pante se
„decapitează”. Mai întîi, eroziunii sînt supuse orizonturile de suprafaţă. Solurile
devin slab, apoi moderat şi puternic erodate.
În funcţie de gradul de eroziune, se reduce grosimea profilului solului,
cantitatea de humus, se înrăutăţesc proprietăţile fizico-chimice ale solului.
Astfel, solurile slab erodate sînt lipsite de partea superioară a orizontului A,
moderat erodate - totalmente de orizontul A (în stratul arabil parţial este inclusă
partea superioară a orizontului B).
Solurile puternic erodate sînt lipsite de 3/4 din profil (A+B). Gradul de
eroziune depinde de mai mulţi factori. Solurile virgine foarte rar se supun
eroziunii, fiind protejate de covorul vegetal natural.
Eroziunea solurilor valorificate, intensitatea ei depind de caracterul
precipitaţiilor, gradul de înclinaţie, textura şi modul de folosire a solului.
Mai activ sînt supuse eroziunii solurile uşoare (nisipoase, luto-nisipoase),
lipsite de vegetaţie sau ocupate de culturi prăsitoare, situate pe pante abrupte.
Structura morfologică a solurilor erodate depinde de tipul genetic al solului.
Majoritatea solurilor brune sînt ocupate de păduri naturale care s-au păstrat pe
Podişul Codrilor.
Pe versanţii cu înclinaţii mai evidente şi pe pantele abrupte, unde pădurile
naturale au fost defrişate, eroziunea de suprafaţă se produce cu intensitate diferită.
Solurile cenuşii erodate sînt răspîndite pe versanţii regiunilor deluroase ale
zonei de silvostepă a Cîmpiei Moldovei de Nord şi în Codri. Cernoziomurile, fiind
totalmente valorificate, sînt cele mai expuse eroziunii.
Cernoziomurile bogate în humus se caracterizează printr-o structură
grăunţoasă, glomerulară, bine pronunţată, dură, hidrostabilă, cu proprietăţi fizico-
chimice favorabile, stabilă antierozional. Datorită acestor proprietăţi cernoziomul
se opune eroziunii.
Cu toate acestea, eroziunea odată declanşată progresează. Treptat scad
grosimea profilului şi conţinutul de humus, creşte conţinutul carbonaţilor.
Eroziunea afectează preponderent cernoziomurile tipice slab humifere şi
carbonatice, cu textură lutoasă loessoidă.
În funcţie de gradul de eroziune scade potenţialul productiv al solurilor, nota
de bonitare. Productivitatea solurilor slab erodate scade cu 20-30%, a solurilor
moderat erodate cu 40-60%, puternic erodate cu 60-80%. Corespunzător se reduce
nota de bonitare şi pretabilitatea solurilor pentru majoritatea culturilor agricole.
Eroziunea liniară sau în adîncime. Scurgerea de suprafaţă se poate concentra
23
în torente, care deplasează pe pantă părticulele solului.
Astfel apar formele liniare de eroziune: şiroaie, rigole, ogaşe şi ravene. În
lipsa măsurilor antierozionale, formele liniare distrug învelişul de sol pe pante.
Ravenele se ramifică transformîndu-se în sisteme de ravene.
Formele liniare de eroziune - şiroaiele - afectează stratul arabil (adîncimea
pînă la 20-25 cm). Densitatea lor depinde de starea solului în timpul ploilor
torenţiale, de învelişul vegetal (cultura agricolă), de direcţia lucrării solului, de
înclinaţia pantei, de textura solului.
Majoritatea şiroaielor pot fi lichidate prin arătură, însă, în unele cazuri,
eroziunea liniară străbate stratul arabil, şiroaiele se adîncesc şi progresează în urma
ploilor torenţiale.
Astfel, unele şiroaie, străbătînd stratul arabil, afectează orizontul subiacent şi
se transformă în rigole. Rigolele ating adîncimea de 30-40 cm, lăţimea de 40-50
cm, cres cînd în lungime de-a lungul pantei.
Rigolele, cu timpul, se transformă în ogaşe care ajung la adîncimea de peste 1
m şi lăţimea de 1,0-1,5 m. În lipsa măsurilor de reglare a scurgerilor superficiale,
ogaşele se pot transforma în ravene sau rîpe cu dimensiuni de zeci de metri.
Viteza de creştere a ogaşelor şi ravenelor se măreşte evident cînd eroziunea
liniară străbate profilul solului şi afectează roca subiacentă cu textura uşoară
(nisipoasă, luto-nisipoasă).
O formă specifică sînt ravenele de depresiune, care se formează la
fundul văilor, în regiunile deluroase. Ravenele de depresiune pot atinge dimensiuni
impunătoare, deoarece torentul de scurgere acumulează apa precipitaţiilor de pe
întreg bazinul - partea superioară a văii.
Formele liniare de eroziune rar afectează solurile brune, care, de regulă, sînt
ocupate şi protejate de păduri. Mai des sînt afectate de eroziunea liniară solurile
cenuşii, însă cel mai des cernoziomurile, îndeosebi în regiunile deluroase.
Viteza de creştere a formelor liniare de eroziune depinde de multipli factori,
avînd caracter regional.
Eroziunea diminuează recoltele şi potenţialul productiv al solurilor, reduce
biodiversitatea. Ea prezintă un proces ireversibil: solurile erodate, practic, nu pot fi
readuse la starea iniţială, deoarece pentru aceasta se cere timp - secole şi milenii.
Folosirea în continuare a solurilor erodate impune o atitudine specială. În
fond, în condiţiile Moldovei agricultura trebuie să fie antierozională - organizarea
specială a terenurilor agricole, lucrarea solurilor cu respectarea măsurilor
antierozionale etc.
Alunecările de teren. Alunecările de teren se produc în regiunile deluroase,
unde în structura geologică alternează strate de roci permeabile (luturi nisipoase,
nisipuri fine), potenţial acvifere şi impermeabile (argile grele).
24
 Stratele acvifere, suportate de argile impermeabile, situate deasupra bazelor
locale de eroziune, conduc, în anumite condiţii, la destabilizarea versanţilor şi
producerea alunecărilor de teren.
Alunecările de teren distrug structura morfologică, amestecă orizonturile
genetice, modifică regimurile hidrice şi compoziţia solurilor. Se formează un relief
specific, care modifică substanţial regimul hidric al terenului. Cu timpul, se
schimbă integral direcţiile pedogenetice. Se formează un complex de soluri
hidrolitomorfe, deformate, nestabile.
Poluarea solurilor. Acest fenomen are diferite aspecte, capacităţi şi
consecinţe. Se constată, mai cu seamă, poluarea cu diferite substanţe chimice
(pesticide, fertilizanți etc.).
Folosirea sistematică a zemii bordoleze contribuie la acumularea de cupru în
solurile plantate cu vii, gazele de eşapament majorează conţinutul de plumb în
solurile de-a lungul şoselelor etc.
În preajma localităţilor se acumulează gunoiul de grajd, amestecat cu diferite
materiale, care este împrăştiat pretutindeni. Difuzia deşeurilor prezintă o problemă
ecologică serioasă, deoarece afectează solurile, contribuie la poluarea lor.
Proprietatea de absorbţie a cernoziomurilor poate asigura o autopurificare a
solurilor, dar numai în cazul respectării regulilor de administrare a substanţelor
chimice, reglementării depozitării, prelucrării şi utilizării deşeurilor.
Transformarea tehnogenetică. În unele cazuri solurile sînt supuse diferitor
transformări esenţiale, ca urmare se modifică sau se distruge totalmente construcţia
verticală a profilului, se amestecă orizonturile genetice.
Solul nu mai reprezintă baza ecosistemului natural, devine un obiect artificial
cu proprietăţi impuse de tehnologiile aplicate.
Starea solurilor şi proceselor pedologice sînt influenţate radical de efectuarea
desfundării. Se consideră că desfundarea este strict necesară pentru înființarea
plantaţiilor viticole şi pomicole, deoarece creează condiţii mai favorabile pentru
dezvoltarea materialului săditor şi asigură productivitatea lui.
Însă în procesul desfundării se produce afînarea adîncă și amestecarea
orizonturilor genetice (A, B uneori şi C). Orizontul superficial A - cel mai
humificat şi structurat - este transferat în adîncime. La suprafaţă este scos orizontul
B - cu conţinut redus de humus şi structură grăunţoasă mare, puţin hidrostabilă sau
prismatică dură.
Anume acest orizont va constitui stratul arabil lucrat activ și sistematic. El se
supune foarte ușor tasării, eroziunii.

25